Punctul pe Y, iunie 2011

Titlu: Jurnal american (V) - Cu ochii pe micul ecran
Nr Editie: 3298 Data: miercuri 01 iunie 2011
Cele vreo zece zile pe care le-am petrecut în California, cu prilejul Convenției turismului american - POW WOW 2011 - mi-au prilejuit o serie de constatări pe care le-am pus - aproape ca un automatism – în comparație cu realitățile de acasă. Ca tot românul, am acordat obolul meu de atenție știrilor de pe canalele de televiziune. Subiectul principal în toate aceste zile a fost valul de tornade care s-a abătut asupra centrului Statelor Unite, pe culoarul obișnuit ce pleacă din Golful Mexic și duce până spre Marile Lacuri. Aceste tornade sunt o constantă a vieții locuitorilor de acolo, dar parcă niciodată nu au avut frecvența și forța din acest an. Doar la Joplin, în Missouri, ele au făcut peste 130 de victime omenești, lăsând în urmă un covor de resturi de carton și placaj – materia primă din care se fac pe acolo majoritatea locuințelor. Dacă în fața fenomenului – obiectiv, ca orice manifestare a naturii – autoritățile n-au putut decât să se plece, nu la fel stau lucrurile în legătură cu FEMA – organismul federal care are rolul să intervină în cazul acestor fenomene. Inadecvarea sa a fost în mod sever acuzată după ce uraganul Katrina a măturat New Orleans. Uraganul a trecut și FEMA a continuat să funcționeze în aceiași parametri care fac ca rolul său să nu fie deloc pe măsura complexității formelor în care populația are nevoie de ajutor. Dincolo de aspectele dramatice ale urmărilor tornadelor, televiziunile de știri s-au angrenat într-o dezbatere activă pe această temă, de la care se așteaptă răspunsuri concrete din partea Executivului. Din păcate, la noi, interesul media durează doar atâta timp cât dramatismul fenomenelor are impact asupra publicului – și asupra advertiserilor. Odată ce trece emoția, problematica intră și ea în dosarul problemelor amânate pentru data viitoare. Un mare interes la publicul american a stârnit spectacolul omagial dedicat celor 25 de ani de activitate în televiziune ai celebrei Oprah Winfrey. Oprah este un valabil “fenomen natural”, o emblemă a activismului inteligent și generos. Show-urile sale nu sunt doar prilejuri de a-și pune în evidență propria personalitate, ci moduri concrete de rezolvare a unor probleme cu caracter de interes general. Oprah nu este o instituție de caritate, deși numărul celor a căror viață s-a schimbat datorită intervenției sale este foarte mare. Beneficiarii programelor sale de sprijin educațional au umplut o sală imensă, iar celebritățile care au ținut să-i adreseze mesaje de prețuire pot forma un plamares de Oscar. Pentru toți, Oprah a avut un singur și succinct răspuns: “Mulțumesc!” Și lacrimi în colțul ochilor… Celebritățile de pe micile noastre ecrane au întotdeauna ceva de spus. Cel mai des ne copleșesc cu mostrele lor de inteligență și de profunzime a gândirii. Fie că-i cheamă Columbeanu, fie Zăvoranu, fie… Tuturor le datorăm îmbogățirea orizontului nostru de viață…
Titlu: Sprijinirea lui Vanghelie pentru a ieși din joc
Nr Editie: 3313 Data: miercuri 29 iunie 2011
Chestiunea ar deveni cam așa: văzând că mirele nu se prea descurcă în căsnicia sa, neamurile alcătuiesc un fel de comitet de sprijin, compus din persoane competente care, pentru o vreme – nu se știe cât – se vor muta în locuința acestora și vor participa la gătitul hranei stimulatoare, spălatul ecologic al rufelor și, bineînțeles, la eforturile de procreare, din dormitor. După care, atunci când vor considera că sunt întrunite toate condițiile pentru ca acesta să se descurce singur, se vor  retrage, lăsând viața să meargă înainte. În povestea cea adevărată mirele e Marian Vanghelie, iar mireasa – organizația de București a PSD-ului. Deși căsnicia are ceva vechime, până acum roadele nu s-au prea văzut. Excelent diriguitor al organizației de cartier din sectorul 5, cu care are o relație naturală, Vanghelie s-a văzut, atunci când a urcat treapta municipală, într-un soi de incompatibilitate marcată. Nici discursul, nici metodele sale paternaliste, nici aplombul cu are a abordat noua poziție nu s-au mai potrivit cu materia primă diversificată a electoratului socialist. Politica sa agresivă ce a dat rezultate sub Geoană, acesta având mai multe motive să-l tolereze decât să-l antagonizeze, nu s-a mai dovedit la fel de eficientă sub Ponta. De aici și o relativă retragere din prim-planul mediatic, mișcare ce i-a șubrezit în mod evident poziția. De când PSD-ul are o nouă conducere, steaua lui Vanghelie este în continuă cădere. Ce a determinat acest amestec în “afacerile interne” ale organizației municipale? Fără îndoială că primul motiv îl constituie apropierea alegerilor locale. Cu Vanghelie în frunte, Bucureștiul nu are, practic, nici o opțiune valabilă, cu care să-l înfrunte pe ultra-populistul Oprescu. Pentru Vanghelie, alegerile din vara viitoare ar fi cam ultima șansă de a-și forța norocul, altminteri urmând să rămână în afara jocului. Este de presupus că va face tot ce e posibil ca să obțină nominalizarea pentru candidatura la Primăria Capitalei. O nominalizare perdantă din start. Or, PSD-ul a cam ajuns la concluzia că în locul unei înfrângeri așteptate este preferabilă o victorie, chiar și simulată, prin susținerea lui Oprescu. Pentru asta au de înlăturat o ultimă barieră: Vanghelie. Integrarea actuală în treburile organizației de municipiu este doar primul pas într-o operațiune, dacă nu de convingere, de înlăturare a acestuia din calea proiectului de cobeligeranță în campania anti-PDL, care devine, în ultimă instanță, competiția alegerilor locale. 
Titlu: Ciorbea și coroana de mărgăritar
Nr Editie: 3312 Data: joi 23 iunie 2011
Aproape că nu mai știam dacă Partidul Național Țărănesc – Creștin și Democrat, mai există. M-a scos din ceață faptul că formațiunea a avut un congres sau cam așa ceva, la care a participat însuși președintele de onoare Ion Diaconescu. Purtându-și cu demnitate cei peste 90 de ani ai săi, venerabilul a cauționat cu prezența sa noua direcție politică a partidului: soluția monarhistă! În calitatea sa de premier, deținută în 1997–1998, Victor Ciorbea nu a fost un susținător al monarhiei. Ba din contră: în contrast cu promisiunile electorale, nici el și nici președintele Constantinescu n-au întins vreo punte spre Versoix pentru a îndrepta această eroare istorică. Pur și simplu, noua putere nu dorea să împartă cu nimeni cașcavalul beneficiilor. Așa s-a făcut că Regele Mihai a trebuit să mai aștepte încă vreo patru ani până când, în mod neașteptat, Ion Iliescu a făcut gestul reconcilierii istorice cu monarhia. A fost meritul (oare?) PSD-ului de a fi făcut pașii prin care familia regală nu doar că primea înapoi o parte dintre proprietăți, dar chiar principele Radu devenea un fel de ambasador de bunăvoință, plătit de la guvern ca să facă lobby pentru România printre familiile regale ale Europei. Monarhia a fost una dintre marotele țărăniștilor. Chiar dacă susținerea ei populară nu a fost niciodată mai mare de 10 la sută. Astăzi, probabil, procentul a mai scăzut simțător. De ce vine atunci Victor Ciorbea cu o idee perdantă din start? Pur și simplu pentru că nu dispune de nimic altceva. Fantomaticul partid intrat pe toboganul uitării nu mai interesează decât o mână de veleitari, doritori de funcții care să le justifice accesul în presă – ceea ce reprezintă unica formă de manifestare a lor. Așa că întrebarea poate fi pusă și în alt fel: de ce nu monarhia? Chiar așa: de ce?
Titlu: Miniștrii au idei trăznite
Nr Editie: 3311 Data: miercuri 22 iunie 2011
Dl Valerian Vreme este – pentru cine n-a apucat încă să afle – ministrul Comunicațiilor și Societății Informaționale. A fost promovat în această funcție în locul dlui Sandu, un reputat specialist în saltele, care reușise să promoveze în mandatul său o singură idee și aia cam deșucheată: crearea, de către minister, a unui site de Internet în valoare de 500 milioane de euro! Boc a încremenit când a auzit grozăvia și l-a rugat frumos pe Stolojan să nu se supere dacă favoritul său va fi nițel pus pe liber. În locul său, grupurile de interese pedeliste din zona Moldovei l-au trimis în guvern pe Valerian Vreme, pe principiul: toate grupările locale au faliții lor, noi de ce să nu-l avem pe al nostru! Au trebuit să treacă luni bune până când lumea din minister să înțeleagă că tipul cu aere de fante de mahala care venea zilnic la serviciu (când nu pleca cu secretara în deplasare) este noul ministru. Alte câteva luni au fost necesare să se despartă nițel apele între aventurile galante ale acestuia și rostul unui ministru care gestiona câteva dintre cele mai păguboase companii naționale, pe care predecesorii săi le hărțuiseră și le violaseră după bunul plac, fără să întâmpine vreo rezistență. În rarele ieșiri publice la rampă de până acum, dl Vreme a încercat să facă cunoscute marelui public câteva dintre ideile sale manageriale în legătură cu care era limpede că el însuși are multe neclarități. Mai nou, a făcut praf nația cu două idei-bombă: după ce le-a tăiat poștașilor două zile pe lună din leafă (peste cei 25% tăiați de Boc) a fost străfulgerat de o idee la fel de genială ca cele care au dus Poșta de râpă pe vremea lui Toader și Vătavu și cine le-a mai urmat (între care celebrul contract cu Blue Air, pentru transportul par-avion al corespondenței, sau comanda de uniforme de poștaș de 14 milioane): să facă o bancă și o societate de brokeraj, pentru asigurări! N-are Poșta bani? Nici o problemă: îi dă statul, face banca și după aia trai neneacă din dobânzi și credite. Ce credite? Păi cele de care are nevoie poșta! De ce să luăm de la alții – gândește cu un senzațional aplomb ministrul ăsta demn de un premiu Nobel pentru fantezie. Cât despre brokeraj, Poșta are deja o experiență cu asigurările făcute de Toader pentru toată suflarea poștală! De sănătate, dar nu și de faliment! Este că e tare dl Vreme? Și că poate reprezenta o amenințare pentru doamna Udrea, campioană en titre a ideilor geniale de șifonare a banului public pe piscine, patinoare, săli de sport în cătune, la sate și locuințe pentru specialiști la sate?
Titlu: Ministrul e gol!
Nr Editie: 3310 Data: luni 20 iunie 2011
Exact ca-n povestea cu „împăratul gol”, de multe ori parcă ne ia Dumnezeu mințile și nu suntem în stare să vedem nici ceea ce sare în ochi. O veritabilă legendă s-a creat în ultimii ani în jurul Elenei Udrea, pe care până și versatul Ion Iliescu a ajuns să o vadă ca pe un politician tenace și aplicat. Nimeni nu se mai întreabă, atunci când aruncă bani pe proiecte fanteziste, ce back-up are, ce anume a calificat-o pentru o funcție publică de importanța celei pe care o ocupă și în care dispune aproape discreționar de fonduri pe care nu se știe de unde le mai scoate guvernul în aceste vremuri de criză în care e nevoie să taie din lefurile și așa amărâte ale mulților bugetari ca să se poată ieși la capăt cu cheltuielile încă imensului aparat administrativ. Ce a condus Elena Udrea până să fie propulsată de încrederea lui Băsescu în scaunul de ministru al Turismului? Care sunt elementele concrete care au calificat-o? Pe ce s-a bazat încrederea că poate exersa o asemenea funcție? Cine scotocește prin biografie vede limpede că nu l-a condus decât pe Dorin Cocoș și că n-a manageriat alte afaceri decât cea în care a rămas cu datorii imense la BRD. O persoană care nu reușește să facă în bune condițiuni o afacere privată, are acum pe mână miliardele din care construiește telegondele pe munți fără nici o amenajare turistică, bazine de înnot în orașe care n-au resurse să plătească nici paznicul, săli polivalente într-un cartier fără locuri de parcare și așa mai departe. Fiecare bazaconie pe care o aruncă pe piață, cu prețul multelor milioane (de euro) este privită cu seninătate și înghițită pe nemestecate de către o opinie publică ce pare să nu mai aibă nici o responsabilitate. Opoziția se luptă pe viață și pe moarte cu gogorițele pe care le lansează la derută Băsescu, dar nu reacționează în nici un  fel când banii Dezvoltării sunt aruncați pe apa Sâmbetei (nu chiar pe apa Sâmbetei, pentru că la cotitură așteaptă clientela de partid, să-i culeagă!). Apropo: ce s-a mai întâmplat cu celebrul proiect marca U.E. de construcție a caselor pentru specialiști la sate, întâmpinat cu atâta entuziasm la începutul mandatului său de ministru? Cu fiecare mostră de incompetență, prestigiul Elenei Udrea crește și nu este de mirare dacă nu va ajunge în scurt timp să-i succeadă unui alt incompetent notoriu, în a cărui biografie pre-guvernamentală nu s-a putut întâlni nimic altceva decât priceperea de a da cu coasa sau de a ciopli trunchiuri de copac. 
Titlu: Ce vor grecii?
Nr Editie: 3309 Data: vineri 17 iunie 2011
Probabil că mulți privesc cu uimire și lipsă de înțelegere spre greci: ce vor ăștia până la urmă? De ce tot protestează? Nu-și dau seama că sunt în găleată și că protestele astea, în loc să ajute la ceva, mai rău îi îngroapă? Își dau singuri la cap speriind turiștii, singurii de la care mai pot aștepta ceva… Este o judecată de român cuviincios, care înțelege cum e cu necesitatea, înaintea libertății și este dornic să-și ajute liderii politici să rezolve problemele, asigurându-le liniștea și calmul necesare. Românii ies rar în stradă și atunci mai mult de gura liderilor sindicali, unica formă de violență cunoscută până acum fiind bombardarea diferitelor sedii ale puterii cu chipiele din dotare. În rest, lasă lupta pentru drepturilor lor în seama Opoziției, care are și ea limitele sale de interese. Probabil că în nici una dintre țările în care efectele crizei economice au generat ample mișcări de protest – Grecia, Spania, Portugalia – sacrificiul nu a fost pus mai mult și mai nedrept în spinarea populației ca în România. În nici una dintre țările care au inițiat măsuri de austeritate lefurile și pensiile n-au fost atât de dramatic amputate ca în România. Și în nici una dintre acestea, populația nu le-a primit cu o mai mioritică resemnare decât românii. Deși cauza de fond a înrăutățirii dramatice a nivelului de trai este comună. Grecii protestează cu o violență crescândă pentru că sunt tot mai convinși că politicienii lor sunt adevărații vinovați pentru efectele crizei. Ei sunt cei care au declanșat cheltuieli nechibzuite, care au amplificat o administrație excesivă, ei au ignorat fuga capitalului autohton peste hotare și au închis ochii sistematic la abuzurile înfăptuite de o hrăpăreață clasă de afaceriști veroși. De ce să plătim noi pentru ei – spun grecii care aruncă cu cockteiluri Molotov spre sediile puterii. Luați bani de la cei care i-au furat, de la cei care au spoliat statul și l-au făcut să ajungă mârțoaga Europei! Poți să nu le dai dreptate? Poți să nu te întrebi de ce românii se fac că nu înțeleg aceste lucruri – la fel de evidente și la noi – și de ce mai creditează cu speranțele lor un guvern de hoți și de profitori care nu pierd nici o ocazie de a se înfrupta în continuare din banul public? (Vezi doar inițiativele halucinante ale Elenei Udrea, care aruncă bani spre clientela de partid construind telecabine spre un vârf gol de munte, sau bazine de înnot care nu-și pot plăti nici paznicii). Și să nu te miri de ce nu ies în stradă să-i ia la goană pe cei care-i mint cu nerușinare că pensiile cresc, nu se micșorează și că dacă nu erau ei, acum eram în cine știe ce (altă) prăpastie?
Titlu: "Cuiul lui Hunor": Har-Cov-Mur
Nr Editie: 3308 Data: joi 16 iunie 2011
Încă nu reușesc să înțeleg ce a făcut să se precipite în așa hal chestiunea împărțelii teritoriale, încât să riște a rupe fragila alianță care-l mai ține pe Boc la Putere? Sau cum de le-a luat Domnul mințile pedeliștilor astfel încât să creadă că ungurii vor înghiți pe nemestecate gălușca otrăvită a marii regiuni de Centru ce urma să înglobeze județele Harghita și Covasna? După o întâlnire cu scântei, precedată de amenințări nevoalate că vor fi lăsați cu căruța în drum, democrații au închis, pentru moment, subiectul. Care este, în definitiv, problema? Se ciocnesc, aici, două categorii de interese. Pe de o parte, preocuparea tot mai fierbinte a PDL-ului față de tot ceea ce poate să afecteze, în vreun fel sau altul, succesul la urne din vara-toamna viitoare și găsirea de noi subterfugii care să alimenteze un eventual spor de voturi. Cum actuala împărțire nu pare să mai aibă rezerva de voturi – distribuția influenței partidelor fiind în linii mari stabilizată - unica resursă ar putea să o constituie lovitura dată actualilor baroni locali (chiar dacă printre aceștia figurează și cei proprii) și scoaterea lor din dispozitivul viitoarelor alegeri. De aici și precipitarea și simplismul manierei în care a fost abordată problema. Ce nu le place maghiarilor în această formulă? În primul rând, nu le place diluarea nucleului dur al celor două județe exclusive în materia fluidă a unei regiuni care modifică raportul de forțe dintre unguri și ne-unguri. Asta ar însemna, practic, decesul formațiunii care n-ar mai putea realiza baremul parlamentar. Din contră, ei și-ar dori cu grăbire o regiune de Centru mai mică, dar mai densă din punct de vedere etnic, în care celor două județe buclucașe li s-ar adăuga Mureșul, constituindu-se astfel o veritabilă citadelă electorală. Este, însă, varianta pe care ardeleanul Boc n-ar putea-o accepta fără să-și atragă oprobriul urmașilor-urmașilor săi. Pentru că atunci ar statua ceea ce urmăresc cu îndârjire UDMR-iștii: instaurarea unui „ținut” autonom în mijlocul țării, o enclavă ce va necesita multiple accese dinspre Europa în care sălășluiește ținutul-mamă, sau tată. Trocul cu Legea Educației nu-i mai mulțumesc pe Hunor și ai săi, care doresc să speculeze la maxim momentul de criză prin care trece aliatul majoritar, atât de dependent de votul minoritarilor. Ce e de făcut, vorba marxistului? Probabil că reîmpărțeala va trebui, cel puțin deocamdată, lăsată moartă, până când se va găsi un prilej mai favorabil, sau care să nu depindă de șantajul aliaților. Care tare mult și-ar dori să-și poată atârna pălăria în cuiul bătut în tocul ușii ținutului Har-Cov-Mur. 
Titlu: Cârciog
Nr Editie: 3307 Data: miercuri 15 iunie 2011
Zilele trecute a pășit în lumea de dincolo Mihai Cârciog. Nu a fost un “întemeietor” al presei românești, cum cu un exces de generozitate l-a numit cineva (cred că el însuși ar fi refuzat o asemenea calificare), ci un oportunist de marcă – în sensul bun al cuvântului. Întâmplarea făcuse ca Mihai Cârciog să exerseze elemente ale economiei de piață în cursul inițiativei sale publicistice – redactarea de almanahuri și culegeri de texte distractive – ce ieșeau din tipicul obișnuit și alimentau o piață sătulă de produsele ideologizate ale presei pre-decembriste. Pentru el, Revoluția a fost prilejul de a-și desfășura talentele de întreprinzător și de a face bani. Avea intuiție și îi plăcea să riște – două calități care l-au adus în postura de învingător într-un mediu concurențial ciudat, în care se amestecau dirijismul resurselor încă ale statului și libera inițiativă cenzurată de prevederi legale incomplete sau contradictorii. Cert este că Mihai Cârciog și-a legat numele de câteva reușite certe ale presei, pe care le-a datorat în egală măsură sumelor câștigate și reinvestite și oamenilor pe care și i-a alăturat în acest demers. A fost, s-ar putea spune, un “mogul” avant la lettre, pe vremea în care încă nu se inventaseră mogulii, știind să-și joace rolul de om influent chiar dacă influența sa în interiorul produselor pe care le realiza nu era pe măsura impresiei generale. Experimentul său inedit le-a deschis multora gustul de a trece din postura de beneficiari ai unor servicii de presă, în aceea de promotori. Mihai Cârciog s-a aflat pe val în etapele de maximă ascensiune ale presei scrise. Atunci când se făceau averi din vânzarea ziarului, pentru ceea ce conținea el, și nu pentru cărțile și parfumurile cu care se vinde acum la pachet. A traversat o etapă în care tirajele atingeau și depășeau milionul de exemplare și în care cititorul nu stătea pe gânduri să achite prețul unei pâini pentru a-și potoli foamea de a ști și de a înțelege. Am avut privilegiul de a trăi o astfel de vreme, unică pentru un ziarist, alături – deși nu împreună – de câțiva dintre cei care au pus bazele și au exersat valențele presei democratice. Mihai Cârciog a fost unul dintre ei. Și i-a fost dat să asiste atât la expansiunea, cât și la descreșterea dramatică a acestui veritabil fenomen. Am chiar senzația că el s-a stins odată cu speranțele puse în capacitatea de înnoire și de reinventare a unei prese devenite din actor, un banal spectator al evenimentelor…. L-am întâlnit, ultima dată, în urmă cu vreo zece ani, la Viena. Ne dădusem întâlnire în fața blocului în care locuia și din care a ieșit o femeie, ghidând două cărucioare. Unul în care se afla fiica sa, în vârstă de doar vreo doi ani, și altul în care zăcea ce mai rămăsese din bărbatul falnic de dinaintea teribilei boli care l-a doborât. Un lucru nu se schimbase în înfățișarea lui: lucirea vioaie, plină de curiozitate, din ochii prin fața cărora defilase o etapă istorică comprimată în doar câțiva ani…  
Titlu: Agenda priorităților
Nr Editie: 3306 Data: marți 14 iunie 2011
Nimeni – nici chiar cei mai apropiați colaboratori ai săi – n-ar putea să prevadă cu ce nouă idee se va scula președintele Băsescu, pentru a o arunca în vâltoarea disputei politice și a pune pe jar întreaga națiune. Cei mai optimiști își imaginează, probabil, că în virtutea prerogativelor sale constituționale, președintele are o agendă de priorități, bine pritocită de competenții săi consilieri și afișată la loc de cinste, unde să o aibă permanent sub priviri – probabil lângă bar. Iar pe această agendă scrie, cu mânuța domniei sale:  „îndeplinit”; „amânat”, „reconsiderat” sau chiar „anulat”. Și că ordinea priorității se schimbă în funcție de context și de evenimente. Că lucrurile nu stau deloc așa, se vede cu ochiul liber. Prioritățile președintelui coincid foarte rar cu cele ale României. Nici măcar cu cele ale partidului de guvernământ nu se prea întâmplă să se nimerească. Pentru că partidul nu are priorități. Partidul are doar necesități, care derivă din gândirea și acțiunea prezidențială. Să fim serioși: chiar îl vedeți pe Emil Boc chinuindu-și creierii cu astfel de preocupări când poate afla instant prioritatea doar răspunzând la telefon? De câteva zile se pare că prioritatea României este reîmpărțirea teritorială. Din motive practice: prea multe instituții paralele, prea multă birocrație, prea multe cheltuieli. V-ați fi așteptat, poate, ca această revelație să apară înainte de tăierea lefurilor și a pensiilor, ca o soluție mai inteligentă și mai puțin invazivă. Nu: atunci prioritatea o constituia revizuirea Constituției. Criza nu era chiar așa de importantă, mai ales că dădea semne că ar vrea să ne ocolească. Acum a apărut chestia asta. A apărut, chiar dacă în urmă cu câteva luni cele mai autorizate voci din partid decretau că nu este o prioritate. Și că poate să mai aștepte. Ei bine, i-a venit sorocul. Iar Emil Boc știe deja cum va proceda: va face din 40 de județe vreo 8 sau 10 sau 12. Cum? Prin simpla asumare a răspunderii. Ce atâta discuție? N-avem timp de asta, acum, cu atâtea cestiuni arzătoare la ordinea zilei. Nici măcar Legea Capitalei nu mai reprezintă o urgență. După ce s-au tăvălit prin noroaiele politicii, în luptă dreaptă, corp la corp, Udrea și Chiliman își scutură liniștiți hainele și decretează: n-avem nevoie de referendum! A zis-o chiar președintele! Pentru ce să cheltuim bani aiurea! Rămâne cum am stabilit! Cu reîmpărțirea: chiar nu m-aș mira ca lucrurile să fie atât de simple pe cât le consideră premierul Boc. La urma urmelor, ce-ți trebuie mai mult decât un creion – mai bine ascuțit decât cel al lui Molotov – ca să trasezi noile granițe județene (sau regionale, ori voievodale, cum vreți să le spuneți) și treaba să meargă unsă mai departe? Chiar așa!
Titlu: Unica soluție - o aderare Schengen în etape
Nr Editie: 3305 Data: luni 13 iunie 2011
În timp ce Traian Igaș tot repetă ca un copil prost scos la tablă să rezolve o ecuație, plina de necunoscute, "noi am îndeplinit condițiile tehnice!", mașinăria decizională își vede de drumul ei și trece cu nonșalanță pe "roșul" parlamentului european. Nici n-au apucat să sărbătorească la Strasbourg, eurodeputații noștri prezenți (fără Tokes) decizia favorabilă a legislativului (în care un mare număr de voturi negative aparțineau, culmea, englezilor, care nu fac parte din spațiul Schengen!) că la Consiliul JAI de la Luxembourg s-a stabilit că decizia aderării României și Bulgariei va fi discutată cât mai curând, de preferință până în Septembrie. Este însă suficient de limpede că nu va fi o decizie favorabilă celor două țări. Dacă acum am întâmpinat doar opoziția Olandei (ai cărei reprezentanți afirmă că România nu este un stat de drept! – atunci care este motivul pentru care mai întrețin relații cu aceasta?) este clar că greul opoziției vine din partea Germaniei și Franței, care nu vor renunța ușor la un punct de vedere exprimat cu suficientă claritate și nu ne putem aștepta la o schimbare de macaz ce ar pune sub semnul întrebării înseși rațiunile acestei împotriviri. Mai mult ca oricând se rostesc acum limpede motivele pentru care cei mai influenți europeni nu doresc să dea securitatea granițelor uniunii pe mâinile noastre și ale bulgarilor: crima organizată și corupția. Desigur, lucrurile nu s-au pus în acest fel în cazul precedentelor etape de aderare. Probabil că nici pericolul nu era atunci atât de vizibil. România a mizat mult pe această admitere. A făcut, cu adevărat, eforturi în această direcție și lucrurile încep să se vadă. Granițele noastre parcă nu mai sunt „varză”, cum erau până nu demult. A contribuit la acest lucru și dotarea tehnică corespunzătoare, realizată cu prețul unor eforturi materiale majore. Cel puțin din această perspectivă frustrarea noastră este de înțeles. Ce nu se înțelege, încă, este faptul că cei aproape patru ani petrecuți de noi în interiorul uniunii au scos în evidență, mai mult ca oricând, tarele și deficiențele pe care le-am adus cu noi și – mai ales – lipsa noastră de decizie în corectarea și înlăturarea lor. Corupția este, la noi, aproape de la sine înțeleasă ca mod de viață. Crima organizată continuă să fie tolerată și se iau măsuri doar când clanurile depășesc măsura. Lumea interlopă românească și-a construit rețele în toată Europa și alimentează în flux continuu piața cu cadre calificate. Lupta cu corupția rămâne la nivelul datului cu bățul în baltă, doar-doar s-o prinde ceva, iar ce se prinde reușește deobicei să scape cu concursul unei justiții care funcționează după principii cel puțin stranii. Sunt realități pe care noi înșine le punem cu generozitate la dispoziția mediilor de informare internaționale. Care este soluția, în acest caz? Evident că formula pe care va trebui să o acceptăm este aceea a unei aderări în etape. O nouă monitorizare, a cărei durată nu poate fi evaluată. Dar care să ne oblige să facem pașii concreți necesari, chiar dacă va fi să mai amânăm momentul în care românii vor putea zburda nestingheriți prin Europa.
Titlu: Județe v/s Regiuni
Nr Editie: 3304 Data: vineri 10 iunie 2011
Nu cred că există o formulă de împărțire administrativă a țării perfectă, bună în sine. Există însă variante mai convenabile unor anumite grupări și mai neconvenabile altora, în funcție de raportul de forțe de la un moment dat. După ce au venit la putere, comuniștii au înlocuit vechea împărțeală în județe (în linii mari, cam cele de astăzi, plus cele din teritoriile care nu ne mai aparțin) cu una de inspirație sovietică, în regiuni, subîmpărțite și acestea în raioane, reușind practic să dizolve dintr-un foc aparatul administrativ și să controleze mai strict orice mișcare din societate. Atunci când a constatat că primii secretari ai unor asemenea entități capătă o putere prea mare – în special cei ai disputatei Regiuni Autonome Maghiare – Ceausescu a apăsat pe coarda naționalistă și a reînființat județele in 1968, ca o formulă nu doar mai elastică ci și mai eficientă din punctul de vedere al controlului centralizat. Ce se întâmplă acum? Dintr-un punct de vedere – acela al necesității reducerii cheltuielilor pe care le face statul cu propria sa întreținere - propunerea de reorganizare administrativ-teritorială a președintelui Băsescu pare să fie una judicioasă: mai puține entități, mai puține administrații locale, mai puțini funcționari și – poate – o mai mare flexibilitate. Adversarii proiectului – recte Opoziția social-liberală – sar ca arși și spun că în spatele intenției se află, ca deobicei, intenții necurate, între care cea principală este perpetuarea la putere a reprezentanților PDL prin măiestrele lucrături în confecționarea noii structuri. Și unii și alții știu că așa ceva au făcut chiar ei când s-au croit noile colegii uninominale din care au rezultat toate aiurelile din care s-a compus actualul parlament. Eu sunt tentat să-i dau credit președintelui: nici dracul nu poate fi atât de negru și nici domnia sa atât de viclean și de rău intenționat încât în spatele fiecărei inițiative să stea exclusiv un interes partinic. Și cred că o împărțire pe criteriul euroregiunilor ar fi mai bună decât altele, evitându-se și dublurile sau suprapunerile pe care le-ar determina aplicarea unor formule diferite. Cred însă că și unii și alții – putere și opoziție – au uitat un lucru fundamental: să-l întrebe pe beneficiar ce părere are. El, poporul care merge la vot, ce crede? Cum s-ar îmbunătăți viața lui? În forma actuală sau într-una viitoare? Abia după ce îi vor fi prezentate ceea ce cred forțele implicate în dispută că constituie avantaje și dezavantaje, ar trebui să aibă loc și operațiunea decisivă: un referendum! Pentru că, uite, facem referendum pentru câți parlamentari să alegem – lucru care, în linii mari, lasă poporul rece – și nu facem într-o chestiune care îi va influența direct și dur existența? 
Titlu: Sindromul "Hagi"
Nr Editie: 3303 Data: joi 09 iunie 2011
Lucescu-Junior a făcut un gest surprinzător: după ce a câștigat meciul ultimei speranțe, cu Bosnia, contrar tuturor așteptărilor, și-a dat demisia de la Națională în favoarea unui aranjament lucrativ la Rapidul lui Copos. Mutare inspirată - probabil chiar de tatăl său, care a înțeles mai bine decât el că această națională chiar nu are nici o șansă, atâta timp cât se bazează pe simulacrul fotbalistic care este campionatul intern, o umbră a celor care altădată generau finale ale Cupei Campionilor. Nu are rost, însă, să teoretizăm pe această temă. Ca și statul, fotbalul are nevoie de o reformă drastică, iar prima condiție este să se debaraseze de sinistra gașcă de “finanțatori” și patroni care l-au adus în halul în care este. Probabil că prima condiție a unui reviriment real este ca oameni precum Mircea Sandu, Mitică Dragomir, Gigi Becali, George Copos, Cristi Borcea, Jean Păduraru, Mititelu, Iancu, să dispară cumva din peisaj și să lase locul celor hotărâți și capabili să schimbe fața acestui sport pornind de la bază. Revin la chestiunea Naționalei: plecarea lui Lucescu a deschis portița oportunităților pentru o seamă de veleitari rămași fără aranjamente. Straniu și greu de înțeles, unul dintre primii care au alergat la Federație cu mâna în sus strigând “Eu, eu, eu!” este Hagi, cel abia ieșit din aventura turcească în care vreme de vreo nouă luni a suportat cele mai mari umilințe din întreaga sa carieră, fiind tăvălit de presă, ironizat de adversari și umilit de patroni, amânând nefericit un final previzibil și lipsit de onoare. De ce l-au luat cei de la Galata - care știau câte parale face ca antrenor? Probabil că au sperat într-o minune, ceva legat de magia numelui. De ce s-a dus Hagi? Probabil că din aceleași motive pentru care vrea acum, din nou, la o Națională de la care a mai plecat cu coada între picioare. Ce spera să facă acum? Mai puțin ca oricând - cu “materia primă” ce i-a mai rămas. Sub conducerea sa, România va parcurge până la capăt drumul lipsei de valoare și al cufundării în hăurile clasamenelor internaționale. Șansele unei calificări mai pot apare doar în visele lui Gică, sunt sigur că nu și în ale lui Mircea Sandu care, șmecherește, își pregătește o ieșire din acest clinci cu motivația: am făcut tot ce-am putut. Dacă nici Gică n-a reușit! Un psihanalist ar putea face un interesant studiu de caz: de ce un om împlinit profesional, datorită marelui său talent practic, își erodează sistematic prestigiul prin experiențele riscante ale practicării unei meserii pentru care nu au nici talent și nici cultura necesare! Întreaga existență din afara terenului a lui Gică este compusă din eșecuri spectaculoase și din mostre evidente de inadecvare. Marele fotbalist nu reușește să fie nici măcar un mic antrenor. Bilanțul său este zero! În ciuda acestei evidențe insistă până la a-și pierde toată agoniseala de stimă și prețuire dobândită în teren. E greu de explicat un astfel de sindrom care poate rămâne în istorie purtându-i numele.
Titlu: Albu ca Zăpada și Piticul Procentilă
Nr Editie: 3302 Data: miercuri 08 iunie 2011
Hotărât lucru: când lui Traian Băsescu îi place de cineva, nimic nu-l mai împiedică să-i acorde toate onorurile! Așa a fost mereu, de când are ce să ofere! I-au plăcut chiloțeii cu floricele ai Ancăi Boagiu, care se juca în nisip la blocul în care stătea când mai venea pe acasă din curse? A făcut-o ministru și nu odată, ci de două ori! I-a plăcut stilul tacticos și respectuos al directorului din Primărie, Gheorghe Dobre? L-a făcut și pe el ministru, tot la Transporturi, și nu i-a păsat că ăsta, un tolomac notoriu, a suspendat contractul cu Bechtel un an, pentru ca apoi să le plătească milioane penalizări. Nu el, ministerul! I-a plăcut de domnișoara Pârvulescu, tot de la Primărie, că era fâșneață și cu tupeu? A propus-o ministru la Integrare, chit că ea habar n-avea de alte forme de integrare decât cele familiale sau amicale. I-a plăcut de „canibalul” Avramescu, cum povestea el ce gust au frigăruile umane și cum se consumă ele la pick-nick-urile din Pacific? L-a propus ambasador. I-a plăcut de Horia Patapievici, cum îi ridica el osanale prin presă? L-a făcut director la ICR și i-a dat bugetul instituției pe mână să-și editeze toți prietenii – inclusiv pe canibal. I-a plăcut lui cum a demonstrat științific, „frame cu frame”, Funeriu, că scatoalca pe care i-a aplicat-o puștiului din Ploiești nu putea fi reală din motive ce nu pot fi înțelese de toți proștii? L-a făcut ministru la Educație! I-au plăcut, pentru talentul cu care-l descriau în articolele lor, Ungureanu și Voinescu? I-a făcut, pe primul europarlamentar (și milionar în euro, dintr-un mandat!), iar pe al doilea secretar al  Camerei și vice pe la partid! Și așa mai departe. Cu Sebastian Lăzăroiu lucrurile stau aproape la fel. Acesta, sociolog de profesie, l-a studiat cu atenție pe președinte și a constatat că îi plac poveștile. Și atunci, ca-n „O mie și una de nopți” i-a tot spus niște povești care nu se mai terminau. A greșit când i-a spus una cu unguri, al cărei final nu se potivea cu ce gândea și voia Albu ca Zăpada de la Cotroceni. Și atunci, unde i-a stat capul, i-au stat picioarele și a plecat privind lung în urmă. N-a fost nevoie să aștepte prea mult: piticul Procentilă putea să îndeplinească cu succes o misiune extrem de importantă: să-i adoarmă pe românii cu pensiile micșorate, handicapații rămași fără ajutoare, șomerii scoși din șomaj, cu poveștile sale măiestru potivite în așa fel încât să iasă procentele necesare la viitoarele alegeri. Și, iată-l pe Procentilă trimis la Muncă, să descurce ce nu mai poate fi descurcat și să înlăture regretele lăsate de blândul Botiș, cel prins cu mâța fondurilor europene în sacul investiții. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus și povestea asta.
Titlu: Sfatul rabinic al ambasadorului american
Nr Editie: 3301 Data: luni 06 iunie 2011
“Trebuie să faceți mai multe eforturi pentru a reduce rata de refuzuri” – ne îndeamnă, într-o manieră rabinică, ambasadorul Statelor Unite, Mark Gitenstein. Cu alte cuvinte: voi sunteți de vină că noi nu vă dăm vize! Încercați să luați mai multe vize decât refuzuri și problema se va rezolva! Abordarea chestiunii este cel puțin ciudată. Problema vizelor este cel mai delicat aspect al relației româno-americane. Atunci când au avut nevoie de suportul “noii Europe” pentru a-și legitima atacurile asupra Afganistanului și Irakului, oficialii de la Washington ne-au fluturat-o pe la nas, lăsându-ne să înțelegem că disidenta noastră europeană va fi răsplătită în mod corespunzător. Am fost invitați la tratative bilaterale, tocmai pentru a se evita o abordare comună, valabilă pentru relația cu Uniunea Europeană. Am căzut în plasă și ne-am ales doar cu promisiuni. Nici măcar în programul Visa Waiver nu ne-am văzut trecuți, acolo unde se aflau deja colegi de ai noștri, europeni. Sistematic, birocrația internă americană s-a dovedit mai puternică decât bunele intenții ale înalților oficiali. Bush a părăsit Casa Albă fără a face nimic pentru cei alături de care, șold la șold, cu micul licurici Băsescu, admirase miracolul curcubeului la București. Obama a avenit și nu figurăm în nici un fel pe agenda sa. În timp ce săptămânal mai aducem un sicriu din Afganistan sau Irak, compensația se rezumă la investiții militare minore, pe aeroporturile Kogălniceanu și Deveselu, iar românii care au nevoie să călătorească peste ocean fac lungi cozi la ghișeele consulatului american, de unde primesc răspunsuri cel mai adesea aiuritoare, bazate în principal pe “flerul” funcționarului de la ghișeu sau pe starea sa de spirit din ziua respectivă. Rata refuzurilor e mare – circa 30% - dar aceste refuzuri nu se bazează pe rațiuni și explicații obiective. De redus această rată o pot face doar ei, nu noi. O soluție – ne-o spune tot ambasadorul – ar consta în schimbarea criteriilor de intrare în programul Visa Waiver, agreată de Obama la Varșovia, și anume în înlocuirea criteriului refuzurilor cu acela al proporției persoaneler care depășesc perioada de ședere legală după ce obțin viza. Criteriul refuzurilor este unul depășit de realitatea momentului care arată că, având posibilitatea să lucreze în Europa, tot mai puțini români se aventurează într-o costisitoare călătorie peste ocean. Cert este că actualele restricții îi împiedică mai puțin pe aventurieri și mai mult pe cei care doresc să facă afaceri în State sau să călătorească în scopuri turistice și care renunță de cele mai multe ori datorită complicațiilor pe care le prezintă obținera unei vize. Până una-alta să ascultăm, însă, sfatul dlui ambasador și să facem eforturi pentru a nu mai chiar atât de refuzați…   
Titlu: Cum a fost răpită toată conducerea României
Nr Editie: 3300 Data: vineri 03 iunie 2011
În urmă cu 16 ani, pe lacul Snagov, avea loc un episod pe care doar întâmplarea l-a împiedicat să intre într-o antologie a evenimentelor fără precedent – și fără urmări. Era solstițiul de vară și președintele Camerei Deputaților, Adrian Năstase, își serba ziua de naștere într-una dintre locațiile de protocol din zonă. Printre invitați se aflau aproape toți cei care dețineau la acea oră o funcție importantă în administrație, în frunte cu președintele Iliescu, continuând cu premierul Nicolae Văcăroiu, președintele Senatului, Oliviu Gherman, miniștri, persoane cu rang înalt în ierarhia de partid, alături de jurnaliști, câțiva oameni de cultură și reprezentanți ai noii clase a oamenilor de afaceri. Unul dintre aceștia – care-și datora notorietatea în special modului iscusit în care folosise instrumentul – încă ieftin – al publicității pentru a-și promova afacerile – a profitat de faptul că vila sa se afla în vecinătate și a poposit la locul sindrofiei cu șalupa nou-nouță pe care tocmai o achiziționase pentru a-și petrece în mod plăcut timpul liber. Și întrucât regulile de protocol erau ceva mai puțin rigide decât cele de astăzi, și-a permis să-l invite pe sărbătorit împreună cu cei aflați în preajmă, la o scurtă plimbare pe lac. Invitația a fost acceptată cu entuziasm și Ion Iliescu, Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Oliviu Gherman și alți câțiva dintre cei aflați în preajmă, printre care m-am numărat și eu, au trecut în șalupa care a demarat în trombă, lăsându-i pe mal, cu gura căscată, pe băieții de la SPP, care nu au avut timp să reacționeze și nici vreun alt vehicul acvatic cu care să pornească în urmărirea celor plecați. Vreme de jumătate de oră, cât a durat plimbarea – extrem de apreciată de participanți – în locația unde avea loc aniversarea, membrii serviciului de pază au trăit un episod de coșmar, neștiind nimic despre soarta cremei țării. A fost, practic, o deturnare care a lăsat țara fără nici unul dintre cei mandatați de Constituție să ia decizii de orice fel. Insensibili la drama pe care o trăiau oamenii generalului Dumitru Iliescu și la situația fără precedent pe care o trăiau aceștia, invitații de la bord au gustat din plin plăcerea de a naviga prin apele limpezi ale lacului. La reîntoarcerea pe debarcader, un oftat de ușurare s-a făcut auzit din partea celor care aveau, pe vremea aceea (telefoanele mobile nu intraseră încă în uzul curent) la îndemână doar binoclurile cu care să monitorizeze traseul șalupei. Episodul a trecut, practic, neobservat, de o mass media mai puțin însetată, pe atunci, de senzaționalul cu orice preț. De ce am readus în atenție acest episod? Pentru că, astăzi, autorul “deturnării” și “răpirii” celor mai importanți demnitari ai statului își sărbătorește ziua de naștere. Cu aceeași discreție, tact, și bun simț care l-au caracterizat dintotdeauna, ca om și ca membru respectat al comunității de afaceri. Îl cheamă Sandu Feig.  Post Scriptum.Dl general Gabriel Naghi imi atrage atentia ca domnia sa a apucat sa se afle pe ambarcatiunea respectiva, lucru care mi-a scapat si pe care tin sa il corectez.Deci SPP-ul a avut un reprezentant in aceasta croaziera, in persoana viitorului sau sef... 
Titlu: Proorocul Isărescu ne mai servește trei vaci slabe
Nr Editie: 3299 Data: joi 02 iunie 2011
Indiscret și imprudent cum îl știe o lume întreagă, cel mai important consilier al guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, a dat drumul pe piața presei unei adevărate bombe: cică încă de prin 2000, guvernatorul i-ar fi spus lui Romano Prodi, pe atunci președinte al Comisiei Europene, că  vor urma șapte ani “buni” și apoi alți șapte “răi.” Prima întrebare pe care și-o poate pune un trăitor la vreme de criză este următoarea: de ce abia acum ne spune dl Vasilescu ce-a spus dl Isărescu acum 11 ani? Apoi: abia acum i-a făcut mărturisirea? Cu ce scop? Va confirma Prodi varianta consilierului? Punând puțin lucrurile în ordine cronologică, hai să recapitulăm: deci, în 2000, când Europei nu-i era nici rău, nici bine, Isărescu îl informează pe șeful acesteia că va avea parte de o etapă biblică, în care totul va înflori și va prospera. Probabil că Prodi a ținut cont de această informație, pentru că în 2004 a părăsit funcția bine plătită și văzută de la Bruxelles și s-a întors acasă, ca să fie prim-ministru. A fost până în 2008 – fix la termenul evocat de guvernatorul nostru ca final al perioadei de miere și lapte – când l-a lăsat pe bietul Berlusconi să ia în piept criza și aversiunea pudicilor italieni față de nevinovatul joc bunga-bunga. Ce a făcut Mugur Isărescu? A rămas consecvent pe baricadă, înfruntând și binele și răul. Dacă mi-aduc bine aminte, le-ar fi zis ceva lui Boc și lui Băsescu, dar aceștia nu l-au ascultat, convinși că criza va ocoli gentil România. Că s-au înșelat, nu este vina guvernatorului. Atent la meandrele concretului, acesta a observat scăderea cantității și calității crâmpoșiei de la Drăgășani, având astfel cea mai bună confirmare a temerilor sale… Să revenim însă la indiscreția Vasilescului: ce vrea să ne spună cu dezvăluirea sa? Părerea mea este că ne-a avertizat, într-un mod elegant, că ieșirea din recesiune nu este totuna cu ieșirea din criză, că la anul nu se va ivi soarele bunăstării pe ulița noastră și că, practic, mai avem de așteptat încă trei ani ca să se împlinească pilda Vechiului Testament. Așadar, nu vă faceți iluzii, băieți, nu vă suflecați mânecile ca să culegeți “roadele” guvernării, pentru că părul cu mălăiețe va mai avea cel puțin trei sezoane proaste în care va trebui să vă mulțumiți cu pădurețele din livada devastată de hoți, a statului. Ce va fi după aceea? Așteptăm următoarea confesiune la urechea consilierului…    
Titlu: Sprijinirea lui Vanghelie pentru a ieși din joc
Nr Editie: 3314 Data: joi 30 iunie 2011
Chestiunea ar deveni cam așa: văzând că mirele nu se prea descurcă în căsnicia sa, neamurile alcătuiesc un fel de comitet de sprijin, compus din persoane competente care, pentru o vreme – nu se știe cât – se vor muta în locuința acestora și vor participa la gătitul hranei stimulatoare, spălatul ecologic al rufelor și, bineînțeles, la eforturile de procreare, din dormitor. După care, atunci când vor considera că sunt întrunite toate condițiile pentru ca acesta să se descurce singur, se vor retrage, lăsând viața să meargă înainte. În povestea cea adevărată mirele e Marian Vanghelie, iar mireasa – organizația de București a PSD-ului. Deși căsnicia are ceva vechime, până acum roadele nu s-au prea văzut. Excelent diriguitor al organizației de cartier din sectorul 5, cu care are o relație naturală, Vanghelie s-a văzut, atunci când a urcat treapta municipală, într-un soi de incompatibilitate marcată. Nici discursul, nici metodele sale paternaliste, nici aplombul cu are a abordat noua poziție nu s-au mai potrivit cu materia primă diversificată a electoratului socialist. Politica sa agresivă ce a dat rezultate sub Geoană, acesta având mai multe motive să-l tolereze decât să-l antagonizeze, nu s-a mai dovedit la fel de eficientă sub Ponta. De aici și o relativă retragere din prim-planul mediatic, mișcare ce i-a șubrezit în mod evident poziția. De când PSD-ul are o nouă conducere, steaua lui Vanghelie este în continuă cădere. Ce a determinat acest amestec în “afacerile interne” ale organizației municipale? Fără îndoială că primul motiv îl constituie apropierea alegerilor locale. Cu Vanghelie în frunte, Bucureștiul nu are, practic, nici o opțiune valabilă, cu care să-l înfrunte pe ultra-populistul Oprescu. Pentru Vanghelie, alegerile din vara viitoare ar fi cam ultima șansă de a-și forța norocul, altminteri urmând să rămână în afara jocului. Este de presupus că va face tot ce e posibil ca să obțină nominalizarea pentru candidatura la Primăria Capitalei. O nominalizare perdantă din start. Or, PSD-ul a cam ajuns la concluzia că în locul unei înfrângeri așteptate este preferabilă o victorie, chiar și simulată, prin susținerea lui Oprescu. Pentru asta au de înlăturat o ultimă barieră: Vanghelie. Integrarea actuală în treburile organizației de municipiu este doar primul pas într-o operațiune, dacă nu de convingere, de înlăturare a acestuia din calea proiectului de cobeligeranță în campania anti-PDL, care devine, în ultimă instanță, competiția alegerilor locale.