Este pur şi simplu ciudat cât de nedreaptă este viaţa de multe ori. Precum în cazul gimnaştilor. Oamenii aceştia trag un an de zile la galere, neştiuţi de nimeni, pentru câteva secunde de glorie - ce înseamnă o medalie. Olimpică, mondială sau europeană. Atunci, brusc, opinia publică are o revelaţie şi se repede asupra lor, mass-media îi sufocă sub reflectoare, politicienii se trag în poză cu ei, iar oamenii de afaceri realizează că pot constitui branduri numai bune pentru promoţia nu ştiu cărui produs. Povestea asta ţine trei zile, o săptămână, după care lucrurile se reaşează în matcă: mass-media descoperă alte subiecte, politicienii îşi aduc aminte de bătăliile lor cu adversarii, iar oamenii de afaceri îşi numără banii câştigaţi. Ei, gimnaştii, îşi atârnă fotografiile şi medaliile pe pereţi şi se întorc în sălile de sport unde încep un nou ciclu de trudă şi de renunţări. Eram obişnuiţi, de vreo douăzeci de ani încoace, ca protagonişti ai acestor aproape inexplicabile succese să fie fetele. Începusem chiar să credem că există o genă, aparte, care face din fetele fragile de la ţară, trăite greu până când ochiul atent al antrenorilor le-a ghicit fibra, materia primă ideală pentru producţia de campioane. Iată, însă, că s-a întâmplat în acest an, poate cel mai negru din istoria recentă a gimnasticii feminine româneşti, an în care n-am fost în stare să încropim o echipă pentru europene, ca revanşa să vină din partea băieţilor. Care au luat, practic, aproape tot ce se putea lua. A fost o surpriză enormă, deşi au fost semne că în lotul băieţilor se întâmplă ceva, iar aceste semne le-a dat chiar olimpiada ultimă. Medaliile de la Patras deschid, poate, un nou capitol într-o pagină de istorie glorioasă, în care soarta pune semnul de egalitate între efort, dăruire, talente şi performanţă. Este un moment suficient de rar pentru a nu fi tratat cu toată atenţia pe care o merită.