Pe vremea dictaturii, când se muncea la grãmadã, recompensa fiind avutã În vedere "dupã nevoi" - iar nevoile erau atunci cam aceleaºi, de la opincã pânã la o anumitã treaptã a "vlãdicilor" - "punÞile" dintre unele sãrbãtori legale ºi zilele de odihnã constituiau veritabile evenimente. Legarea celor douã zile libere - de la 1 mai, 23 august sau 1 ianuarie - de un week-end, dãteau poporului impresia cã guvernanÞii sunt atenÞi la nevoile lor ºi le acordã În acest fel câte un cadou. Un cadou care sã compenseze Într-un fel sâmbetele ºi duminicile În care erau aduºi la lucru cu otuzbirul pentru a face cincinalele În patru ani ºi jumãtate sau pentru a depãºi planurile confecÞionate la Comitetele de stat ale planificãrii. Toatã lumea ºtia cã În aceste zile sauÎn orele peste program nimeni nu muncea cu adevãrat. Toatã lumea sã fãcea cã trage, pentru cã ºi statul se fãcea cã ne plãteºte. Ba mai mult, aceste "punÞi" erau o soluÞie perversã de a mai limita pierderile pe care le producea ÎntreÞinerea forÞei de muncã la lucru peste program: electricitatea, Încãlzire, funcÞionarea echipamentelor ºi alte angarale. Astãzi, când se presupunea cã economia stã, În linii mari, pe alte baze, ideea lansatã cu prilejul creãrii recentei "punÞi" dintre 1 Mai ºi Paºte, cã În felul acesta se fac ºi economii, este pur ºi simplu abracadabrantã! Este, implicit, recunoaºterea faptului cã se munceºte exact ca pe vremuri, cã nu s-a schimbat mare lucru În relaÞia dintre stat ºi cetãÞean, sau dintre patron ºi muncitor. Chestiunea ar fi trebuit lãsatã efectiv la latitudinea celor care fac mecanismul economic sã funcÞioneze, pentru ca ei sã decidã dacã produc beneficii sau pierderi funcÞionând În cele mult prea multe zile libere pentru oameni cãrora nu li se ocupã un buget minimal de timp - cu neplata corespunzãtoare.