Punctul pe Y, ianuarie 2011

Titlu: Criza românească
Nr Editie: 3200 Data: marți 04 ianuarie 2011
Am o părere pe care va fi greu să mi-o scoată cineva din cap: România n-a prea avut treabă cu criza mondială. România a avut și are propria ei criză, pe care cea mondială n-a făcut decât să o pună în evidență. Indiferent cum mergea economia mondială, România se apropia, în 2008, cu pași mari de scadența tuturor erorilor acumulate în 20 de ani de evoluție buimacă pe cărările unei economii de piață asimilată după ureche și după interese de grup. România este ca o casă căreia i s-au turnat fundațiile pe ruina incomplet demolată a economiei socialiste și care a fost înălțată fără nici un plan conducător, fără calcule  ale structurii de rezistență și, mai ales, fără a se ști prea bine la ce va putea fi folosită. Fiecare administrație a mai înălțat o aripă sau un etaj, în viziunea fantezistă a celui care conducea, temporar lucrările. Haosul din care a rezultat acest turn Babel face imobilul aproape de nelocuit pentru numărul enorm al celor care au primit repartiție înainte de finalizare și care nu plăteau nici chirie, nici cheltuieli de întreținere și nici serviciile aferente. Criza românească este una de operare a unei mașinării lipsită de instrucțiuni de folosire și care trebuie descoperită prin demontări succesive. Nu economia românească a băgat țara în criză – de bine de rău aceasta continuă să funționeze, în ciuda tuturor piedicilor care i se pun printr-o legislație stufoasă și inadecvată și prin reguli lipsite de previzibilitate, ce se schimbă în timpul jocului. Criza românească este în primul rând una administrativă și de management: mecanismul greoi care ar trebui să asigure funcționarea societății, consumă enorm și nu produce mai nimic. Este greu de dirijat și de stăpânit și se bazează pe reguli valabile doar subansamblelor în parte, nu întregului. De doi ani guvernul Boc încearcă să deslușească principiile de funcționare și nu reușește. Pentru ca în puncte cheie, de comandă, se află persoane sau structuri incompetente sau incompatibile, a căror unică calificare este spiritul de gașcă și apărarea interesului acesteia. Cu un căpitan aflat mai mereu sub influența propriilor idiosincrazii, părtinitor și arțăgos, corabia numită România plutește în derivă și degeaba strigă musul cocoțat în vârful catargului: „Pământ!”. Pentru că nu e niciun fel de pământ, e doar blocul de gheață spre care ne îndreptăm cu obstinația unui nou Titanic, străduindu-se din răsputeri să-și împlinească destinul. Lumea va ieși din criza economică. Nu am nici o garanție însă că România va ieși prea curând din propria sa criză, pentru care nu are nici remedii nici dorință.
Titlu: Cacealmaua benzinei
Nr Editie: 3216 Data: vineri 28 ianuarie 2011
Vocea premierului a început să capete ceva din inflexiunile oratorice ale președintelui, atunci când ne pregătește o surpriză. Joi seara, surpriza a fost constituită de poziția fermă luată de șeful Guvernului împotriva creștrii brutale a prețului benzinei în condițiile în care nimic n-ar fi justificat majorările – dacă e să credem ce au constatat specialiștii de la ANAF. Atitudinea dlui Boc a constituit o surpriză pentru toată lumea. Pentru că  protestele în serie ale automobiliștilor n-au impresionat decât posturile de televiziune care ne-au delectat pe larg cu sacii de mărunțiș recoltat la stațiile de benzină. Și pentru că devenise clar pentru toată lumea că majorarea prețului benzinei nu deranjează cu nimic Guvernul, ba, dimpotrivă, îl ajută să încaseze mai mulți bani la buget de pe urma procentului de peste 50% care constă în taxe, accize și alte obligații fiscale. Ce l-a apucat, totuși, pe dl Boc? Surpriza a continuat cu apelul ferm pe care l-a făcut ca ANAF să investigheze ce se întâmplă cu profiturile petroliștilor, iar Consiliul  Concurenței să scormonească pentru a descoperi eventualele înțelegeri „pe sub masă” ale benzinarilor, care prea au cântat în cor  aria scumpirilor. Evident că lumea – cea naivă – se așteaptă ca durii investigatori ai ANAF să găsească prin registrele producătorilor semnele unei evaziuni, sau ale altor manevre oneroase, iar cei de la Consiliul Concurenței să lase la o parte cei șase ani de observații pasive și, cu dioptrii suplimentare, să vadă semnele care dau în vileag cartelarea. Că nimic nu se va întâmpla este la fel de evident pentru cei care nu mai cred în burzuluielile comice ale șefului Executivului. Pentru că, la urma-urmelor, chiar dacă s-ar găsi ceva hibe, ele nu vor avea ca consecinta decât o taxare suplimentară a companiilor, în nici un caz scăderea prețului, sau – Doamne Ferește – returnarea banilor încasați abuziv de la automobiliști. Practic episodul de la Palatul Victoria este  doar o altă reprezentație ieftină, menită să păcălească pe cine este dispus să se mai lase păcălit într-o țară condusă de o mână de Păcălici. P.S. Întâmplarea face ca, în urmă cu aproape 11 ani (septembrie 2005) să regăsesc în arhiva ZP un editorial cu apoape același titlu, referitor la aceeași problematică. Vi-l ofer, spre reamintire: Cacealmaua petrolieră
Titlu: De la "sistemul ticăloșit" la "statul ticălos"
Nr Editie: 3214 Data: miercuri 26 ianuarie 2011
Traian Băsescu ne-a împuiat capul pe la trecutele alegeri cu „sistemul ticăloșit”, din care el însuși provenea ca un produs de succes. După cinci ani de înțeleaptă conducere, iată că se impune o nouă noțiune: aceea de „stat ticălos”. Ce e „statul ticălos”? Acela care-și conservă privilegiile pe seama celor mai defavorizați membri ai săi. Care, atunci când proasta administrare și hoția îl amenință cu falimentul, bagă mâna, fără nici o reticență, în buzunarele tot mai goale ale oamenilor. Acela care nu ține cont de nimic altceva decât de „nevoile” clientelei sale politice pentru a cărei prosperitate nu ezită să împovăreze și mai mult categoriile sociale care au dus, sistematic, greul reformelor niciodată finalizate. „Statul ticălos” este exact acela care, atunci când trebuie să-și reducă cheltuielile unei administrații lăbărțate și ineficiente, preferă să taie, „democratic”, lefuri și pensii, ca să nu se atingă de privilegiile unor persoane și instituții favorizate. Adică, acela care face orice altceva decât să protejeze, să asigure supraviețuirea celor pe seama cărora guvernează „în folos propriu”. Valul de proteste ale pensionarilor militari – într-o foarte mare măsură justificate – sunt  perdeaua de fum care acoperă cea mai mare ticăloșie: cea a aplicării Legii unitare a pensiilor. Sub această denumire se ascunde un proces masiv de spoliere a 90% dintre cei care și așa trăiau la limita subzistenței. Sub pretextul – ce poate deveni penal – al negăsirii de documente justificative pentru anumite perioade (statul fiind deținătorul arhivelor, nu cetățeanul) se operează tăieri masive ale pensiilor, rezultate din aplicarea soluției ”salariului mediu pe economie” pentru intervalele respective. Precizarea făcută în formularele noilor decizii – redactate într-o păsărească perfectă – cum că cei cu nemuțumiri pot face contestații și, preț de trei ani, pot să-și caute documentele lipsă – sună cinic: dacă mai trăiți trei ani, o să primiți bani din urmă. Dacă nu, să vă fie țărâna ușoară! Mi-a căzut în mână decizia nr. 196183/ 13.12.2010, primită mai deunăzi de doamna Elena. Calcule complicate au ca rezultat final o reducere a pensiei acesteia de la 798 de lei, la 432! Adică la jumătate! Îți este absolut imposibil să înțelegi – din lectura formularului – motivele pentru care recalcularea dă acest rezultat stupefiant, din care reiese că doamna Elena va trebui să-și treacă zilele pe care le mai are de trăit cu circa 3 euro pe zi! Dacă nu e mulțumită și face contestație, va trebui să-și ia bastoanele cu care se deplasează și să înceapă să colinde pe la instituțiile pe la care a lucrat pentru a lua adeverințele pentru perioadele pentru care Casa de Pensii nu mai găsește documente justificative. Faptul că doamna are 87 de ani nu are importanță... „Până să primesc decizia nu am privit cu ochi buni huiduielile și invectivele la adresa președintelui. Mi-am zis că trăim într-o țară civilizată și nu așa se rezolvă lucrurile. Acum însă îmi vine să iau cârjele, să ies în piață și să strig și eu: Jos Băsescu și toți ai lui, care ne umilesc în halul ăsta!”. Statul ticălos n-are soluții. Sau nu vrea să aibă alte soluții decât cele ticăloase. Mă gândesc că de mare ajutor i-ar fi un soi de soluție finală pe care au mai încercat-o și alții: ca pensionarii ăștia nesimțiți să se îmbrace frumos, să se așeze în pat și – dacă sunt cu plata la zi - să dea drumul la gaze... P.S. Numai din cei 80.000 de euro pe care vrea dna Udrea să-i cheltuie pe spoturi de promovare a inexistentului turism românesc s-ar fi putut plăti 3200 de pensii ca cea a doamnei Elena...
Titlu: Un proiect solid: alianța PSD-PNL
Nr Editie: 3215 Data: joi 27 ianuarie 2011
În materie de construcție politică, România nu are nici tradiții stilistice și nici arhitecți de prestigiu. „Imobilele” politice postdecembriste au apărut practic peste noapte, fără planuri, fără studii de fezabilitate, fără diriginți de șantier și s-au înălțat asemeni palatelor țigănești împungând cerul cu turnulețele liderilor reali sau închipuiți. FSN-ul originar s-a constituit prin formula clăcii: a participat cine s-a nimerit la fața locului, cu ce a avut la îndemână. A ieșit un fel de kibutz cu propensiuni egalitariste, în care s-au detașat doi lideri de generații. Partidele istorice s-au clădit pe ruinele fostelor edificii, din ce mai rămăsese în memoria măcinată de avatarul pușcăriilor a supraviețuitorilor, în timp ce noile formațiuni s-au inspirat din ce-au putut și din ce le-a părut potrivit veleitarilor deciși să ia problema pe cont propriu. Cea mai mare complicație a constituit-o trecerea de la faza de „locuințe politice individuale” la aceea de „bloc politic”. Prima încercare serioasă după eșecul Convenției Democratice a fost constituirea Alianței DA. A fost un soi de „prima casă” politică, menită să scoată din criză două partide cărora exercițiul unei guvernări păguboase le mototolise serios prestigiul și audiența. A fost un experiment surprinzător, care a dat unei operațiuni aritmetice un rezultat algebric, în sensul că suma obținută prin adunarea liberalilor cu democrații a fost una care depășea orice așteptări. Realizată cu dificultate, datorită orgoliilor și tendințelor centrifuge din fiecare tabără, alianța a durat atât cât a fost nevoie pentru ca una din părți să-și continue cu aprobare tacită de la opoziție activitatea pentru care nu mai avea justificarea procentuală. Ne aflăm în fața unui nou experiment, mai complex și – cel puțin teoretic – mai solid decât precedentul. Depășind dificultățile unei colaborări conjunctuale în faza precedentelor alegeri prezidențiale, socialiștii și liberalii au înțeles că în actualul context nici unii și nici alții nu mai au șansa de a se angaja în escaladarea unui „pisc” pe care stau cocoțați democrat-liberalii. Au mai înțeles și că nu o reprezentare procentuală în viitoarea alianță este soluția unei antante cordiale și, chiar dacă sondajele indică superioritatea unuia dintre parteneri, aceasta nu se va regăsi automat într-un demers care impune unitate și  egalitate. Până la acest punct, acceptarea principiului parității  - chiar dacă el trezește nemulțumirea unei părți din PSD și chiar a liderului său istoric – este decizia cea mai înțeleaptă pe care a luat-o Ponta – pentru că va fi mai puțin important să ai un plus de parlamentari, care însă nuți asigură accesul la putere. Odată cu parafarea juridică a acestei alianțe politice se constituie un pol real de putere care va putea intra în competiție cu structura artificială care susține în prezent partidul democrat la guvernare, deschizându-se perspectiva unei dispute bipolare pe termen lung, aptă să limpezească apele atât de tulburate și de tulburi ale politicii românești.
Titlu: Calculele recalculării recalculărilor
Nr Editie: 3213 Data: marți 25 ianuarie 2011
Sfârșitul de săptămână a fost buimăcitor. Mai întâi, a căzut ca o bombă, pe capul tuturor, decizia Înaltei Curți care spunea că se suspendă operațiunea de recalculare a pensiilor militare. Prima reacție a aparținut premierului care, după obicei, s-a repezit cu capul în zid: continuăm recalcularea! Între timp, specialistul guvernului în materie juridică – Elena Udrea – s-a uitat mai atent pe decizie și a făcut niște comentarii din care reieșea că suspendată fusese doar modalitatea în care s-a făcut recalcularea și nu recalcularea însăși, problema putând fi rezolvată simplu, printr-o nouă ordonanță de guvern. Traian Băsescu, venit ca omul gospodar la cumpărături, la mall, a fost interpelat de nesuferiții de jurnaliști care l-au întrebat ce crede el. Cu o franchețe care a lăsat  în fund pe  toată lumea – inclusiv Boc și Udrea – președintele constituțional a spus: trebuie respectată decizia Curții! Ura! Au strigat pensionarii, recunoscători că, în ultimul ceas, președintele lor aduce dreptate. Doar că drumul dreptății este drept unul complicat – pentru că duminică după-amiază, când toată lumea dădea la zăpadă, președintele îi aduna la Cotroceni pentru a se sfătui cu ei, pe Boc, Oprea, Ialomițeanu și Botiș. Deși absentă, spiritul Elenei Udrea a pogorât asupra adunării pentru că în comunicatul dat nu făcea decât să se repete ceea ce spusese ea mai devreme: se va da o ordonanță și recalcularea se va face într-o altă modalitate. Dar se va face! Nu știm ce-au discutat cei patru corifei duminică, dar cred că au ignorat subiectul principal: acela al oportunității acestei măsuri. Oltean parcă, atrăsese deja atenția ca atacul la pensii a fost cea mai neinspirată și mai riscantă măsură a cabinetului Boc. Deși respinsă de Curtea Constituțională ca idee, reducerea pensiilor militare reprezintă, în ochii marii majorități, un abuz, pe care doar „pensiile nesimțite” nu-l justifică, atâta timp cât pentru acestea sunt penalizați alții. Nici principiul contributivității nu rezistă la o analiză la rece, profesia având propria sa filosofie bugetară, în care statul este cel care contribuie pentru această categorie. Insistând pe această idee, guvernul și formațiunile politice  care-l susțin se situează pe terenul alunecos al pierderii accelerate de popularitate; concomitent cu favorizarea formării unui solid pol al opoziției. Practic, Băsescu și compania își asumă riscul pierderii sprijinului unei categorii importante, compusă nu doar din actuali pensionari, dar din cei viitori,încă aflați în exercițiul funcției, și care își văd viitorul în culorile sumbre ale pensiei de subzistență. Știu, dintr-o perspectivă – aceea a consecvenței efortului reformator – demersul guvernanților ar putea fi aplaudat. Limitarea la aceste aspecte, în care puterea se cantonează de prea multă vreme, riscă să tranforme recalcularea în buturuga ce va să răstoarne carul reformei.
Titlu: Pensionarii militari: șah-mat la Guvern?
Nr Editie: 3212 Data: luni 24 ianuarie 2011
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, care suspendă printr-o decizie - irevocabilă – recursul Guvernului la decizia Curții de Apel Cluj, prin  care s-a dispus suspendarea executării HG 735 din 21 Iulie 2010 pentru recalcularea pensiilor militare de stat și a pensiilor de stat ale polițiștilor reprezintă bomboana de pe coliva Guvernului. Nu se știe, deocamdată, ce curs va lua „afacerea pensiilor militare” și în ce mod va afecta aceasta acordul cu FMI. Un lucru este cert: că pensionarii care au acționat Guvernul în judecată își vor primi pensiile integrale, ceea ce nu este limpede în privința celorlalte, deși juriști cu experiență sunt de părere că suspendarea efectelor unui act normativ nu poate, de principiu, să vizeze doar persoanele implicate. Se vede, însă, foarte bine, un lucru: că în majoritatea acțiunilor „reformiste” întreprinse de către cabinetul condus de juristul Boc și din care fac parte jurista Elena Udrea (ministru) și juristul Cătălin Predoiu nu au fost avute în vederea implicațiilor legale ale acestora. Curtea Constituțională și instanțele juridice au avut serios de lucru de pe urma inițiativelor Executivului, pe care le-au întors în repetate rânduri pentru vicii de procedură sau de concepție, sau pe care le-au anulat. De doi ani, Boc și ai săi sunt angrenați într-o permanentă bătălie, nu cu criza sau cu reforma, ci cu ei înșiși și cu incapacitatea  cronică de a promova măsuri nu doar corecte ci și justificate, în temeiul legii. De doi ani Guvernul pedalează în gol, generând haos și incertitudine prin maniera buimacă în care lucrează. Ceea ce înseamnă cheltuieli nejustificate și, mai ales, o nemaiîntâlnită tensiune socială. Dacă ar fi numai acest aspect  - al incompetenței juridice – și guvernul ăsta ar trebui să plece și să nu mai încurce lumea. Dar nu va pleca. Pentru că incompetența este dublată de ambiție, iar ambele de lăcomie. La adăpostul haosului, cei pricepuți lucrează de zor la jecmănirea bugetului și la sifonarea banului public în maniere pline de ingeniozitate, pregătind terenul pentru a face față cheltuielilor din viitoarele campanii electorale ce au ca scop – legitim, nu? – menținerea la putere a acelorași personaje pentru a căror definire nu s-a făcut niciodată economie de adjective.
Titlu: Generalul armatei de contabili proști
Nr Editie: 3211 Data: vineri 21 ianuarie 2011
Dl Gabriel Oprea, șeful cu cel mai mare grad (militar) al Armatei, este pe cale de a se înscrie în lupta pentru titlul de cel mai incapabil ministru al Apărării. Al 14-lea titular al acestui portofoliu s-a instalat la comandă în Decembrie 2009, odată cu intrarea în pâine a ultimului Cabinet Boc. A fost o numire controversată, nu atât pentru abilitățile sale militare cât pentru ereditarea sa politică. Înălțat în gradul de politician de PSD, prin Adrian Năstase, care a făcut din el, mai întâi prefect al Capitalei și apoi ministru al Administrației, s-a angajat în lupta pentru putere de după alegerile din 2008, organizându-și o echipă de susținători care l-a propulsat spre scaunul „Internelor”, considerat la acea oră de către PSD a fi portofoliul cel mai important. Luptele interne pentru controlul informațiilor și „pactul” secret făcut de Oprea cu președintele Băsescu, au condus la retragerea sprijinului politic și, în final, la demisia sa. Odată cu demisia a urmat și disidența politică: exclus din PSD, și-a căutat sprijinul în partida adversă, în care avea susținători de pe urma combinațiilor de afaceri cu Elenea Udrea și gruparea lucrativă a acesteia. A fost – spre surprinderea generală – avansat la cel mai înalt grad din armata română – general cu patru stele – împreună cu doi dintre fondatorii noului său partid (Onțanu și Iordănescu). A organizat gruparea Independenților din Parlament, compusă din transfugi din PSD și PNL pe care i-a adus-o ca ofranda președintelui, pentru formarea unei majorități prin care Boc să se mențină la guvernare. A primit, în schimb, portofoliul Apărării Naționale, reînnodând tradiția șefilor militari, după lungul interludiu de civili de după Spiroiu. În calitate de ministru Oprea n-a făcut mare lucru pentru o armată tot mai subfinanțată și confruntată cu probleme insurmontabile. Între acestea, cea care l-a plasat între ciocanul austerității guvernamentale și nicovala încrederii din interiorul sctructurilor militare, a fost chestiunea pensiilor. Refrenul „pensiilor nesimțite” pe care-l recită de zor premierul, viza și o serie de reprezentanți ai oștirii care reușiseră să prindă culoare de pensionare favorabile, profitând de ele. Alertei generate de aceste amenințări Oprea i-a răspuns prin declarații solemne de genul „atâta timp cât mă aflu aici nu voi permite...”.Înregimentat însă în „armata” lui Boc, sub comanda supremă a lui Băsescu, n-a mișcat în front când mecanismele recalculării s-au pus în funcțiune. Apariția primelor taloane reduse, din Ianuarie, a declanșat proteste ce s-au accentuat pe măsură ce numărul celor care constatau că iau mai puțini bani creștea – inclusiv, sau mai ales, dintre cei cu pensii sub 3000 lei, despre care se dăduseră asigurări ferme că nimeni nu se va atinge de ele. După o tăcere stânjenitoare de vreo săptămână, în care n-a scos capul de la cutie, ministrul și-a trimis un pluton comico-fantezist de comunicatori, comandat de o doamnă general de contabilitate, să explice ceva de neînțeles. Abia când protestele au atins niveluri explozive a catadixit să iasă și ministrul și – culmea – să se lanseze într-o diatribă la adresa presei și a opoziției, care, chipurile, ar fi distorsionat mesajul pozitiv al recalculărilor. Dacă în orice altă țară în care onoarea militară mai are vreo semnificație, ministrul și-ar fi dat demisia după acest episod, la noi se întâmplă exact invers. S-ar putea, chiar, să fie promovat.
Titlu: Dulăi și căței comunitari
Nr Editie: 3210 Data: joi 20 ianuarie 2011
De acum, când chestiunea aderării noastre la Spațiul Schengen s-a cam clarificat – în sensul că vom aștepta următorul „val”, după „scenariul” NATO – lucrurile pot fi evaluate mai la rece. Admiterea în spațiul comun european nu are valoarea și importanța practică pe care au avut-o celelalte etape ale integrării. Schengen și Euro sunt două escale „tehnice”, ca să le spun așa, iar impactul lor asupra existenței românilor are grade diferite de complexitate. Libera circulație în Europa ne-a fost deja asigurată și putem călători aproape oriunde doar cu buletinul. Afectate rămân comerțul intercomunitar și transporturile, care creează dificultăți celor implicați. Cealaltă problemă – cea legată de siguranța pe care România ar trebui să o confere întregului spațiu european prin noul său rol de gardian – este mai complicată. Știm foarte bine – nu trebuia să ne-o spună nici Angela Merkel și nici Sarkozy – că aici avem probleme. Că corupția atinge niveluri pe care rareori le dezvăluie demersul anti-corupție. Că traficul de persoane și contrabanda n-ar fi posibile fără „cooperarea” instituțiilor abilitate și că acestea vor avea în noul lor rol cam aceeași componență și aceleași „rezerve de cadre” calificate. Știm, de asemenea, foarte bine, că ele sunt doar verigi ale corupției ce urcă la nivel înalt pe filieră politică. Și că atâta timp cât nu se va face curățenie în aceste „ogrăzi”, geaba vor veghea aparatele de infraroșu și microunde, dacă vor fi manevrate de persoane rău intenționate. Mai știm însă, chiar cei care au cerut amânarea datei de aderare, că acest gen de probleme nu se rezolvă în 6 luni sau un an. Că e nevoie de timp pentru a se putea realiza inclusiv selecția naturală a personalului. Așa încât veto-ul franțuzesc nu reprezintă o soluție ci doar o amânare a acesteia. Vom fi mai pregătiți, în toamnă, din acest punct de vedere? Teamă mi-e că nu. Atunci? Cred că solicitarea amânării reprezintă cel puțin un precedent periculos. Și anume, ea deschide portița prin care regulile se modifică în timpul jocului. Când ele pot deveni din ce în ce mai complexe sau mai arbitrare. Ar fi fost una dacă la debutul companiei de securizare, României și Bulgariei li s-ar fi spus clar: la data integrării coeficientul de corupție dovedită va trebuie să fie „X”. Ori așa ceva este imposibil.  Corupția nu este un fenomen măsurabil la vedere. Iar ceea ce se dezvăluie justiția nu indică amploarea sa. Mai degrabă cred că tocmai responsabilitatea acordată României și Bulgariei ar fi de natură să întărească coeficientul de corectitudine. Totodată, solicitarea Franței vine să traseze o nouă graniță interioară între „seniorii” uniunii și „juniorii” acesteia, acordând unora drepturi în plus iar altora sporindu-le obligațiile. Practic, se statuează o delimitare  formală între „dulăii” și „cățeii” comunitari, stimulând reacții de adversitate al căror impact, într-un  sistem bazat pe consens, poate fi devastator.
Titlu: Protestul automobiliștilor
Nr Editie: 3209 Data: miercuri 19 ianuarie 2011
E greu să-i scoți din pepeni pe români - istoria recentă ne-o dovedește. Dar și când reușești... Deocamdată, protestul automobiliștilor împotriva creșterii - nejustificate, cred șoferii noștri - aflat la apogeul său, cu o conotație mai degrabă bășcălioasă, de pe urma căreia suferă mai mult casierele de la stații, decât șefii marilor companii. S-a considerat- pe drept sau nu- că blocarea stațiilor cu plata cu mărunțiș sau prin grevă de alimentare cineva se va sensibiliza. Desigur, nu este de neglijat aspectul pe care-l generează deficitul de lichidități, chiar și doar vreme de trei zile, care oricum va fi compensat după grevă. Din acest semnal ar trebui să rămână ceva, dar mi-e teamă că tocmai ăsta este aspectul ratat. Oficialii români s-au agitat de formă, căteva zile. Premierul chiar s-a interesat cum se formează prețul, iar Consiliul Concurenței a tras, după vreo 5,6 ani de investigații primele concluzii, din care reise că producătorii nu s-au organizat într-un cartel pentru a ține prețul sus. Faptul că se mișcă cam la fel este, pentru dl. Chirițoiu, o simplă coincidență ce urmează trendul mondial al prețului benzinei, spre care tindem și noi. Adică vom plăti chiar mai mult decât acum. Alți specialiști dau vina pe faptul că odată cu Petrom-ul, România a vândut austriecilor și rezervele de țiței așa încât faptul că suntem unul dintre puținii producători europeni de benzină - cu circa 30% din totalul consumului provenind din resursele proprii nu ne ajută prea mult sau chiar deloc. Oricum, trebuie să observăm, că spre deosebire de alte forme de protest, aceasta pare să-i îngrijoreze cel mai mult pe guvernanți. Dintr-un motiv foarte simplu: nu dețin pârgiile de control al prețului. Și nici nu au interesul să o facă. Atâta timp cât statul ia mai mult de jumătate din prețul încasat din vânzările la pompă a benzinei, prin accize, taxe și impozite, nu există niciun motiv de a considera prețul prea mare. Iar orice creștere a acestua nu face decât să-i  majoreze încasările, de care au atâta nevoie. Așa încât, dragi șoferi, nu vă mai agitați: nu veți primi niciun fel de ajutor de la Boc sau de la Ialomițianu. Și nici de la Isărescu pentru că capacitatea monetăriei de a produce mărunțiș este mai mică decât nevoile protestatarilor. Odată cu mărunțișul din buzunare și sertare se vor goli și rezervoarele și oamenii vor reveni la pompe pentru a-și face plinul, pentru că viața merge înainte, chiar și așa, târâș-grăpiș.  Iar prețul benzinei va continua să crească până la nivelul european pe care nu-l vor atinge prea curând venitulile românilor. O concluzie s-ar putea, totuși, trage: luarea la "bani mărunți" a tuturor serviciilor pe care statul le oferă consumatorilor. Dacă vom merge cu sacii de monede să ne plătim taxele și impozitele, poate că cineva se va sesiza....
Titlu: Grija față de om
Nr Editie: 3208 Data: marți 18 ianuarie 2011
Doamna Anca Boagiu nu e un ministru dezinteresat, cum au fost Orban  și Berceanu, cărora nu le păsa de omul de pe (auto)stradă, fiind preocupați doar de aspectele tehnice. Dânsa e prima care se apleacă asupra grijilior și nevoilor acestuia – ceea ce  constituie o caracteristică a partidului din care face parte – și o face într-un mod cât se poate de aplicat. Aflând că prima zăpadă s-a soldat cu o grămadă de accidente, și-a consultat colaboratorii: de ce? Pentru că nu se folosesc cauciucuri de iarnă! – i-au răspuns aceștia. Păi să se folosească! – a decis dânsa, dar a revenit asupra deciziei când și-a dat seama că nici o firmă agreată de minister nu avea capacitatea de a oferi pieței cantitatea de anvelope necesară într-un timp atât de scurt. Și a zis: vă lăsăm iarna asta, dar de la anul va fi obligatoriu să vă echipați mașinile cu așa ceva! Și uite că nu s-a încheiat iarna și ministerul Transporturilor a pus pe site-ul său, spre dezbatere publică, textul viitoarei reglementări. Să-l vadă tot automobilistul și să-și dea cu părerea. Asupra unui singur lucru nu se vor putea pronunța beneficiarii: suma pe care ar încasa-o statul – prin TVA – de pe urma ei. Peste 500 milioane de euro. Dacă ai mintea mai sprintenă, îți dai seama că de aici începe și tot aici se termină grija față de om. Nu de la cauciucuri. Practic, respectarea acestei prevederi înseamnă o cheltuială considerabilă pentru omul posesor de mașină: peste 1000 de euro dintr-un foc! Probabil că un sfert din parcul auto e compus din automobile care valorează mai puțin. Apoi: cauciucurile de iarnă sunt necesare circulației pe drumuri înzăpezite. Pe o șosea normală nu sunt de nici un folos. Îmi permit să cred că, mai degrabă, o reglementare care să prevadă interdicția circulației autovehiculelor neechipate cu cauciucuri de iarnă în condițiile în care situația drumurilor o cere este mai rezonabilă. În mod normal, taxa de drum și alte taxe pe care le plătesc automobiliștii au ca scop întreținerea carosabilului în condiții optime. Atunci pentru ce să mai dăm o suprataxă? - prin echivalentul cauciucurilor de iarnă. Ba, mai mult, cred că poate rămâne valabilă prevederea (de bun simț) că, în cazul în care un șofer este sancționat dacă produce accidente sau blocări ale drumului datorită nefolosirii cauciucurilor corespunzătoare va fi sancționat pentru absența din dotare a cauciucurilor de iarnă poate să rămână valabilă. Pentru că, altminteri, îmi seamănă cu o eventuală obligativitate a pietonilor de a fi încălțați cu un anumit tip de ghete antiderapante, care să evite accidentele (și cheltuielile medicale aferente) precum și blocarea trotuarelor în caz de căzături. Sau – ca să revin la perimetrul propriu-zis – cu introducerea obligativității pneurilor de vară în timpul verii. De ce nu? De ce să nu se ia amenzi de la cei care vor încălca și o astfel de regulă? Până la urmă faci o constatare banală: că, nemaiștiind cum să pună mâna pe niște bani, guvernul ăsta inventează tot felul de taxe noi, sub masca grijii față de om. O grijă tot este, până la urmă: pentru „omul” care face un astfel de business și pentru care reglementarea reprezintă o adevărată mină de aur! Și nu sunt deloc sigur că ideea n-a plecat chiar de la niște „clienți politici” de-ai ministerului.
Titlu: Pensia sau viața!
Nr Editie: 3207 Data: luni 17 ianuarie 2011
Botiș dă asigurări că nici o mamă nu va fi dată afară, nici în primul și nici în al doilea an de concediu pentru creșterea copilului. Excepție fac doar situațiile în care firma la care sunt angajate mamele dă faliment. În rest, totul e OK, pe garanția ministrului Muncii. Încă de anul trecut, președintele, premierul, ministrul Apărării și, parcă și cel de la Finanțe, s-au bătut cu pumnul în piept că nimeni nu se va atinge de pensiile militarilor. E drept, cu excepția celor în mod nejustificat foarte mari, și care sunt puține. Și iată că la primele plăți din acest an, asupra pensionarilor militari s-a abătut un veritabil bombardament de pensii medii și mici făcute mai mici de către contabilii armatei. Cu talonul de pensie în mână , foștii militari au ascultat-o, încremeniți, pe doamna general – contabil Lupu, asigurându-i că așa ceva nu e posibil. Tabloul doamnei luptătoare pe frontul conturilor, flancată de alți doi camarazi de stat major financiar și de drapelele de luptă ale ministerului va rămâne în anale, prin solemnitatea sa mincinoasă alături de celebra secvență a cuvântării lui Ceaușescu, având tot CPEX-ul în spate, în care dădea în vileag  agenturile și atacul lor mârșav la orânduirea cea dreaptă.  A fost un final apoteotic: Băsescu s-a bătut cu pumnul în piept: nimeni nu se atinge de Armata Română! Boc s-a înălțat pe vârfuri și a clamat: dreptate pentru Oștire! Iar Oprea n-a stat un minut pe gânduri când a spus că dacă așa ceva se va întâmpla, el își dă pe loc demisia. Așa ceva s-a întâmplat și nici Băsescu, nici Boc n-au mai scos un cuvânt, iar Oprea a uitat total ce porumbel îi ieșise din gură: „Care demisie? Ce demisie?”Au lăsat-o, toți, pe biata doamnă general să bată, jenant, câmpii, cu cifrele sale de doi bani. În orice țară civilizată, pe chestia asta cei trei lideri ar fi trebuit să se încoloneze, să salute militărește și să iasă din scenă. Nu poți să te joci, la infinit, cu vorbele și nici cu faptele. Într-o țară ca România iată însă că e posibil să faci toate astea și la sfârșit să mai și spui că totul este spre binele nației. Și al personalului militar, bineînțeles. În rest, n-ar mai fi nimic de comentat.
Titlu: O rusine națională
Nr Editie: 3206 Data: vineri 14 ianuarie 2011
Ceea ce se întâmplă cu pensia unora dintre români este o veritabilă rușine națională. O mostră de iresponsabilitate, chiar. Pensia reprezintă poate cel mai important dintre drepturile omului care a muncit o viață întreagă. Dreptul de a spera că zilele pe care le mai are de trăit nu vor fi întunecate de spectrul umilinței și neputinței. A lua omului chiar și o parte din acest drept reprezintă un abuz incalificabil, pe care în nici un caz nu-l poate scuza nepriceperea statului de a-și gospodări resursele. Dacă s-a ajuns în situația de a nu mai fi bani pentru pensionari, nu este în nici un caz vina acestora. Vina revine exclusiv guvernanților, care s-au dovedit ori iresponsabili, ori proști admistratori. Iar faptul că încearcă acum să dreagă lucrurile pe spinarea celei mai încercate dintre categoriile sociale reprezintă un exemplu de cinism greu de egalat. A turuit dl Boc până ne-a amețit despre „pensiile nesimțite” și despre contributivitate. Nici unul dintre subiecte nu a fost abordat în mod corect. Problema „pensiilor nesimțite” se putea rezolva punctual prin sancționarea în comun a celor care au plănuit și pus în practică acest mecanism ilicit. Iar despre contributivitate, același vorbăreț domn Boc a uitat să amintească un lucru esențial: că angajatorul, adică statul, este cel care-și asumase sarcina contributivității pentru acele categorii de angajați care-i puneau la dispoziție nu doar capacitatea lor de a munci, ci chiar viața. Pentru că asta e treaba cu militarii, indiferent din ce armă: când este cazul, ei își pun viața la bătaie și nu o pun între ore fixe, după program sau gradual. Or iată că acest guvern de tristă amintire își face un titlu de glorie din a sancționa o întreagă categorie de angajați, căreia i s-a promis, cu același impardonabil cinism, că nimeni nu se va atinge de pensiile rezonabile. Ba, chiar ministrul lor, a spus că-și va da demisia dacă se va întâmpla acest lucru. Or, se dovedește acum că totul a fost o perdea de fum, vrăjeală pentru fraierii care mai cred în cuvântul celor aflați la putere: ideea de bază a fost ca să se ciupească de la toată lumea câte ceva, sub pretextul lipsei unor documente justificative (documente care s-au aflat mereu în posesia statului!) și înlocuirea lor cu un criteriu convenabil pentru buget: salariul mediu pe economie. Iar cea mai mare bătaie de joc la adresa pensionarilor militari o reprezintă faptul că același guvern a decis că doar militarii care au inițiat acțiunea în justiție vor beneficia de păstrarea vechii pensii – într-un context în care decizia instanței să aibă o valoare egală pentru toți cei aflați în acea situație. Cu alte cuvinte, se consfințește un soi de justiție parțială care dă șana guvernului să mai economisească niște bani, de tocat prin ministerele specializate in sifonarea fondurilor publice. Un lider democrat recunoștea nu demult că atacul la pensii a fost cea mai mare greșeală făcută de guvernul Boc. Nu a fost și este doar mare: este impardonabilă. O veritabilă rușine națională.
Titlu: Jos masca!
Nr Editie: 3205 Data: joi 13 ianuarie 2011
Și-au dat jos masca! Și-au arătat adevărata față! – a jubilat Emil Boc, acum câteva seri, la TVR, când a fost solicitat să comenteze proaspăta uniune – ce urmează a fi parafată juridic – a Opoziției. Premierului părea că i s-a luat o greutate de pe sufletul  său decimat de atâtea și atâtea probleme colaterale. În sfârșit, dreapta șoselei politice este liberă! Pe ea poate să ruleze în voie PDL-ul prezidențial, urmat la o distanță respectuoasă de UDMR-ul popular, care tocmai și-a făcut plinul de la pompa ”educației”. De acum nu se vor mai împiedica de vehiculul năbădăios al PNL-ului, care calcă linia continuă și face depășiri neregulamentare. Dreapta-i dreapta și stânga e stânga: pe partea cealaltă se vor încurca unii pe alții social-democrații cu liberalii și conservatorii. Treaba lor! De fapt, cine-l citește mai bine pe premier a sesizat o răbufnire de năduf, nu o ușurare. Pactul opoziției pune capăt iluziei că liberalii ar mai putea fi atrași într-o combinație care să asigure rămânerea PDL-ului la guvernare pe termen lung. Ungurii sunt un aliat parșiv, cer prea mult și adesea uită că au primit. Actuala construcție care-l ține în viață pe Boc cu punga transfuziei de voturi mereu la îndemână este extrem de vulnerabilă la seisme. UNPR-ul lui Oprea, așa cum s-a făcut, se poate desface oricând. Oastea de strânsură a generalului nici măcat nu vorbește aceeași limbă. Unicul aliat natural – chiar mai autentic decât ...PDL – erau liberalii. Autorul de basme politice, Sebastian Lăzăroiu încearcă și el să o dreagă din condei: vezi bine, Făt-Frumos fiul Iepei (Ponta) împreună cu Verde- Împărat (Antonescu) și cu Spânul (Voiculescu) n-ar aduna, la alegeri, mai mult de 40%, ceea ce nu le-ar fi de folos nici dacă ar reuși să-i atragă pe unguri! Asta înseamnă că în aritmetica lui Lăzăroiu, PDL-ul care abia-și mai târăște cizmele, ar lua, nu se știe de unde, aproape jumătate din voturile națiunii recunoscătoare pentru rezultatele înțeleptei guvernării traiano – emiliane. Or sondajele spun cu totul altceva: ele vorbesc doar de vreo 18 % care ar mai fi rămas în traista portocalie! Cum se vor înmulți acestea de aproape de trei ori până la un eventual soroc anticipat, doar Sebastian știe. Dincolo de aceste calcule, un lucru rămâne valabil: că un astfel de acord, ca cel pe care-l pune în practică Opoziția, este unicul instrument care ar putea duce la înlocuirea actualei puteri. Deși nu cred că PNL-ul devine prin asta „de stânga”, cred că în condițiile unui melanj ideologic se pot găsi principiile sănătoase ale unei guvernări responsabile care să încerce măcar să scoată țara din marasmul în care au cufundat-o „omul prezidențial” Băsescu și gașca lui hrăpăreață.
Titlu: La stânga – sau la dreapta’mprejur!
Nr Editie: 3204 Data: marți 11 ianuarie 2011
Trecerea, bruscă, a Partidului Conservator, dintr-o alianță de stânga, într-una de dreapta, nu a stârnit nici un fel de emoție. Cel mai puțin emoționat a fost chiar PSD-ul, care a dat senzația că a scăpat de o tovărășie care nu i-a adus prea multe foloase, în timp ce beneficiarul mișcării, PNL-ul, n-a însoțit crearea noului pol de centru–dreapta, de tradiționalele declarații optimiste referitoare la viitorul luminos al construcției. Pentru că, cei trei reprezentanți ai Opoziției se vor întâlni, oricum, într-o alianță parafată juridic, după cum ne încredințează Victor Ponta. Saltul conservatorilor din stânga în dreapta, nu are nimic spectaculos, deși suntem tentați să definim cele două ideologii ca polii opuși ai politicii, în general Dacă este vorba de viteza plonjonului – avem un precedent care deține și recordul: Partidul Democrat s-a transferat din Internaționala Socialistă în Partidul Popular European, practic într-o zi, cât i-a trebuit să facă anunțul respectiv. Și n-a fost nici o problemă ca foștii feseniști de stânga să devină popularii de dreapta sadea. Chiar partidul Conservator, fost Umanist, al profesorului Voiculescu, a mai făcut de câteva ori drumul ăsta, jucând  când pe partea PSD-ului, când pe cea a Alianței , reușind chiar să dea naștere, la un moment dat, unei identități social - liberale, de negăsit în analele ideologiei. Ce dovedește această mișcare? Că nici pentru politicieni, nici pentru  populație, etichetele ideologice nu mai înseamnă nimic. A fi de dreapta sau de stânga nu mai reprezintă o opțiune, ci o plasare voluntară și convenabilă într-o schemă ce nu prea mai are căsuțe libere. Indiferent de etichetă, partidele noastre au urmat un traseu aproape identic - în opoziție au fost de dreapta, pentru ca odată ajunși la guvernare, să devină de stânga.Și viceversa. Altfel cum s-ar califica prestația Convenției Democratice – între 1997 și 2000, decât ca una socială, iar cea a PSD-ului din 2000 până în 2004, ceva mai liberală? Ca să nu mai vorbim de ultimii doi ani ai actualei guvernări în care o politică de dreapta, care să stimuleze inițiativa privată și investițiile, este copleșită de greul reformelor sociale parțiale sau neterminate? Dar nu aceasta e problema. Ci efectele, consecințele mișcării făcute de conservatori. Partidul lui Voiculescu este un veritabil performer: a făcut parte din Parlament – și din  administrație – fără să fi concurat vreodată individual în competiția electorală. De fiecare dată a reușit să găsească portița unei alianțe care să o ajute să sară pragul, obținând bonusuri spectaculoase pentru presupusul sprijin mediatic pe care îl aducea partenerilor. Dacă de la Năstase au obținut un maxim istoric de locuri în Parlament, etapa Geoană a fost mult mai săracă: doar 4 parlamentari, față de cei peste 20 din precedenta tură. De vină însă a fost și uninominalul, dar și resursa proprie, limitată. Va avea PC-ul mai mult succes în componența alianței cu liberalii? Vor fi aceștia dispuși să renunțe la mai multe locuri de parlamentari decât social-democrații? Sau „marea alianță” a Opoziției va anula – printr-o ( teoretică ) listă comună - avantajele parțiale ale conservatorilor?
Titlu: Revolta în genunchi
Nr Editie: 3203 Data: luni 10 ianuarie 2011
Anul 2011 debutează sub semnul SCHENGEN. Al unui eșec. Poate cel mai spectaculos dintre cele pe care le-a înregistrat politica românească din ultimii 20 de ani. Dimensiunea eșecului trebuie însă evaluată mai puțin sub aspectul practic, cât mai ales sub acela al imaginii. Obsedanta „imagine” a țării, care ne-a preocupat adesea mai mult decât realitatea efectivă – ce părem a fi, decât ceea ce suntem – primești o lovitură cu consecințe greu de evaluat. Dacă în evoluția noastră buimacă am avut, totuși, un orizont, acesta a fost reprezentat de aderarea și integrarea în Uniunea Europeană, privită ca un panaceu universal, apt să ne rezolve toate problemele. Majoritatea guvernelor aflate la comandă au lucrat pentru acest obiectiv, după cât le-au dus mintea și puterile. Unii mai mult, alții mai puțin. Unii, care au pus la bătaie resursele, alții care s-au mulțumit să culeagă roadele. Alături de intrarea în NATO – ratată și ea în 1997 – aderarea la UE s-a datorat nu atât capacității noastre de a fi apți pentru acest proces, cât autosugestiei comunității europene că vom putea să ne adaptăm și să rezolvăm din mers problemele. Asta a făcut ca, alături de colegii bulgari, să fim singurii noi membri asupra cărora a fost atârnată „sabia lui Damocles” a monitorizării pe capitole esențiale, precum  Justiția. Dar, pe măsură ce timpul s-a scurs și progresele au întârziat să se arate, scepticismul general față de capacitatea României de a se integra pe deplin a crescut. Semnalele neluate în serios s-au acumulat până la momentul critic, cel de acum celebrei scrisori a miniștrilor de Externe ai Franței și Germaniei. Nici atunci, în al 11 lea ceas, liderii noștri n-au înțeles gravitatea demersului venit din partea „directoratului”, cu puteri practic depline. Ne-am concentrat pe aspecte colaterale (condiționarea politică a criteriilor „tehnice”) pe discriminare, pe lipsă de fair-play, în loc să încercăm să vedem limpede cauzele: nimic din prestația noastră ca membri ai UE nu a fost de natură să întărească încrederea partenerilor noștri în capacitatea de a judeca un rol atât de important cu acela de „paznici” ai unor frontiere comunitare lungi de peste 1000 de km! Neîncrederea este în egală măsură politică („sindromul licuricilor”) cât și tehnică. Pentru că degeaba achiziționăm noi echipamente de ultimă generație, dacă cei puși la comenzile acestora fac parte din generația cunoscută a cartelurilor dintre administrație și lumea interlopă – lucruri pe care occidentalii nu trebuie să le descopere, pentru că le oferim noi pe tavă. Sigur, pentru românii frustrați de condiția noastră de națiune minoră, lipsiți de atribuțiile unei reale demnități, reacția președintelui Băsescu la ultimele evoluții poate să pară reconfortantă. Aceasta este, însă, „revoltă în genunchi” care nu ne aduce nici un beneficiu. Nici renunțarea la achizițiile de la EADS, nici eventuale denunțarea unilaterală a MCV-ului (geniala idee a dlui Baconschi) și nici santajul la aderarea Croației nu ne vor întări poziția. Singurul lucru cinstit și corect pe care-l putem face este să înlăturăm suspiciunile printr-un proces drastic de reformă umană și profesională a domeniilor în care suntem considerați vulnerabili, din motive pe care le cunoaștem prea bine. Cât despre „asumarea” răspunderii eșecului, ce să mai vorbim, într-o țară în care instituția demisiei de onoare n-a funcționat niciodată.
Titlu: Căruța "certificatului energetic" – înaintea "boilor" legiuitori
Nr Editie: 3203 Data: vineri 07 ianuarie 2011
„Certificarea energetică” a clădirilor trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2010, conform legii din 2005 prin care România se alinia la exigențele europene în domeniu. Adică, de aproape un an, orice vânzare sau închiriere de imobil ar fi trebuit să fie însoțită de un „certificat” care să ateste cât este de bine izolat imobilul respectiv si cât de bine rezistă la pierderile de căldură și – implicit, ceșterea facturii de încălzire. Nu că Europa, și statul român pe langa ea, sunt curioși să știe cum se comportă locuințele noastre (știu foarte bine că un fond locativ majoritar cu vechime, n-a prea ținut cont, decât în ultimii ani, de acest soi de cerințe) ci pentru a ne stimula să cheltuim cu izolarea termică ca să economisim resuresele – limitate – de producere a energiei. O idee nobilă care, la noi, cum se întâmplă în aproape orice domeniu, pune căruța în fața boilor și încurcă lucrurile în loc să le lămurească. Cerința legii de a se utiliza cerficatele de la 1 ianuarie anul trecut n-a putut fi îndeplinită pentru bunul motiv că la acea oră  nu existau suficienți experți care să efectueze formele legale.  Statul lui Tăriceanu dăduse legea, dar statul lui Boc uitase să o pună în acord cu instrumentul său de bază. Cei care au sesizat primii această inadvertență au fost notarii, din care legea dorea să facă un soi de paznici benevoli ai aplicării: ei au sesizat că după ce și-așa se alesese praful de piața imobiliară din motive de criză, puținele tranzacții rămase nu se puteau face pentru că trebuie așteptat cu săptămânile un auditor disponibil, numărul acestora fiind vădit insuficient. Situația nu a fost cu mult mai bună nici la noul termen – 1 ianuarie 2011: multe județe nu se pot lăuda, încă, cu mai mult de trei auditori! Așa încât, fiindu-le mai aproape cămașa proprie decât cojocul auditorilor, notarii au decis, după ce au citit bine legea, care nu prevedea nici obligativități și nici sancțiuni, să aleagă o cale de mijloc pentru a putea funcționa:  UNNPR a dat o decizie internă,  prin care tranzacțiile imobiliare puteau fi efectuate cu consimțîmântul părților, acestea cunoscând la ce riscuri se expun și acceptându-le. Ei bine, chestia asta i-a revoltat peste măsură pe auditori! După ce și-au școlit membrii, i-au învățat ce și cum să facă, asociația lor a procedat ca orice instituție din România care primește cadou un domeniu pe care să-l gestioneze după cum o duce capul: și-au stabilit niște tarife nenegociabile, care incep de la vreo 200 de euro pentru un apartament de două camere și ajung la peste o mie pentru vile. Când trei sferturi din fondul locativ românesc este format din case din paiantă sau din materiale proaste, vă dați seama ce reprezintă acest „bir” pe capul celor care vor să vândă sau să închirieze. Dar pe auditori nu i-a apăsat chestia asta, ci doar faptul că notarii îi fac să piardă niște onorarii grase, cel mai adesea fără nicio legătură cu realitatea. Pentru că – așa cum spuneam, în stabilirea tarifelor ei n-au pornit de la ce trebuie să facă, ci de la cât vor să câștige de pe urma acestui cadou pe care li-l face statul. Desigur, țintuirea la stâlpul infamiei a notarilor nu este un lucru complicat, mai ales că, până la criză, au avut și ei păcatele lor. Dar să faci din ei țapi ispășitori pentru lacunele legii, redactată, după obicei, pe genunchi, și pentru lăcomia unei categorii în căutare de câștiguri ușoare și garantate de stat, e prea mult. Și poate că cel mai inteligent lucru ar fi fost să se găsească o pârghie prin care proprietarii și vânzătorii să aibă și un beneficiu de pe urma acestor certificate, nu doar o scărpinare suplimentară a buzunarelor.
Titlu: Modelul "Kosovo"
Nr Editie: 3202 Data: joi 06 ianuarie 2011
Un reportaj tulburător prezentat în această săptămână de canalul francofon TV5 Monde ne dezvăluie modul în care, sub tutela internațională a celor mai avansate democrații, se construiește consecvent  statul de tip mafiot. În Kosovo, puterea a fost preluată de liderii Armatei de Eliberare – în fapt o organizație de tip terorist, care sub pretextul deprinderii de „asupritorii” sârbi, lupta pentru atingerea propriilor sale interese – controlul deplin al întregului teritoriu și continuarea unei purificări etnice începută încă de pe vremea lui Miloșovici. Guvernul actual din Kosovo este susținut inclusiv finanicar de Uniunea Europeană și Statele Unite. Miliarde de euro și dolari sunt pompate pentru a face din această enclavă un stat în adevăratul sens al cuvântului. Numai că un procent important din această „investiție” intră în buzunarele foștilor lideri ai UCK, deveniți miniștri și înalți demnitari. Cu toate riscurile pe care le implică existența lor, organizații nonguvernamentale din Kosovo fac dezvăluiri incendiare despre nivelul incredibil al corupției. Actualul ministru al Transporturilor, Limaj, fost comandant UCK, judecat și achitat la Haga, datorită faptului că martorii atrocităților comandate de el și-au retras, în mod surprinzător, mărturiile, a fost demascat pentru acte de corupție care au făcut din ministerul său principalul canal pe care ajutoarele europene curg în buzunarele unor firme – fantomă conduse de apropiați ai săi, în cadrul unor programe prin care jumătate din bugetul „statului” este alocat construcției de drumuri. Drumuri care se degradează într-un ritm alarmant, datorită nepriceperii celor care le execută. Mai mult: recent Kosovo a primit un credit de 600 milioane de euro (!) pentru construcția unei autostrăzi (!!!), pe care o va gestiona același ministru, asupra căruia EULEX a declanșat de vreo șase luni o anchetă, care însă avansează cu dificultate. Șeful Misiunii UE în Kosovo, Peter Feith, în a cărui  competență ar intra și schimbarea miniștrilor acuzați de diferite infracțiuni, așteaptă ca Limaj singur să-și dea demisia, ceea ce acesta nu găsește de cuviință să facă. Activiștii civici din Kosovo cred tot mai mult că există o conivență între autoritățile kossovare și înalții funcționari internaționali și că tot ceea ce se întâmplă în prezent nu face altceva decât să consolideze actualele structuri de putere de tip mafiot. Ce mi s-a părut mai interesant în acest reportaj a fost capitolul care ne ajută să înțelegem mai bine și ce se întâmplă la noi: principalul domeniu în care se afirmă corupția este cel al construcțiilor de drumuri. Numai că în Kosovo, spre deosebire de România, drumuri se mai și fac din banii tocați (un interlocutor din reportaj afirma chiar că în curând întreaga „țară” ar putea fi acoperită de asfalt!) și nu se duc doar pe exproprieri extravagante și pe studii de fezabilitate ce nu mai apucă să se transforme și în drumuri...
Titlu: Modernizarea statului în coloană, pe șosea...
Nr Editie: 3201 Data: miercuri 05 ianuarie 2011
De la anunțul – intrat de acum în folclor – făcut de fostul ministru al Transporturilor din anii ’90, cum că România nu are nevoie de  autostrăzi pentru că turiștii străini nu vin pe șosea, ci cu avionul și până la retragerea președintelui actual, de la cabana în care și-a petrecut Revelionul, spre Capitala unde îl aștepta lucrul la modernizarea statului, pe calea aerului, este o distanță pe cât de mare, pe atât de sugestivă. N-am nici un motiv să nu cred că Traian Băsescu, ministrul, chiar credea în ce spunea (deși ne-am obișnuit cu ideea că de cele mai multe ori una spune și alta fumează...) și că acest lucru se baza pe o evaluare simplistă a potențialului și perspectivelor țării. Grav este că altfel de evaluări personalizate afectează – uneori grav – evoluțiile ulterioare. Iată că azi, la 21 de ani de la Revoluția care a răsturnat un dictator ce considera că românii se plimbă prea mult cu mașina, și la patru de la aderarea la Uniunea Europeană, România continuă să fie decuplată de la o Europă a accesului rapid și sigur în orice punct al său. Drumurile europene se termină, practic, la granița cu România de unde începe calvarul oricărui automobilist, care constată că de la Nădlac la București face cât de la Paris la Nădlac, dar în condiții incomparabile de siguranță și de confort. Că Băsescu s-a înșelat, acum vreo 13 ani când a emis celebra sa teză e una. În 2005, 2009 și 2010 nu mai ai, însă, voie să te înșeli asupra importanței infrastructurii. Și, totuși, România a ratat acest interval irosind șansa extraordinară pe care i-o ofereau fondurile europene. Prinsă în cleștele cheltuieilor enorme de administrare a unui aparat birocratic supradimensionat și ineficient, nu a mai avut de unde să „rupă” sumele necesare completării părții care îi revenea în aceste investiții. S-a preferat sistematic varianta dubioasă a unor aranjamente suspecte cu firme de la care se așteptau anumite „atenții”, evitându-se „capcana” fondurilor europene unde nu se puteau manevra bani negri. Autostrăzile românești s-au împotmolit în mlaștina exproprierilor făcute pe sume colosale, fără nici o legătură cu prețurile pieței. Asta a făcut ca în 2010 Guvernul Boc să considere un mare succes darea în folosință a 10 kilometri de autostradă, în timp ce un traseu supersolicitat, precum cel spre Brașov, rămâne un model de inadecvare: cel mai solicitat traseu al României nu are nici o șansă de a se îmbunătăți în următorii câțiva ani, izolând practic de restul țării cea mai frecventată zonă turistică. Faptul că în 2011 Traian Băsescu nu are altă soluție de a reveni în București decât elicopterul, zburând pe deasupra coloanelor blocate de zeci de kilometri, prin care nici chiar poliția rutieră nu l-ar putea strecura, spune totul despre ambițiosul său demers de „modernizare a statului”.
Titlu: După 20 de ani...
Nr Editie: 3217 Data: luni 31 ianuarie 2011
Cu exact 20 de ani în urmă, într-un final de ianuarie tensionat, am avut prilejul să fac parte din grupul de jurnaliști care a însoțit delegația română la Strasbourg, unde urma să aibe loc o adunare referitoare la admiterea României în Consiliul Europei. Era primul pas de integrare a tării noastre în comunitatea europeană și el avea loc sub semnul drepturilor omului și al libertăților democratice, și venea după o serie de evenimente ce puseseră sub semnul întrebării credibilitatea regimului instalat la București după răsturnarea dictaturii. Avuseseră loc deja câteva mineriade, Piața Universității rezonase ca o reacție la neocomunismul pe care l-ar fi reprezentat FSN-ul, iar partidele de opoziție, care pierduseră primele alegeri, făceau un lobby extern intens împotriva guvernului. În aceste condiții forul european era reticent, iar faptul că după un an de la obținerea libertății nu aveam încă acces într-o organizație în care se aflau deja „esticii” din jurul nostru devenea extrem de incomod, blocând alte procese de integrare strict necesare evoluției țării și desprinderii de sechelele totalitare. Atunci, premierul Roman a fost invitat în plenul Consiliului pentru a răspunde întrebărilor reprezentanților națiunilor membre. Am asistat atunci, pentru ceva mai mult de jumătate de oră, la un veritabil tur de forță al premierului care a reușit să răspundă convingător chestiunilor puse în discuție, unele dintre ele delicate. Dincolo de mult comentatul (și lăudatul!) poliglotism al șefului Guvernului, a fost memorabilă – și extrem de apreciată - rigoarea demonstrațiilor ce i-a adus, în final aplauze. Și – o zi mai târziu – decizia de primire a României în Consiliul Europei. Două decenii mai târziu, tot la Strasbourg, președintele de azi al României repetă acest exercițiu politic. Joi, Traian Băsescu s-a aflat față în față cu parlamentarii europeni care au dorit să-și lămurească unele aspecte legate de evoluțiile din România. Au fost și întrebări insidioase , cărora Traian Băsescu le-a răspuns ca la București – prin ironii sau prin „externalizarea” problematicii interne, acuzând opoziția de ... externalizare. Probabil că multor români modul în care a reacționat președintele le-a oferit o satisfacție. Poate că unele răspunsuri erau meritate. Dar purtarea președintelui n-a fost una de om politic cu anvergură internațională. Consecințele ironiilor și a bășcaliei ieftine nu vor întârzia să se vadă, iar aparenta sa victorie se va converti într-o și mai mare pronunțată izolare a României și de discreditare a eforturilor și demersurilor sale.