Ca tânãr reporter la „Informaþia Bucureºtiului” am avut prilejul de a fi martorul nemijlocit a ceea ce s-a întâmplat în secundele tragice ale zilei de 4 martie 1977, dar ºi în zilele care au urmat ºi care au marcat un emoþionant interval de solidaritate umanã.
Cele câteva însemnãri pe care le prezint acum au fãcut parte din volumul "Secunde tragice, zile eroice”, apãrut – performanþã uimitoare în acele vremuri – la mai puþin de douã luni de la evenimente, adunând laolaltã mãrturii ale jurnaliºtilor care s-au aflat atunci în prima linie a eforturilor de salvare ºi de reconstrucþie.
(Octavian Andronic)
UN "CANTEC..."
În ziua de 10 februarie, micuþul Andrei-Claudiu împlinea importanta vîrstã de un an. Momentul se cerea celebrat cu toatã seriozitatea.
Drept care au "fost "invitati" naºii — familia Giroveanu ºi fratele, ªtefan Badea, împreunã cu soþia.
"A fost adus tortul cu o singurã luminare, dar Andrei-Claudiu nu a vrut nici în ruptul capului sã sufle în ea.
Apoi —conform tradiþiei — i s-a pus în faþã o tãviþã pe care erau mai multe obiecte: o carte un stilou, o brãþarã, un aparat de fotografiat...
Acela pe care sãrbãtoritul ar fi pus mîna urma sã fie un indiciu referitor la viitoarea profesie a celui mai tînãr membru al familiei Smeu-Badea.
Dar, spre surprinderea tuturor, Andrei-Claudiu nu a vrut sã atingã nimic, izbucnind în hohote de plîns...
Nici o lunã mai tîrziu, în seara zilei de 4 martie întreaga familie se gãsea acasã.
Era ora la care cei mici — Andrei-Claudiu ºi Traian trebuiau sã se culce.
Soþul, Traian Smeu, care terminase de nici o lunã cea de-a doua facultate, luându-ºi diploma de inginer ºi trebuia sã se prezinte peste cîteva zile la post, undeva în jurul Bucureºtiului, rãsfoia un volum de specialitate, în sufragerie.
Doina Badea, în bucãtãrie, îºi pregãtea tocmai o cafea, rememorînd întîmplãrile acelei zile.
De dimineaþã, înregistrase în studiourile televiziunii un film folcloric, pregãtit pentru a fi trimis unui post de peste hotare.
Apoi, un drum pe la teatru, la "Tanase", unde urma sã se angajeze în curînd ºi cu care urma sã plece în turneu în Belgia.
O scurtã repetiþie, cu cîteva melodii noi, apoi, acasã, grijile zilnice cu cei doi copii.
Cãci Doina era o mamã fericitã, îºi iubea cei doi copii mai mult decît orice pe lume.
Poate mai mult decît cîntecul.
Trecu în dormitor ºi îi privi cum dormeau.
Apoi se uitã la ceas.
Era ora 9 ºi 20 de minute.
La ora 10 trebuia sã fie la "Cina", unde susþinea în fiecare searã cîte un scurt recital.
Ar fi trebuit sã înceapã sã se îmbrace.
Se reîntoarse în bucãtãrie, sã-ºi termine cafeaua.
Nu apucã sã-ºi aprindã o þigarã, cînd mica bucãtãrie a artamentului de la etajul 8 al clãdirii din str.
Bibliotecii începu sã se clatine.
Cafeaua se vãrsã pe faþa de masã, iar din rafturi începurã sã curgã vase, farfurii, transformîndu-se în þãndãri.
Primul sãu gînd se îndreptã cãtre copii.
Izbitã dintr-un perete în altul, nu mai putea sã iasã ºi mai apucã sã vadã, uluitã, cum apartamentul începe sã se dezagrege, cu senzaþia pe care o ai cînd cobori cu un lift mult prea rapid...
E posibil ca lucrurile sã se fi petrecut astfel.
În a ºasea zi, printre dãrîmãturi au fost descoperite resturile apartamentului de la etajul 8.
Intr-o parte a fost gãsit, zdrobit, corpul soþului, Traian Smeu, þinîndu-1 în braþe, acoperit cu trupul sãu, pe mezin...
Copilul cel mare a fost gãsit, de asemenea, fãrã viaþã, într-o altã parte.
La fel ºi Doina.
Împlinise de curînd 37 de ani, vîrsta deplinei maturitãþi artistice.
Se nãscuse în anul în care focarul vrîncean tresãrise la fel de dureros ºi dramatic...
ULTIMA SEARA LA "CONTINENTAL".
La ora 21,15 — orã mult prea "matinalã" — "Continentalul" avea un singur client, un cetãþean din Giurgiu, care obiºnuia, cu prilejul deplasãrilor pe care le fãcea în Capitalã, sã se abatã, seara, pe la acest local.
Aºa s-a întîmplat ºi în acea zi de vineri.
S-a aºezat la o masã, sub balconul din fundul sãlii.
Era puþin cam obosit dupã alergãtura de peste zi, ºi cam flãmînd.
Aºa cã a comandat ceva de mîncare ºi, în aºteptare, ºi-a aprins o þigarã rãsfoind "Lumea" de ieri, pînâ în dreptul unui articol care vorbea despre cutremure.
Un magnetofon cînta în surdinã, iar chelnerii îºi aruncau plictisiþi privirile peste sala pustie. Sus, la balcon, Sorin Crainic, care venise pentru ceîteva minute sã-ºi vadã prietenul, pe Florin, picollo la acest bar, ar fi vrut sã bea o cafea.
Prompt, Florin sosi cu douã cafele aburinde ºi se aºezarã amîndoi la o masã, în semiobscuritatea balconului.
Sorin, muncitor la "Electromagnetica" avea o întîlnire cu prietena lui la nouã ºi jumãtate.
Timp berechet sã-ºi soarbã cafeaua.
Petre Oniga, ºeful de salã, fãcu un ultim control al þinutei personalului.
Era puþin cam supãrat.
Bãieþii din formaþia muzicalã iar întîrziau.
Noroc cã nu erau prea mulþi clienþi...
Sandu "Englezu" — pe numele sãu Stãnescu Alexandru — unul dintre cei mai stilaþi chelneri, în al cãrui ,,raion" poposeau, de regulã, cei care-1 cunoºteau ºi-i preþuiau serviciile, privea niºte discuri pe care tocmai le împrumutase de la un prieten.
Mâine dimineaþã avea sã le asculte...
Barmanul Vasile Nazarie tocmai terminase de aranjat în vitrina sticlele cu etichete viu colorate.
κi privi ceasul.
Era "21 ºi 21".
Sunã telefonul.
Cineva se duse sã rãspundã, dar nu apucã.
Sala începu sã trepideze, sticlele sã joace periculos pe rafturi, iar magnetofonul distorsiona pe un "bye, baby-bye”.
Luminile clipirã ºi, nãuciþi, cîþiva mai puturã sã vadã cum balconul se prãbuºeºte în fundul sãlii, peste singura masã ocupatã, antrenînd-o ºi pe cea de deasupra, cu cei doi bãieþi..
O beznã compactã învãlui sala, unde totul trosnea ºi gemea.
Cei aflaþi în hol se repezirã spre scãri, unde de asemenea, din tavan începuse sã curgã moloz ºi bucãþi de cãrãmidã.
Barmanul Nazarie se repezi din salã spre balcon, de unde, îngrozit, simþi cum îi fuge pãmîntul de sub picioare. oniga simþi o loviturã în creºtetul capului ºi se prãbuºi pe scãri; noi lovituri, apoi molozul care îl acoperea...
Sandu Englezu fu ºi el lovit de o bucatã mare de tencuialã care-i fracturã clavicula.
Reuºi sã iasã afarã tocmai în momentul în care scãrile erau blocate de masa de dãrîmãturi ce venea de sus...Afarã, infernul nu era mai puþin terifiant.
Uluiþi, vãzurã cã în locul blocului cu 8 etaje de deasupra barului nu mai era decît o masã informã de ruine, înconjuratã de un nor de praf.
Constatarã cã erau cu toþii, în afarã de oniga, de barman, de picollo ºi prietenul sãu ºi de clientul din Giurgiu...
Pe scãri, acelaºi întuneric. oniga îºi reveni ºi ducînd mîna la cap dãdu de un loc dureros ºi îºi simþi degetele muiate într-un lichid cleios.
Strigã.
Nici un rãspuns.
De sus, cãdeau în rãstimpuri bucãþi de moloz.
Picioarele îi erau blocate sub dãrîmãturi.
Dupã un timp — nici el nu ºtia cît — reuºi sã iasã de sub mormanul de tencuialã ºi cãrãmizi. Orbecãi sus, pe scãri, dar îºi dãdu seama cã ieºirea îi era blocatã.
Coborî ºi, în aceeaºi beznã — cunoºtea localul ºi cu ochii închiºi — se îndreptã spre ieºirea de serviciu.
Ajunse la ea cu greu ºi la fel de greu se trezi ºi el afarã.
Speriaþi — era plin de sînge, pe faþã ºi pe hainã — cei din jur îl urcarã în prima maºinã care îl duse spre spital.
Dupã douã ore, bandajat, era din nou în faþa barului, sau a ceea ce fusese barul. Ieºise afarã, pînã la urmã, prin chepengul de mãrfuri, ºi barmanul Nazarie, nevãtãmat.
Iar Sandu se afla deja în drum spre spital.
Lipseau trei persoane : Florin, picollo, Sorin, prietenul lui, ºi clientul din Giurgiu...
Iar în bar nu se mai putea ajunge pe nicãieri.
Incepu o aºteptare îngrojoratã, care avea sã dureze unsprezece zile.
O STICLA, PAHARELE...
Pe la ora 8,30 din searã, "nea Tomiþã" coborî din aparamentul sãu, de la etajul II, pînã jos, în catacombã", la "Continental", unde ceru bãieþilor douã sticle de apã mineralã.
Era de-al casei, iubit de toatã lumea ºi patru cheleneri se repezirã, deodatã, spre magazie, sã-i împlineascã dorinþa.
Era o figurã, nea Tomiþã, cu claia sa de pãr creþ, cu centura latã, cu cataramã, sub burtã, cu ghetele lui de cow-boy.
Avea un musafir — pe Andu Bocãneþ, regizorul —o sticlã de "Johnny Walker" neatinsã ºi, în faþã, o searã întreagã de discuþii despre ale filmului.
Urcã scãrile cu sticlele în braþe, fluierînd uºor ºi în uºã îl întîmpinã bucuros, dînd din coadã, caraghiosul sãu cãþel, la care toatã lumea ºtia cã þine extrem de mult.
Sticla plinã ochi cu lichidul gãlbui stãtea pe un colþ al mesei din sufragerie. Andu, într-un fotoliu, fredona o melodie care le era amîndurora extrem de familiarã — una din temele muzicale ale filmului "Gloria nu cîntã", terminat recent.
Primul lung metraj, regizat de Andu care, dupã show-urile de pe micul ecran ºi dupã musicalurile fãcute cu revista din Deva ºi cu teatrul "Nottara", hotãrîse sã facã pasul decisiv în cea de-a ºaptea artã.
ªi al cãrui protagonist era — se înþelege — vechiul ºi bunul lui prieten, Toma Caragiu, actorul pe care-1 considera, nu fãrã temei, ca pe unul dintre cei mai strãluciþi slujitori ai teatrului românesc.
Amândoi, ca de altfel întreaga echipã, lucraserã cu o plãcere nemaipomenitã acest film, iar acum se simþeau frãmîntaþi de o stranie neliniºte.
Erau convinºi cã ieºise un lucru bun, dar, pînã la proba contrarie...
Erau singuri, cu cãþelul ºi cu sticla, în întregul apartament.
Elena era plecatã din Bucureºti.
ªi hotãrîserã ca în seara aceasta sã punã la cale, în linii mari, planul de bãtaie al unui nou film, a cãrui idee Bocãneþ o "clocea" deja, de cîtãva vreme.
Soneria de la intrare îºi fãcu auzit clopoþelul ºi actorul se duse sã vadã cine e.
De partea cealaltã, zîmbitor, se afla unul din prietenii sãi, pe nume Nicolae Susan, împreunã cu o fatã, o tînãrã frumoasã.
ªtia cã trebuie sã soseascã, îºi anunþase vizita — Nicu venea sã-1 roage pe "nea Tomiþã" sã-i fie naº la apropiata nuntã —dar îl aºtepta dupã zece.
-Am rezolvat mai repede treburile celalalte, îl anunþã noul sosit.
Intrarã în camerã, se fãcurã prezentãrile de rigoare.
Actorul mai scoase douã pahare din vitrinã ºi, cu un zîmbet în colþul gurii, apucã în mînã sticla, desfãcu cu atenþie dopul, turnã în pahare.
Lumina juca deodatã în pahare, instinctiv ridicarã ochii spre tavan, unde lampa începuse un dans ciudat.
Intreaga casã se zgudui ºi cineva spuse:
E de rãu.
Afarã!
Cãþelul scheuna jalnic la uºã.
Într-acolo se îndreptarã, cu gînd de fugã.
Brusc se fãcu întuneric, dar apucarã sã ajungã pe scãri, unde, cu un huruit sinistru, întreaga masã a clãdirii începu sã se dezagrege.
Dupã aceea, pentru toþi patru, nu mai fu nimic...
IN STRADA BIBLIOTECII s-a prãbuºit, o datã cu blocul "Continental", un altul, cu vreo zece etaje.
Bloc impunãtor, cu scãri largi, placate cu marmurã ºi cu o alurã, mai înainte de toate, solidã.
Ii cãlcasem pragul de cîteva ori, ultima datã în urmã cu vreo trei ani, cînd maestrul Gheorghe Dumitrescu îmi acordase un interviu, înaintea unei premiere lirice, tocmai atunci pusã în scenã la Opera Românã.
Am stat de vorbã într-o sufragerie largã, plinã de cãrþi, în faþa unei excelente cafele pregãtite de soþia sa.
Din camera alãturatã, rãzbãteau sunetele pianului, la care Tudor, fiul compozitorului, elev la Liceul de muzicã, îºi fãcea exerciþiile zilnice.
Am pãstrat în memorie, cu plãcere, atmosfera calmã, distinsã, a acestei locuinþe, dominatã, deopotrivã, de dragostea pentru muzicã ºi cea aproape fãrã limite, pe care aceºti doi pãrinþi, o purtau fiului lor.
Un fiu al cãrui talent interpretativ ieºit din comun promitea o strãlucitã continuare a tradiþiei muzicale a familiei Dumitrescu.
Cînd am revenit, a doua zi dupã dezastru, în strada Bibliotecii, din impunãtorul bloc nu mai rãmãsese decît acea masã informã de sfãrîmãturi care punctase dureros marile bulevarde ale Bucureºtiului.
Instantaneu, în minte mi-a revenit imaginea sufrageriei spaþioase, pline de cãrþi ºi sunetul pianului...
Am aflat aproape imediat: din fericire, soþii Dumitrescu nu se aflau asearã acasã.
Din nenorocire, acasã se afla Tudor...
In ziua urmãtoare, pe la prînz, cele cîteva cãrþi de muzicã ºi partituri gãsite la nivelul la care se ajunsese cu degajarea resturilor, au semnalat apropierea de ceea ce fusese apartamentul familiei Dumitrescu.
Lîngã grilajul Muzeului de Istorie al Municipiului s-a format, curînd, un morman de cãrþi ºi partituri lîngã care, cu figurile împietrite, cei doi pãrinþi aºteptau, cu privirile aþintite asupra ruinelor.
Dincolo de zgomotul surd ºi continuu al excavatoarelor, se simtea o tãcere îngheþatã. Dintre un planºeu de beton ºi ceea ce a fost un pian, este scos cu grijã un corp lipsit de viaþã. Pe o targa, este transportat spre prima ambulanþã.
Lîngã mormanul de cãrþi, cei doi pãrinþi trãiesc prãbuºirea tuturor speranþelor.
In aceeaºi tãcere, cu lacrimile ºiroind pe obraji, se urcã în ambulanþã, alãturi de fiul lor.
Mama, cu privirile fixe, în gol, nu reuºeºte sã spunã decît, ºi parcã doar pentru ea: "Sîmbãtã avea concert..."
Maºina pleacã, lãsînd descoperit mormanul de cãrþi dureros contorsionate, deasupra cãruia o undã de vînt face sã adie filele unui volum intitulat "Histoire de la musique"...
DUMINICA, 6 MARTIE ora 12.
Calea Victoriei este blocatã încã de ruinele blocului în care fusese cofetãria "Nestor".
Complet renovatã, aceasta urma sã se redeschidã peste o sãptãmînã.
Iar în clãdirea de alãturi se efectuau, de peste un an de zile, ample lucrãri de amenajare.
Cãci, spre finele anului, aceasta ar fi trebuit sã gãzduiascã un elegant hotel.
Nu a mai rãmas însã decît scheletul descãrnat al structurilor, lãsînd privirilor jumãtãþi de încãperi cu un aer vag indecent.
Îl întîlnim, printre cei care se ocupã de pãstrarea ordinii, pentru ca lucrãrile sã se poatã desfãºura cu maximum de vitezã, pe maiorul Vasile Aldea de la circumscripþia a doua de Miliþie.
Ne conduce, în partea din stînga a clãdirii.
"Aici, la scãri, s-ar putea sã existe supravieþuitori. Ii cãutãm".
ªi, într-adevãr, dupã vreo orã, cîþiva muncitori, intraþi pentru a scoate mãrfuri din subsolul magazinului de confecþii de pe colþ, aud niºte zgomote.
Sapã un tunel printre dãrîmãturi pînã în dreptul unei uºi.
Sînt, într-adevãr, patru oameni, blocaþi pe un spaþiu îngust, între douã planºee de beton ºi uºa amintitã.
Intrãm ºi noi în tunel ºi, lîngã uºã, reuºim sã vorbim cu cei sechestraþi de ruine :
"Sîntem bine, deocamdatã.
Scoateþi-ne de aici!".
Treabã dificilã.
Trei specialiºti — ing. Gabriel Marinescu ºi muncitorii Agapciuc Nicolae ºi Nicolae Butnaru, de la ºantierul 11 C.F.R. —, cãrora li s-a adãugat ing. C. Popa, director adjunct al "Metroului", studiazã posibilitãþile de salvare.
Orice miºcare a uºii poate antrena noi prãbuºiri.
Unica soluþie este executarea unui orificiu, cu grijã, în uºa de lemn.
Se încearcã cu o bormaºinã.
,,Opriþi!" se aude dinãuntru.
Vibraþiile fac sã cadã bucãþi de moloz de deasupra. ,,Vã e sete ? Vã e foame ?"
Un singur rãspuns :
"Nu vrem nimic. Scoateþi-ne afarã !".
Patru ore de încercare, de eforturi deosebite, într-un spaþiu minim, nesigur.
Ora 17,15. Cu rãsuflarea tãiatã, cei de afarã aºteaptã.
E o liniºte de-a dreptul dureroasã.
Pentru mai multã siguranþã, s-a oprit ºi lucrul utilajelor grele.
Intre timp, radioul a difuzat ºtirea existenþei supravieþuitorilor ºi au apãrut corespondenþii de presã strãini ºi reporterii de film ºi televiziune.
ªi, în fine, un suspin de uºurare.
Doi oameni, plini de praf, ajutã sã iasã la luminã pe primul dintre cei patru , o femeie în vîrstã, Ioana Milanovici.
O ambulanþã demareazã cu vitezã spre spital. In interval de o jumãtate de orã sînt scoºi, pe rînd, pictorul Nicolae Stanciu, Marin Milanovici ºi Marieta ªtefancu, care, dupã ce primesc primele îngrijiri, sînt ºi ei transportaþi de urgenþã la spital...
Dupã douã zile, în vizitã la Spitalul Militar Central, ne reîntîlnim cu cei patru.
"Au o stare generalã bunã", ne încredinþeazã medicii.
Pe Nicolae Stanciu îl gãsim cu ziarul în mînã, citind reportajul propriei sale salvãri.
"Locuiam cu toþii într-un apartament de la etajul I. In momentul cutremurului, ne-am repezit pe scãri. ªi le-am simþit cum pleacã cu noi, afundîndu-se. Cînd ne-am revenit, ne aflam în beznã, într-un spaþiu îngust care nu ne permitea decît sã stãm ghemuiþi". 44 de ore în aceastã poziþie ºi cu groaza permanentã a unei noi prãbuºiri.
"Marieta gãsise un ciob de sticlã. I l-am cerut. Nu voiam sã mor strivit. Aº fi preferat sã-mi tai venele. N-a vrut sã mi-l dea. Ea ne-a salvat, îmbãrbãtîndu-ne tot timpul, vorbind cu noi. Apoi am auzit zgomote ºi voci. Am început sã strigãm. Alternam speranþa cu deznãdejdea, mai ales cã datoritã lucrului de afarã, plãcile se deplasaserã, începînd sã ne strîngã ca într-un cleºte. Cred cã am murit acolo, între dãrîmãturi, de o mie de ori..."
DE DOUA ZILE, cu privirile aþintite asupra infernalei alcãtuiri de beton ºi fiare contorsionate, soþia actorului Toma Caragiu parcurge absentã, pentru a nu ºtiu cîta oarã, cei cîþiva paºi din faþa a ceea ce fusese cãminul lor.
Apartamentul de la etajul doi este pe jumãtate întreg.
Cealaltã jumãtate a fost antrenatã de cãderea bezmeticã a celor opt etaje.
Militarii care au reuºit sã intre pe balcon, cu scara pompierilor, au gãsit în sufragerie, pe masã, o sticlã de whisky ºi patru pahare pline, neatinse.
Ar fi putut sã parã cã nu s-a întîmplat nimic dacã, dincolo de hol, apartamentul nu ar fi fost secþionat, parcã, de o imensã ghilotinã.
Deasupra, pe ruine, oameni în uniforme încearcã sã degaje pe cei aflaþi sub dãrîmãturi. Utilajele grele — excavatoare ºi buldozere — îºi fac trista datorie cu o minuþie de-a dreptul artizanalã.
Printre ruine sînt oameni, unii dintre ei în viaþã.
Cîþiva au ºi fost, deja, salvaþi.
Actriþa aºteaptã ºi tace. Ii este greu sã-ºi descleºteze dinþii.
Sînt mulþi cei care se apropie cu precauþie de ea, încearcã sã-i vorbeascã.
Sã o încurajeze.
"Sîntem siguri cã-1 vom gãsi pe Toma, întreg ºi nevãtãmat."
Ea tace ºi teaptã.
ªi timpul trece cumplit de încet...
Deodatã, rumoare!
De sub cupa unui excavator apare o mogîldeaþã roºiaticã, cu botiºor ascuþit ca de vulpe.
Se aud exclamaþii: este cîinele lui Toma!
Mica vietate, care a supravieþuit cataclismului, este luatã cu grijã.
E nevãtãmatã.
Cineva o duce în cabina unei "Salvãri", care aºteaptã cu motorul mergînd...
Mai trec cîteva zile.
Intr-un colþ, dinspre Ministerul Comerþului Exterior, s-a format, de cîteva zile, un grup care aºteaptã, de asemenea în tãcere.
ªi în fiecare zi.
Printre ei, Mircea Albulescu, Ion Caramitru, Dem Rãdulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan...
Reuºesc sã intre, în fiecare zi, prin cordonul de pazã din jurul ruinelor, graþie respectului mut pe care cei în uniformã îl poartã meseriei lor ºi Actorului, sperînd ºi ei cã poate, astãzi, îl vor smulge ruinelor pe Toma.
Joi, a ºasea zi de la dezastru, tabloul este aproape neschimbat.
In dreptul locului unde ar fi trebuit sã se afle scârile, aceastã speranþã transformatã în sumbrã capcanã, lucreazã acum cascadorii.
Este ora 13.
Intr-o liniºte copleºitoare —excavatoarele ºi-au oprit ºi ele pentru un timp lucrul — de sub o placã de beton este scos cu grijã un trup inert.
Liniºtea devine ºi mai apãsãtoare în timp ce, pe o targa, este coborît, de pe aceastã
tragicã Golgota. ,,E Andu" — se aude o exclamaþie dureroasã.
Dupã o jumãtate de orã, din acelaºi loc, este degajat un alt corp, la fel de lipsit de viaþã. Claia de pãr creþ, grizonat de praful molozului, nu lasã nici un dubiu.
El este.
ªi deodatã, toate speranþele, nutrite tainic zile în ºir, se nãruie asemenea edificiului-cimitir. Actorul nu mai este !
O "Salvare" — inutilã denumire — îl poartã pe ultimul sãu drum, cel fãrã întoarcere, pe acela care a fost, în oricare dintre rolurile sale, TOMA CARAGIU.
A doua zi dimineaþa în chenare discrete, la "Mica publicitate", Consiliul Culturii ºi al Educaþiei Socialiste "anunþã cu nespusã durere moartea tragicã, în cutremurul de la 4 martie, a popularului actor Toma Caragiu — slujitor de frunte al teatrului românesc".
În aceeaºi zi, cîteva mii de oameni sînt prezenþi la Bellu, unde Actorul, desfãcut din strînsoarea mortalã a ruinelor, este reîncredinþat pãmîntului...
LEGATURA CU VIATA.
Este 12 martie, au trecut 8 zile din acel teribil 4 martie, ºi speranþele de a mai gãsi supravieþuitori se scurg picãturã cu picãturã. ("La Agadîr, recordul de supravieþuire a fost de 9 zile" — ne spusese un medic, ºi iatã, ne apropiam de acest prag considerat ca limitã).
Dar nu.
Iatã, la blocul din strada Alexandru Sahia se aud semnale.
Se cautã intens, se sapã tuneluri dupã tuneluri, ºi dupã ore de muncã încordatã, o voce este auzitã clar, "Sînt aici".
E o femeie, îºi comunicã numele, Elena Enache. In stradã — sora ei, care de zile ºi nopþi nu ºi-a pierdut speranþa.
Miraculos, cele aproape 190 de ore de claustrare printre ruine, n-au atins ºi viaþa Elenei Enache.
Care furnizeazã o primã ºi foarte însemnatã explicaþie a modului în care a reuºit sã supravieþuiascã cele 8 zile: a avut un spaþiu relativ mare, în care putut sã se miºte, ºi, mai ales, în preajma ei a rãmas teafãr tranzistorul.
Cu ajutorul cãruia a þinut în permanenþã legãtura cu viaþa ("Cu pamîntul", glumeºte aceasta), cu oamenii.
A aflat cã se lucreazã peste tot pentru alvarea de vieþi, a aflat cã se luptã ºi la blocul ei.
Un suport moral ce a susþinut-o pe profesoara Elena Enache, astãzi în afarã de pericol.
TRECUT DE MIEZUL NOPTII.
Este trecut de miezul nopþii ºi aici, în str.Tudor Arghezi nr. 1, o adresã care, de fapt, de vineri seara nu mai existã, lupta cu ruinele nu a încetat nici un moment.
La lumina reflectoarelor puternice, puse la dispoziþie de cãtre "România-Film", ca ºi utilaje continuã sã caute, sã degajeze locul, sã descopere eventuali supravieþuitori.
Deºi, dupã peste 120 de ore, acest lucru este puþin plauzibil.
Este ºi o noapte extrem de friguroasã...
Sus, deasupra dãrîmãturilor, un tînãr, în uniforma gãrzilor patriotice, cautã, dînd cu atenþie la o parte fiecare cãrãmidã.
"Este aici de trei zile. Nu s-a odihnit nici mãcar o jumãtate de orã"— îmi spune Ioan Furir, primul vicepreºedinte al Sectorului 2, aflat ºi el aici cam de tot atîta timp.
"Îl cheamã Dan Iosif, e muncitor la întreprinderea de calculatoare. A spus cã nu va pleca sã se odihneascã decît dupã ce va salva un om".
ªi, iatã, se pare cã nobila, emoþionanta dorinþã a lui Dan Iosif este pe cale sã se împlineascã.
"Opriþi motoarele" strigã el. "Aici este cineva".
Motoarele se opresc ºi, cu toþii încremesc în aºteptare.
Trec ore ºi printre ruine Dan ºi-a croit un fel de tunel pînã la locul de unde se auzi serã zgomote.
"Trãieºte!" strigã el fericit.
Trãieºte!
Este o fatã.
Dupã 128 de ore de infern mai are puterea sã vorbeascã.
Printr-un orificiu i se dã sã bea ceai.
I se dã ºi glucoza.
Dan, ajutat acum de o echipã de mineri din Filipeºtii de Pãdure, continuã, cu greu, sã desfacã, bucatã cu bucatã, închisoarea de fier ºi beton care o þine prizonierã pe Livia.
Cãci supravieþuitoarea se numeºte Livia Negoiescu.
"Vineri am împlinit 22 de ani" spune ea, în timp ce cu o mînã, eliberatã, þine lanterna la lumina cãreia lucreazã Dan.
ªi continuã "Venisem, împreunã cu cîþiva prieteni, la un alt prieten care locuia la etajul VII. Adusesem o sticlã de vin. Nu am apucat sã o deschidem, cã totul a început sã se prãbuºeascã. Prietenul meu, aflat pe aici pe undeva, a murit dupã douã zile de chinuri. Am fost sigurã cã voi fi salvatã. De douã zile vã aud".
Degajarea continuã anevoios.
Livia continuã, febril parcã, sã vorbeascã.
"La varã voiam sã dau examen de admitere la medicinã. Acum nu cred cã am sã mai pot..".
"Nici nu te gîndi — replicã prompt Dan. Dacã ai reuºit la examenul ãsta, al vieþii, nu se poate sã nu reuºeºti ºi acolo".
În ajutor soseºte ºi cascadorul Teodor Stavru care pãtrunde pînã la Livia, îi deschide drumul spre aer, spre viaþã.
Este ora 5 dimineaþã ºi, dupã mai bine de 4 ore, Livia este scoasã de sub dãrîmãturi.
Peste zece minute se aflã deja la Spitalul Militar Central.
Unde revenim ºi noi, pe la ora 10.
Avem surpriza sã o regãsim în patul alãturat de cel al Marinei Stanca.
"Ea este o adevãratã eroinã", ne spune Marina.
"A rezistat atîta timp ºi stînd în frig, pe ciment. Eu mãcar am stat pe parchet..."
Livia este, însã — firesc — obositã. Nu mai reuºeºte decît sã spunã:
"Sînt nespus de fericitã. Parcã m-am nãscut din nou..."
ªi priveºte spre noptiera pe care se aflã o... sticlã de vin!
Da, sticla pe care, în seara de 4, cînd împlinea 22 de ani, n-a mai reuºit sã o desfacã.
Sticlã care, ca ºi ea, a rezistat miraculos cataclismului...
MARÞI, 15 MARTIE.
A unsprezecea zi dupã cataclism.
Marea majoritate a rãnilor pricinuite de seism în trupul oraºului au fost bandajate cu cenuºiul pãmîntului reavãn.
Hecatombele în care fuseserã transformate cîteva zeci de blocuri au fost degajate cu migala speranþei de a smulge teribilelor forþe ale naturii dezlãnþuite ilogic alte ºi alte vieþi.
Tristul ºi nedoritul record al supravieþuirii pãrea de acum definitiv ºi aparþinea, fãrã dubiu, profesoarei Elena Enache — 187 de ore sub ruinele fostului imobil din str. Alexandru Sahia nr. 58.
De altfel, singurul loc unde s-ar mai putea produce un miracol este fostul bloc Continental. Tanchiºtii încearcã sã smulgã un stîlp enorm de beton din fundaþia clãdirii.
Singurul loc pe unde s-ar putea ajunge la planºeul prãbuºit al barului.
Grupul celor care aºteaptã s-a rãrit.
Mircea Ionescu, responsabilul barului, aflat ºi el aici de cîteva zile ºi nopþi ºi ceilalþi lucrãtori — ºeful de salã oniga, purtînd încã un bandaj ca un turban, ºi Alexandru Stãnescu, cu umãrul stîng în gips — aºteaptã.
Intre timp, au reuºit sã salveze o mare parte din mãrfurile aflate înãuntru, limitînd paguba la doar cîteva zeci de mii de lei.
Dar, mai înainte de toate, vor sã ºtie ce s-a întîmplat cu cei trei care n-au mai apucat sã iasã.
Florin, Sorin ºi clientul din Giurgiu.
Recunosc o altã siluetã, care, din seara de 4 martie nu a pãrãsit aproape nici o clipã tragicul ºantier.
Mama lui Sorin —Viorica Crainic.
Este singura care mai sperã.
Inima ei de mamã îi spune cã nu se poate ca Sorin al ei sã nu mai fie.
S-a agãþat cu disperare de aceastã speranþã ºi aºteaptã.
Vineri, 13 martie, dupã opt zile, cînd se credea cã nimic nu se mai poate face ºi utilajele grele se pregãteau sã pãrãseascã acest loc, luîndu-ºi inima în dinþi, s-a apropiat de tovarãºul Nicolae Ceauºescu, care inspecta din nou aceastã zonã.
Echipele de salvare îºi opriserã lucrul. Muntele de moloz fusese complet înlãturat.
Secretarul General al partidului a dispus continuarea acþiunilor de cãutare ºi salvare. Munca trudnicã ºi atentã a fost reluatã.
ªi în urmãtoarea zi.
Cu toate cã nici cele mai optimiste prognoze nu mai acordau vreo ºansã celor de sub imensul planºeu de beton.
Se ºtia cã cea mai îndelungatã supravieþuire fusese înregistratã de literatura de specialitate, la Agadîr, în Maroc : nouã zile.
Or, trecuserã deja unsprezece nopþi.
Este ora 8, o dimineaþã rãcoroasã, ochii generalului sînt ºi mai roºii, iar vocea i-a fost complet înecatã de obosealã ºi de nenumãratele pachete de þigãri fumate una dupã alta. Cînd, deodatã, toatã lumea încremeneºte.
Maºinile au tãcut. Locotenentului Viorel Taºcãu i s-a pãrut — sã fie o simplã pãrere — cã sub moloz s-a miºcat ceva...
Ora 8,10. Incepe o înaintare emoþionanta ºi precautã.
Sergentul Iosif Albuºel începe sã sape un tunel. Strigã :
"E cineva acolo ?" ªi, de sub dãrîmãturi se aude uluitor ºi incredibil, rãspunsul :
"Sînt un om din seara de 4..."
Dupã alte cîteva minute care se tîrãsc infernal de încet pe cadranele ceasurilor, este scos la suprafaþã ultimul supravieþuitor al cutremurului.
"Sorin !" — se aude un strigãt în care durerea se amestecã cu bucuria.
E strigãtul mamei. I
n drum spre ambulanþã, acesta mai poate sã rosteascã :
"Fii liniºtitã, mamã.Nu am nimic. Numai de aer am nevoie".
Ora 9,04.
Din nou la Spitalul Militar Central, salonul 8, la reanimare.
Medicul Ana Mãria Soroceanu, ne spune:
"E într-o stare neaºteptat de bunã, dupã atîtea zile de cumplitã claustrare, fãrã hranã ºi fãrã apã. Caz unic în analele medicinei".
Dupã 251 de ore, Sorin Crainic a revenit, din bezna catastrofei, la lumina vieþii.
IN PRIMA BANCA.
Spitalul Militar Central.
Zi obiºnuitã de vizitã.
Duminicã.
S-au scurs 16 zile de la terifianta searã în care mama naturã ne-a reamintit printr-o dureroasã zvîrcolire, cã în ea existã încã latente acele forþe iraþionale pe care voinþa omeneascã nu le poate supune.
Culoare ºi saloane cunoscute, revãzute de nenumãrate ori în ultimele zile. Locul în care eroismul a împrumutat tonalitatea imaculatã a halatelor dãtãtoare de viaþã, de speranþã.
Primul drum îl facem spre salonul de terapie intensivã, unde medicul Traian Bãndilã ºi colaboratorii sãi s-au angajat într-o cursã disperatã pentru supravieþuire.
O cursã care a dovedit cã voinþa de a trãi este, uneori, mai puternicã decît orice calcul rece, ºtiinþific. Dupã acele calcule, dupã studiul cazurilor existente îl literatura de specialitate, cîþiva dintre pacienþii acestui salon nu ar fi putut sã se afle în viaþã.
Sorin Crainic nu ar mai fi putut, ieri, sã urmãreascã, la televizor, meciul dintre Steaua ºi Universitatea Craiova, pentu simplul motiv cã organismul omenesc nu poate rezista unsprezece zile fãrã apã. Nu ar fi putut sã se bucure de victoria "Stelei" pentru cã, dupã 11 zile, sentimentele ar fi trebuit deja sã pãrãseascã adãpostul inospitalier al unui trup care si-a încetat funcþiunile vitale.
Totuºi, Sorin e bine. In acelaºi limbaj de specialitate starea lui actualã se încadreazã în ceea ce se numeºte "depãºirea riscului unui blocaj renal".
Corectarea deshidratãrii.
Tensiunea bunã". Sorin se ridicã din pat, umblã, converseazã cu uºurinþã.
Faþa însã i se întunecã atunci cînd vrem sã revenim la durerosul subiect al zilei de 4.
Îl înþelegem. Livia Negoescu a fost mutatã, de puþin timp, într-o rezervã specialã.
Nu-i mai recunoaºtem figura — pe atunci suptã, brãzdatã de zgîrieturi — din dimineaþa zilei în care Dan Iosif o reîntorcea pe drumul vieþii, de sub dãrîmãturile blocului din str. Alexandru Sahia 1—3.
Pe noptierã, un vraf de scrisori ºi telegrame.
Scrisori ºi telegrame de felicitare.
Pentru cei 22 de ani împliniþi pe data de 4 martie.
Pentru renaºterea de dupã cele 128 de ore de coºmar.
"Sînt multe scrisori. Pe cei mai mulþi dintre autorii lor nu-i cunosc. Sînt însã fericitã, nespus de fericitã sã ºtiu cã atîtea inimi bat alãturi de a mea. In vinerea aceea... Da. M-am sculat de dimineaþã. M-am gîndit la noul an adãugat vieþii mele. M-am gîndit la examenele care mã aºteaptã în varã ºi pe care eram hotãrîtã sã le iau. Acolo, sub ruine, a fost, practic, lucrul pe care-1 regretam cel mai mult.. Era ca un pariu cu mine însãmi pe care ceva absurd mã împiedica sã-1 cîstig. Zilele petrecute aici, extraordinara grijã a oamenilor în alb, m-au hotãrît: voi face totul, voi învãþa zi ºi noapte. Vreau sã-mi plãtesc, ca medic, datoria de viaþã pe care o am faþã de cei care m-au salvat".
Pe profesoara Elena Enache am revãzut-o tot într-o rezervã.
Dar nu singurã.
Ci înconjuratã de o droaie de copii.
Foºtii sãi elevi, veniþi cu flori.
Cu florile proaspete ale acestui început de primãvarã.
ªi de viatã.
Cu ochii umezi, Elena Enache, emoþionatã, reuºeºte cu greu sã-ºi adune, sã-ºi ordoneze impresiile.
Revine tot mai des la fotografiile de familie, ale celor dragi, pe care ni le aratã.
Ele ºi veºtile pe care i le dãdea micul tranzistor, scãpat ºi el ca prin minune fãrã a fi strivit, au þinut-o în viaþã 157 de ore, interval de timp la fel de incredibil.
"N-o sã mã dau bãtutã. Viaþa este minunatã. Mai ales cînd revii de acolo unde am fost eu...".
Mulþi dintre cei salvaþi de sub ruine au pãrãsit deja spitalul.
Alþii îl vor pãrãsi în curînd.
Micuþa Gabriela Corduneanu, într-o rezervã plinã de pãpuºi ºi de desene aºteaptã cu nerãbdare acest moment.
Ne ºi roagã, de altfel, ca, la rîndul nostru, sã o rugãm pe colega sa de bancã, Alice, sã-i pãstreze locul, în clasã, în prima bancã din mijloc.
Ca ºi ea, toþi ceilalþi, îºi vor relua, unul cîte unul, locul în prima bancã a vieþii.
ªi în mijlocul acelora care, în toate aceste zile grele, au fost alãturi de ei...
BREVIAR SEISMIC
10 iulie 455 : Un cutremur dezastruos a distrus mai multe oraºe ºi sate in Transilvania.
August 815 : cutremure puternice, timp de 5 zile, din Balcani pinã la Carpaþi, Însoþite de distrugeri grave.
6 iulie 1092 : cutremure catastrofale care au durat 8 zile, multe oraºe ºi sate distruse, un mare numãr de morþi.
25 ianuarie 1348 : mare seism în bazinul Dunãrii : 40 de ºocuri intr-o singurã zi, resimþit puternic în Ungaria, Italia, sudul Germaniei etc.
29 august 1471 : cel mai vechi dintre cutremurele cu datã certã, menþionate de cronicile moldoveneºti.Epicentrul probabil: Vrancea; s-au produs stricãciuni în Moldova ºi Muntenia.
10 noiembrie 1523 : cutremur puternic resimþit la Sibiu ºi Mediaº,unde a deteriorat primãria oraºului.
26 octombrie 1550, ora 2 : mare seism în sudul Transilvaniei. Durata:un sfert de orã.
10 august 1590, ora 21 : mare seism în sudul ºi sud-estul Transilvaniei, cu efecte dezastruoase la Braºov, Rîºnov, Sibiu ºi Mediaº ; epicentrul probabil:curbura Carpaþilor, regiunea Vrancei.
1677 : cutremur puternic la Bucureºti. S-a dãrîmat Biserica romano-catolicã Bãrãþia.
9 august 1679, ora 3 : mare cutremur în Moldova, s-au prãbuºit turnul mare al cetãþii Sucevei, cîteva biserici ºi numeroase case.
19 august 1681 : între orele 1 ºi 2: puternic cutremur, timp de un sfert de orã, în Moldova, Muntenia ºi Transilvania, resimþit îndeosebi în curbura Carpaþilor; pagube mari: s-au prãbuºit biserici, castele, locuinþe.
12 iunie 1701, intre orele 1 ºi 2 : cutremur puternic în Muntenia ºi Transilvania. Au fost distruse mînãstiri, biserici, cetãþi, case.
11 iunie 1738 : între orele 9:30-12:00, cutremur resimþit în special la Bucureºti, laºi, Focºani, Buzãu,Sf.Gheorghe. La laºi s-au prãbuºit 11 mînãstiri, 15 case, 15 turnuri ºi o turlã de bisericã. În munþi s-au prãbuºit stînci.
6 aprilie 1790 : cutremur de mare amploare care a produs distrugeri ºi a înfricoºat lumea de la Dubno (Rusia) pînã la Istanbul, ºi din Banat pînã în Crimeea. A durat aproape 5 minute ºi a produs mari pagube în Transilvania, la Bucureºti,la Roma ºi la Iaºi.
14/26 octombrie 1802 : unul din cele mai mari cutremure resimþite vreodatã la Bucureºti, cunoscut dupã documentele vremii ca "marele cutremur din vinerea sfîntã (Sfînta Paraschiva)", durata:
10 minute, epicentrul probabil : Vrancea. La Bucureºti s-au prãbuºit toate turlele bisericilor, s-au dãrîmat mai multe biserici ºi un mare numãr de locuinþe.
17 noiembrie 1821, orele 14:50-15:45 : cutremure puternice resimþite în Moldova ºi în Muntenia. Locuinþe deteriorate la Iaºi ºi Bucureºti.
23 noiembrie 1829 : cutremur violent însoþit de mari perturbaþii atmosferice la Bucureºti : 150 case de piatrã dãrîmate sau avariate grav. Cutremurul a fost resimþit la Brãila spre miezul nopþii.
11 ianuarie 1838 : cutremur puternic, de mari proporþii, resimþit din sud-vestul Rusiei pînã în Italia ºi Turcia. Pagube enorme în curbura Carpaþilor. Au fost distruse 39 de biserici în judeþul Vilcea, 53 de biserici în judeþul Romanaþi, 17 biserici în judeþul Olt. Cele mai mari pierderi s-au produs în judeþele Rîmnicu-Sãrat ºi Putna, unde pãmîntul s-a fisurat adînc. La Bucureºti cutremurul a durat aproape 30 de secunde, au fost gãsiþi 8 morþi ºi 14 rãniþi. Cel mai mult au avut de suferit clãdirile masive. Prãbuºirea stîncilor a barat rîul Bicaz, formînd Lacul Roºu.
1 martie 1894, ora 17:25 (scara Mercalli) : cutremur de gradul 7 cu zgomote subterane la Panciu, Adjud, Focºani. Epicentrul probabil: Mãrãºeºti.
31 august 1894, ora 14,20 : cutremur resimþit aproape în întreaga þarã. In judeþele Putna, Tecuci ºi Covurlui ºi la Bucureºti a fost de gradul 5. Au fost avariate numeroase clãdiri.
4 aprilie 1904, ora 10,28 : cutremur pe o mare suprafaþã din zona balcanicã. In România au fost afectate Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea, Transilvania, Banatul. Intensitãþi notate:Bucureºti 6 grade, Turnu Mãgurele 6 grade, Zimnicea 6 grade, Craiova 6 grade, Oradea 6 grade ºi judeþul Alba 5 grade.
25 mai 1912, ora 16,03 : unul din cele mai puternice cutremure cu epicentrul în Vrancea, urmat de cutremure mai mici în cursul nopþii ºi in zilele urmãtoare.Intensitate maximã în judeþele Rîmnicu Sãrat
ºi Putna. La Focºani ºi la Vidra, 9 grade.
14 iunie 1913, ora 9,30 : cutremur catastrofal în regiunea Tîrnovo din Bulgaria, resimþit puternic în România, unde a produs distrugeri ºi panicã. Intensitatea:Bucureºti 7 grade, Turnu Mãgurele, Giurgiu, Greaca, Olteniþa ºi Cãlãraºi, 6 grade.
10 noiembrie 1940 : cutremur vrîncean cu hipocentrul la 140 km(precedat la 22 octombrie, acelaºi an, de unul de o mai micã intensitate), cu magnitudinea de 7,4 pe scara Richter. Intensitatea 8 la Bucureºti. Aria macroseismicã — pe carea fost resimþit — are drept puncte de reper Leningradul, Moscova, Kerci (în U.R.S.S.), Istanbul (Turcia), Salonic (Grecia), Belgrad (Iugoslavia), Budapesta (Ungaria), Varºovia (Polonia). Durata propriu-zisã a fost sub 10 secunde. Aria de maximã distrugere s-a situat în zona Panciu, Focºani, Rîmnicu Sãrat. S-a soldat cu victime umane. Cea mai mare distrugere în Bucureºti: prãbuºirea blocului Carlton.
|