Punctul pe Y, august 2010

Titlu: Frunza care acoperă rușinea turismului românesc
Nr Editie: 3092 Data: luni 02 august 2010
Vă puteți imagina ce presupune un asemenea volum de muncă? Și o asemenea dedicație? Practic, specialiștii celor două firme care s-au asociat pentru a putea duce la bun sfârșit o dificilă sarcină, au împânzit Europa, cutreierând cele mai importante piețe turistice – Anglia, Italia, Rusia, Austria, Franța, Ungaria și SUA pe deasupra, urmărind două componente: una calitativă și alta cantitativă. În acest scop s-au făcut nu mai puțin de 10.800 interviuri telefonice, bașca 90 de interviuri directe, precum și două focus-grupuri și 5 workshopuri! Când s-au pus cap la cap toate aceste date, s-au definit cele mai competitive produse turistice ale României: circuitele culturale, turismul în natură, turismul rural, pachetele de tip     city-break, turismul activ și de aventură, turismul balnear și wellness!   Adâncindu-se cercetarea s-a mai stabilit că principalele avantaje ale României în materie de turism sunt natura și peisajele neatinse (lanțul Carpaților și Delta), unicitatea patrimoniului cultural, dar mai ales, autenticitatea culturii și a stilului de viață. Una dintre primele concluzii a fost că României nu i se potrivește turismul de masă și că este de preferat să se canalizeze investițiile spre zonele care dețin un potențial major, având în vedere, în plus, că pe piața internațională se remarcă o tendință de sofisticare a gustului turiștilor, tot mai dispuși să renunțe la destinațiile tradiționale și la tipul de servicii care s-au uzat prin repetiție, în favoarea unor experiențe inedite. A reieșit portretul-robot al turistului internațional dornic să vină în România și să încerce toate aceste senzații noi: călător cu discernământ, dispus să facă eforturi suplimentare ca să ajungă în locuri neexplorate, dornic să evadeze din turismul de masă! Acești oameni, pe care-i căutăm cu îndârjire de atâta vreme trăiesc în orașe mari, călătoresc frecvent, duc o viață sănătoasă și activă, sunt deschiși și toleranți, respectă mediul, sunt experimentați în tehnolgii de ultimă generație. Peste toate, oamenii ăștia sunt lideri de opinie și formatori de tendințe, iar recomandările lor pot să orienteze un număr important de amatori de senzații tari.  Deci, toată această cercetare, cu rezultatele obținute a fost băgată într-un soi de mașinărie care trebuia să dea un lucru al dracului de complex și de valoros: brandul de țară al României! Droaia de cercetători s-a bulucit în fața mașinăriei și a așteptat cu sufletul la gură să vadă rezultatul. Ce-a ieșit? O frunză verde (nici o aluzie la fostul ministru al Mediului) cu codița albastră. Și o “Românie” literală tot verde, doar cu o căciuliță portocalie  pe î-ul din a. Și textul lămuritor: “Explore the Carpatian Garden”, care a eliminat și Delta și Marea, și a reținut doar Carpații pe care-i împărțim cu alte vreo cinci țări. Și grădina dintre ei! Nici nu mă mir că dna Udrea a fost cucerită de acest efort fantastic de sinteză și de rezultatul său. N-am nici o îndoială că turiștii ăia speciali, înzestrați cu toate calitățile pomenite, vor da buzna în grădina dintre Carpați să-i culeagă roadele. Vă dați seama și cât a putut să coste chestia asta. Nu vă faceți griji – ne liniștește tot doamna Udrea. Sunt bani europeni! Eu însă mă îngrijorez ca european: de ce să-I dăm doamnei Udrea o groază de bani ca să genereze acest sfârâiac pe care-l puteau “fura” amploaiații ministerului de pe net?
Titlu: Nou născuți pentru a muri!
Nr Editie: 3104 Data: miercuri 18 august 2010
Spitalul este locul unde te duci să-ți cauți sănătatea, dar îți găsești sfârșitul. Este o definiție pe care ceea ce s-a întâmplat luni la maternitatea Giulești o întărește cu sigiliul vieții celor – deocamdată – patru copii nou născuți pentru a muri. S-a întâmplat ce s-a mai întâmplat și altădată. Anul trecut, un copil uitat în incubator s-a prăjit pur și simplu. De data asta un incubator defect și nesupravegheat a făcut explozie și a incendiat întregul salon în care se aflau copiii născuți cu probleme, ce ar fi trebuit să se afle tot timul sub observație. La momentul producerii dezastrului nu era nimeni cu ei și personalul a dat fuga să-și salveze pielea negândindu-se la cei pe care-i lasă în urmă. Dacă aș fi ceva mai „intoxicat” de teoriile conspiraționiste, aș spune că a fost o chestiune deliberată, prin care sistemul sanitar lovit de subfinanțare, de tăieri salariale și de perspectiva șomajului a protestat împotriva politicii guvernamentale. Nu este așa. Un accident, este, până la urmă un accident și chiar dacă se vor găsi vinovați pentru a fi trași la răspundere acest lucru nu-i va readuce la viață pe micuții aflați deja într-o lume mai bună. Și nici nu va împiedica producerea altor accidente. Aspectul major pe care-l ridică întâmplarea de la Giulești este situația generală dezastruoasă în care se află sistemul de sănătate românesc. De 20 de ani banii intră aici ca într-o veritabilă gaură neagră și nu produc nici o îmbunătățire. Nici personalul mai bine plătit (chiar dacă vorba vine) nu este mai atent și mai disponibil, nici aparatura luată pe bani grei prin licitații dirijate nu e scoasă din ambalaje pentru că nu au cum să o întrețină și nici cu ce, nici bolnavii nu sunt scutiți de a sta câte doi într-un pat și de a-și aduce de acasă medicamentele și hrana. Singura categorie care prosperă este aceea supergonflată a administrațiilor care împart și cheltuie banii fără nici un control, după bunul plac. Nu este de mirare că aproape continuu calitatea actului medical scade, că demnitarii care se mai îmbolnăvesc dau fuga în străinătate să se trateze (la recomandarea chiar a medicilor de aici!) și că de cele mai multe ori o internare într-un spital românesc devine sinonimă cu o condamnare. Spitalele se golesc treptat de medici și personalul care-și caută norocul în străinătate, unde pot câștiga mai bine și chiar ministerul le vine în ajutor ușurându-le formalitățile de obținere a documentelor necesare. I-aș îndreptăți, desigur, pe acei profesioniști care rezistă eroic în condițiile date, dar care nu pot să rezolve de unii singuri mulțimea de probleme cu care se confruntă. Din nefericire, toți cei care s-au perindat pe la conducerea ministerului – iar Sănătatea a avut cei mai mulți miniștri! – s-au mulțumit să încerce să facă câte o frântură de reformă, precum Cseke, dar toate acestea n-au constituit nimic mai mult decât clasica frecție la piciorul de lemn al bolnavului incurabil care este sănătatea. Nu problema banilor este cheia, ci modul în care sunt folosiți aceștia, iar sacrificiul micuților de la Giulești și tragedia părinților lor ar trebui să constituie semnalul declanșării unei acțiuni hotărâte în acest sens. Cu condiția unei minime voințe politice. 
Titlu: O afacere de spionaj
Nr Editie: 3105 Data: joi 19 august 2010
Nici spionajul nu mai e ce-a fost odată! Lumea asta nu mai este populată de super-eroi de tipul lui Sorge sau Philby, capabili să întoarcă cursul istoriei! Sfârșitul războiului rece a însemnat, practic, și sfârșitul spionajului. Ce să mai ascunzi, în era informațională, de ochii omniprezenți ai sateliților? De ce să mai scri scrisori cu micropuncte când internetul poate transmite instantaneu, orice, oriunde? Cred, mai degrabă, că în ziua de azi spionajul a devenit un fel de joc de salon pe care domni bine îmbrăcați și cu calificări oficiale îl joacă doar ca să întrețină aparențele liberei concurențe. Cu vreun an în urmă contraspionii noștri l-au dibuit pe un sergent de armată, Floricel pe numele mare, care-i dădea nu știu ce dischete unui bulgar care, la rândul lui, le dădea unui ucrainian. M-am întrebat ce secrete militare ar fi putut vinde Floricel al nostru, și pe cine ar fi interesat acestea – mai precis halul în care a ajuns armata și slujbașii săi, sancționați acum degeaba și cu un sfert din salariu? Sau ce ar fi putut să afle Floricel din ceea ce deja știm toți cei interesați? Dar jocu-i joc și el merge înainte. Deunăzi, rușii l-au umflat pe unul de-al nostru, diplomat la ambasada din Moscova. Nici nu cred că le-a fost prea greu, pentru că se știe că asta fac diplomații: adună informații la adăpostul imunității diplomatice. Cel mai simplu este să le culeagă de prin ziare – iar informațiile noastre externe au o solidă tradiție în acest sens. Unii, ca Grecu, se complică însă, și încearcă să tragă de limbă pe câte unul pe care li-l pune pe tavă chiar poliția rusească. Nimic nou sub soarele spionajului, din acest tur-retur la distanță. Doar faptul că, în ciuda uzanțelor, de data asta au făcut și rușii tam-tam, transformând capturarea lui Grecu într-un veritabil reality-show. Nimeni nu s-a emoționat prea tare, pentru că se știe cum merg lucrurile: voi îl expulzați pe al nostru pentru spionaj, expulzăm și noi unul de-al vostru, pentru același lucru, chiar dacă nu l-am prins încă asupra faptului, deși se știe că l-am putea prinde oricând. Dincolo de acest ping-pong se desprinde însă o semnificație ceva mai subtilă: rușilor nu le place să ne băgăm nasul în sferele lor de influență. Și, deocamdată, Basarabia „noastră” este încă a lor. Și nu trebuie să ne amestecăm! Mai ales când e vorba despre un referendum important.
Titlu: Ce fel de remaniere?
Nr Editie: 3106 Data: vineri 20 august 2010
„Cseke Attila nu și-a prezentat demisia din funcția de ministru în ultimele două zile și nici nu și-a anunțat intenția în acest sens, ca urmare a tragediei de la maternitatea Giulești soldată cu moartea a patru copii” – constată premierul Boc precum băiatul de la registratură. Adică, mai pe șleau fie spus, dacă el nu și-a dat demisia, eu ce pot să fac, altceva decât să iau act de decizia lui! Cu alte cuvinte: dacă nu demisionează eu nu pot să-l dau afară că-mi pun UDMR-ul în cap și se rupe coaliția! Așa că mergem mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ce să mai vorbim de demisia lui Cseke când iată cât e de greu, aproape imposibil, să dai afară măcar pe managerii de la maternitate, care au demonstrat cu prisosință că nu sunt în stare să-și păstorească instituția: ministrul nu-i poate da afară că tocmai s-a descentralizat sănătatea; Oprescu nu poate nici el, că abia a preluat maternitatea și, ca medic, îi vine peste mână să dea afară un alt medic. Cu alte cuvinte, descentralizarea semnifică haos și lipsă de răspundere la toate nivelele! Să revenim, însă, la oile noastre. La dl prim-ministru Boc. Peste mai puțin de două săptămâni se împlinește termenul dat de președinte, în legătură cu restructurarea guvernului și remanierea acstuia. După tot ce s-a întâmplat până acum, întârzieri, bâlbâieli, dezinformări, cel puțin jumătate dintre miniștri ar trebui schimbați. Care? Poate Boc să-l schimbe pe Oprea, cel care se plimbă cu elicopterul de acasă la serviciu fără să pună în dificultate coaliția? Poate Boc să-i schimbe pe campionii aranjamentelor dubioase și maeștri ai sifonării banilor publici pe proiecte fantasmogorice – celebrii Berceanu – Videanu – Blaga? Poate să o schimbe pe Elena Udrea, cea cu brandurile și cu „locuințele pentru specialiștii” inexistenți și inutili într-un mediu rural desprins de realitate, când tocmai a căpătat însărcinări importante pe linie de partid? Poate să-l schimbe pe Funeriu, artizanul demonstrației cum că mâna prezidențială ce a lovit copilul de la Ploiești, era în imposibilitate de execuție a mișcării? Poate să-l schimbe pe Vlădescu, recuperat cu dificultate din echipa liberală precedentă, întrucât partidul n-are nici un om capabil să se uite prin registrele finanțelor? Și așa mai departe .... Partidul de guvernământ se află în cea mai critică situație de la fondarea sa. Cu o „audiență” prăbușită sub zece la sută, PDL-ul este măcinat din interior de divergențele tot mai acute dintre echipa plasată „la ciolan”, în administrație, și cea rămasă „pe uscat”, în Parlament. Este bulversat de lipsa de autoritate a unui premier a cărui credibilitate a ajuns aproape de zero și de rezistența surdă a baronilor portocalii la apelurile lipsite de suport constituțional ale unui președinte care s-a trezit că patronează tot ce condamnase în trecuta campanie electorală. Și chiar dacă Băsescu s-ar ține de cuvânt și ar dori să numească un premier de la Opoziție, șansele rămân extrem de reduse atâta timp cât partidele lui Ponta și Antonescu nu doresc să vină la putere pe actuala formulă parlamentară și vor face tot ce pot pentru a provoca alegeri anticipate, spre a fructifica avantajele momentului.
Titlu: Când "băieții deștepți" fac pe săracii
Nr Editie: 3107 Data: luni 23 august 2010
Nu știu cine le face programul de marketing personal liderilor PDL dar omul – sau instituția - nu merită nici un ban. De când au început să iasă pe “sticlă”, altfel decât pe subiecte ale nepotrivirii flagrante dintre funcțiile pe care le ocupă și viața lor personală, rezultatul este catastrofic. Ce încredere să mai ai în geniul administrativ al Elenei Udrea, când ea mărturisește franc că a eșuat lamentabil în afacerile imobiliare pe care le-a derulat și că acum nu doarme noaptea cu gândul la plata ratelor de împrumut de la bancă? Ce încredere să ai că după aceste insomnii prelungite ia cele mai bune decizii la minister? Dealtfel, nefericitul brand turistic pare să fie consecința directă a acestei stări de fapt. Mă întreb adeseori cât de pricepuți au fost în afaceri toți acești milionari care     s-au căpătuit doar de pe urma contractelor cu statul. Și dacă nu cumva averea familiei Cocoș-Udrea a eșuat să sporească cu câteva milioane doar pentru faptul că la capătul afacerii imobiliare n-a fost statul. Și că alta ar fi fost situația dacă nu s-ar fi lansat, imprudent, pe o piață liberă pentru care nu aveau nici experiență, nici garanții. Cea mai tragică victimă a acestei campanii de marketing este, însă, Adriean Videanu. Băiat fin, cu bune maniere, domnia sa îmi evocă pungașul bine crescut și cu experiența lumii bune, pe care dacă-l prinzi cu mâna în buzunarul tău se roșește și îți cere mii de scuze. Și pe care nu poți să te superi: la urma-urmei a încercat și el. Nu i-a ținut, al dracu’ – gândești cu un soi de invidie. Dl Videanu este, dacă nu cel mai, unul dintre cei mai bogați români care au fost, sau sunt demnitari, plătiți de stat. În toți anii de mandat politic averea sa a sporit exponențial iar exercițiul său de a-și imagina cum ar fi să trăiască cu 15 milioane (vechi!) leafă, cu doamna Miorița șomeră și copilul pe la școli publice seamănă cu unul dintre acele reality show-uri în vogă prin occident. Înclin chiar să cred că într-adevăr s-ar descurca și că n-ar trece mult până când, cu două-trei-patru slujbe ar ajunge din nou să-i ia doamnei Miorița genți Vuitton și să-l trimită pe ăla micu’ să studieze prin Elveția. Și să se reîntâlnească din nou cu prietenii – băieți deștepți unul și unul – pe plaja de la Nisa. Dar dl Videanu e un personaj special. Ce poate el, nu pot mulți. Dl Videanu reprezintă modelul de guvernare al „deceniului Băsescu”: personaje tot mai bogate și tot mai fără scrupule ce administrează o țară compusă din oameni tot mai săraci și mai fără speranță. Unul dintre cei care se joacă de-a „băieții săraci” ca să înțeleagă, cât de cât, cu ce se confruntă cei cu adevărat într-o astfel de stare, este Adriean Videanu. Cât de mult reușește – doar el știe ...     
Titlu: România: o țară cu termenul de garanție depășit?
Nr Editie: 3108 Data: marți 24 august 2010
Pentru orice obiect, de folosință mai scurtă sau mai îndelungată, se acordă un termen de garanție. Acela în care respectivul obiect poate fi folosit fără a avea efecte adverse. De la hrană până la electrocasnice, mașini, sau chiar case și instalații. Tragedia (incident – pentru președintele Băsescu) de la Giulești continuă să dezvăluie erori umane și materiale în serie. De la indisciplina asistentelor până la improvizațiile periculoase din instalațiile electrice. O anchetă ordonată de minister a dus la dezvăluirea unor situații cel puțin critice la numeroase alte maternități din țară și probabil doar întâmplarea a făcut ca pierderile de vieți de prunci să se înregistreze la o maternitate ce nu se află în stare deplorabilă a celor din Buzău sau Brăila unde pacienților stă să le cadă tavanul în cap. Peste tot clădiri vechi, nereparate, cu instalații improvizate și intervenții necalificate – lucruri în general ușor de observat și binecunoscute factorilor de resort. Probabil că în întreaga rețea sanitară doar două sau trei maternități corespund standardelor de siguranță și de funcționare. Cât despre spitale în general, cel mai bine stau acelea în care se lucrează, cu zecile de ani, și nu se termină niciodată reparațiile sau amenajările, pentru că banii vin târziu și cu țârâita. Ca deobicei, această întâmplare ridică un colț al vălului care acoperă ansamblul. Fie că este vorba de spitale, fie de școli, fie de instituții publice, fie de căi ferate sau de transportul în comun, peste tot întâlnim aceeași situație: condiții proaste de funcționare, reparații făcute de mântuială, scheme neacoperite cu personal, improvizații și o cronică subfinanțare. România în ansamblul său apare ca o entitate cu termenul de funcționare depășit, care merge înainte pe riscul celor care o populează, fără ca cineva să poată acorda vreo garanție. Nici Guvernul, sau mai ales el, pentru că subfinanțarea și proasta funcționare în general se datorează modului defectuos în care sunt gestionați banii publici, direcțiilor eronate sau dubioase care se dă fondurilor în ciuda evidențelor și a necesităților reale. O țară, deci, cu termenul de funcționare depășit, încadrată cu personal de conducere incompetent și care se târăște prin hârtoapele crizei cu viteza kilometrilor de autostradă pe care au reușit să (nu) îi facă de când au pus mâna pe putere. Atenție, români: populați această țară pe riscul dumneavoastră. Și al votului pe care l-ați dat cui nu-l merită!
Titlu: Liniște și pace și lefuri netăiate în feuda Marelui Ban de Drăgășani
Nr Editie: 3109 Data: miercuri 25 august 2010
Curtea Marelui Ban de Drăgășani a răsuflat ușurată: Banca Centrală Europeană și-a impus punctul de vedere și Guvernul nu va mai putea să taie un sfert din leafa amploaiaților BNR, pe motiv că aceștia nu sunt plătiți de la Buget! Dar de unde? – aș întreba eu, ca prostu’, însă îmi dau iute seama că tocmai BNR este cea care produce banii, în tiparnița proprie, așa că nu are nevoie să-i ia de altundeva. Condusă cu mână de fier de peste 20 de ani, de același Mare Ban, pe numele său de alint Mugur Isărescu, Banca Națională este un stat în stat. Unul privilegiat. Un turn de fildeș din care guvernatorul scrutează zările prin binoclul său și vede: ba cum cad ca popicele primele bănci private, sub povara creditelor date pe sprânceană propriilor acționari; ba cum zburdă băncile populare, libere de orice contract, tocând banii depunătorilor; ba cum crește dolarul sau euro și scade leul (viceversa nu prea se întâmplă). Iar de acolo de sus, din jilțul poleit cu aur din rezerva națională, guvernatorul dictează consilierului său personal, blândul domn Vasilescu, felurite prognoze menite să descrețească frunțile guvernanților și să le încrețească pe ale guvernaților. Că aceste ucazuri se confirmă destul de rar e o curiozitate a naturii, confirmată de o zicală populară: nimeni nu e profet în țara sa, chiar dacă locuiește într-o enclavă privilegiată. De douăzeci de ani Banca Națională observă și avertizează. Uneori ia și măsuri, dar asta abia după ce felurite nenorociri (pe spinarea depunătorilor, bineînțeles) se întâmplă. De veghe în lanul cu bănci, guvernatorul își consolidează piedestalul de supraviețuitor la vârf pe care nimeni nu-l poate egala. El și regele Mihai sunt adevăratele capete încoronate ale României și nu m-aș mira să aflu, într-o bună zi, că Marele Ban de Drăgășani lasă domeniul său bancar moștenire unui vlăstar domnesc. Nu Florin Georgescu, nici Olteanu sau Popa – căci ăștia sunt niște bieți truditori înălțați în rang prin mila măriei sale și care-și apără privilegiile cu ardoarea capului plecat pe care nu are de ce să-l taie Vodă. Revin la chestia cu sfertul de leafă (care, de fapt, e cam câteva lefuri obișnuite de-ale altor muritori). Inițial înțelesesem că asta era contribuția benevolă, solidară, a beneriștilor, la criza prin care trec cei din afară. Acuma aflu că Boc ar fi vrut să li-l taie cu otuzbiru’, de-a fost nevoie să sară de-un cot în sus Banca Europeană. Mă rog, cum o fi, doar conu’ Mugur să fie sănătos și să vegheze asupra noastră de acolo, din înaltul lefii sale de nebugetar.
Titlu: De ce să nu facă Băsescu ce face și Obama?
Nr Editie: 3110 Data: joi 26 august 2010
Povestea este destul de încurcată, deși, la început lucrurile apăreau suficient de clare pentru a produce revolta unei anumite părți a opiniei publice: un cetățean onest, vizibil nemulțumit de performanța politică a celor pe care președintele i-a mandatat să descurce trebile țării, își iese din pepeni și, văzându-l pe președinte că iese dintr-un restaurant din apropiere, îl apostrofează: „Să-ți fie rușine!” – i-ar fi zis acesta, situație în care Traian Băsescu a ripostat după „modelul Ploiești”, plesnindu-l peste bot pe obraznic. După ce-au stat și au cugetat o zi întreagă, băieții de la SPP au venit cu varianta lor: nici pomeneală de contact fizic între cei doi, între ei interpunându-se zidul de piepturi al devotaților apărători ai integrității (fizice) prezidențiale. Doar niște vorbe aruncate de un individ lipsit de maniere! Ceva mai târziu, dinspre președinție se scurg spre mediile prietenoase (întâmplător același Hot News) niște informații confidențiale: cetățeanul cu pricina era beat (s-a și calculat cât a băut!). Tot episodul a fost premeditat pe terasa scriitorilor, unde acesta se afla în compania altor bețivani. Mai mult: omul Chitic era tovarăș de afaceri cu Roșca Stănescu și se aflase și în solda lui Patriciu! Deci, totul e cusut cu ața albă a provocării. „M-a lovit direct peste gură!” – precizează în declarații făcute exclusiv presei antiprezidențiale avocatul Chitic, dar nu poate să aducă probe în acest sens nici de la medico-legal și nici de la nevasta care-l însoțea. „Ce să fi făcut președintele, când nemernicul ar fi înjurat-o și pe doamna Maria?” – șoptesc, discret, apărătorii onoarei prezidențiale. Din păcate pentru eventualul proces de clarificare a episodului, scena n-a fost filmată de Felix Tătaru, situație în care ar fi inutilă chemarea lui Daniel Funeriu care să demonstreze el, „frame cu frame”, că mâna prezidențială nu s-ar fi putut, fizic, contorsiona în așa fel încât să-l poată plesni pe mișel. Mă aștept însă ca, dacă povestea va mai face valuri, chiar domnul președinte să iasă la TVR și să declare solemn: „Jur că nu l-am lovit pe Chitic nici cu capul în gură și nici cu genunchiul în boașe!” Lăsând gluma la o parte: este regretabil că asemenea lucruri se pot întâmpla, Că cetățenii României pot da dovadă de o asemenea lipsă de respect față de instituția pe care o reprezintă cel ales temporar în funcția de președinte. Este păcat, totodată, că cel ales nu reușește să își protejeze suficient imaginea, renunțând la escapadele marinărești prin cârciumi, unde în mod inevitabil – cât ar fi de vigilenți sepepiștii – se pot produce asemenea incidente. Altminteri, să acceptăm  că a fost vorba despre o neînțelegere. A resorturilor democrației și transparenței. P.S. Cineva îmi obiecta că de ce să nu frecventeze Băsescu terasa „Cireșica”, când chiar Obama umblă prin fast-food-uri, cu tot cu cei de la Secret Service. Da, dar la fast-food nu se servesc șprițuri, ci doar dăunătoarea Cola.
Titlu: Haosul are un nume: Guvernul Boc!
Nr Editie: 3111 Data: vineri 27 august 2010
Suntem în plin teatru al absurdului. O reprezentație de gală, cu trei mari artiști politici, laureați ai premiului de stat degeaba și luat leafa de pomană: Boc, Vlădescu și Șeitan! Primul nu crede nici ce vede: „Nu am această informație” – zice premierul care dispune, după președinte, de cele mai multe surse de informare legale. „Atâta vreme cât situația asta nu există, e doar o afirmație”. „Situație care nu există” este nebunia declanșată la casele de pensii și la secțiile financiare de măsura negândită a „sancționării” drepturilor de autor, care a condamnat jumătate de milion de „români” să stea cu zilele la trei cozi diferite pentru a-și plăti dările. „Trebuie să mi  se aducă o analiză pentru asta!” – insită premierul pozitivist – „Aceste informații trebuie să aibă o acoperire, ministrul de Finanțe și al Muncii mă vor informa în acest sens”.  Care sens? Căci nici Vlădescu și nici Șeitan nu văd cozile nici să-i pici cu ceară. Ba, culmea, Șeitan crede că ce se vede pe laptop e trucat. „De unde știu eu că n-ați montat aceste imagini? Băi mogulilor ...” În timp ce sutele de mii de oameni se calcă în picioare și nu reușesc să obțină informații elementare de la funcționarii buimăciți și ei de dispozițiile contradictorii primite, inteligentul Vlădescu încearcă să convingă asistența că măsurile luate cu drepturile de autor e o formă de luptă împotriva evaziunii fiscale. Dovedind că așa cum nu vede nici adevărata evaziune, nici măcar nu are proprietatea termenului. Nu se poate numi evaziune respectarea unor prevederi legale, care există. Se poate numi, cel mult, utilizarea unor facilități. Și care patron de presă ar fi nebun să nu utilizeze o formă care îi permite să plătească mai puține dări? „În acest moment încercăm să facem ordine într-o zonă în care s-a făcut evaziune fiscală!” – insistă el cu seninătate, de-ai crede că a rezolvat deja problema evaziunii tutunului, petrolului și cerealelor și doar asta i-a mai rămas ca să închidă cercul veniturilor de buget. Tupeul acestor oameni atinge cote de neimaginat. România este o țară atipică, printre atipicități numărându-se și faptul că cetățenii noștri dau buluc să-și plătească dările, fiind în stare de sacrificii ca să fie în ordine. Așa ceva nu se întâmplă prin prea multe locuri. Pornind de la această realitate, guvernanții consideră că este normal să-i lase să aștepte la cozi, să se calce în picioare, să sufere de căldură. E tributul plătit lor, Statul! De aceea, nici o nouă reglementare nu ia în considerare ce implică, prin punerea în funcțiune, din partea omului plătitor de taxe. Cum a fost cu această măsură stupidă, izvorâtă doar din rațiunea de a se răzbuna pe ziariști pentru atmosfera creată în jurul lor de presă. Ca într-o veche fabulă, în loc să se caute soluția pentru a face ca plata drepturilor de autor (care exista și pe vremea lui Ceaușescu, și se știe că ăla n-ar fi acceptat nici o formă de evaziune) să nu devină un subterfugiu pentru evazioniști, s-a preferat aruncarea apei din copae cu tot cu copilul aflat în ea! Și pentru vreo câteva zeci de mii de jurnaliști presupuși evazioniști, sunt pedepsiți o jumătate de milion de artiști, profesioniști liberali și alte categorii nevinovate. Dacă haosul are nevoie de un nume, de data aceasta și l-a găsit. Este „guvernul Boc”, cel mai buimac, incompetent și mai abuziv din câte s-au perindat pe la Victoria. Iar episodul „cozilor inexistente” este unul definitoriu pentru performanța sa.
Titlu: Anchetez pentru tine: noul joc de societate
Nr Editie: 3112 Data: luni 30 august 2010
Efectele targediei de la Maternitatea Giulești sunt contradictorii. Pe de o parte, la vârf, a fost tratată ca un „incident” (președintele Băsescu) sau ca o „întâmplare nefericită” (premierul Boc). Apoi, încă din primele momente, cei responsabili – inclusiv directorul dr. Bogdan Marinescu – au pozat în martori nevinovați, fiind cât pe ce să-și asume meritele intervenției rapide. Cel mai critic moment a fost acela când a trebuit să se găsească un prim țap ispășitor. Premierul a ridicat din umeri, declarând că ministrul Cseke nu i-ar fi făcut nici o aluzie în legătură cu demisia sa. Tot Cseke a ridicat la rândul său din umeri, afirmând că descentralizarea tocmai fiind definitivată, spitalul nu se mai afla în parohia sa. Ca și bancul cu tabloul gol reprezentând o bătălie dintre români și turci (primii nu sosiseră, iar ceilalți tocmai plecaseră). Oprescu, noul patron al spitalului, s-a debarasat în primă instanță de orice răspundere, pe motiv că maternitatea abia fusese preluată iar municipalitatea nici nu apucase să se dezmeticească în legătură cu această schimbare. Abia într-un târziu primarul a acceptat, cu greu, să-l suspende din funcție pe colegul său, medic, ca să mai închidă gura presei (gură care urma să fie închisă definitiv de reglementările pe drepturi de autor, câteva zile mai târziu ...) Până la arestarea asistentei Florentina Cârstea – veritabilul acar Păun al întregii afaceri se pare că numai Dumnezeu din cer e responsabil de această nenorocire. Un reputat medic de origine română, șef al unui prestigios institut din Limbourg, aflat pentru câteva zile prin București, îmi mărturisea contrariat că dacă o astfel de întâmplare ar fi avut loc în Germania sau Franța, ori altă țară civilizată din Europa, ea ar fi avut drept consecință demisia imediată a ministrului Sănătății și – foarte probabil – chiar a primului ministru. Noi, însă, avem avantajul de a nu ne număra printre țările civilizate ale Europei și ne putem permite să aruncăm în cârca unei biete asistente toate relele care s-au îngrămădit în sistemul sanitar, de pe urma indiferenței, neglijenței și disprețului cu care acesta a fost tratat sistematic. Însuși refuzul lui Boc de a accepta completarea locurilor libere altfel decât pe baza păgubosului sistem de „1 din 7” reprezintă o mostră de incalificabilă obtuzitate. Zice acesta: Nu îmi permit să  dau oamenii afară și în același timp să angajez alții. Logic. Dar ce vă împiedică să dați afară funcționarii și băgătorii de seamă care iau banii degeaba și să angajați asisrtente și medici în locurile în care absența  lor începe să creeze probleme insurmontabile? N-aș trece peste un  aspect: ancheta cazului. Procurorul Iacob s-a remarct  prin lunga și laborioasa anchetă a căutării Elodie pe care a rezolvat-o știți cum. Acestuia i-au trebuit prea multe zile ca să pună mâna pe asistenta neglijentă. (un  tip de neglijență curent  în spitalele noastre) și foarte puține  ca să ia o măsură stupefiantă: punerea sub sechestru a maternității! Ca și cum nu ar fi o instituție publică, ci o banală societate comercială. De aici înainte drumul anchetei pare și el pavat cu  incompetență și  aberații.
Titlu: Liderul de sacrificiu
Nr Editie: 3103 Data: marți 17 august 2010
Emil Boc a fost victima unei străfulgerări, în cursul căreia s-a văzut, cu ochii minții, alături de Zapatero, Sarkozy și Merkel, pe un eșafod înconjurat de flăcările crizei, privind dârz spre cer, convins că sacrificiul său va salva poporul român. Dacă este ideea domniei sale, înseamnă că începe să aibe derapaje de la rațiune și bun simț. Dacă este a colaboratorilor săi, ar trebui să-i dea afară, pentru că îl fac de baftă. Emil Boc nu este un lider de sacrificiu. Uneori mă întreb și dacă este un lider, și dacă nu cumva a fost încărcat cu această calitate fără voia lui și în pofida calităților reale pe care le are. Vocația lui Emil Boc este de executant, nu de promotor. De a pune în aplicare orice bazaconie cu condiția ca sarcina să-i fie încredințată de eșalonul superior. Nu-și pune niciodată problema dacă e corectă sau oportună, pentru că orice vine de sus nu poate să nu fie corect sau oportun. Că este de sacrificiu, e un lucru evident! Nici un politician nu va putea repeta o astfel de experiență fără ca aceasta să-l devoreze lăsând amintirii doar imaginea unui personaj fără vocație, fără fler și fără performanțe ... Alăturându-se voluntar galeriei Zapatero-Sarkozy-Merkel, Boc ignoră un lucru elementar: ceilalți au fost aleși de popoarele lor. Pe el l-a ales un singur român – e drept, ales și acesta de poporul nerecunoscător, care astăzi îl huiduie în loc să-i mulțumească. Boc și-a poziția calităților care au făcut din el un model de devotament orb. Nimic din activitatea sa anticriză nu-l califică pentru o astfel de funcție. Nici ca primar al Clujului și nici ca președinte al PD, Boc nu  s-a bazat pe forțele proprii, ci pe mașinăria de partid și pe ordinele liderului maxim. Iar acum, în al treilea an de guvernare, nu poate înscrie în dreptul numelui său nici o realizare: aproape un an a ignorat instalarea temeinică a crizei, bătând câmpii cu modificarea Constituției și cu legea lustrației! A crezut că salvează economia cu impozitul forfetar – care a degradat-o până la ultima limită – sau cu celebrele programe „Prima casă” și „Rabla”, care au fost două picături de apă răcoroasă pe asfaltul încins. A amânat deciziile logice de restructurare a aparatului administrativ până când n-a mai putut să evite tăierea salariilor. S-a luptat cu cele câteva „pensii nesimțite” până când a pierdut războiul cu Curtea Constituțională. A reușit să facă inevitabile cele mai nerecomandate măsuri în cazul unei crize economice: să mărească taxele și impozitele, cu consecințele agravante de rigoare. Poate fi numit, sau recunoscut, Emil Boc ca un lider de sacrificiu? În nici un caz. Putem admite, cel mult, faptul că România este o țară de sacrificiu, pusă la cheremul incompetenței sale și a guvernului de șmecheri și de ciorditori pe care i-a alcătuit șeful său suprem. 
Titlu: Geoană și Ponta
Nr Editie: 3102 Data: luni 16 august 2010
Stratul de politețe rece de la ultimele alegeri s-a tocit aproape complet și a făcut loc asperităților. Confruntat cu tot soiul de declarații de „fost” ofuscat, Ponta a lăsat deoparte orice diplomație și l-a pocnit în moalele orgoliului pe predecesorul său: „Mircea Geoană este pentru PSD imaginea eșecului, compromisului și umilințelor”. Un diagnostic prea sever pentru cel care ar fi putut să fie astăzi, cu un dram de noroc și cu mai multă înțelepciune, președintele României. Însă pe deplin meritat. De la pierderea funcției, după ratarea alegerilor și a guvernării, Geoană a intrat într-un soi de opoziție cu propriul său partid. Din turnulețul de fildeș de la Senat, în care se menține doar datorită interesului partidului său de a nu pierde o poziție (care și așa nu-i folosește prea mult), Geoană aruncă din când în când săgeți otrăvite spre noul lider și spre cei care, consideră el, l-au trădat. După alegerile din partid s-a văzut mai clar ca oricând că, spre deosebire de liderii care l-au precedat, Geoană nu a avut un electorat propriu. Nici în public, nici în partid. El a avut doar un „inel” de interese în care și-a plasat oamenii a căror susținere dorea să și-o asigure. Ajuns în fruntea partidului printr-o întâmplare, rod al unui complicat calcul de interese, el a utilizat zestrea istorică a acestuia încercând să-și construiască propriul piedestal. Cu tot zelul celor care l-au sprijinit în speranța că-l vor putea manipula în scopurile proprii, el nu a ajuns niciodată să reprezinte formațiunea politică în care, ca membru, a intrat aproape cu forța (presat de Năstase, căruia nu-i convenea alura independentă a ministrului de Externe) și în care a înregistrat un spectaculos eșec la alegerile pentru primăria Capitalei, unde fusese, deasemenea, împins de Năstase, spre a curăța terenul viitoarelor alegeri prezidențiale de asperități nedorite. Congresul din 2005 rămâne, în continuare, de studiat, ca un soi de manual al marilor erori politice, iar Geoană s-a calificat atunci ca o supapă pentru presiunea pe care Iliescu ar fi pus-o asupra unui activ pe care exercițiul guvernării l-a compromis prin suspiciuni de corupție și abuzuri: Tot ceea ce a urmat ilustrează perfect teoria paradoxului nivelului de incompetență: sub înțeleapta sa conducere partidul a ajuns până la pragul cel mai de jos al încrederii publice, salvându-l doar „nucleul dur” al unui electorat dedicat, în orice situație, lui Ion Iliescu. Adică omului care i-a stat în coastă permanent și față de care a folosit toate tertipurile pe care le-a avut la îndemână pentru a-l îndepărta, odată cu oamenii săi, din partid. Etapa 2005-2010 a fost „cincinalul lui Geoană”, perioada în care partidul și-a pierdut treptat identitatea, erodându-se până la a deveni, din principalul partid politic, unul de coaliție. Însuși scorul de la prezidențiale obținut de Geoană, nu semnifică un avans real al capacității de convingere, ci o reacție cumulată anti-Băsescu. Ponta, într-un fel, îi împărtășește destinul. Și el a fost, la ultimul congres, o soluție de avarie. Una care să evite perpetuarea mandatului lui Geoană și revenirea în prim plan a lui Năstase. Și pentru el calitatea de președinte vine, poate prea devreme și în absența experienței și a unei solide suțineri din partea grupurilor de forță. Spre deosebire de Geoană, care și-a epuizat în van resursele – câte le avea – Ponta mai are șanse să crească. Pentru moment are un deficit de legitimitate combinat cu unul de seriozitate, aspect pe care-l speculează sistematic, Băsescu. Ultimatumul dat lui Geoană poate să constituie un element de limpezire a situației din partid, mult prea des tulburată de fricțiuni interne. Un Geoană exclus ar marca o premieră absolută în viața noastră politică și i-ar ridica cota lui Ponta.
Titlu: Hoția instituționalizată
Nr Editie: 3093 Data: marți 03 august 2010
Hoț: cel care fură ceva de la altcineva. Fără să ceară voie, fără să aibe vreun merit în dobândirea obiectului hoției. Cel care riscă, pentru că legile prevăd pedepse aspre. Pentru că hoțul simplu, dacă este prins, înfundă pușcăria pe diverse termene. Mai este, însă, un soi de hoție, care are reguli cu totul speciale: hoția instituționalizată! Dacă hoții simpli se strâng în bande pentru a organiza lovituri care să le aducă beneficii sporite, hoții instituționalizați se organizează în partide și fac tot tot ce le stă în putință ca să ajungă la guvernare. Pentru că abia aici se pot manifesta în voie și – mai ales – fără teama de a fi prinși și pedepsiți. Metodele de furat sunt bine puse la punct: ele se numesc “ordonanțe de urgență”, “hotărâri de guvern”, “decizii ale ministrului”, “hotărâri ale AGA sau CA”, iar organizarea hoției se face pe scară largă, prin plantarea oamenilor proprii acolo de unde se poate fura mai mult. Există, desigur, și riscuri, iar unul dintre acestea este că alte grupări de hoți, înlăturate prin vot de la guvernare, știu și ele cum se fură și uneori sunt dispuse să dea în vileag aceste metode. Nu o fac, sperând că cei în funcție vor fura suficient încât să exaspereze publicul alegător și vor putea veni ei să le ia locul. Organizarea, în cazul acestui tip de furt, este esențială. Adică fiecare trebuie să fure de la locul său, unde a fost repartizat. Un ministru, de pildă, pune în cele mai bune funcții pe cei mai pricepuți acoliți ai săi, oameni cu experiență în ciordeală și disciplinați. Pentru că rezultatul hoției se împarte după un algoritm foarte precis: jumătate pentru noi, jumătate pentru partid – adică pentru mituirea alegătorilor la următoarele alegeri. Marile avantaje ale acestui tip de hoție este că te poți sustrage răspunderii dând vina pe: “greaua moștenire” a ceea ce au furat cei dinaintea ta; condițiile meteorologice nefavorabile; criza mondială; evaluările eronate ale unor instituții cu rol de prognoză; manevre ale opoziției; acțiunea nefastă a mogulilor de presă. Se ridică, bineînțeles o problemă: concurența neloială a statului, organizat pe aceste principii, în raport cu hoții simpli. În timp ce aceștia din urmă își numără zilele la pârnaie, ceilați intră în topuri de popularitate și sunt răsplătiți cu titluri și diplome de salvatori ai țării.    
Titlu: Cu bicicletele spre lună
Nr Editie: 3094 Data: miercuri 04 august 2010
Dacă Geoană a dorit să trimită un român în spațiu, Boc e mai generos: el ar vrea să ne ducă pe toți în lună, călare pe bicicletă. Cel puțin așa vede lucrurile europarlamentarul PDL Cristian Preda, exasperat și el de ineficiența unui guvern care nu izbutește să facă reforma administrației – cea de la care s-ar putea aștepta la economii care să nu ne mai oblige să împrumutăm bani de la FMI pentru a plăti pensiile. De fapt, chiar premierul - minune al președintelui Băsescu (a cărui încredere s-a cuantificat în numirea sa la cârma a patru guverne consecutive) recunoaște eșecul reformei, dar ca orice om responsabil, identifică și cauzele. Prima, în ordinea importanței, este decizia Curții Constituționale. Dacă „dinozaurii” de acolo (între care majoritatea a fost numită chiar de Traian Băsescu) nu ar fi declarat neconstituțională ideea tăierii pensiilor, acum n-am fi fost nevoiți să suportăm o creștere de 4% a TVA-ului, cu consecințele de rigoare – inclusiv aceea a improbabilității de a mai aloca vreun ban pentru o presupusă creștere economică. Dar judecătorii de la Curtea Constituțională au preferat această variantă, de fapt  pentru a-și proteja pensiile „nesimțite”. Al doilea factor identificat de Emil Boc îl reprezintă fenomenele naturale care s-au manifestat cu perseverență în această perioadă. Dacă Dumnezeu și Sfântul Ilie ar fi avut puțină milă de nația română, n-ar mai fi trimis din ceruri șiroiul nesfârșit de ploi care au luat cu ele casele și bunurile oamenilor așezați în calea lor și nu ar mai fi acoperit marile suprafețe neprotejate de digurile pentru care n-au mai fost bani, sau au fost furați sau deturnați. Mama Natură ne-a băgat încă odată adânc mâna în buzunare și ne-a lăsat o pagubă pe termen lung. În fine, cea de-a treia cauză o reprezintă conjunctura economică internațională. După ce-a dat buzna peste noi, în loc să ne ocolească, cum sperau cei de la putere, criza ne supune la tot felul de perversiuni, care de care mai insuportabile. Ne micșorează veniturile proprii, le micșorează și pe cele ale statului, din care acesta ar trebui să-și plătească cheltuielile de întreținere, încremenește lucrările publice pentru care nu mai sunt bani și face ca totul să se poticnească de buturuga unei crize generalizate. Parcă tot ce n-a apucat să se întâmple pe la vecini, care au reușit să iasă mai repede din nevoi, s-a canalizat asupra noastră și riscă să ne sufoce. Ce să facă un biet guvern în aceste condiții, în care Opoziția îl pândește să-l răstoarne și, în care presa găsește tot felul de pretexte pentru a sări la gâtul devotaților săi miniștri care, orice ar face – nici măcar un nou brand turistic – nu e bine? Păi, în condițiile astea, chiar că-ți vine să încaleci pe biciclete, să o iei agale spre lună, unde nu iti taie nimeni un sfert din leafa...lunara și să lași în urmă necazurile și neputința de a le depăși.
Titlu: "Scatoalca prezidențială" – a cui diversiune?
Nr Editie: 3095 Data: joi 05 august 2010
Administrația prezidențială, prin gura consilierului Turcan, mustră postul Realitatea pentru gestul incorect al reluării unei teme de “dezinformare” din campania electorală: celebrul dos de palmă aplicat de candidatul prezidențial unui puști obraznic din Ploiești, în timpul unui miting electoral. Vorbește dl Turcan despre gestul “difuzării obsesive a unui film trucat”, în încercarea de a se influența rezultatul alegerilor. Pelicula respectivă “a fost alterată, fiind practic un trucaj!” Las la o parte lipsa de logică a alternativelor: ori a fost alterată, ori a fost un trucaj. Dacă a fost alterată, nu se poate trage nici o concluzie. Dacă a fost un trucaj, acesta ar trebui să nu mai ridice semne de întrebare. Revin însă la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu vreo zece luni, în plină campanie prezidențială. Atunci Dinu Patriciu a anunțat că există o casetă în care candidatul Băsescu lovea un copil. A doua zi filmul a fost difuzat de un post de televiziune, în chiar prezența lui Traian Băsescu. Prima sa reacție a fost de descumpănire: “O să mă uit, nu pot să afirm că e trucaj. Trebuie văzut, poate m-a înjurat, poate a vorbit urât femeii. Nu știu, voi da o explicație acestui episod”. Explicația a venit câteva zile mai târziu, în cadrul unei dezbateri cu contracandidații când Băsescu a afirmat solemn: “Jur că nu l-am lovit pe copil cu pumnul în față!” Afirmația lasă loc variantelor: nu l-am lovit cu pumnul, i-am cârpit doar un dos de labă, să se învețe minte și să nu mai injure (înjurătura puștiului se pare că fusese: “Trăiască Iliescu!”). Staff-ul s-a inflamat și a lansat o serie de investigații prin care să se probeze faptul că respective casetă, despre care președintele nu credea că e un trucaj, e de fapt un trucaj! Antologică va rămâne demonstrația științifică făcută la un post TV de către Daniel Funeriu, care analizând “frame cu frame” a tras concluzia că mâna președintelui nu s-ar fi putut plia pentru o astfel de lovitură. Scandalul pe care-l invocă dl Turcan se referă la discuțiile din jurul unei cărți recent apărute în care autorul îi reproșează directorului INEC că ar fi alterat    CD-ul adus la probe mâzgălindu-l cu carioca. Consilierul vrea să ne dea de înțeles că problema  a fost tranșată, că CD-ul a fost prelucrat dușmănos și că n-a fost vorba despre nici un pumn aplicat vreunui copil. Realitatea este însă atât de evidentă, recunoscută practic de protagonist, încât orice discuție nu mai are valoare. Valoare are doar talentul președintelui de a nega evidențele și de a minți cu aplomb privindu-ne direct în ochi. Probabil că la anul va jura că niciodată n-a comunicat românilor că li se vor tăia pensiile și se va găsi un Funeriu care să demonstreze, frame cu frame, că ceea ce ieșea din gura președintelui era cu totul altceva și că, de fapt, totul este o invenție a mogulilor de presă, menită să-l discrediteze.
Titlu: O dramă personală: președintele de "prima mână" al unei țări "second hand"...
Nr Editie: 3096 Data: vineri 06 august 2010
„O țară care se împrumută pentru a plăti pensii și salarii este o țară de mâna a doua. Trebuie să luăm bani pentru investiții, nu ca să mâncăm” – a declarat, miercuri seara la TVR, președintele Băsescu, în cea de-a doua sa prezență pe micul ecran de stat, după lungul autoexil spre ecrane marginale. Această declarație dezvăluie o dramă personală: neconcordanța dintre propriile calități și aspirații și obiectul muncii. Au mai trăit și alți lideri politici această condiție sfâșietoare. Unul dintre ei a fost cel care considera că existența lui – sfârșită tragic la zidul din Târgoviște – reprezintă un fenomen care se produce odată la o mie de ani... Sâcâit de întrebările moderatorului care se inspira din mail-urile telespectatorilor venite pe adresa emisiunii, Băsescu a adoptat o atitudine ofensivă. Pleacă medicii? N-au decât. Și așa sunt prea mulți. Învățătorii și dascălii au salarii mici? Eu când m-am angajat la Navrom aveam salariul mai mic decât femeia de serviciu. Astăzi, după 30 de ani, am crescut de la 600 de lei la 6000. Peste 30 de ani va avea și dascălul o leafă mai mare. Bref: oamenii au greutăți, dar n-avem ce face! Datorită celor care s-au jucat cu măririle de salarii sau a punctelor de pensie, vom continua în următorii ani să ne împrumutăm pentru a le plăti. Până când? – întreabă moderatoarea. Președintele ridică din umeri, semn că habar n-are. Dar conchide cu amărăciune: „O țară care se împrumută ...” Din păcate pentru dânsul și pentru cota sa de popularitate președintele n-a prea avut răspunsuri valabile. Și chiar dacă l-a urecheat pe Boc pentru afirmația pripită că la anul s-ar putea majora cu 10% salariile din care se taie acum 25% (însă doar dacă se anulează al 13-lea salariu!), n-a fost dispus să spună tranșant dacă guvernul ăsta este bun sau nu. Să așteptăm până în septembrie, când le-am dat termen! Dacă nu-și fac temele cu restructurarea, vor zbura! Ca un veritabil președinte de mâna întâi al unei țări „second hand”, Traian Băsescu nu-și asumă nimic: nici situația dificilă, intervenită în absența oricărei strategii de combatere a efectelor crizei, nici incompetența crasă a guvernului, nici slăbiciunea evidentă și lipsa de autoritate a premierului, nici restructurarea administrativă care nu s-a făcut. Ba, chiar, sare în apărarea păgubosului brand al Elenei Udrea: grădina din Carpați, asta e, aici au crescut valorile României. Doar nu era să-l punem pe Dracula? Cât despre costul „foii verzi”, a refuzat orice comentariu, semn că își cauționează favorita în orice situație, și la bine și la rău. N-ar fi fost Traian Băsescu dacă n-ar fi aruncat, miercuri seară, și câteva săgeți la adresa jurnaliștilor plătiți de moguli să denigreze țara, nu guvernul sau pe președinte, și în direcția unor miliardari nesimțiți, confundându-l pe Niculae de la Brașov cu Nicolae de la Zimnicea. Ce să-i faci, când sunt prea mulți, începi să-i încurci. Una peste alta o prestație tipică pentru același președinte de prima mână, confruntat cu o realitate de mâna a doua ...
Titlu: Afacerea "Bețișorul"
Nr Editie: 3097 Data: luni 09 august 2010
Faptele: Miercuri dimineața, după partida de înot, președintele și-a curățat urechile de apă cu ajutorul unui bețișor cu vată. Vorbind la telefon cu un ministru, nu a fost atent și a introdus în ureche bețișorul cu capătul fără vată, rănindu-se. Ca să nu se producă o infecție, a dat fuga la Spitalul Militar unde medicii i-au pus o compresă cu rivanol ... Prezența sa la sus-zisul spital a fost observată de o agenție de știri apropiată Cotrocenilor, care a dat alarma. Televiziunile mogulilor au preluat-o și au făcut din ea scoop-ul zilei. Consecințele: Implicațiile relevate de acest episod impun următoarele măsuri și demersuri: CSAT: Întrucât membrii acestui organism sunt cei care iau decizii ce pot avea urmări grave pentru țară, este de dorit să li se impună să renunțe la folosirea bețișoarelor de curățat urechile, întrucât acest lucru îi poate aduce în situația de a rămâne cu un singur organ auditiv funcțional, situație în care, conform înțelepciunii populare, nu pot lua decizii corecte. S.P.P.: Serviciul de Pază va trebui să înființeze o secție specială de supraveghere a toaletei intime a demnitarilor și de selectare a acelor ustensile care să nu producă răniri sau infirmități. Este vorba despre piepteni (care îi pot zgâria), aparate de ras (care pot să taie), periuțe de dinți (prea abrazive). Protecția Consumatorului: producătorii de bețișoare vor trebui obligați să însoțească produsul de instrucțiuni de folosire detaliate, în care să se precizeze expres faptul că bețișorul se introduce în ureche cu partea învelită în vată și nu invers. În cazul bețișoarelor cu ambele capete bandajate se va preciza că nu sunt necesare precauțiuni speciale. Serviciul de Informații Externe: întrucât pe piața românească în general nu au fost depistate bețișoare cu un singur cap bandajat, se presupune că lotul utilizat de președinte are o proveniență externă. Serviciul, prin oamenii săi, să afle de unde provin acestea (cel mai probabil de pe piața chineză) și cum au ajuns în inventarul de igienă prezidențial, după lansarea brandului de la Shanghai. Serviciul Român de Informații: este necesară identificarea rapidă a modului în care informații clasificate de tipul stării de sănătate a președintelui ajung în posesia unor trusturi de presă ale căror acțiuni de denigrare pun în pericol siguranța națională. Va trebui verificat dacă nu cumva agenția Hot News, considerată a fi „apropiată” Palatului Cotroceni, face un joc dublu, întreținând concomitent relații cu mogulii. Ministerul Sănătății: va fi identificat de urgență medicul de la Spitalul Militar care l-a tratat pe președinte cu Rivanol, știut fiind faptul că această substanță nu se utilizează în tratamentul organului auditiv. Ancheta va trebui să stabilească dacă este vorba de o simplă neglijență sau incompetență, sau dacă respectivul medic nu a îndeplinit niște sarcini primite din partea unor forțe oculte. Emil Boc: cine este ministrul cu care vorbea direct președintele, trecând peste capul șefului Guvernului?
Titlu: Frunză verde brand de țară ...
Nr Editie: 3098 Data: marți 10 august 2010
„În acest moment nu cred că există o persoană mai emoționată ca mine, mai mândră de cetățenia sa, și mai încrezătoare în țara pe care o reprezintă!” – declara Elena Udrea la Shanghai, în momentul celebrei lansări a nu mai puțin celebrului brand de țară. Emoția sa – dincolo de mândrie și încredere – este cea mai de înțeles. Nu e puțin lucru să te prezinți cu ceea ce s-a prezentat dânsa și să adaugi apoi costul: aproape un milion de euro! Probabil că, de când ne bântuie criza, asta este cea mai curajoasă sfidare a bunului simț: să arunci un milion de euro – chiar dacă nu sunt banii tăi, ci ai „ălora” de la UE – pe apa sâmbetei. Pentru că ăsta este rezultatul practic al producerii acelui brand, asumat dealtfel și de creatorii săi: să convingă un eșantion limitat de turiști curioși să viziteze o țară despre care nu se știe mare lucru, până și localizarea prin brand fiind extrem de aproximativă. Carpații sunt pentru România la fel de tipici ca Alpii pentru Luxemburg sau Anzii pentru oricare țară din America Latină. Nu revin cu plăcere asupra acestei teme pe marginea căreia s-a divagat și s-a aberat deja prea mult. Cred însă că România are nevoie de un brand, de o etichetă care să o definească în ochii lumii. Nu cred însă că pentru aceasta era nevoie să vină o firmă spaniolă care, pe prea mulți bani, să ne spună ceea ce dealtfel știam foarte bine. Probabil că puține țări dispun de un patrimoniu natural de frumusețea și diversitatea celui de care dispunem noi. Dar, în același timp, cred că în puține alte țări acest patrimoniu este atât de puțin accesibil – ca informație, dotări, mijloace de transport și cazare – precum al nostru. În aceste condiții a-i invita pe alții să vină sună, practic, ca o bătaie de joc. Am constatat deunăzi cât e de complicat pentru un bucureștean să ajungă la parcul din Comana, unde, la 30 km de București există o incredibilă varietate arboricolă și de faună. Ce faci cu străinul care a auzit de el și se trezește în praful din mijlocul drumului, fără nici un indicator? Din păcate, de 20 de ani facem felurite pariuri cu turismul pe care le pierdem cu regularitate. De doi ani acest domeniu a devenit obiectul personal de joacă și de autopromovare al unui personaj care nu are nimic comun nici cu turismul, nici cu politica și nici cu afacerile – cum au demonstra-o inițiativele sale private. Turismul românesc n-are nevoie de un minstru care să încurce lucrurile și să cheltuiască aiurea banii pentru a-i susține pe managerii privați care-i sunt prieteni. Are nevoie însă de o reevaluare realistă a potențialului și a rostului său. Dacă e vorba de brand, ce altul ar putea caracteriza mai bine România decât varietatea resurselor naturale balneoclimaterice – cu tradiții milenare – dacă vorbim de Herculane, și oricum, seculare, în cazul marii majorități a destinațiilor de „băi”, frecventate de capete încoronate și somități ale Europei? Cu o condiție: să nu fi ajuns în incredibila stare de degradare în care se află după 20 de ani de neglijență și dezinteres al feluriților miniștri ai turismului. Am ajuns, paradoxal, ca factorii naturali de care dispunem să fie achiziționați și transferați în țări care nu au nimic de-a face cu ei! Dacă măcar o parte din banii pe care-i toacă de doi ani doamna Udrea pe fel de fel de proiecte fantasmogonice ar fi fost folosiți pentru reabilitarea unei singure stațiuni balneoclimaterice am fi putut avea, acum, măcar un început de brand de țară. Iar doamna Udrea ar fi avut în mod real cu ce să se mândrească. Nu cu această frunză verde ...
Titlu: Independența Republicii Țigănească
Nr Editie: 3099 Data: miercuri 11 august 2010
Sarkozy le-a pus gând rău țiganilor. Doar celor proveniți din România și Bulgaria. Ai lor nu mai sunt țigani, sunt „gens de voyage”. Există 500 de astfel de tabere, pe care vigurosul președinte francez vrea să le desființeze una câte una și să-i trimită pe locatari la origine. Adică de unde au venit. Începutul a fost făcut pe undeva pe lângă Lille, unde se aciuiseră vreo 200 de compatrioți de-ai noștri, de etnie țigănească. Nu știu de ce le-o spune romi, când ei sunt țigani sadea. „O să ne întoarcem” – au declarat aceștia după ce și-au strâns catrafusele. Și nu mă îndoiesc că or s-o facă ... Mintea m-a dus, bezmetică, la un scenariu posibil. Un interlocutor (fictiv) îmi mărturisește care este planul țiganilor: „Prima dată plecăm fără să facem tărăboi. Dar ne întoarcem. La a doua încercare opunem rezistență. Țigăncile fac front comun și-i lovesc pe polițiști cu puradeii. Noi, bărbații, ne baricadăm în rulote, de unde bombardăm cu ouă ciordite de la supermarketul din apropiere. E faza de debut a rezistenței active. A treia oară când ne repliem, începem să pârjolim terenul din jur: furăm rufele puse la uscat, orătăniile de prin ogrăzi, bicicletele copiilor. Populația se revoltă și atacă. Alertăm mass media, să asiste în direct la masacrul care ni se aplică și la discriminarea care înflorește. Împotriva unui nou asalt al poliției imobilizăm forțe din alte tabere, care ni s-au alăturat. Ne baricadăm din toate părțile și rezistăm. Solicităm ajutorul ONU și trimitem un reprezentant acolo care să ne apere drepturile împotriva abuzurilor autorităților. Reclamăm că n-avem școli, asistență medicală, fast-food-uri și mall-uri. Țigani din toată Europa ne trimit ajutoare și instructori care să ne ajute să ne organizăm. În preajma atacului decisiv al forțelor de ordine, lansăm o declarație la independență, bazată pe autonomia de facto existentă pe teritoriul taberei. Solicităm recunoașterea celorlalte națiuni. O parte ne vor recunoaște, o parte nu. Cerem asistență umanitară din partea Uniunii Europene și de îndată ce Curtea de la Haga va decide că declarația noastră este legală, proclamăm Republica Țigănească, după care alegem, urgent, un împărat și un rege ... Găsiți ceva exagerat în acest scenariu? (Orice asemănare cu situații reale este pur și simplu neîntâmplătoare).
Titlu: O instituție handicapată: ANI!
Nr Editie: 3100 Data: joi 12 august 2010
Legea ANI ar fi trebuit să fie un avort juridic. S-a născut înainte de termen, având greutatea minimă pentru a supraviețui și o serie de organe esențiale nedezvoltate sau malformate. A fost hrănită la sânul câtorva politicieni cu laptele acru al incompetenței și dată apoi pe mâna unui personaj dubios, pentru a i se face educație. Când să dea examenul de maturitate, comisia de la Curtea Constituțională a trântit-o de două ori pe motiv de nelegalitate, anulându-i studiile de parcă le-ar fi făcut la Spiru Haret, de la distanță. Soarta ei ar fi fost tristă dacă nu i-ar fi sărit în ajutor Europa, cea atât de sensibilă la nevoile orfanilor. Dacă   nu-i găsiți iute un rost nu mai pupați Schengen la anul! – a fost mesajul transmis de la Bruxelles prin aceeași mamă vitregă, devenită între timp europarlamentar. Și iată că jucăm jocul: „ei se fac că vor să luptăm cu corupția, noi ne facem că luptăm!”. După atacurile la baionetă ale lui Frunda, urmează un vot cuminte în ambele Camere: legea e atât de neputincioasă, chiar cu vechile prevederi, încât n-are rost să ne mai batem capul cu ea – își spun demnitarii și parlamentarii, iar ultimii se pregătesc de noul botez. Așa cum este, legea ANI dă doar o satisfacție formală Comisiei Europene. Ea se alătură DNA în evantaiul de „înlocuitori” juridici prin care, chipurile, lupta cu corupția ar fi mai nemiloasă. Cine are însă curajul să răsfoiască bilanțul celor două instituții va constata că: DNA deschide tot felul de procese care în final se-nchid pe motiv de vicii deprocedură; ANI prinde cu ocaua mică doar demnitari neglijenți care uită ce-au scris ultima dată în declarațiii sau fac „mișto” introducând bunuri necuantificabile. În forma actuală probabil că vom aștepta mult și bine până când insectarul său va fi prins cu acul primul parlamentar care s-a îmbogățit în cursul mandatului din altceva decât din leafă și diurnă. O problemă adiacentă care-i frământă pe politicieni este cum să mai ia ceva de la bogați și să dea la săraci fără a se face apel la procedurile haiducești.    UNPR-ul lui Oprea – el însuși un om destul de bogat – a venit cu o idee din care vrea să facă un proiect de lege și să introducă taxa de solidaritate a bogătanilor. Averea personală (noțiune destul de nebuloasă) compusă din bunuri imobile și mobile (case, mașini, iahturi, elicoptere) care depășește vreo 600.000 euro ar urma să fie taxată cu 1% pe an. În acest fel, cred uneperiștii, s-ar putea strânge doar anul ăsta vreun miliard de euro, ce ar urma să fie dirijați spre fondul de pensii. Idee nobilă, dar total inaplicabilă. Când se va face inventarul bogătanilor, s-ar putea să se ajungă la concluzia că în România așa ceva nu există! O chestiune cu adevărat importantă o constituie solidaritatea văzută prin prisma actelor de binefacere. În toată lumea civilizată mari bogătași își direcționează parte importantă din avere (contra unor facilități fiscale, evident) spre domeniile pe care statul nu le poate susține suficient: sănătate, educație, cultură. Cred că și la noi, unii dintre marii îmbogățiți ar avea astfel de impulsuri dacă reglementările fiscale n-ar fi atât de restrictive: practic, poți să donezi doar 2% din venituri. Și nimeni nu are chef să dea statului niște sume de care să dispună acesta după bunul plac al guvernanților temporari. Și atunci ce să facă bogații noștri, decât să-și facă palate  și să-și ia flotile de mașini de fițe înmatriculate pe firmă?
Titlu: "Secund Boc, preiau comanda!"
Nr Editie: 3101 Data: vineri 13 august 2010
„Preda, Voicescu și Alexandru nu mai erau în PDL dacă eu eram la conducere” – declară Băsescu într-un interviu și nu am nici o îndoială că lucrurile ar fi stat așa. Între toți șefii de partide de după 1990, Băsescu este cu siguranță cel care a practicat cea mai dură conducere, ce n-a admis crâcniri. A făcut din partidul lui Roman o formațiune disciplinată, bazată pe reguli aproape militare în care deciziile conducerii se executau, nu se comentau. Aceasta este și una din explicațiile traseului parcurs după 2000 când de la un partid care avea toate șansele să rateze pragul parlamentar a ajuns la faza de a se încumeta să-și asume puterea, în condițiile în care a avut cum să negocieze diferența necesară cu echipa de transfugi de la PSD și cu un partid abonat la guvernare. Democrația de partid e o vorbă frumoasă, schimbul liber de idei și climatul de dezbatere se potrivesc mai degrabă unor formațiuni fără șanse reale de a obține o majoritate guvernamentală PSD-ul însuși, ajuns la guvernare în 2000 tocmai datorită unui sistem de decizii autoritare, impus de Năstase, a început să se destrame atunci când comanda unică și-a pierdut din forță. Revenind la declarația președintelui: dacă Băsescu ținea să-și păstreze neștirbită autoritatea în cadrul partidului, ar fi determinat deja excluderea disidenților. Dacă nu s-a întâmplat așa, este rezultatul unui calcul rece. Băsescu vrea să se detașeze simțitor de identitatea perdantă a actualei echipe, lăsând în seama lui Boc toate responsabilitățile. Sacrificat să guverneze într-un context în care nu numai că nu are nici o șansă, dar cu care nici nu se potrivește prin datele personale, acesta înghite acum și hapul de lider fără personalitate, care nu poate să ia deciziile care se impun pentru a-și asigura autoritatea. Se îndoiește cineva că, dacă Băsescu i-ar fi transmis: dă-i afară pe ăștia! – ar mai fi stat pe gânduri? Nici pomeneală. Mesajul nu i-a fost transmis și a fost lăsat să se descurce singur în problema asta. Într-un moment în care disidența internă pare să atragă tot mai mulți membri – mai ales pe cei din zona parlamentară, nemulțumiți de performanțele celor aflați la comenzile guvernamentale, care să răsfrâng și asupra lor – Băsescu își joacă cu șiretenie și abilitate rolul de instanță supremă. Ba, în plus, le mai arată oamenilor săi și „pisica” unei eventuale eliminări de la guvernare, afirmând că n-ar sta pe gânduri să numească un premier rezultat dintr-o nouă majoritate, adăugând însă, prudent, că nu are încredere în programul anticriză al opoziției. Cu alte cuvinte: echipaj, atenție la mine! Nu sunt admise răzvrătiri pe punte! Indisciplinații s-ar putea să fie puși într-o barcă și li se va da drumul pe marea agitată fără provizii! Secund Boc, preiau comanda!
Titlu: Remanierea
Nr Editie: 3113 Data: marți 31 august 2010
Data de 1 Septembrie reprezintă scadența guvernului „Boc IV”. N-a fost fixată nici de Parlament, nici de Opoziție. Ci chiar de cel care l-a numit, cu insistență, pe Boc, de patru ori în fruntea unui guvern a cărui reputație o întrece pe cea a tuturor celor care l-au precedat. Sătul și el de bâlbâielile, ineficiența și lipsa de performanțe demonstrate de echipa care s-a instalat la Victoria după realizarea - în modalitatea cunoscută – a unei fragile majorități parlamentare, Băsescu a lansat acest termen. Cu precizarea că la 1 Septembrie, cine nu reușește să facă reforme, trebuie să plece. Până acum, reforma a fost înțeleasă într-un singur fel, de majoritatea deținătorilor de portofolii: să se înscrie în limita fixată de reducerea personalului. După ce au fentat de câte ori au putut această prevedere, acum ar avea de ales: ori taie în carne vie și dau afară tot ce prisosește, ori pleacă chiar ei. Din capul locului trebuie spus că această reformă este una pur „estetică”, de ochii lumii. Ea nu izvorăște dintr-un calcul precis, care să indice care sunt parametrii de funcționare corectă și eficientă a administrației în general. Fiecare ministru a redus după cum l-a tăiat capul, urmărind doar să ajungă la rezultatul final. O adevărată restructurare ar fi pus, din capul locului, problema remodelării întregului ansamblu: este nevoie, în continuare, de 16 ministere? Este justificată funcționarea acestora? N-ar trebui ca aparatul administrativ – principala problemă în raporturile noastre cu FMI – să fie mai adaptat noilor situații intervenite în timpul crizei? Ce vom afla, deci, miercuri (dacă vom afla)? În primul rând că miniștrii și-au îndeplinit măreața sarcină de a-i da afară pe cei fără pile și de a menține, în continuare în funcții călduțe, clientela de partid, pedelistă. Importantă este însă remanierea Guvernului: ce miniștri vor fi schimbați și cu cine? Căci, fără a cădea niște „capete”, toată mișcarea asta este lipsită de rost. Un calcul simplu pe care-l face însăși aripa parlamentară a PDL-ului, cea care suportă în primul rând consecințele erorilor și defecțiunilor aripii ministeriale, este că cel puțin doi miniștri trebuie să dispară rapid: Vlădescu și Șeitan sunt campionii inconsecvenței, ai bâlbâielilor, ai contrazicerilor și ai incapacității de a aborda în mod corect și eficient criza și efectele sale. Apoi, o remaniere care nu-i va cuprinde pe cei cărora li s-a pus definitiv eticheta de profitori și aranjori ai resurselor bugetare – Berceanu – Videanu – Udrea – nu va fi credibilă pentru marele public, aceștia fiind considerați de fapt cei care exercită guvernarea, nu Boc, pe care toată lumea îl percepe ca pe o marionetă fără păreri proprii și fără autoritate. Dar, așa cum se întâmplă deobicei, așteptărilor mari le corespund realizări minore. Cel mai probabil, datorită presiunilor exercitate de aliați, care nu vor accepta să renunțe la portofoliile pe care le dețin, nici modificările în cadrul entității pedeliste nu vor putea fi mai categorice. Așa că, foarte probabil, vom asista la una sau două schimbări „cosmetice” pe un program care nu a funcționat niciodată.