Punctul pe Y, noiembrie 2011

Titlu: Galeria penală si interlopii stadioanelor
Nr Editie: 3391 Data: marți 01 noiembrie 2011
Ceea ce s-a întâmplat duminică seara la Ploiești nu este decât o altă fațetă – reprezentativă, însă – a ceea ce a ajuns să însemne fotbalul în România. Un descreierat din tribună pătrunde fără probleme în teren și-l lovește pe unul dintre jucătorii Stelei, sub privirile impasibile ale forțelor de ordine! Unul dintre colegii celui lovit intervine și-i aplică o meritată corecție agresorului. Inițiativă justificată de imobilitatea celor care ar fi trebuit să împiedice acest episod. Urmarea? Arbitrul îl elimină din teren pe cel care-și apărase colegul. Nu de atacurile celor din echipa adversă – ci de ale unui intrus! Este o decizie mai mult decât discutabilă și cred că arbitrul în cauză merită la rândul său o corecție. Una regulamentară, însă. Violența a devenit unul dintre atributele nelipsite ale fotbalului. Galeriile sunt veritabile ganguri, care se organizează după reguli proprii și au drept obiectiv ciomăgirea suporterilor echipelor adverse și distrugerea tribunelor. Aceste bande antisociale sunt tratate cu un respect mai mult decât suspect atât de cluburi, cât și forțele de ordine, care ajung în situația să le protejeze ca pe niște valori naționale. Se cheltuiesc bani publici pentru oblăduirea acestor focare de dezordine, în loc să se intervină în hotărâre pentru destructurarea lor. Una dintre explicațiile perpetuării acestei situații o constituie faptul că “galeriile” se pot transforma oricând într-o masă de manevră utilizată în diferite scopuri, chiar și electorale, iar cei care s-au obișnuit să le manipuleze renunță cu greu la acest instrument. La adăpostul lor șefii de cluburi își fac aranjamentele de culise, iar autoritățile locale exercită presiuni pentru atingerea diverselor obiective. Atâta timp cât manipulatorii vor fi tratați cu mănuși, nu se va schimba nimic, iar stadionul – indiferent cât de mult a costat – rămâne un loc periculos pentru adevărații iubitori ai sportului.
Titlu: Ce știa tot satul nu știa Boc?
Nr Editie: 3403 Data: joi 17 noiembrie 2011
Președintele a declarat, la TV, că știa de vreo șase luni că la Cluj se întâmplă lucruri necurate. Premierul – în al cărui fief se produceau aceste întâmplări - susține că n-a știut nimic precis, deși primește, aproape la fel ca și președintele informări din partea serviciilor secrete. Dl Boc mai susține că din aceste informări lipseau detaliile strict necesare pentru a fi identificate persoanele în cauză. Încep să cred că SRI-ul este populat, acum, de amatori care își încropesc informațiile precum altădată mare parte din spionii noștri din străinătate, care transmiteau în țară știri “confidențiale” luate de prin ziarele locale. Stau și mă întreb cam cum or fi arătat informările pe care le-a primit premierul. Cât de criptice au fost, dacă Emil Boc nu și-a dat seama că este vorba chiar despre urmașul său legal? Cine putea să facă acte de corupție la Cluj, unde întreaga administrație este portocalie? PSD-ul? PNL-ul? Sau – mai rău – UDMR-ul? Ce nivel putea să aibă această corupție? Șef de serviciu prin primărie? Director de deconcentrate? În fine. Misterul s-a elucidat și acum știe și premierul unde colcăie corupția. Cea dovedită. Pentru că cea nedovedită colcăie peste tot, dar mai ales acolo unde autoritățile locale țin de partidul de guvernământ. De ce? Simplu: acestea primesc bani pentru fel de fel de proiecte, fie de la doamna Udrea, fie din fondul special aflat la dispoziția premierului. Aceștia sunt bani din care se înfruptă clientela proprie. Și din care o parte revin la partid. Cât? Foarte puțin – e de părere președintele, care știe cum merg treburile din propriile campanii electorale. Băsescu crede sincer că cea mai mare parte merg direct în buzunarul celor care-i cer, pentru că – citez – la partid nu sunt bani să-și plătească nici telefoane. Și – mai spune tot președintele - banii primiți legal de partide sunt suficienți pentru campaniile electorale. Este o opinie, desigur. Cei care, însă, doresc cu orice preț să câștige alegerile, nu cred același lucru. Ei cred că niciodată banii nu ajung – și, de aceea, cei care pierd rămân cu datorii pe care nu știu de unde să le mai plătească. Altundeva decât din propriile buzunare, în care au intrat o bună parte dintre sumele strânse de la cei strânși cu ușa sau cu promisiuni nerezolvate. Un lucru este cert: scandalul de corupție de la Cluj îi îngrijorează pe majoritatea baronilor locali – indiferent de culoare – care-și văd strategiile amenințate de imixtiunea procurorilor. Pentru că aceștia din urmă sunt marii câștigători ai partidei. Domnește, în general, o percepție idilică asupra structurilor de putere și influențe locale. Acolo însă nu domnește armonia. Dincolo de politică sunt interesele personale, iar aceste interese alimentează resentimente, răzbunări și reglări de conturi. Pe acest fond parchetul anticorupție câștigă puncte, chiar cu prețul punerii în dificultate a șefilor mari, asupra cărora se răsfrâng eventualele retalieri de ordin politic. Dar cele mai multe puncte le câștigă președintele Traian Băsescu prin atitudinea sa aparent detașată de problemele unui partid aflat pe toboganul unui procent de 25% - cum chiar domnia sa afirma într-un interviu pentru presa germană. Puncte care îi vor putea servi, eventual, la ușurarea sarcinii de schimbare a premierului.
Titlu: 10%
Nr Editie: 3404 Data: vineri 18 noiembrie 2011
„Nici nu mă dau jos din pat pentru mai puțin de 10% - o parafrazează un intermediar de alocații din fondul special al Guvernului, pe celebra Naomi Campbell. Această afirmație deschide o fereastră spre peisajul complex al șpăgii din Țara Românească. Procurorii de la Cluj se chinuie să dovedească faptul că Apostul primise vreo 100.000 de euro de la diverși solicitanți de contracte. Mi se pare o jignire pentru anvergura primarului lăsat moștenire clujenilor de dl Boc. Cea mai simplă socoteală s-ar putea face calculând intrările de la biroul de avocatură al nevestei edilului. Sumele contabilizate sunt șpaga pură și curată – pentru care se plătesc taxe și impozite. Cam pe acolo se cifrează șpaga reală agonisită în fruntea urbei, în cel mai mafiot stil cu putință. Interceptările procurorilor fac lumină pe o bună parte a traseului șpăgii. Se poate afirma fără nici o teamă de exagerare că din totalul alocărilor de fonduri către administrațiile locale, un procent de 10 la sută intră în buzunarele celor care atribuie contracte. Cum de se pot lipsi beneficiarii acestor contracte de aceste sume necontabilizate? Foarte simplu: un bun procent din prestație e fictiv. Până la jumătate din valoarea lucrărilor nu există fizic. Sunt bani care intră în buzunarele prestatorilor cu binecuvântarea beneficiarului care știe că trebuie să accepte produsul care i se livrează – șoseaua care se strică într-un an și trebuie refăcută cu alți bani – ca să dau un singur exemplu. Sau, o bună parte din contracte vizează operațiuni necuantificabile – cum ar fi asigurările sau consilierea juridică. Ce să măsori aici? Aș îndrăzni să merg cu gândul mai departe: situații de acest gen nu sunt doar la Cluj sau pe unde le-au mai dovedit procurorii. Sunt cam peste tot. Șpaga contractuală e generalizată. Nimic sau aproape nimic nu se face fără ca cineva să bage o parte din acești bani în buzunar. Șpaga constituie un procent din PIB – e drept, pe care nu-l găsim în bilanțurile Finanțelor sau în bugetul de stat. Ea este inclusă, iar specialiștii în materie o estimează la amețitorul procent de 10%! Cu alte cuvinte, peste 10 miliarde din bani care circulă sunt negri! Iar asta o știu toți cei care-i manevrează și se numește “corupție generalizată” – cea din cauza căreia europenii ne privesc cu suspiciune și nu se bucură să ne aibă în preajmă!
Titlu: Adevăratele recorduri de Guiness Book
Nr Editie: 3405 Data: marți 22 noiembrie 2011
În această săptămână Adrian Năstase realizează două recorduri de Guiness Book. Primul – pentru a cărui validare s-au făcut deja demersurile oficiale – se datorează numărului de martori pe care DNA i-a chemat în instanță într-unul dintre procesele aflate pe rol ale fostului premier: 974 de martori în dosarul „Trofeul Calității”. Doar 525 au putut fi audiați până în prezent, deși judecătorii lucrează în foc continuu, luând declarații de la șarje de câte 50 de martori zilnic. Al doilea record – pentru care nu s-a mai apelat la celebra carte – ține de frecvența cu care Adrian Năstase merge în această săptămână la Înalta Curte: în fiecare zi, de luni până vineri inclusiv, în cele trei dosare pe care Parchetul și instanțele se chinuiesc să le deslușească de mai bine de șase ani. Privită dintr-un anumit unghi „afacerea Năstase” poate să dovedească un lucru: că din ghearele justiției nu se scapă prea ușor. Indiferent de preț! Pentru că, cel puțin într-unul dintre dosare, cel cu mia de martori, prejudiciul pentru care se judecă este de... 3.700 lei! Și aceia neimputabili lui Năstase. O socoteală simplă arată că numai citațiile trimise martorilor valorează de câteva ori mai mult decât prejudiciul. Iar o analiză contabilă ar dovedi că suma cheltuită în acest caz poate să rivalizeze cu marile tunuri ale tranziției. (În America, fiecare caz are alocat un buget care nu poate fi depășit decât în cazuri excepționale). Ce vreau să spun: că justiția trebuie să-și facă datoria. Nu, însă, indiferent cum. Constatăm că pentru a i se da o lecție fostului premier, actuala Putere a pus în funcțiune toate instrumentele juridice posibile. Nici măcar Caritas-ul, sau FNI-ul nu s-au bucurat de o asemenea atenție. Iar atenția, se pare, a fost invers proporțională cu capacitatea procurorilor de a decela culpe reale. Mega-procesele lui Năstase stau, în ultimă instanță, atârnate de ferestrele termopan demontate de la vila sa pentru a li se constata proveniența, sau în zăpăcirea participanților la o manifestare publică pe care aceștia nici măcar nu și-o mai amintesc. Când Uniunea Europeană ne-a cerut să prindem în năvoadele justiției „peștii mari” ai corupției, privirile tuturor s-au îndreptat spre perdantul alegerilor, devenit astfel victima ideală. Între ceea ce s-a presupus că ar fi comis, în materie de corupție, și ceea ce au constatat, punctual, procurorii este o mare diferență. Față de ce se întâmplă cotidian, în materie de corupție, prin sarabanda de demnitari pedeliști prinși cu ocaua mare a mitei, faptele lui Năstase încep să pară niște mizilicuri de care nici n-ar fi meritat să se agațe cineva. Pe măsură ce se scormonește pe la primării și ministere, se devoalează adevăratul mecanism al corupției generalizate, pusă la punct printr-o atentă și minuțioasă activitate organizatorică de care nici cei mai sus-puși reprezentanți ai puterii nu pot să fie străini. Or, acesta este adevăratul record, demn de Guiness Book: că într-o țară în care se face atâta tam-tam pe subiectul legalității și al independenței justiției, faptele cotidiene indică exact contrariul. Și ne mai mirăm că nici nu ne vor nici măcar prin Spațiul Schengen...
Titlu: Țintele false ale USL
Nr Editie: 3406 Data: miercuri 23 noiembrie 2011
Nu mai înțeleg nimic: având în fața ochilor o situație de excepție – valul de rețineri de către DNA a unor membri PDL aflați în funcții importante (primari, șefi de agenții, directori de deconcentrate) opoziția  nu găsește altceva de făcut decât să se răfuiască cu propriii membri! Încremeniți în proiectul funcțiilor viitoare, împărțite frățește (nu fifty- fifty) la masa verde, Ponta și Antonescu țintesc spre copacul din fundul pădurii în loc să pună topoarele pe parcela din fața lor. O ocazie ca cea de la Cluj e greu de crezut că se va mai putea prinde curând. În primul rând pentru că PDL nu se va mai lăsa surprins de evenimente cum s-a întâmplat acum, când procurorii, scăpați de sub control, au dat iama în lanul puterii. Cu siguranță că, având la îndemână instrumentele necesare, Puterea va încerca să evite astfel de confruntări în perioada următoare, temporizând zelul corupților proprii. Și că va încerca să îndrepte atenția autorităților de resort – așa cum prevedea, deunăzi, intuitivul ministru Igaș, spre oamenii Opoziției. Situația de față este însă fierbinte. Apostu ar putea oferi cheia unor dezvăluiri explozive, legăturile sale oculte nevizându-l doar pe premier, ci și camarila din jurul acestuia. Deja organul de anchetă încearcă să pună o surdină pe efectele posibile, prin cenzurarea unor pasaje din convorbirile telefonice interceptate. Uimitor, însă, povestea asta nu reușește să-i scoată din letargia autocontemplării pe componenții USL. Obiectivele lor imediate sunt altele: lichidarea lui Geoană și apoi, teoretic, suspendarea lui Băsescu. Juriștii-alpiniști ai partidului, care s-au împiedicat până acum penibil în escaladarea „Dealului Geoană” își propun o sarcină infinit mai complicată prin abordarea „piscului Băsescu”. Nimeni nu învață, însă, nimic din lecțiile vieții. Nici PSD-ul plus PNL. Acolo, la vârf mai ales, domnește credința că valul vieții va mătura de unul singur Puterea după modelul „2000”. Nu contează că nici situația nu mai este aceeași și nici oamenii. Noul val din ambele partide nu are expertiza pe care au avut-o veteranii. Și nici echipele din spatele lor. Așa se și explică faptul că un obiectiv abordabil – cum este dinamitarea soclului fragil pe care stă Boc – este trecut cu vederea, dacă nu chiar ignorat. Cu atât mai mult cu cât s-ar putea să se ivească și o surpriză: aceea – deja vehiculată - ca președintele Băsescu să renunțe de bună voie la o parte din mandatul prezidențial, pentru a salva partidul și guvernarea. Este o mișcare la care Opoziția ar trebui să se aștepte, dată fiind imprevizibilitatea cronică a acțiunilor prezidențiale. Există riscul ca o campanie masivă să rămână fără obiect și doar cu paguba unei muniții electorale risipită în van. Cât despre Geoană, numai de bine. Acțiunea împotriva sa a fost extrem de neglijent preparată, ajungând în faza prezentă în care PSD-ul nu prea știe ce să mai facă cu el. Să-l lase sau să-l rejecteze – în ambele situații neavând nimic de câștigat.
Titlu: Mărirea și decăderea Prostănacului
Nr Editie: 3407 Data: joi 24 noiembrie 2011
Lovitura de grație i-au dat-o lui Mircea Geoană nu "tovarasii" de la Partid, ci colegii sai senatorii. După furtunoasa ședință a PSD-ului de marți în care s-a decis excluderea sa, Geoană a adoptat atitudinea unui învingător moral în bătălia cu hidra care-i dorea capul și funcția, păstrând convingerea că, spre deosebire de colegii de la partid, cei de la Senat nu l-ar fi lăsat de izbeliște și își va păstra măcar funcția. Dar, spre marea sa surprindere, aproape nimeni (au fost doar două voturi contra) nu i-a sărit în ajutor și în doar câteva minute cariera sa politică a luat, practic, sfârșit. Pentru că spectacolul penibil și dezolant pe care l-a oferit în cele două zile de dezbateri pe tema “Geoană” conferea imaginea unui personaj disperat de ideea de a părăsi un scaun mult prea confortabil. Penibilul și chiar ridicolul reprezentațiilor de la PSD și de la Senat le egalează pe cele din seara alegerilor prezidențiale, cu memorabilele secvențe de sărituri de bucurie pe vârfurile pantofilor și de invocare americănească a consoartei. Ca să nu mai vorbesc despre drapajele sale mitocănești, în referințele la unii dintre foștii săi colegi, ce nu fac altceva decât să justifice porecla pe care i-a dat-o președintele fondator. Pentru că Mircea Geoană ilustrează exemplar conceptul de “prostănac”. Care nu înseamnă nicidecum “redus la minte”, ci incapabil să judece corect anumite situații. În cariera sa politică ce a început odată cu destul de surpinzătoarea sa numire în funcția de ambasador la Washington (de către Iliescu!) și a luat sfârșit (practic), miercuri la Senat, Mircea Geoană s-a dovedit un executant corect al misiunilor ce i-au fost încredințate. Dar nimic mai mult. Nu a câștigat – ca șef de partid – nici o rundă de alegeri, singura sa victorie – cea pentru conducerea partidului în 2005 – datorându-se unor interese cu care nu avea nici o legătură. Mircea Geoană a fost un accident politic, iar spectacolul oferit cu prilejul ieșirii din criză nu face decât să confirme această supoziție. Iar faptul că n-a înțeles mare lucru din ceea ce i s-a întâmplat reiese din amenințările cu Curtea Constituțională, unde speră să i se facă… dreptate!  P.S. Bomboana pe coliva sa politică o reprezintă o declarație făcută tot ieri, din care reiese că unul dintre efectele revocării sale îl constituie… creșterea costului finanțării externe pentru România!
Titlu: Statul sa se reformeze, dar să nu se schimbe nimic!
Nr Editie: 3408 Data: vineri 25 noiembrie 2011
În alocuțiunea sa de la reuniunea organizată de prestigioasa publicație “The Economist”, președintele Băsescu a subliniat preocuparea sa pentru reforma statului. Reformarea asta a statului a devenit - la fel cu “datoriile suverane” - o marotă verbală a președintelui. Mie mi-l sugerează pe Ilie Moromete ieșind dimineață în ogradă să tragă o țigară și adresându-se gânditor cailor, oilor și găinilor din jur: trebuie să ne reformăm! După care îmbucă ceva și pleacă unde are treabă. Reformarea asta e o chestiune cu schepsis. Ea presupune schimbări. Și nu în favoarea celor care sunt principalii beneficiari ai sistemului existent. De aici și rezistența îndârjită a acestora. De câte ori aude sugestia asta de la șeful său, premierul Emil Boc se gândește cum o să împace demersul respectiv cu nevoia de a asigura stabilitate și beneficii clientelei politice de la care așteaptă ajutorul pentru câștigarea viitoarelor alegeri. Până acum “reforma” s-a rezumat la tăierea lefurilor bugetarilor și la înghețarea pensiilor. Statul român însă consumă doar cu funcționarea ministerelor 500 milioane de euro anual. Nimeni n-are pretenția absurdă să se desființeze ministerele și să rămână miniștrii muritori de foame. Dar Guvernul, în structura sa, este primul care ar trebui reformat. Și a adus la nivelul schimbărilor produse în societate. Or, Guvernul este structura cea mai anacronică. Mari diferențe față de structurile sale dinainte de Revoluție nu există – cu excepția desființării multelor ministere economice, sucombate odată cu economia. În rest, același peisaj. Oare este nevoie neapărat, de 17 sau 18 ministere câte sunt? La ce servește o atare structură în domenii ce nu mai sunt reprezentative? Un Executiv cu maxim 8-9 ministere, cele de bază, n-ar fi mai simplu și mai lesne de operat? Tot dl Băsescu ne vorbește despre cei 1,4 milioane de bugetari pe care i-a moștenit Boc de la Tăriceanu și despre cele vreo 2-3 sute de mii de disponibilizări făcute până în prezent. Disponibilizarea în sine este o prostie care nu ajută cu nimic o mai bună funcționare a structurilor, atâta timp cât nu știm care este nivelul real al dotării cu personal – cel care poate asigura optima funcționare. Or, în cazul unei administrații nerevizuite, e aproape imposibil să cunoști limitele optimale ca să poți acționa în această direcție. Un stat cu prea puțin personal ar fi la fel de păgubos ca unul cu prea mult. Iar beneficiarul – actuala Putere – nu are nici un interes să facă modificările care i-ar ridica în cap clientela proprie. Așa încât reforma statului are toate șansele să rămână un subiect de meditație moromețiană…
Titlu: Proclamația de la Dăbuleni
Nr Editie: 3409 Data: luni 28 noiembrie 2011
Dragi români, Mă aflu aici, în mijlocul vostru, al celor care cu sudoarea frunții alinați setea și pofta națiunii prin producțiile record pe care le obțineți an de an, dar cu precădere în ultimii trei, pentru că voi ați rămas ultima speranță de mai bine. Știți ce s-a întâmplat la București, unde un partid în slujba căruia mi-am pus capacitățile creatoare și competența acumulată în timp a avut o comportare rușinoasă: niște proști tâfnoși, care n-au condus vreodată nici măcar un scuter, au decis că locul meu nu mai este acolo. Au renunțat cu o inconștiență vecină cu prostia la funcția de cel de-al doilea om din stat pe care eu am exercitat-o cu pricepere și măiestrie spre bine tuturor. Împinși de la spate de un moșneag îmbătrânit în rele și ranchinos peste măsură, pe care eu l-am tratat totuși cu respect, nedându-l afară după ce am obținut cu brio mandatul de șef al partidului, și de un fost președinte arogant și  corupt, pe care l-am tolerat în ciuda “dosarelor grele” pe care le avea în spate, m-au aruncat în afara partidului ca pe o măsea stricată! În Senat, deasemenea, un răspopit care, pe deasupra mai e și socrul actualului președinte și pe a cărui fiică am trimis-o, cu toate riscurile de a se face de râs, la Bruxelles, să ne reprezinte în calitate de europarlamentar, a tras deasemenea toate sforile, șantajându-și colegii de partid și senat, pentru a obține revocarea mea dintr-o funcție pe care am servit-o cu respect și devotament, lăsându-mă fără birou, secretare, bodyguarzi și șofer, ca pe ultimul parlamentar. Nesocotind înaltele sentimente ale acestui popor deosebit care mi-a dat cu entuziasm cinci milioane de voturi cu care ar fi trebuit să merg la Cotroceni, dacă unii dintre “colegi” – căci nu pot să le spun altfel, însărcinați cu monitorizarea votului, nu s-ar fi dus la culcare în loc să vegheze ca lucrurile să se desfășoare în mod corect, acești indivizi jalnici, corupți și incompetenți au pângărit cele mai nobile idealuri ale stângii, lipsind-o de aportul celui mai îndreptățit om, prin caracterul și expertiza sa, să conducă această țară după viitoarele alegeri care ar fi trebuit să îndrepte eroarea din 2009, cea care a cauzat atâta suferință nu doar familiei mele, dragei mele soții și respectatei mele soacre, eroină a Revoluției Române. Mă aflu aici, printre voi, pentru a pune bazele unicului partid, formațiune politică, care să poată conduce țara pe drumul cel drept, fără corupți și oameni lipsiți de responsabilitate. Să facem din Dăbuleni reperul istoric al unei noi politici, iar din vrednicii săi locuitori-alegători, detașamentul înaintat care va putea purta țara, sub înțeleapta mea conducere, spre noi culmi de progres și civilizație! Trăiască Dăbuleni! Trăiască România condusă de fiul adoptiv al acestor locuri! Mihaela, dragostea mea, țara e cu noi. Victorie! Hidra pesedistă va fi învinsă! Amin! Al dvs., Mircea Geoană, președinte în ciuda tuturor!
Titlu: Scadența neașteptată a tupeului dnei Andreescu
Nr Editie: 3410 Data: marți 29 noiembrie 2011
Demiterea doamnei Andreescu din funcția de secretar general al Guvernului, înainte ca ANI să fi stabilit un diagnostic al “bolii” ei, reprezintă un punct câștigat de premierul Boc. Cât de apropiată și de prețioasă pentru actuala putere este cea care ținea în mâinile sale frâiele executivului, ne putem da seama doar răsfoindu-i CV-ul: a fost judecătoare, a lucrat la Cotroceni – în mandatul lui Băsescu, a mai fost șefă prin Ministerul Muncii și pe la APAPS, ca să fie promovată, odată cu intrarea în pâine a lui Boc direct la pupitrul de comandă de la Victoria. Funcția de secretar general al Guvernului a cunoscut fluctuații de importanță. A fost practic nesemnificativă sub serviciile lui Jerbas și Olteanu. A devenit una dintre cele mai importante funcții din guvern odată cu Hrebenciuc, în timpul lui Văcăroiu, acesta transformând-o într-un veritabil centru de putere prin care treceau aproape toate deciziile importante. Datorită personalității puternice a ocupantului, funcția sa a fost asimilată membrilor Guvernului. Sub dezastruoasa conducere a doctorului Opriș, din Cabinetul Ciorbea, funcția s-a declasificat, Radu Vasile nemaiconsiderând-o demnă de a-i împodobi cabinetul. A revenit în structura executivului sub Isărescu, prin Radu Stroe. A fost meritul lui Șerban Mihăilescu de a-i reda strălucirea de pe vremea lui Hrebenciuc, în mandatul lui Năstase. A rezistat în cabinetul Tăriceanu, prin  Voicu și, din nou, Stroe, pentru ca Boc să o scoată definitiv din schemă. O mișcare abilă, pentru că, fără să-și piardă importanța – ba chiar amplificându-și-o prin pletora de agenții și servicii din subordine – secretarul general al Guvernului a putut să lucreze într-o relativă liniște, fiind mai puțin expus ochilor indiscreți ai presei și opoziției. La adăpost de critici și controale, doamna Andreescu a reusit să manevreze în voie, pe baza serviciilor prompte făcute premierului, putând să-și desfășoare propriul lanț de interese. Care este incomparabil mai complex și mai bogat decât ce a deslușit mass media. Neobișnuită cu astfel de șocuri, doamna Andreescu a avut o prestație lamentabilă când a fost luată la întrebări, mințind cu sânge rece și furnizând explicații demne de o antologie a tupeului. Motivația sa, cum că soțul nu-i e rudă, va rămâne în folclor. Confruntat cu “șocul Apostu”, Emil Boc n-a mai așteptat deznodământul investigațiilor ANI și, făcându-i un ultim cadou – prezența în delegația ce a vizitat Israelul – a demis-o într-un mod ostentativ. Asta nu înseamnă că doamna în cauză – un foarte bun “specialist”, după cum ne asigură dna Udrea, care se ferește însă să o cauționeze – va rămâne muritoare de foame. Cu siguranță că se va găsi pentru dânsa un post liniștit și călduros. De ce nu pe la vreo ambasadă?
Titlu: Expertiza lui Geoană
Nr Editie: 3402 Data: miercuri 16 noiembrie 2011
Deja s-a vorbit mai mult decât o justifică valoarea personajului Mircea Geoană. Iar cel mai mult a vorbit despre el, el însuși. A făcut-o într-o manieră care poate fi înscrisă în analele narcisismului și ale demagogiei. Dacă românul naiv care l-a votat în 2009 ar fi avut acum ocazia să-i asculte toate elucubrațiile, cu siguranță că ar fi pus ștampila pe numele lui Băsescu. Ce a vrut, sau ce vrea, în definitiv, Mircea Geoană? Respect! – clamează el. Să i se recunoască expertiza – mai adaugă. Să fie lăsat să contribuie la prosperitatea partidului – concluzionează cu un zâmbet amar în colțul gurii. Cine nu-l lasă să facă toate astea? Păi, tocmai partidul de care tot el afirmă că s-a lipit ca marca de scrisoare și nu se va desprinde cu nici un preț. Nici cu acela al excluderii. Cei cu mai multă imaginație îl văd deja pe fostul președinte mărșăluind singur și trist în urma alaiului pesedist, de care nu se poate lipsi datorită configurației sale interioare. Ai chiar impresia că a fost un soi de copil de trupă, care a crescut cu icoana liderilor istorici în minte și care a lăsat totul la o parte când a fost vorba de partid și de interesele acestuia. În realitate, portretul-robot al lui Mircea Geoană este cu totul altul. El s-a atașat de formațiunea aflată la putere atunci când a dorit să-și traseze o carieră diplomatică. S-a dat bine pe lângă șefi și s-a trezit ambasador în America la o vârstă când alții încă mai unicenicesc prin debaralele ambasadelor. A dovedit o capacitate de reacție rapidă atunci când “idolul” său Iliescu a pierdut alegerile, trimițându-i noului președinte un fax devenit celebru (se mai află încă în seiful lui Constantinescu) prin care veștejea regimul cripto-comunist. A beneficiat de toleranța acestui regim, care nu numai că l-a lăsat la post, când a revenit la putere, dar l-a mai și făcut ministru de Externe, pe motiv că între timp își făcuse cunoștințe pe la Washington. Cât despre partid – a devenit membru abia într-un târziu, forțat de cei care l-au aruncat în prima sa luptă electorală – cea pentru primăria Capitalei unde, tot făcând pe americanul, a pierdut cu succes în fața lui Băsescu. Și când părea că totul se terminase pentru el, s-a trezit președinte al partidului, ca rezultat al disputelor interne și a prevalenței aripii baronale, ce-și vedea interesele amenințate de promisiunile de curățenie ale lui Iliescu. Hrebenciuc, Mitrea și alți câțiva au făcut din el un soi de Agamiță Dandanache mai tânăr și mai englezit, căruia atât de mult i-a plăcut să fie șef încât a sacrificat aproape orice pe altarul menținerii sale în funcție. A vrut să-l excludă pe Iliescu, l-a scos din funcție și l-a marginalizat pe Năstase, și-a format “cercul” său clientelar cu care a pierdut toate rundele de alegeri care au urmat. A făcut păguboasa alianță cu PDL-ul de dragul cașcavalului senatorial și și-a plasat partidul într-o semi-perpetuă opoziție. Când i s-a întâmplat lui ceea ce a făcut el altora, a manifestat o profundă dezamăgire, practicând un soi de politică pe cont propriu, paralelă și inegală cu cea a partidului. Cam asta este expertiza lui Mircea Goeană. Statura sa politică nu a fost niciodată dată de o valoare intrinsecă. Ea s-a datorat, fără excepție, funcțiilor  care i-au fost incredintate. Iar lipsa sa de realism nu a fost niciodată mai izbitoare decât atunci când și-a făcut cunoscută intenția de a candida din nou la președinție. Punct!
Titlu: "Ecuația Geoană" și rezolvările imposibile
Nr Editie: 3401 Data: marți 15 noiembrie 2011
În rezolvarea “ecuației Geoană” se putea ajunge la două variante de soluții. Prima: ca Geoană, ca un soldat disciplinat al partidului, cum pretinde că este, să-i spună lui tata socru, de la care a primit indicația recuzării: Ok, mister Sârbu. Așa voi face! Voi anunța votul pentru Corlățean, eu însumi îl voi vota pentru că, nu-i așa, chiar eu l-am promovat în funcția de secretar general, iar eu voi prelua șefia Comisiei de Politică Externă, pentru care am toată calificarea și unde sper că voi face treabă bună, în interiorul partidului și al țării, sub înțeleapta conducere a președintelui. A președintelui partidului… Sârbu și-ar fi frecat mâinile de bucurie, iar puterea - surprinsă în ofsaid – nu s-ar fi dezmeticit  decât atunci când la pupitrul Senatului s-ar fi așezat un nou președinte. A doua: după primul impuls, Victor Ponta i-ar fi invitat în cabinetul său pe președintele fondator și pe fostul președinte al partidului care i-a fost mentor și le-ar fi spus: am studiat cu atenție afirmațiile dvs. și cred că sunt justificate. Îmi pare rău că m-am pripit, acționând sub impulsul unor regretabile resentimente. Cred că Geoană trebuie să rămână la locul său pentru că nu putem risca pierderea unui post important – singurul, dealtfel – doar de dragul de a-i da o lecție dlui Geoană. Dealtfel, am să-l rog chiar eu să vină la partid și am să-i comunic personal acest lucru, rugându-l totodată, să sprijine cu toate cunoștințele și influența sa, vizita mea și a lui Crin în America. Este, la urma-urmelor, un fost președinte al partidului, l-au votat 5 milioane de români și cred că trebuie să-i acordăm tot respectul. Am să-i potolesc, la rândul meu, pe cârlanii ăștia ai lui Șova care vor “sânge” proaspăt. Să mai aștepte… S-a ales însă “a treia cale”. Aceea în care Geoană – după ce și-a făcut pe toate posturile TV o autopropagandă cu care ar fi câștigat sigur alegerile din 2009 - s-a prezentat la Comisia de Integritate exact după aceasta și-a încheiat lucrările, luând decizia execuției capitale. “Cârlanii” lui Șova au avut grijă ca ședința să înceapă cu o oră înainte decât cea care i s-a comunicat inculpatului și, cu o majoritate zdrobitoare, integriștii a decis că partidul poate să se lipsească de Geoană și de impresionanta sa expertiză. Or, și asta poate să însemne două lucruri, în cazul în care conclavul cu putere de decizie va valida propunerea. Primul – că PSD renunță benevol la funcția lui Geoană (pe care, in definitiv, a negociat-o în nume personal când s-a făcut alianța cu PDL-ul) urmând să mai suporte un an și ceva tirania actualei puteri, fără a mai avea posibilitatea de a tergiversa nimic (varianta cu Corlățean președinte mi se pare extrem de improbabilă). Al doilea: prețiosul Geoană va fi împins, împotriva voinței și a nobilelor sale idealuri, în brațele lui Oprea și a foștilor tovarăși de drum, unde se încearcă formarea unei alternative la stânga lui Ponta, dar cu oamenii acestuia. Al treilea: să mai avem puțintică răbdare: poate că…
Titlu: Aroganța lui Ponta
Nr Editie: 3400 Data: luni 14 noiembrie 2011
“Tinerii ăștia sunt cam pripiți, cum ajunge unul șef vrea să-i dea afară pe ceilalți!” Pentru acest comentariu, președintele fondator al PSD ar putea risca o excludere. Pentru că ceea ce afirmă domnia sa este mai grav decât tot ceea ce a spus Geoană în nu știu câte rânduri. Este un atac direct la persoana și prestigiul președintelui partidului. N-a fost suficient că, înhăitându-se cu Năstase, și-a permis să afirme că Geoană n-o să fie dat afară, deși Ponta afirmase răspicat acest lucru. Faptă pentru care și Năstase s-ar putea să aibă de tras ceva ponoase. Poate nu chiar excludere, dar o sancțiune tot s-ar putea să ia. Dealtfel, că în USL trebuie să existe disciplină a spus-o la fel de răspicat și Crin Antonescu: “Greii” din PSD sunt Victor Ponta și echipa lui – iar nu Iliescu și Năstase! A spus-o pentru cine are urechi de auzit – în PNL – să audă. Reciproca e valabilă: în PNL, “greii” sunt Antonescu și echipa lui. Scandalul declanșat în jurul lui Geoană ridică, odată în plus, spinoasa chestiune de democrației de partid. Partidele constituie marca democratică a unui sistem. În interiorul lor, însă, domnește cea mai autentică dictatură a liderilor. Această dictatură poate fi una “luminată” – ca cea exercitată de Ion Iliescu, care și-a dominat colegii prin autoritatea sa personală, nefiind nevoit să recurgă la măsuri extreme – sau una dură, ca cea a lui Adrian Năstase, de până la partajarea puterii cu doi dintre locotenenții săi, ajunși la un apogeu al forței materiale. Între aceste două modele au fluctuat următorii președinți ai PSD: Mircea Geoană a fost adus la putere de gruparea anti-Iliescu și a devenit rapid ostatic al baronilor locali, care au profitat de slăbiciunile centrului pentru a prelua controlul. Autoritatea lui Geoană s-a bazat pe împărțirea partidului între “cercul meu”, al apropiaților și restul lumii. Ponta își datorează ascensiunea resentimentelor manifestate de liderii istorici față de Geoană, constituind la rândul său un fel de replică la metoda care l-a adus pe acesta la cârmă. Tinerețea sa și – implicit – lipsa de experiență au creat sentimentul că poate fi manevrat după cum ar vrea liderii istorici. Este punctul slab în care este atacat sistematic de Băsescu și de repezentanții Puterii. Reacția sa în “chestiunea Geoană” se dorește a fi un răspuns la acest tip de percepție. Aroganța pe care a afișat-o are menirea să dea, într-o speță controversabilă, măsura propriei puteri. Iar ca să convingă, trebuie să dovedească că are tăria de a trece peste opinia împărtășită de Iliescu și Năstase, eliminându-l pe Geoană din structuri. Argumentul său: Geoană nu aparține formațiunii, este o creație externă (remember celebrul fax de la Washington către Constantinescu), iar funcția pe care o deține nu aparține PSD-ului, ci a fost obținută în nume personal, printr-o înțelegere ocultă cu Puterea. Pagubă-n ciuperci – pare să spună Ponta, ca răspuns la argumentele celor care consideră că Geoană trebuie menajat de dragul unei funcții care ar mai aparține, teoretic cel puțin, Opoziției. Și, chiar dacă partidul pe care-l conduce nu prea e în situația de a-și diminua, numeric, forțele, Ponta e dispus să facă acest sacrificiu pentru a-și consolida poziția în partid. Aroganța sa are, deci, un cost.
Titlu: Biserica de piață
Nr Editie: 3392 Data: miercuri 02 noiembrie 2011
De când Înalt Prea Fericitul Daniel a devenit manager general al companiei în care acționar unic este Domnul, soarta Bisericii Ortodoxe Române se îmbunătățește văzând cu ochii, grație unui business plan alcătuit pe baze realiste și a unui complex program de vânzări care ține cont în cel mai înalt grad de nevoile pieței. Față de epoca romantică a patriarhului Teoctist, regimul Daniel semnifică racordarea religiei la principiile de bază ale economiei de piață. În anii din urmă s-au ridicat măcar la fel de multe biserici ca cele dărâmate de Ceaușescu. Fastul și dotarea tehnică a celor existente sunt la nivelul exigențelor noului mileniu. Tot mai des, prin hramuri, sfințiri sau alte operațiuni tehnice, biserica este personajul principal al evenimentelor zilei, iar mulțimile de credincioși care dau năvală să se închine la sfintele moaște sau să apuce câte ceva din merindele puse gratuit la dispoziția lor necesită serioase intervenții din partea forțelor de ordine. Mai mult: atât la centru cât și în „filiale” și-au făcut apariția, pe lângă lăcașele de cult, veritabile complexe hoteliere, cu servicii de top, în care, credincioși sau necredincioși, pot beneficia de confort și de atmosfera necesară unei relaxări depline. Aceste dotări sunt realizate din fondurile proprii ale bisericii, din contribuții ale diverșilor demnitari cu credință și posibilități sau din tradiționala milostenie a publicului larg. Nu întâmplător, această veritabilă politică culminează cu înălțarea unor monumente de cult – precum Catedrala Neamului, sau alte catedrale ridicate de primari ambițioși, precum Pandele din Tunari. Un lucru n-am prea văzut în ultima vreme: cum se îngrijește biserica de cei mulți aflați în nevoie. Câte azile au luat naștere pe lângă mănăstiri? Câți flămânzi fără ajutor sunt hrăniți prin cantine parohiale, cum sunt ajutați, în general, cei care au cea mai mare nevoie de ajutor? Aici biserica noastră cea pragmatică rămâne cam de căruță și nu e de mirare că tot mai des îi iau fața – la acest capitol, al vocației caritabile – diversele culte active și dinamice, care-i răpesc și contingente importante de enoriași.
Titlu: "Găurile Negre" ale Dezvoltării
Nr Editie: 3393 Data: joi 03 noiembrie 2011
Zilele trecute, ministrul Elena Udrea a mai făcut o vizită de lucru, pe la șantierele unor baze sportive – între care bazinele de înot ale Cluburilor Steaua și Dinamo. Este, bineînțeles, vorba despre asociații sportive gestionate de stat – nu ale lui Becali și Borcea. Cu același prilej, blonda ministresă a vorbit și despre viitoarea sală polivalentă care se va înălța pe locul actualului patinoar și pentru care domnia sa crede că va obține nu doar o finanțare, dar chiar și un contract de exploatare din partea unei mari companii coreene, cu ai căror șefi s-a întâlnit dânsa când a fost la Seul, ca să fie aleasă vicepreședinte al Organizației Mondiale de Turism. Sunt lucruri îmbucurătoare și ele se înscriu pe linia unor recente realizări, între care se numără National Arena și Cluj Arena, stadioane moderne care au costat multe sute de milioane, dar și investiții de genul telecabinei din Vâlcan sau bazinul de înot de la Câmpina. Despre acestea din urmă s-a vorbit intens: despre prima – că n-ar duce nicăieri, în vârful muntelui gestionat de soțul dnei Ridzi, fosta colegă a Elenei Udrea, nefiind nici o amenajare turistică care să justifice un eventual trafic în caz că ninge, iar despre a doua că i s-ar fi pus lacătul a doua zi după inaugurare, pe motiv că primăria nu dispune de fonduri ca să-i asigure funcționarea. Cu siguranță că dna Udrea nu va putea lua acolo lecții de înot (conform declarației sale, că la câte bazine a “construit” ar trebui să învețe să înoate) după cum, probabil, nici nu va schia la Vâlcan. Despre gazonul ghinionistului stadion fost 23 August s-a vorbit deja mult, deși mai puțin despre costurile sale de exploatare și despre o eventuală soluție managerială pe care primăria lui Oprescu nu reușește să o găsească. Din punctul de vedere al costurilor, nici stadionul din urbea premierului Boc nu stă mai bine, deși unii funcționari ai primăriei au și început să vândă, pe sub mână, accesul la contractele de servicii. Aflați în plină criză, ne pricopsim cu un program ambițios de edificii și dotări publice pentru care nu dispunem de resursele de exploatare și de întreținere, cu atât mai mari cu cât obiectivele sunt mai ambițioase. Odată inaugurate cu tam-tam, ele devin veritabile “găuri negre” în care vor curge bani cu care s-ar putea face lucruri mai utile momentului pe care-l traversăm. Deocamdată, din aceste programe cu care se laudă demnitarii noștri singurii care au de câștigat sunt “clienții” de partid care pun mâna pe contractele de execuție – din care probabil că vor avea bunul simț să returneze partea necesară câștigării viitoarelor alegeri.
Titlu: Băsescu - testul de maturitate
Nr Editie: 3394 Data: vineri 04 noiembrie 2011
O singură dată, un președinte în exercițiu și-a mai sărbătorit aniversarea unei vârste rotunde: Ion Iliescu, în 1990. Întâmplător, primul președinte democrat împlinea tot 60 de ani – cât împlinește astăzi Traian Băsescu. Între cei doi președinți există o serie întreagă de deosebiri – principala asemănare constituind-o faptul că și unul și altul lasă o amprentă puternică asupra fragmentului de istorie contemporană în care și-au exersat calitățile și defectele. În 1990, la început de drum democratic, Ion Iliescu avea în spate o experiență politică – de tip comunist, dar politică – de aproape 40 de ani. Pentru dânsul abandonarea “nobilelor idealuri” a constituit o experiență dureroasă, dar profitabilă pe fond. Vaccinat împotriva tentației totalitare, a parcurs cu răbdare și înțelegere drumul plin de hârtoape al democrației incipiente, reușind ca la finele celui de-al treilea mandat, după zece ani de exercițiu, să demonstreze că are convingeri cu adevărat democratice. În același an 1990, Traian Băsescu nu avea în spate nici un fel de experiență politică. Era un slujbaș onest al statului care-și făcea datoria, fie că era pe navă (unde n-avea nevoie de nici un fel de democrație), fie la Amsterdam ori la Constanța. Politică a început să facă odată ce a fost promovat director general la Ministerul Transporturilor, unde în scurt timp a devenit ministru. Petre Roman, șeful său, i-a intuit calitățile și a făcut din el unul dintre principalii săi colaboratori. A intrat în Parlament în 1992, a ieșit de bună voie în 1996, pentru a se pune la dispoziția anchetatorilor dispariției flotei și a revenit în prima linie odată cu victoria Convenției Democratice. Redevenit ministru, a dat măsura calităților sale de luptător lichidându-l, practic, pe Ciorbea și devenind unul dintre colaboratorii preferați ai lui Vasile. Primul examen democratic l-a dat odată candidatura la Primăria Capitalei, funcție câștigată in extremis ca, dealtfel, toate “concursurile” la care a participat. De aici înainte nu avea să mai piardă nici o confruntare electorală – de la cea care l-a făcut președinte până la cea care l-a reconfirmat. Unica sa înfrângere a venit din partea celor “322”, care au făcut din el și primul președinte suspendat. De-a lungul acestui interval, Traian Băsescu pare a fi parcurs un drum invers celui al lui Ion Iliescu. Cu fiecare funcție, cu fiecare mandat și-a dat în vileag setea de putere și dorința de a controla tot ce mișcă în jurul său, ignorând voit regulile jocului democratic sub pretextul clasic al binelui public. Ultima sa declarație, referitoare la judecători, ilustrează pe deplin filosofia sa: judecătorii să se gândească, înainte de a da sentințe de unde se vor lua bani pentru aplicarea acestora. Cu alte cuvinte, legea e lege doar dacă sunt bani. Dacă nu, nu… P.S. Este firesc și de bun simț ca la un eveniment personal de felul acestuia, celui care se află în cauză să se i se facă urarea tradițională: La mulți ani! Și la mai mult spirit democratic…  
Titlu: Cacealmaua grecească
Nr Editie: 3395 Data: luni 07 noiembrie 2011
Prima reacție la anunțul lui Papandreou a fost una de surpriză. Și nu neplăcută – mai ales pentru cei neimplicați direct. Iată că grecii au o tresărire de orgoliu, de demnitate. Nu se dau, ca alții, pe mâna puternicilor zilei fără a schița vreun gest de împotrivire, chiar dacă sunt într-o situație disperată. Numai că ceea ce părea să fie orgoliu și demnitate, s-a dovedit o zi după, când premierul – strâns cu ușa de puterea bicefală europeană – a dat înapoi și a renunțat la consultarea populară, o simplă cacealma. Gestul era, însă, hazardat din start. El ar fi avut o logică dacă era făcut înainte ca Europa să șteargă jumătate din datoria monumentală pe care au acumulat-o guvernele ultimelor două decenii. Atunci da, era momentul ca poporul – beneficiar al tuturor mitelor politice prin care familiile Karamanlis și Papandreou s-au menținut la putere o atât de lungă vreme – să decidă dacă rămâne solidar cu politicienii sau îi aruncă în groapa cu lei. Dacă lăcomia și iresponsabilitatea bancherilor a condus la cea mai gravă criză financiară din ultimul secol, tot așa lăcomia și setea de putere a politicienilor a făcut ca țări ca Grecia sau chiar Italia să alunece pe toboganul dezastrului economic prin edificiul de minciună și ficțiune pe care l-au construit. Nu este vine poporului grec că i s-au oferit beneficii necuvenite și nejustificate. Și este de înțeles dificultatea de a accepta pierderea acestora. Dar cineva trebuie să achite nota de plată a acestei enorme ficțiuni. Și cine altcineva ar putea să o facă. Cacealmaua lui Papandreou se dezvăluie acum cu claritate. El a sperat să mai tragă ceva foloase de pe urma acestei manevre și să apară în ochii concetățenilor săi ca fiind profund implicat în rezolvarea problemei. A clacat însă în fața atitudinii hotărâte a liderilor din țările care țin în mână hățurile comunității. Șirul șantajelor grecești – de la amenințarea că vor trage după ei economiile implicate financiar și până la incertitudinile plasate asupra celei mai importante creații comunitare – moneda unică – n-au avut alt scop decât să amâne un deznodământ din ce în ce mai inevitabil. Deja, stingerea a jumătate din datorii – care, oricum, n-ar fi putut fi plătite niciodată – nu rezolvă mare lucru din ecuație grecească, după cum nici excluderea sa din zona euro nu ar face viața celor rămași mai ușoară. Cacealmaua grecească atrage însă atenția asupra reversului medaliei unei instituții ce părea hărăzită succesului definitiv. Uniunea Europeană este o construcție importantă dar care, ca orice construcție are vulnerabilitățile sale. Iar una dintre acestea o constituie tocmai amestecul acesta de responsabilitate și iresponsabilitate de la cel mai înalt nivel din națiunile componente.
Titlu: Crima dezorganizată
Nr Editie: 3396 Data: marți 08 noiembrie 2011
N-aș asocia, obligatoriu, tinerețea cu tembelismul și lipsa de discernământ. Dimpotrivă, am convingerea că marea majoritate a adolescenților de azi este mai realistă, mai aplicată și mai serioasă decât generațiile precedente, pe care schizofrenia exercițiului de viață în două sisteme le-au derutat și le-au deziluzionat. Din nefericire, modelele negative au impact major, promovate de o mass media avidă de senzațional. Andrei Andonie nu este prima odraslă de bani gata care ajunge într-o astfel de situație. Am avut de-a face cu o grămadă – fie că a fost fiica șefului de Gardă Financiară de la Constanța, fie de fiul fostei doamne ministru de la Sport - care au omorât, accidentat sau încercat să accidenteze oameni nevinovați. Numitorul comun al acestei categorii îl constituie lejeritatea cu care părinții cu conturi grase le-au pus la dispoziție mașini puternice pe care ei le-au transformat în veritabile arme letale. Ultima „vedetă” a categoriei a luat BMW-ul babacului (un X5!) și a plecat la club să-și distreze prietenele și să se dea mare în fața lor. Băiatul merita un astfel de tratament pentru că era student în străinătate – e drept, după ce luase BAC-ul la limită, cu emoții. Sub influența drogurilor legale (alcoolul!) a circulat dezordonat, atrăgând atenția polițiștilor care au dorit să-l oprească și să-l întrebe de sănătate. Evident că el n-a dorit acest lucru și a apăsat accelerația la podea zburând pe Calea Floreasca cu 180 la oră – viteză nu prea la îndemâna următorilor. Probabil că ar fi scăpat, dacă lipsa de îndemânare și emoția nu i-ar fi jucat o festă: a acroșat câteva mașini parcate, ricoșând apoi într-un taxi al cărui șofer lua o pasageră. Izbiți în plin, șoferul și pasagera au fost omorâți pe loc. Taximetristul – om cu două licențe! – și pasagera urmau să se căsătorească peste puțin timp. Cu două ființe cărora moartea lor le-a răpit sensul vieții! Evident, dacă nu vor intra pe fir forțe oculte (deja, tânărul făptuitor a fost „bine” sfătuit să nu facă alcooltestul, situație în care o lege neglijentă e mai blândă cu criminalii străzii) va primi o pedeapsă. Poate chiar cu suspendare. Părinții săi își vor ușura conturile de niște sume ce vor încerca să aline pierderile familiilor celor uciși. Și viața celor rămași în viață va merge mai departe. Iar noi vom uita cazul până când o altă odraslă de bani gata va omorî alți oameni a căror vină va fi că s-au aflat în calea lor la momentul nepotrivit. În mod surpinzător – pentru mine – nimeni nu a ridicat o altă problemă: aceea a urmăririlor pe care le fac polițiștii. Și care devin, cel mai adesea, o cauză favorizantă a accidentului. Până și americanii – care au făcut din cursele nebunești pe autostradă veritabile spectacole mediatice – au renunțat la ele datorită riscurilor majore. N-ar fi cazul să introducem și noi niște reguli în acest domeniu?
Titlu: Radiografia șpăgii
Nr Editie: 3399 Data: vineri 11 noiembrie 2011
Ce concluzie s-ar putea trage din faptul că un al nu știu câtelea primar este prins cu ocaua mitei de către DNA? Din faptul că în aproape 90 la sută din cazurile făcute publice se referă la aranjamente privitoare la acordarea de contracte pentru lucrări plătite din bani publici? Că sunt excepții? Sau că mituirile aleșilor s-au tranformat într-o regulă? Știu foarte bine că aceste cazuri de corupție sunt greu de depistat și de dovedit. Și că ele devin penale doar în cazul în care între mituitor și mituit intervin divergențe legate de sumă sau de variate pretenții ulterioare. Majoritatea covârșitoare a situațiilor rămân cunoscute doar de către cei în cauză care, în mod firesc, n-au nici un interes să le popularizeze. Concluzia care se poate trage ușor este aceea că la nivelul administrațiilor locale se practică cea mai intensă și mai diversă campanie de corupție. Cinstea revine, de regulă, hoților neprinși. Iar cei prinși se bazează pe tertiplurile avocățești care-i pot scoate din necaz (nu întâmplător, unul dintre cei mai activi – și mai eficienți – apărători ai corupților este profesorul Gheorghiță Mateuț de la Cluj, specialist în drept penal procesual, ale cărei strategii se bazează, în principal, pe slaba competență a procurorilor și pe erorile pe care aceștia le fac în cursul cercetărilor). Ce s-a dovedit la Cluj cred că se întâmplă în mai fiecare primărie din țară, la niveluri mai mari sau mai mici, în funcție de buget. Nu cred că există, practic, licitație, care să nu aibă stabilite dinainte câștigătorii, dacă nu altfel, prin caiete de sarcini care prevăd condiții – adesea aberante – ce pot fi îndeplinite doar de unul dintre competitori. Forma mitei a început, însă, să se profesionalizeze. Aceasta nu se mai ia în mână, direct, precum la Craiova, în cazul lui Solomon, pentru că e riscant. Te poți trezi oricând că pe bancnote scrie cu așa-zisa cerneală simpatică “mită”. Nu. Șpaga se ia în forme sofisticate – cum s-a întâmplat în cazul senatorului Voicu care-l punea pe mituitor să plătească și TVA-ul (culmea tupeului!). Sau ca în cazul lui Apostu, de la Cluj, care prelua banii prin intermediul serviciilor de avocatură pe care, chipurile, le făcea soția sa. Dealtfel, această formulă a proliferat, datorită valențelor sale formale: numeroși factori de decizie din domeniul public fac tandem cu neveste avocați, notari sau economiști, ale căror cifre de afaceri și câștiguri n-au nici o legătură cu eforturile făcute sau cu competența demonstrată. Un avocat-pereche se poate îmbogăți doar din procese pierdute. Important este că veniturile sale sunt “curățate” prin filiera legală a plății impozitului. Desigur, e mult mai convenabil să iei tot banul, fără să-l mai împarți cu statul, dar o astfel de “colaborare” te scutește de surprizele ulterioare. Deși nu întotdeauna... Episodul de la Cluj îi face pe unii să creadă că, în sfârșit, procurorii au pus ochii pe politicienii aflați la putere – dovadă șiragul de primari PDL ce au făcut cunoștință în ultima vreme cu arestul. Nu e așa. Cauza este, mai degrabă, una statistică: și anume faptul că primarii PDL au mai multe resurse (de prin fondul de rezervă al dlui Boc) și mai mult aplomb în a dedica contracte, decât cei ai opoziției. Reținerea vicepreședintelui CJ și a primarului din Cluj nu evidențiază altceva decât faptul că, lucrându-se în echipă, beneficiile pot fi mai substanțiale. Dar și pierderile, când intră pe fir cine nu trebuie.
Titlu: "Episodul Geoană"
Nr Editie: 3397 Data: miercuri 09 noiembrie 2011
Hotărât lucru, PSD-ul suferă de sindromul împiedicării de propriii săi membri. “Episodul Geoană” a avut un precedent – “Episodul Năstase” care, la rândul său, a avut ca precedent “Episodul Iliescu”. Asemenea lui Cronos cel din mitologie, partidul ăsta își devorează propriile odrasle cu naturalețea cu care alții îngurgitează preparate tradiționale. Singura particularitate o constituie faptul că, la fel ca într-un cunoscut proverb, autorii carnagiilor devin la rândul lor victime. Cazul Goeană este reprezentativ din acest punct de vedere. Astăzi el se află în postura de victimă a celor care până mai alaltăieri, când avea pâinea și cuțitul, nu știau cum să-i intre în voie. La rândul său, după jocul politic al veteranilor care l-au scos din schemă pe fondator, la Congresul din 2005, plasându-l pe el într-o funcție cu totul neașteptată, a devenit maestrul de ceremonii al “lichidării” lui Adrian Năstase, din funcția de președinte al Camerei, în 2006. Ca și el, astăzi, Năstase obținuse pentru partidul pe care-l reprezenta, tot vreo 5 milioane de voturi, dar cu câteva mii mai puține decât cele care l-au dus pe Băsescu la Cotroceni. Asta n-a mai contat pentru președintele de atunci, care a acceptat cu inima ușoară sacrificarea funcției pe care o deținea partidul, de dragul unei imagini mai plăcute în ochii celor pentru care imaginea nu conta. Conta doar funcția. Căzut parcă din lună, Geoană se întreabă acum de ce ar face Ponta ceea ce a făcut el atunci? De ce ar renunța la funcția de președinte al Senatului – pe care este aproape sigur că Puterea nu le-o va lăsa de bună voie – doar ca să-i dea lui peste nas, că s-a dus la prietenii din America, fără să-i ceară lui voie? Numai că Mircea Geoană poate muri – politic – cu dreptatea în brațe și cu iluzia că cei 5 milioane de români l-au votat pe el personal și nu alternativa politică pe care o reprezenta. După cum nici strategia aplicată de Ponta nu e mai bună decât a prededesorilor săi. Pentru că PSD-ul nu se află deloc în postura de a-și putea irosi bruma de forțe pe care o mai are și că momentul este extrem de nepotrivit pentru a-și arunca propriii oameni în brațele dușmanului. Am, așa, o presimțire că dacă va fi dat afară – dacă va fi dat – Mircea își va găsi un adăpost primitor prin dependințele Cotrocenilor. De ce nu?   P.S. Sinistra bâlbâială începută de tată socru, Sârbu, și întărită de ginerele Ponta a luat sfârșit odată cu anunțul “pățitului” Năstase: PSD va rămâne cu “răul” Geoană, fără de care poate fi “mai rău”.Doar ca, cu incapatanarea "carlanului", Ponta e decis sa mearga mai departe. Pana unde?
Titlu: La judecata deontologilor
Nr Editie: 3398 Data: joi 10 noiembrie 2011
Cel mai tare mă fascinează, pe micul ecran, emisiunile în care confrați de a căror compentență nu se mai îndoiește nimeni, judecă cu asprime și înaltă deontologie, ce e rău în societate. Un rău major este și Sorin Ovidiu Vântu. Cea de-a treia reținere a sa de către procurori, a declanșat un veritabil val de analize “la sânge”. Culmea – majoritatea derulate de oameni  care, de-a lungul ultimilor vreo 12 ani, au beneficiat în diverse moduri, de atenția binevoitoare a mogulului și a conturilor sale burdușite cu banii feneiștilor. Îi privesc – moderatori ori invitați – și mă gândesc că nu se vor fi comportat diferit la reuniunile organizate de mogul pentru crema angajaților săi la Elounda Beach, în Creta, unde se discutau în liniște problemele globale. Probabil că aveau în veci același patos, când veștejeau stări de lucruri ce contraveneau democrației și statului de drept – în viziunea promovată de trustul de presă din care făceau parte. Risipiți acum, care-ncotro, și-au păstrat vechile reflexe, schimbând doar azimutul abordării. Îmi vine în cap o idee trăznită: dacă nu cumva, aceiași deontologi, peste vreun număr de ani, când se va dovedi, de pildă, că Patriciu, sau Voiculescu, sau – de ce nu? – Sârbu, au devalizat instituții nevinovate folosindu-le fondurile în scopuri personale, îi vor judeca la fel de aspru și de intransigent, trecând peste amănuntul neconvenabil al faptului că o parte din acei bani au intrat în buzunarele proprii. N-aș vrea să se înțeleagă că dintr-un soi de invidie mă refer doar la jurnaliștii mercenari. Nicidecum. Pe statele de plată ale lui Vântu, operate de indonezianul său amic Popa, figurau foarte multe nume cu rezonanță, despre care nu se știa nici la vremea respectivă, cui și cât datorează patosul lor în promovarea unor interese. Despre Sorin Ovidiu Vântu – numai de bine! Omul a făcut ce-a știut și ce a crezut el că este bine. Pentru el și pentru democrație. Uneori mă întreb care ar fi fost cursul evenimentelor dacă schema FNI nu se poticnea la țanc (ajutată fiind, copios, de cei care nu doreau ca el să-și ia un avânt necontrolat). Mă întreb și, dacă nu s-ar fi scormonit pe la temelia celor două băncii înființate de el, ce s-ar fi întîmplat cu acestea în cele din urmă. Dar toate aceste întrebări nu au nici un rost. Mi se pare doar curios faptul că a trebuit să treacă atâta vreme ca să aflăm schema devalizării Rompetrol Service, care era clară ca lumina zilei. Să ne mirăm în fața imaginii hollywoodiene a ranch-ului prahovean al lui Luca, care e acolo, sfidător, de când a fost înălțat. Să ne întrebăm cum a fost posibil ca toate artificiile financiare din jurul acestei afaceri să se desfășoare netulburate de nimeni. Poate că ancheta de-acum va oferi niște răspunsuri. Pentru care nici măcar nu era necesar ca Vântu să fie băgat “jos”, într-un loc cu care a început deja să se obișnuiască. O singură întrebare mă bâzâie ca o muscă: dacă Vântu stătea în banca lui și nu se afișa, iarăși, în scandalul de la “Realitatea” încercând să arate că tot el este stăpânul și nu Schwarzenberg, ar fi putut evita această nouă experiență carcerală?     
Titlu: Blaga al-X-lea
Nr Editie: 3411 Data: miercuri 30 noiembrie 2011
Odată cu alegerea lui Blaga în funcția de președinte al Senatului (cel de-al zecelea președinte, din ’90 încoace) are loc o premieră: pentru prima dată după alegerile din 2004, noua Putere (fosta Opoziție) deține controlul ambelor camere ale Parlamentului. Inițial, la formarea noului Legislativ, în 2004, șefia celor două camere a rămas în mâinile PSD-ului, prin Văcăroiu la Senat și Năstase la Cameră. A fost rezultatul unei manevre hazardate, aparținând proaspetei vedete democrate, Cozmin Gușă, care a mobilizat parlamentarii PD și PNL să părăsească sala în momentul alegerii noii conduceri, sperând ca în acest fel să împiedice accesul foștilor săi colegi la aceste funcții. Cu acest prilej Gușă și-a atras resentimentele celui căruia spera să-i fie în continuare un prim sfătuitor: în locul așteptatei funcții de director al SRI, Gușă a primit de la Băsescu un șut în fund, fără nici un fel de explicații. Prima breșă în dispozitivul legislativ a fost făcută de noua Putere cu largul concurs al noului președinte al PSD, Mircea Geoană, care l-a determinat pe Năstase să demisioneze din  funcție pentru a nu aduce “prejudicii de imagine” partidului datorită afacerii “Mătușa Tamara”, care tocmai izbucnise. A fost și prilejul pentru ca Tăriceanu să scape de Bogdan Olteanu care începuse să-i cam stea în coastă, trimițându-l să facă legi, în loc să-l încurce la guvernare. Nici după noile alegeri, din 2008, PD-ul revenit la guvernare nu a reușit să pună mâna pe ambele funcții. A trebuit să le împartă cu “tovarășul de drum”, PSD-ul, prin cedarea șefiei Senatului către Mircea Geoană. Eliminarea PSD-ului, după alegerile prezidențiale, a curățat Guvernul de intruși, însă Geoană a trebuit să fie suportat în continuare. S-au făcut unele încercări de schimbare, dar acțiunea a fost dată pe mâna lui Igaș care a oferit, în premieră, măsura incompetenței care avea să facă din el, ulterior, ministru de Interne. Ce n-a reușit Puterea, a reușit însă Opoziția: relațiile tot mai tensionate dintre Mircea Geoană și noul lider socialist, Ponta, au condus către ruptura survenită după somarea fostului lider să-și predea mandatul lui Corlățean. Ce a urmat este de suficientă notorietate pentru a nu mai insista. Va rămâne, probabil, o enigmă maniera degajată cu care Ponta și ai săi au jucat cartea revocării unicului lor reprezentant într-o demnitate publică de vârf. Sau socotelile care au stat în spatele ei: a fost mai presantă debarasarea de un colocatar cam incomod, decât pierderea folosinței unei dependințe în care s-au instalat vecinii, nu foarte prietenoși? A fost evaluat costul electoral al acestei mișcări? Ce impact va avea în electorat exmatricularea lui Geoană: alături de Dăbuleni, vor fi pierdute și alte colegii? În fine, oricum nu mai contează, pariul a fost făcut și n-ar fi exclus ca opoziția să constate că poate avea în Blaga un partener mai cooperant decât a fost Geoană. Pentru că ceea ce rămâne din acest episod este realitatea că fostul președinte n-a prea fost de folos partidei din care făcea parte, el urmărindu-și cu prioritate propriile interese și făcând dificil orice dialog cu formațiunea pe care, totuși, o reprezenta.