Titlu: De ce n-au influență românii la Bruxelles?
Nr Editie: 3013 Data: Thursday 01 April 2010
Dl Cristian Preda, europarlamentar, a făcut o constatare: că influența românilor în conclavul de la Strasbourg și Bruxelles este foarte mică. Aproape inexistentă. Deși facem parte dintre țările cu un număr mediu de reprezentanți în forul legiuitor comunitar, această stare nu se cuantifică nici în imagine, nici în influență. Și – țineți cont - ne aflăm la cea de-a treia serie de parlamentari, după euroobservatori și cei din mandatul scurt.
Cu 33 de reprezentanți în forul european, România ar trebui să fie cel puțin mai vizibilă decât țări care n-au decât 5-6 emisari. Ceea ce dl Preda nu spune este că suntem, totuși vizibili, dar nu prin ceea ce ne-am dori. Românii sunt identificabili prin excentricitățile unui Becali, prin aerul „disco” al Elenei Băsescu și prin amănuntele pitorești legate de cariera sa politică, prin scandalurile între membrii partidelor reprezentate promovate de un Traian Ungureanu sau Monica Macovei sau prin „nepotismul” reprezentat de legăturile unora dintre deputați cu persoane aflate în structura puterii de la București.
Cred că principalul motor al acestei ineficiențe stă în criteriile care au fost puse la baza alcătuirii listelor pentru Parlamentul European de către partide. Liderii acestora au căutat mai degrabă să scape de membrii incomozi ai propriilor formațiuni, propunându-i la export, sau să-i recompenseze pe alții pentru anumite servicii. Oameni ca Adrian Severin, Ioan Mircea Pașcu sau Corina Crețu nu s-au bucurat de simpatia lui Geoană, după cum nici Boc nu știa cum să rezolve problema unor Stolojan sau Monica Macovei, în structurile interne. Liberalii, de asemenea, au preferat ca în locul unor oameni competenți dar incomozi, precum Cioroianu sau Dăianu, să folosească o piesă de „import”, ca Renate Weber. Întrebați pe oricine dacă au auzit vreodată de Cătălin Sorin Ivan sau Viorica Dăncilă, de la PSD, de Petru Constantin Luhan sau Oana Elena Antonescu, de la PDL ( de Rareș Niculescu, fostul șef de cabinet al lui Boc de la Cluj, s-a auzit doar când cu scandalul din discotecă) și veți avea un răspuns pentru anonimatul lor. Nu vreau să diminuez cu nimic meritele unor oameni care realmente se zbat să facă ceva – și am aici cel puțin exemplul Corinei Crețu care este, de departe cel mai activ român de la Bruxelles – dar asta nu este suficient.
Atâta timp cât delegația română va continua să acționeze fracturat, punând înaintea interesului național pe cele de partid, și cât timp nu va exista o coordonare pe obiectivele de interes național, reprezentarea noastră în legislativul de la Bruxelles va rămâne una pur decorativă. Iar dl Preda va continua să aibă regrete…
Titlu: "Salutul românesc" pe problema țigănească
Nr Editie: 3030 Data: Monday 26 April 2010
Săptămâna trecută, pe un post de televiziune francez, s-a transmis un scheci umoristic în care - cum s-ar spune - "se făcea mișto de români". În sensul că aceștia ar fi o nație de cerșetori. "Salutul românesc" evocat de comicii de la Paris era de fapt, gestul tradițional al cerșetorilor: mâna întinsă și apelul la mila trecătorilor.
Desigur, pentru noi, hazul acestei scene este destul de dubios. Iar reacția cvasiunanimă a sălii, în care toți telespectatorii au întâmpinat cu voioșie salutul, de neexplicat. Asta să fie, oare, imaginea pe care o transmitem surorii noastre latine?
Probabil că asta. Cerșetoria este un fenomen pe care țiganii noștrii l-au ridicat la gradul de veritabilă artă. Ei sunt o prezență constantă peste tot și pot fi recunoscuți fără greș, din cauza costumației pitorești. Și probabil, mulți francezi sunt convinși că aceștia sunt românii. Nu români. Pentru care unicul mod de existență acceptabil sunt mana întinsă și furtul.
Cum se poate corecta o asemenea percepție? În niciun caz în modul în care a încercat să o facă Ambasada noatrsă din Paris, care a trimis proteste peste proteste și a cerut CNA-ului lor să sancționeze postul. Această formă de isterie nu face atceva decât să întărească percepția negativă: după ce că sunt milogi și hoți, mai sunt și agresivi!
Nu. Soluția e una temeinică și de durată. Nu va putea fi rezolvată această situație nici prin proteste și nici prin ofuscare. Privind lucrurile prin această premisă, ar trebui ca națiile care mai sunt pișcate prin scheciurile umoristice ale Divertiștilor noștri să facă manifestații de protest și să reclame la Externe. N-o face nimeni. Lucrurile sunt privite din perspectiva normalității și a diversității faptelor și a persoanelor.
"Imaginea" terfelită a României e o veche obsesie de-a noastră. Am suportat diverse campanii , de la copiii bolnavi de SIDA, aurolaci, spărgători și hackeri, până la etnicii țigani, Acestora, libertatea de mișcare din Uniunea Europeană le-a oferit condiții minunate de manifestare a unor talente ancestrale. Și se vor manifesta atâta timp cât nu vom găsi soluțiile necesare pentru stabilizarea și integrarea lor. E un efort care nu revine doar României pentru că chestiunea țigănească este o problemă europeană și va continua să fie pe măsură ce Uniunii i se vor alătura state în care există comunități importante de romi. Ori la acest capitol lucrurile par să fi rămas încremenite în contemplarea fenomenului. Și în tratatea sa satirico-umoristică.
Titlu: Boc vrea să intre în istorie!
Nr Editie: 3028 Data: Thursday 22 April 2010
Într-o alocuțiune patetică în fața senatorilor, premierul Boc le-a cerut să facă gestul care sa-i proiecteze - pe ei, împreună cu el, bineînțeles – în istorie, votând o lege a pensiilor pentru eternitate. N-am să intru în amănunte și n-am să insist asupra argumentării neinspirate pe care a utilizat-o (comparând acțiunea militarilor pe front, cu aceea a profesorilor de istorie care trudesc citindu-l pe Herodot). Am să mă refer doar la faptul că demersul premierului mi se pare inutil, sau superfluu.
Premierul Boc a intrat în istorie. El va figura pe răbojul național la locul rezervat celui mai bine intenționat (n-am motive să mă îndoiesc) dar și celui mai neinspirat și mai lipsit de calitățile necesare unei asemenea funcții, personaj politic. În scurtul timp de când se află la cârma unei Românii în derivă a înregistrat câteva recorduri ce-l pot propulsa direct spre Guiness Book. Astfel, este primul premier postdecembrist dat jos de Parlament, pe motiv de incompetență! Nu i s-a mai întâmplat niciunuia dintre predecesorii săi o asemenea rușine: ca o moțiune de cenzură inițiată de opoziție să aibă succes, cu toată opoziția puterii! Apoi, deși concediat într-un mod rușinos, Emil Boc a mai reușit să gestioneze (așa cum a putut) alte două guverne de cârpeală, în prezent fiind la cel de-al patrulea. Emil Boc, rămâne în cartea de istorie (capitolul: „Așa nu!”) și prin performanța ca instituțiile deconcertate să aibe acum câte trei directori, dintre care nimeni nu știe care e cel valabil, datorită unei ordonanțe de urgență identică cu o alta respinsă de Curtea Constituțională. Tot Emil Boc se poate mândri cu faptul de a fi salvat FMI-ul, când acesta nu prea mai avea nici o treabă, aducându-l în România ca să ne dea bani de pensii și salarii.
Una peste alta, destinul (prin mâna lui Traian Băsescu) l-a hărăzit pe Emil Boc să fie acela care trebuie să gestioneze cel mai amplu dezastru - național și moral – pe care-l cunoaște România în ultimele trei sferturi de secol. El apare, tot mai mult, cu imaginea unui șofer a cărui mașină nu se mai mișcă din loc din lipsă de combustibil și piese de schimb, dar căreia el se străduiește să-i pună la punct claxonul!
Mereu în contratimp cu realitatea, Boc se află acum într-o campanie de convingere a Parlamentului și a populației că prevederile noii legi a pensiilor sunt corecte. Că militarii trebuie aduși la același numitor de „contributivitate” cu profesorii de istorie. Că „pensiile nesimțite” ale câtorva mii de profitori ai unui sistem creat cu intenție tot de politicieni sunt de vină că statul nu mai are bani și pentru amărâții care trag mâța de coadă, pentru că trebuie mai întâi să-și sature clientela politică.
Nu, dl Boc nu trebuie să-și facă probleme cu eternitatea. Este deja acolo.
Titlu: Mitul "Arafat"
Nr Editie: 3029 Data: Friday 23 April 2010
Vă mărturisesc că puțini oameni dintre cei care trudesc prin diferite instituții pentru binele națiunii m-au impresionat precum medicul Raed Arafat.
Venit în România, alături de numeroși conaționali, să studieze, într-o vreme în care școala românească mai avea ceva prestigiu, s-a dedicat cu obstinație meseriei pentru care s-a pregătit, renunțând la expediente de tip comercial care au acaparat atenția multor tineri studioși de prin Orient. Preocupat îndeosebi de aspectele practice ale intervențiilor medicale de urgență, Raed Arafat este cel care a pus la punct rețeaua SMURD și cel care, în cele din urmă, a instituționalizat-o, făcând din ea un seviciu de nivel european. Am fost mereu tușat, ascultându-i declarațiile date pe la televiziuni, de sufletul pe care-l punea în acțiunile sale și de sentimentul de autentică compasiune față de victimele feluritelor accidente.
Mi-am zis, mereu, că este păcat că nu reușim să avem un veritabil eșalon de „servanți publici” de nivelul și calitatea acestui om care a făcut din România a doua sa patrie.
Atunci când a fost promovat pe o funcție importantă în Ministerul Sănătății, am concluzionat cu satisfacție că se mai întâmplă, în buimaca noastră strategie de resurse umane, să nimerească și câte un om potrivit la locul potrivit și că apartenența de clan sau politică pot să devină neimportante.
Raed Arafat este, fără îndoială, unul dintre miturile moderne, numele său – în ciuda rezonanței specifice - ajungând să semnifice devotamentul, compasiunea și eficiența.
Cu circa zece zile în urmă, confruntându-mă (personal) cu una dintre problemele pe care le creează prioritățile birocratice în fața actului medical propriu-zis, mi-am închipuit că unicul recurs la care aș putea apela este doctorul Arafat. Așa cum îl vad, așa cum îmi închipui că este, nu se poate să nu găsească soluția și să nu mi-o împărtășească – în calitatea, evident, de simplu cetățean și de contribuabil.
L-am sunat și în cele din urmă mi-a răspuns. I-am expus chestiunea. De la celălalt capăt al firului am auzit însă o voce lipsită de inflexiunile umane la care m-aș si așteptat. Mi-a explicat sec că lucrul de care aveam nevoie nu se poate face legal, decât în felul în care nu reușisem până atunci și care, practic, nici nu era posibil. Dacă n-aș fi știut cu cine vorbesc, mi-aș fi închipuit că dialoghez cu un robot pus în funcțiune pentru a da solicitanților iluzia că sunt ascultați…
Ce vreau să spun: că nu neg calitățile reflectate de mass media ale medicului Arafat. Dar că, foarte probabil, succesul social și magia funcției l-au făcut să piardă acel ceva care este esențial în meseria domniei sale. Și că ne iluzionăm prea adesea transformând oamenii – cu calitățile și defectele lor – în mituri.
Titlu: Nesimțirea legalistă
Nr Editie: 3027 Data: Wednesday 21 April 2010
Un cunoscut om de afaceri (“Mareșalul” – pentru prieteni ), care a făcut și un stagiu politic în Executiv – unde nu a trudit pentru a-și “ajuta” afacerile, ci a pus în practică proiecte izvorâte din una dintre pasiunile sale – respectul pentru artă și artiști – îmi expune o situație.
Dorește să facă o extindere locativă a afacerii sale. A intocmit complicatul dosar cerut de cei de la Urbanism și l-a depus la Primarie. În sinea lui și-a spus că, lansând o asemenea comandă, în plină criză, va da de lucru constructorilor, va achiziționa materialele necesare și va plăti taxe și impozite suplimentare. Va sprijini, într-un cuvant efortul general de ieșire din criză.
Numai că între teorie și practică se cască tradiționala prăpastie. Luni de zile a bătut drumul Primăriei pentru a afla de la cei care verificau dosarele că mai e nevoie de o adeverință, de o semnatură, de un act adițional. Niciodată nu i se adresau două cereri în același timp, ci pe rând și, deobicei, cu câte o zi-două înainte de expirarea termenului la care trebuia să primească un răspuns. “Nu înțeleg! M-aș fi așteptat ca funcționarii de la Urbanism, ale căror salarii depind de ce fac eu și alții ca mine, să mă trateze ca pe un partener, ca pe un prieten. “Vino domn’le să ne sfătuim cum să completăm dosarul mai repede, ca să te apuci de treabă!” – mă așteptam să aud de la ei. Nici vorbă. Au trecut mai bine de șase luni și dosarul meu încă zace acolo”…
Omul nostru a fost sfătuit de unii prieteni să încerce să “ungă” cumva mecanismul, ca să meargă mai repede și mai ușor. Oricât ar părea de nefiresc, într-o lume în care aproape totul se bazează pe stimulente ilicite, investitorul nostru a refuzat. Din principiu. “Am să merg până la capăt. Vreau să văd cât mai au de gând să mă poarte”.
Experiență cam tristă, în condițiile în care fiecare zi de întârziere costă. După cum, în același timp, pierde și statul. Dar pe băieții de la Urbanism nu-i interesează. Ei își fac datoria – dosarul să fie cât mai complet, iar operațiunea cât mai legală. Cu orice preț …
Din nefericire, sunt atât de numeroase cazurile în care indiferența, nesimțirea, reaua voință, agravează situația dificilă în care ne aflăm, încât nici nu mai merită, parcă, să-ți bați capul.
P.S. Dacă aș fi în locul primarului Oprescu, celor de la urbanism le-aș da leafa în funcție de câte dosare rezolvă în cel mai scurt timp. Legal, bineînțeles.
Titlu: Aceeași ANI, altfel coafată!
Nr Editie: 3026 Data: Tuesday 20 April 2010
Și reproșul că șapte dintre cei nouă judecători de la Curtea Constituțională sunt investigați la avere, și spaima că s-ar putea să nu mai primim nu știu ce fonduri europene mi se par neserioase. Nu acestea sunt argumentele cu care poate fi susținută existența Agenției Naționale de Integritate.
Oricât ar fi fost ei de supărați că li se scotocește printre hârtiile personale, judecătorii n-ar fi putut lua o astfel de decizie fără o justificare solidă. Pentru că asta e menirea lor: să judece confruntarea diverselor reglementări legale cu legea fundamentală – Constituția. Aceasta e cartea lor de căpătâi. Ce nu corespunde, nu există. Iar operațiunea asta nu se face din oficiu. Adică, nu sunt domnii judecători cei care iau la puricat diverse chestii din proprie inițiativă. N-a venit unul să zică: măi, frați judecători, ia să vedem noi ce e cu panarama asta care ne zgândăre! Nu. Curtea acționează la sesizare. Dacă nu o sesiza avocata lui Brădișteanu, ANI ar fi dus-o, bine mersi, până i-ar fi venit altuia ideea. Așa a fost și cu CNSAS. Dădeau Dinescu și ai lui sentințe la greu, până i-a venit lui Andon ideea să semnaleze faptul că nu pot exista mai multe instanțe care să pronunțe aceleași sentințe. Și că acesta e chichirezul justiției: că nu-și împarte competențele cu nimeni. E unică.
Dealtfel, în acest punct de întâlnire între CNSAS și ANI stă cheia problemei. Iar problema o constituie incompetența sau neglijența instituțiilor care au produs respectivele reglementări. Și CNSAS și ANI au fost create în dorul lelii, fără drag și fără sârg. Erau două instituții care trebuiau bifate, de ochii lumii europene. Parlamentele care le-au dat n-au fost preocupate de ele, ba din contră. Și nu s-au străduit deloc să le facă credibile sau funcționale. Și a ieșit ce-a ieșit: un CNSAS care veștejea pe bandă turnători mărunți, dar nu se atingea de terționarii cei mari, cu adevărat responsabili de atrocități și nelegiuiri. Și o ANI cu mânecuțe care constată doar dacă aleșii ies din funcție cu ce-au declarat la intrare. Nu mai vorbesc de tot caraghioslâcul acestor declarații în care, de pildă, poți trece la început ( fără să te întrebe cineva de proveniență ) ceea ce crezi că vei agonisi, ilicit, pe parcurs, pentru ca la sfârșit să nu te mai întrebe nimeni. Sau de toate aproximările valorice ale obiectelor de declarat: ai un ceas deșteptător de la bunica? Face cât crezi tu! Și milioane.
Odată lucrurile ajunse în această situație rezolvarea nu stă în ceea ce zicea dl Boc: să dea o ordonanță și să înlocuiască ce a constatat Curtea că nu e bun. Logic ar fi să se revizuiască întreaga formulă de organizare a unor instituții de care în mod cert este nevoie, dar nu așa cum sunt acum. Ci de o ANI coerentă, funcțională și eficientă. Dar să ceri așa ceva unui guvern care dovedește în fiecare zi că nu e capabil să facă nimic coerent, funcțional și eficient, e prea mult. Așa că vom rămâne, foarte probabil, cu aceeași ANI, inițial diferit coafată…
Titlu: Castrarea fătului fără sex
Nr Editie: 3025 Data: Monday 19 April 2010
Vai, vai, vai: ce grozăvie a făcut Curtea-Constituționala! A castrat ANI! Draga noastră ANI, care dă în brânci să demaște feluriți consilieri comunali care completează aiurea declarațiile de avere!
Sunt ONG-uri gata să facă lanțuri umane în jurul Curții Constituționale și să-i scoată în șuturi pe judecătorii, să-i tăvălească prin catran și pene și să-i facă de rușine în fața populației: ei sunt cei din cauza cărora arhanghelul Macovei și îngerii săi nu pot să dea în gât corupția. Altminteri ar face-o fără să stea pe gânduri!
Și de data asta, ca în multe altele, se găsește un țap ispășitor pentru erori de fond cu autori multipli. Nu sunt deloc de acord că C.C. ar fi „castrat” ANI. Ca să o castreze, respectiva instituție ar fi trebuit să fie dotată cu organul asupra căruia se intervine cu bisturiul legii. Or, de la bun început, ANI a fost concepută fără „prezervativ” de către „mama purtătoare”, tot Macovei pe numele său, rezultând un făt fără sex. Grăbită să recolteze admirația unui Frattini și a altor vedete europene, fosta ministreasă a dat bice colaboratorilor săi să scrie pe genunchi un CV care să-i umple de respect pe cei de la Bruxelles. A ieșit ceva fără cap și fără coadă, fără reguli clare și cu extrem de numeroase portițe care a făcut ca până acum, rezultatele să fie apropiate de zero. Cu excepția unor anunțuri pompoase, că cutare sau cutare politician a fost luat la puricat, rezultatele n-au depășit stadiul plevuștii prinse din întâmplare într-un năvod plin de găuri.
Curtea Constituțională n-a făcut altceva decât să constate lipsa de seriozitate a documentului în baza căruia s-a creat această instituție și la fel ca și în cazul CNSAS, a somat intrarea în legalitate. În condițiile în care toată munca de până acum – câtă a fost – se dovedește în zadar.
Așa că nu-i plângeți pe Macovei și ai lui și nu înjurați Curtea. Înjurați-o mai degrabă pe doamna europarlamentar Monica Macovei care a făcut o treabă de mântuială.
Titlu: Cum s-ar putea găsi bani pentru "Autostrada zăpezii" în doar două luni?
Nr Editie: 3024 Data: Saturday 17 April 2010
Probabil că nu puțini bucureșteni au fost șocați de apariția, în ultimele zile, ale unor bannere imense care nu făceau reclamă la nimic. Avertizau, în schimb, asupra multelor lucruri folositoare care s-ar fi putut realiza cu un miliard de euro.
Care miliard? Cel pe care statul nu-l încasează, datorită avântului neobișnuit pe care l-a luat contrabanda cu țigări, odată cu mărirea – negândită, aș spune – accizelor și taxelor de viciu aplicate țigărilor.
Nu vreau să vorbim aici despre nocivitatea fumatului. La urma-urmelor omul are dreptul să decidă asupra existenței sale și dacă stăm să ne gândim bine, fumatul nu este mai nociv decât oricare alt abuz: de alcool, de alimente, de medicamente. Fumatul este o realitate cu rădăcini istorice și eradicarea sa va veni, probabil, odată cu cea a altor „vicii” care ne marchează existența. Când – e greu de spus.
Realitatea prezentă este că există un eșantion de populație care nu se lasă descurajat de propaganda anti-fumat, de avertismentele sugestive de pe pachetele de țigări și nici de prețurile care au devenit prohibitive. În baza acestui eșantion funcționează o industrie, care asigură locuri de muncă și varsă taxe către bugetul statului. O singură companie producătoare de țigarete se înscrie în lista primelor trei contribuabili la buget, cu peste un miliard de euro. Dar – ceea ce este cu adevărat șocant – cam tot atât nu încasează, statul din cauza creșterii alarmante a contrabandei cu țigări! Faptul că pe zona de est și de nord se află țări în care costul unui pachet de țigări este de până la cinci ori mai mic decât în România constituie un stimulent extraordinar, care a prins complet nepregătite autoritățile române. Dimensiunea fenomenului asupra căruia au avertizat producătorii de țigări, confruntați dur cu concurența „neloială” a mafiei tutunului a sfârșit prin a fi recunoscută de autorități.
Recent, noul șef al Gărzii Financiare, Ladanyi Arpad Csaba a confirmat că instituția sa e decisă să se confrunte cu fenomenul. „În opinia noastră s-a terminat cu traficul de țigări cu TIR-ul” – a spus acesta, neavansând deocamdată metodele cu care ar putea fi contracarate celelalte forme de cărăușie. Deși oficialii Ministerului Finanțelor realizează că această campanie de outdoor de care pomeneam are perfectă dreptate, nu reușește însă să găsească instrumentele legale de combatere. O recentă măsură de interzicere a comercializării țigărilor în duty-free a fost contestată în justiție și blocată de către comercianți. Alte prevederi fac dificilă cooperarea între diferitele compartimente ale instituțiilor statului prin care se încearcă combaterea fenomenului. Și în tot acest timp miliardul cu pricina, neimpozitat, intră în buzunarele contrabandiștilor și ajută la eficientizarea metodelor de trafic.
Dacă ar exista mai multă decizie politică probabil că multe dintre obiectivele pomenite în campania publicitară ar putea deveni realitate: gândiți-vă că doar în două luni s-ar fi putut achita contravaloarea autostrăzii Comarnic-Brașov!
Titlu: Ministrul Berceanu rămâne în libertate
Nr Editie: 3023 Data: Friday 16 April 2010
Ne-am lămurit și cu autostrada Comarnic-Brașov: costurile ei au fost considerate prea mari de către instituțiile bancare la care a apelat, pentru credit, consorțiul Vinci-Aktor, câștigătorul ultimei licitații. Așa încât franco-elenilor nu le-a mai rămas decât să decline onoarea ce le-a fost acordată prin concurs. Ministrul Berceanu, „beneficiarul” acestor întâmplări, zice că i s-au cerut niște lucruri care-l făceau apt pentru portul cătușelor, variantă pe care, evident, nu putea să o aibă în vedere.
Ce înseamnă asta? Că autostrada ce urma să rezolve cel mai aglomerat traseu național devine un vis mult prea îndepărtat. Ca să mai fie valabil, proiectul ar trebui organizată o nouă licitație, câștigătorii ar trebui să găsească finanțatori și executarea efectivă ar putea lua vreo 5 ani. În cea mai optimistă variantă, am putea călători rapid și comod spre Brașov cam prin 2017. Cei care vor mai trăi până atunci.
Primul lucru care se desprinde din această decizie este că cei care au făcut evaluările de costuri pe care noi le-am acceptat cu suspectă ușurință au sărit peste cal. Atât de mult încât băncile – al căror realism și prudență au cauze cât se poate de … lumești, le-au considerat imposibil de abordat - (spectrul crizei rămâne prezent). Bref: „acest proiect constituie o elucubrație financiară, una dintre multele cu care ne-am obișnuit în acest domeniu în care costurile cresc ca Făt Frumos din povești – într-un an cât la alții în zece!
Dacă ar fi să avem o consolare, ca să-i spun așa – aceasta constă în iminența (deși nu se știe precis când) dării în funcțiune a tronsonului de autostradă București-Ploiești, în mod evident cel mai puțin necesar, dar și unul care reușește performanța unică de a fi mai lung decât drumul național (DN1) pe care-l dublează deocamdată inutil.
Cum nici dinspre Transilvania nu vin vești mai bune – acolo Bechtelul neplătit recurgând la disponibilizări și la abandonării de lucrări – putem fi liniștiți: conectarea noastră rutieră la o Europă din care facem parte scriptic, mai are de așteptat. Avem, în schimb, satisfacția de a-l ști pe dl ministru Berceanu în siguranță, fără de-acum tradiționalele cătușe ale celor care se ocupă cu drumurile.
Titlu: Cu sau fără cătușe?
Nr Editie: 3022 Data: Thursday 15 April 2010
România întreagă, rămasă cu ochii înfipți în televizoarele pe care se succed imagini cu poarta de fier a arestului Rahova, coridoarele Curții Supreme și sediul DNA, este frământată de o dilemă: justiția se face cu sau fără cătușe?
Ambele variante au partizanii și adversarii lor. Toți au argumente și sunt gata să meargă până la capăt. Aproape că nu mai contează fondul problemei. Pe noi, deobicei, formele ne omoară.
Ceea ce a șocat în cel mai înalt grad opinia publică a fost imaginea judecătorului Costiniu și a afaceristului Cășuneanu, uniți de aceeași perechi de cătușe. Ceea ce poate să însemne că DNA-ul n-ar fi vrut să riște dispariția vreuneia dintre cele trei piese care compun dosarul Voicu. Dacă dispăreau, dispăreau împreună. Tot împreună au rămas.
Cătușele sunt simbolul unui anumit tip de justiție. Justiția comunistă le-a folosit cu un scop pe cât de adânc, pe atât de subtil: cine greșește, plătește! Cu libertatea! Pentru că, în mic, cătușele reprezintă pușcăria. Locul unde cei răi nu mai pot face nici un rău. Legea și cătușele îi diferențiază pe cei mulți și cinstiți, de cei puțini și necinstiți. Prezența acestor accesorii era justificată de faptul că odată încăpută pe mâna procurorilor persoana era ca și condamnată. Justiția comunistă nu admitea rateurile. Decât să scape un vinovat, mai bine înfundau pușcăria zece nevinovați. Plasa avea ochiuri dese și greu de străpuns.
Tranziția spre o justiție democratică s-a făcut păstrându-se câțiva dintre cuceririle istorice Cătușele constituie una dintre aceste cuceriri. Deși nici un rând din Codul de procedură nu prevede obligativitatea acestora, ele sunt folosite la greu. În ce bază? A unui regulament intern al Ministerului de Interne. Nici un judecător nu s-a întrebat până acum de ce toți învinuiții, chiar dacă nu pentru fapte violente, intră în sala de ședințe cu cătușe. Probabil că li se pare normal. Până când apare unul de-al lor. Atunci încep să-și pună întrebări.
Una dintre acestea este dacă Costiniu, Cășuneanu și Locic sunt niște tipi violenți, care ar aștepta doar momentul potrivit pentru a le da una în cap polițiștilor și a o tuli afară din tribunal. Mi-e cam greu să-l văd pe dl Costiniu într-o ipostază ca în Bonnie și Clyde, trăgând-o de mână pe doamna Viorica spre libertate.
Cred, cu toată convingerea, că încătușarea oamenilor, înainte ca tribunalul să le decidă vinovăția, este un abuz la adresa unui drept elementar al omului: dreptul la prezumția de nevinovăție. Cred, de asemenea, că este un abuz interesat al procurorilor, care îi face pe incriminați să apară ca vinovați, înainte de a se stabili acest lucru. Și mai cred că o sesizare către organismele europene de drept ar supune statul român unei noi sancțiuni și suspiciuni de refuz în a se conforma principiilor elementare de drept. Cei vinovați, dovediți ca atare prin probele procurorilor și evaluarea juridică a judecătorilor, au tot dreptul la cătușe. Până atunci, însă, trebuie să li se acorde un minim respect.
Titlu: Opoziție la vârf
Nr Editie: 3021 Data: Wednesday 14 April 2010
Instalat comod în fotoliul celui de-al doilea mandat, Traian Băsescu demonstrează că nu mai are nici un fel de stres cauzat de poziția pe care o ocupă.
După patru ani de „gherilă urbană” cu guvernul Tăriceanu și un an de „drôle de guerre” cu aliații din primul cabinet Boc, Traian Băsescu s-ar putea considera eliberat de obligația de a cenzura Executivul. Acolo este omul său de încredere, Boc, și tot acolo sunt piesele de rezistență ale structurii de partid, iar programul de guvernare este cel agreat de el.
Traian Băsescu nu este, însă, nici mulțumit, nici liniștit. A dovedit-o într-o emisiune de la un post agreat de televiziune, unde a decis să se refugieze atâta timp cât pe la TVR mai bântuie fantoma lui Sassu, în care a lansat un atac pe cât de neobișnuit, pe atât de dur la adresa evoluțiilor din partidul pe care l-a păstorit din 2001 până în 2005. La recenta reuniune la vârf a PDL s-au stabilit câteva lucruri care i-au făcut părul vâlvoi președintelui: „Este o bolșevizare a partidului! Un pas teribil înapoi!”. La ce se referă răspunsul? La inițiativa lui Boc de a face exact ceea ce, cu puțin timp înainte, reproșase liberalilor: alegeri pe liste! Mai precis, Boc și-a luat măsura de siguranță ca la alegeri să beneficieze de un corp de vicepreședinți agreați. „O listă de gașcă! Președintele își pune o gășculiță sub el!” – răbufnește părintele spiritual la adresa delfinașului.
Nu sunt singurele acuze. Băsescu mai are în vedere și modul de comportare în administrație al partidului, care preferă să-i schimbe pe competenții puși de alții cu propriii săi incompetenți, sau inexistența șomajului „de stat”.
Ce dovedește această reacție? Nimic altceva decât că președintele intră în opoziție. Cu propriul său partid. Nu e ceva nou. Procedeul a fost brevetat de Ceaușescu. În special în ultimii săi ani, dictatorul se așeza în postura de critic al erorilor administrației și de apărător al intereselor poporului. La fel face Băsescu. În imposibilitate vădită de a cauționa erorile în serie pe care le face Executivul, pe fondul degradării continue a situației marii majorități a populației, nu-i rămâne altă soluție decât de a se disocia măcar pe palierul discursului public de propria sa creație. Nu este exclus ca Boc să devină, în curând, un Moțoc contemporan, iar capul său să fie oferit mulțimilor nemulțumite, în schimbul unor noi porții de speranță. Până atunci, președintele rămâne de partea „românilor” care l-au ales. Dar în opoziție…
Titlu: Polonia: O lecție a Istoriei
Nr Editie: 3020 Data: Tuesday 13 April 2010
Tragedia de la Smolensk a avut darul - aproape nesperat - să readucă în atenția lumii un epidod cutremurător al istoriei recente cu care contemporanii au jonglat îndelung precum cu un cartof fierbinte, imposibil de prins în mână. Acceptul tardiv al rușilor de recunoaștere a grozăviilor întâmplate în pădurea Katyn, în urnmă cu 70 de ani, n-ar fi avut, poate, aceeași semnificație pe care o are astăzi, când jertfa nedorită a oficialilor polonezi nu face altceva decât să întărească semnificația evenimentelor. Și poate că abia tragedia de astăzi aduce la același numitor comunsentimentele reprezentanților națiunilor implicate atunci.
Asasinarea cu sânge rece, pe badă rulantă, a peste 20 de mii de oameni doar pentru vina de a aparține unei națiuni care încurca planurile puternicilor vremii nu-și are corespondent decât în operațiunikle metodice de suprimare a milioane de persoane în lagărele naziste și în gulagurile comuniste.
Fără a fi declarat vreodată război Poloniei, rușii au pus în aplicare monstruosul plan de anihilare a elitei acestei țări cu o cruzuime și determinare cu nimic inferioare celor utilizate de corespondenții lor germani, operațiune care, în fața istoriei, nu-i face cu nimic diferiți. Poate că doar pentru ceea ce s-a întâmplat la Katyn, comunismul merită un proces similar cu cel al nazismului, de la Nuremberg. Istoria, însă, o scriu învingătorii și, după 70 de ani, Putin recunoaște, dar nu-și asumă ceea ce a făcut Stalin.
E bine și atât, își va fi spus președintele Kaczinsky, în avionul care-l ducea spre locul unde se află gropile comune care au constituit mormântul conaționalilor săi. Și al său, în cele din urmă. A fost și este un pas important nu pe calea unei reconcilieri facile - la urma urmelor nici în Germania, nici în Rusia și nici chiar în Polonia nu mai sunt cei care au executat sau au suferit de pe urma măcelului irațional. Sunt alți oameni, care continuă însă să poarte povara urmărilor acelui puseu teribil de iraționalitate.
Este o Polonie, renăscută - pentru a câta oară? - din propria-i cenușă și niște polonezi care pot spune, cu mândrie și demnitate, că n-au acceptat niciodată cu capul plecat, deciziile nedrepte ale jocului puterilor. Dacă există în Europa o națiune eroică, polonezii binemerită, o astfel de nominalizare. Nu doar pentru faptul că n-au acceptat niciun diktat, că lupta lor a părut de multe ori zadarnică și victimele inutile. Este nevoie, întodeauna, de puțină nebunie de acest fel, din care se extrag rădăcinile supraviețuirii și renașterii.
Cu siguranță, Polonia va avea puterea să renască și din această nouă tragedie și să-și impună, așa cum o face, cu o determinare pe care n-o au alții, propria voce și propria voință într-un concert european în care inamicii de moarte de ieri, interpretează azi o partitură comună.
Titlu: Craiova și-a dobândit autonomia locală!
Nr Editie: 3019 Data: Monday 12 April 2010
De-a dreptul iritată, purtătoarea de cuvânt a Parchetului Dolj a ieșit deunăzi pe posturi explicând că șoferul BMW-ului din Craiova care luase la pumni un pieton ce traversa prea încet, a fost arestat. Nu pentru că nefericitul cetățean a decedat în urma loviturilor primite – ci pentru „tulburarea ordinii liniștii publice” și – adăuga purtătoarea – arestarea a fost efectuată în urma „isteriei” mediatice provocate de presă. Altminteri, interlopul de 23 de ani, cu o altă condamnare – neefectuată – la activ, ar fi fost bine-mersi și nu l-ar fi deranjat nimeni. De milă, de silă, procurorii olteni au purces la reținerea lui pentru o cauză minoră - putea, de pildă să-l fi înjurat pe decedat și asta poate fi interpretat ca tulburare a ordinii publice. Este un nou episod al serialului negru care continuă non-stop în Craiova – acest Chicago dintre războaie al României – unde granița dintre lege și fărădelege n-a fost încă fixată, în care interlopii își pun numele și amprentele pe dalele bulevardelor centrale, ca vedetele de la Hollywood, în care magistrați și infractori se înfrățesc nu numai la chefuri, dar și pe la starea civilă și unde anii de pușcărie se negociază după tarife fixe. Dacă cineva are probleme cu justiția prin alte părți, nu-i rămâne decât să ceară o strămutare a cazului său la Craiova unde, cu siguranță, va reuși, dacă nu să scape basma curată, măcar să ia cea mai mică pedeapsă. Craiova, orașul în care până și primarul a ajuns la pușcărie, devine un caz reprezentativ pentru limita de gravitate pe care o pot căpăta lucrurile în România. O citadelă a bunului plac, în care politicienii își sechestrează concurenții din afaceri și-i pozează în lanțuri, în care șefii poliției nu îndrăznesc să tulbure activitatea clanurilor interlope – ba mai și participă, în ținută civilă la câte o înmormântare de bulibașă. O zonă în care nici justiția, nici poliția, nici administrația nu mai au jurisdicție proprie și care pare a fi guvernată după legi aparte. Ce este cel mai surprinzător, e faptul că deși această situație e cunoscută, a devenit chiar notorie prin ecourile din mass-media, nimeni nu se deranjează să intervină, să o corecteze. Lucrurile sunt lăsate să meargă mai departe. Comunicatul de care vă vorbeam la început reprezintă o culme a tupeului autorităților judiciare locale, o flegmă expediată în obrazul opiniei publice: vezi bine, suntem sătui de valurile pe care le tot faceți și vă dăm o satisfacție, în bătaie de joc: îl arestăm pe băiatul asta bun, dar nu pentru ce vreți voi, ci pentru ce credem noi! Și nu mă îndoiesc că, în continuare, procurorii locali, credincioși relațiilor bune cu familia tânărului, se vor strădui să demonstreze că pietonul a murit de infarct, fiind prea bolnav ca să mai iasă din casă și să se lălăie pe trecerile de pietoni. Și o vor demonstra cu experți și certificate medicale, iar junele nedreptățit de mass-media dușmănoasă ( că e dușmănoasă și părtinitoare a spus-o chiar premierul, fără să fie oltean!) va primi o amendă și-și va vedea de viața lui. Cât despre mort – Dumnezeu să-l ierte! Iată cum, înaintea Harghitei și a Covasnei, în ciuda eforturilor politicienilor de acolo, Doljul, în frunte cu Craiova își pot clama autonomia. Autonomia față de lege și bun simț!
Titlu: Reflexul totalitar
Nr Editie: 3018 Data: Friday 09 April 2010
Am spus-o și cu un alt prilej: dintre toate ramurile Justiției cea mai nereformată rămâne Parchetul, Procuratura. Aici se văd cel mai bine marker-ii de tip totalitar care îi identifică codul genetic. Nu DNA. Ci ADN.
Deunăzi a făcut vâlvă decizia CSM-ului de a da undă verde solicitării de arestare a judecătorului Costiniu. Este una fără precedent și se datorează – la fel ca și în cazul șoferului deberdeu din Craiova, care a omorât cu pumnii un pieton prea lent pentru graba sa – atmosferei create de presă în jurul acestui caz. Aproape de înțeles reținerea doamnei Florica Bejinaru de a comenta cazul – n-a catadixit nici măcar să confirme sau să infirme decizia – în condițiile în care avem de-a face cu un înalt magistrat. Că procurorii îl vor arestat, este de înțeles. Arestul este soluția miraculoasă de la care aceștia așteaptă completarea unui dosar făcut în pripă sau cu probe subțiri. Or, în întregul „caz Voicu”, probele sunt mai mult decât firave. Arestul este speranța – pentru că acolo, de regulă, se frâng voințele și cedează nervii. Există o cazuistică extrem de bogată și de sugestivă în materie și pe acest element s-a bazat, aproape în totalitate, justiția penală comunistă. Atunci cercetarea era sinonimă cu arestarea. Erau rarisme cazurile în care cineva era judecat în libertate. Arestul era numitorul comun al fazei de cercetare și învinuire. Iar rezultatele erau pe măsură: instanțele n-aveau altceva de făcut decât să condamne pe baza probelor obținute cel mai adesea prin forță sau presiune psihologică.
Ne place să credem că într-o justiție democratică lucrurile stau altfel. Că arestul reprezintă excepția de la regulă și se datorează unor motive cât se poate de clare. În realitate, constatăm că în timp ce infractorii periculoși, violenți, găsesc întotdeauna înțelegere, Parchetul este nemilos cu personaje de felul judecătorului Costiniu. Mi-e greu să înțeleg de ce este musai ca acesta să fie băgat la arest – unde oricum va ajunge, dacă va fi găsit vinovat – și nu poate fi judecat în libertate? De ce nu poate fi supravegheat suficient de atent ca să nu intervină și să falsifice probe sau să influențeze martori? Chiar și în cazul lui Voicu – care nu beneficiază de aceeași prezumție (publică) de nevinovăție – ce rezolvă arestul? Evident, în condițiile în care anchetatorii respectă procedura și nu recurg la mijloace incorecte?
Arestarea este un reflex totalitar și atâta timp cât el va persista în mentalitatea curentă a procurorilor nu vom putea fi convinși că avem o justiție democratică.
Titlu: Căpușa CNADNR
Nr Editie: 3017 Data: Thursday 08 April 2010
Au făcut vâlvă dezvăluirile referitoare la bijuteriile doamnei Tiron, șefa de la Compania de drumuri. Dânsa pare să fie atât de atașată de ele încât nu le poartă doar la ocazii festive – baluri, recepții, nunți – ci în activitățile de fiecare zi. Că doamna Tiron ignoră faptul că ele ar fi trebuit menționate în declarația de avere nu mă miră: câți sunt cei care țin cont de aceste declarații? Care respectă prevederile legale? Câțiva. Restul pun chestiunea ca pe o birocrație care trebuie tratată cu sictirul de rigoare.
Ce i-a șocat, totuși, pe cei care au făcut aceste remarci? Doamna Tiron e, la urma-urmelor, femeie, și femeile iubesc bijuteriile, după cum bine se știe. Are această slăbiciune – să le poarte tot timpul. Pe cine deranjează chestia asta?
Cred că, în primul rând pe cei care, pricepându-se nițel la cifre, realizează că între valoarea acestor bijuterii și leafa de la stat a doamnei directoare există o neconcordanță. Și nu una mică. Situație în care expozițiile sale itinerante pot să deranjeze persoanele mai susceptibile.
Adevărata problemă a doamnei Tiron nu sunt, însă, bijuteriile, ci chiar instituția pe care o păstorește. O instituție cu 400 de oameni, majoritatea rude între ele, cu o sumedenie de directori și cu competențe care se bat cap în cap. La CNADNR se poate bloca, cu anii, orice problemă. Cred chiar că existența acestei instituții-căpușă, care suge la greu din fondurile ministerului, este cauza faptului că nu se fac autostrăzi și nu se repară drumuri. Ea trebuie să justifice utilitatea celor 400 de oameni și 40 de directori, ceea ce nu-i mai lasă timp și resurse să se mai ocupe și de altceva. CNADNR este o formă de colectare organizată a șpăgilor, atâta timp cât decide asupra oricărui amănunt. Cred că un ministru mai preocupat de bunul mers al treburilor, care ar elimina această verigă inutilă externalizând activitatea de drumuri, ar împușca mai mulți iepuri dintr-un foc: ar scăpa de balastul a 400 de oameni ( la privat, toată treaba s-ar rezolva cu cel mult o sută ) și ar pasa responsabilitățile asupra celor care fac treaba. Dar pentru asta îți trebuie curaj: curajul de a scoate din ecuație șpaga… CNADNR, o caracatiță cu mai multe capete? Ce poate face ANI? Sefa CNADNR: Ma supun controlului ANI Dorina Tiron (CNADNR): ANI poate sa controleze fara probleme, declaratia mea de avere este in regula
Titlu: Telenovela de la "Adevărul"
Nr Editie: 3016 Data: Wednesday 07 April 2010
În pană de subiecte – sau de capacitate de a le trata – presa se autodevorează. Tema principală a ultimelor zile din tabloide este telenovela „Adevărul”.
Pe adevăratul său nume „Scânteia” – sub care a defilat vreme de o jumătate de secol ca navă-amiral a presei comuniste – a devenit „Adevărul” abia după ce a trecut prin faza intermediară de „Scânteia poporului”, în zilele imediat următoare revoluției, când făcea apelul mobilizator către comuniști „să pună mâna pe arme” și să apere cuceririle revoluționare. Sub noul nume s-a remarcat după aproape un an printr-o privatizare frauduloasă realizată prin presiuni asupra unei guvernări timorate. A moștenit și inventarul și practicile curente prin care s-a instalat pentru aproape 10 ani în topul celor mai influente publicații. Influența a dus cu sine bani ( mai ales din publicitate guvernamentală ), iar banii, au încăierat colectivul.
Micul „dictator” Tinu a reușit, prin sfetnici unși cu toate alifiile, să pună mâna pe majoritatea acțiunilor și să-și treacă ziarul în patrimoniul propriu pentru foarte scurt timp însă, intervenind straniul episod din pădurea de la Românești în care și-a pierdut viața într-un accident inexplicabil. Moștenitorii săi au intrat curând în conflict cu crema echipei redacționale, motivul fiind tot banii: redactorii își făceau o parte prea consistentă din venituri, păgubind familia. A urmat scandalul, cu transferul unei mari părți din redacție la o nouă publicație. Acesta a fost momentul intervenției lui Dinu Patriciu, proaspătul benficiar al „tranzacției secolului” cu Rompetrolul vândut cu bani buni cazahilor. Obsedat de ideea că n-a intrat în presă cu câțiva ani mai devreme când costurile erau rezonabile, dar când consilierii săi americani fuseseră de părere că nu trebuie să amestece petrolul cu tiparul, a dat o căruță de bani familiei Tinu pentru un titlu care nu mai făcea cât cereau aceștia. Convins, mai ales după episodul nopții petrecute în arestul din Rahova, că presa are un rol important, a purces – mai bine mai târziu… - la constituirea propriului său grup media. A dat la fel de mulți bani si pe un tabloid căruia i-a schimbat numele și l-a clonat după unul existent, a co-rupt o întreagă echipă de la concurență și a purces la făurirea propriului său imperiu.
Tactica aleasă a fost aceea a „războiului stelelor”: având bani grămadă, nu s-a mai uitat la numărul lor și s-a concentrat pe sufocarea concurenței prin supralicitare. Pentru „managerul” adus de la Ringier a fost o pleașcă nesperată: specializat în cheltuirea banilor din care a știut întotdeauna să-și facă o parte consistentă, acesta s-a trezit în fața peșterii cu comori a lui Ali Baba! Aproape 3 ani s-a „sacrificat” tocând la greu fondurile patriciului și reușind, prin felurite experimente, să ridice tirajul ziarului la un nivel considerabil. Când, însă, mogulul s-a dumirit și, presat și el de criză, a început să se uite la costuri, s-a luat cu mâinile de cap! Gaura era ca un puț de petrol: și neagră și adâncă! Așa că nu-i mai rămânea decât să scape cu grăbire de „cel mai bun manager de presă”. De aici începe adevărata telenovelă, cu mulțumiri viclene pentru serviciile aduse, însoțite de progresistul șut în fund, cu reproșuri pentru nerespectarea principiului sfânt al independenței editoriale. Dragoste și ură s-au amestecat, de-a valma, cu interese și frustrări, cu loialitate și trădare. Este o piesă pe care am mai vizionat-o de nu știu câte ori în istoria scurtă a presei „independente” care percepe cu dificultate rolul și rostul patronatului. Dar, mai ales amănuntul că e greu să fii independent pe banii altuia… Andrei Tinu a castigat 30% din "Adevarul" Andrei Iucinu Tinu are dreptul la trei optimi din acțiunile "Adevărul" Demisii in lant la Adevarul Holding. Corneteanu pleaca impreuna cu 15 directori Un scandal pe potriva vremurilor
Titlu: Concursul "Avansez pentru tine"
Nr Editie: 3015 Data: Tuesday 06 April 2010
S-a încheiat înainte de Paști faza pe Ministerul Economiei a concursului “Avansez pentru tine”. Câștigători au fost declarați de către un juriu imparțial, doi tineri candidați dotați cu calități deosebite. Ei se numesc Bogdan Ionescu și Oana Bălan. Iată ce au declarat aceștia reporterilor după anunțarea rezultatelor. Bogdan Ionescu ( Syda pentru prieteni ): “Sunt mândru de performanța pe care am obținut-o. Am muncit din greu, până noaptea târziu, pentru a-mi însuși noțiunile necesare desfășurării activității de consilier economic al ambasadei noastre din Paris. Știu că mă așteaptă o etapă grea, departe de casă și de părinți, dar îmi propun să-i aduc în țară pe cei mai mari investitori francezi. Dedic acest succes logodnicei mele Elena și mă bucur că în felul acesta o întâmplare fericită mă va aduce mai aproape de ea, și voi putea să-i fiu un sprijin de nădejde în misiunea deosebită pe care o desfășoară, ba la Bruxelles, ba la Strasbourg, ca parlamentar european independent. Sperăm ca împreună să făurim un viitor mai bun pentru țara noastră. Mulțumesc, totodată, ministrului Videanu, pentru încrederea pe care o acordă tinerei generații, pregătind în felul acesta schimbul de mâine al celor care-și vor asuma dificila sarcină de ridicare a țării pe noi culmi de civilizație și progres. N-am să-l uit, desigur, pe tata, domnul Bebe Ionescu, cel care s-a dovedit a fi un părinte exigent, refuzând să apeleze la ajutorul celor pe care i-a făcut oameni pe când era director la FPS”. La rândul său, tânăra Oana Bălan a dorit să adreseze câteva cuvinte călduroase de mulțumire mamei sale: “Îi mulțumesc mamei că a avut încredere în mine și că a avut tăria să mă lase să candidez pentru un post de consilier economic tocmai în Uruguay, departe de casă și de cei dragi. Sunt însă convinsă că am calitățile necesare pentru a relansa relațiile economice, bilaterale, până la un nivel nemaiatins în ultimii ani și să răspund în acest fel speranțelor pe care și le-au pus în mine cei care mi-au acordat această responsabilitate. Vreau să precizez că funcția pe care o ocupă Maria Pârcălăbescu, mămica mea, în Ministerul Economiei – secretar de stat la IMM-uri și Mediul de Afaceri – nu a avut nici o legătură cu câștigarea acestui concurs. De altfel, mama nici n-a știut când m-am angajat, în minister, și nici când m-am înscris la concurs – ea preferând să rămân acasă și să-mi găsesc ceva de lucru de la Forțele de Muncă, ca orice alt tânăr din această țară". Concursul “Avansez pentru tine” se desfășoară la nivel național și el îi antrenează pe cei mai talentați reprezentanți ai tinerei generații, angajați pentru merite deosebite în instituțiile publice centrale, care împărtășesc principiile și programul Guvernului Boc.
Titlu: Independența postului public T.V.
Nr Editie: 3014 Data: Friday 02 April 2010
Mesajul Revoluției a fost transmis către popor de însăși instituția care exprimase, până atunci, în cea mai mare măsură, supunerea oarbă și supralicitarea cultului personalității. Televiziunea Română a devenit liberă odată ce și-a pus cu brasarda tricoloră și nu a pregetat să se pună în totalitate la dispoziția noilor autorități. Vechile reflexe se corectează greu, iar percepția tradițională n-a fost șocată de fenomen. Abia când s-a descifrat enorma influență pe care putea să o exercite televiziunea, s-a declanșat și bătălia politică pentru acapararea ei. Sloganul „ Ați mințit poporul cu televizorul” a făcut carieră și obsesia manipulării a însoțit sistematic mesajele micului ecran. Instituția din Dorobanți a devenit teatrul unor confruntări cu tentă sindicalistă, iar programele televiziunii au început să poarte amprenta opțiunilor personale ale realizatorilor. Monopolul statului pe unde a durat însă doar până prin 94, când breșa deja făcută de SOTI, a fost lărgită de apariția primelor canale private: Tele7abc, PRO TV, Antena 1. În Dorobanți, asediul „știrilor” a rămas o constantă până când s-a produs schimbarea politică. Atunci s-au schimbat și știrile, iar televiziunea publică a reflectat cu fidelitate abia acum ceea ce făcea fosta opoziție, ajunsă a putere. De atunci încoace, fiecare schimbare politică a implicat și schimbări la vârful televiziunii publice care, chiar în condițiile scăderii audienței, a rămas importantă. Punerea sa sub controlul unui consiliu de administrație algoritmic n-a făcut decât să întărească controlul politic. Valentin Nicolau a fost primul director general care a încercat să limiteze expunerea preferențială a puterii. A fost demis chiar de cei care l-au numit. După interludiul cvasi-penibil al „copilului teribil” Giurgiu, dat și el afară de cei care-l puseseră, dar pentru incompetență, a fost numit un politician sută la sută: Sassu. Cei trei ani pe care i-a petrecut la cârma TVR s-au caracterizat printr-o evidentă recâștigare de audiență și de încredere. Dar din partea publicului, nu și din aceea a unor lideri politici. Semnalul dat de Băsescu a fost transpus în practică de majoritatea parlamentară, care a transformat raportul de activitate, dintr-un indice calitativ într-unul coercitiv și urmează să se instaleze o nouă conducere. Una care să găsească firească cererea lui Boc de a fi prezent, la ore de vârf, oridecâteori are chef, în fața „românilor”, pentru a-i informa cum se sacrifică clasa politică conducătoare pentru binele lor. Din acest moment televiziunea publică se depolitizează de cei care au politizat-o și se repolitizează de către cei care refuză politizarea.
Titlu: Partidul cu răspundere limitată
Nr Editie: 3031 Data: Tuesday 27 April 2010
Criza - în general și insuccesul electoral a lui Geoană - în special, au făcut ca similitudinile dintre partidele politice românești și societățile comerciale să iasă în evidență mai mult ca oricând.
Până acum mulți români credeau că un partid este un soi de conclav de suflet și simțire între persoane care n-au alt scop în viață decât binele patriei.
Se pare că nu e așa. "Binele patriei", ca noțiune călăuzitoare s-a pierdut de mult în ceața politicianismului care a înlocuit politica, aproape imediat după restaurarea democrației. Treptat, partidele s-au transformat în entități în care fondatorii au devenit acționari, iar platformele politice business -planuri. Independent de numele său, pentru membrii obișnuiți partidiul a devenit un fel de fond mutual în care fiecare investește după posibilități așteptând ca, după alegeri, să primească dividende: mai mari, de la câștigători, mai mici de la cei rămași în opoziție.
Marile afaceri au devenit, cu timpul, campaniile electorale. Aici se varsă continuu fonduri necomparabil mai mari decât cele din scriptele prezentate ulterior organismelor de control.
Din registre poate să rezulte că un mare partid are operațiuni de SRL, dar și viceversa pentru cine e hotărât să investigheze în profunzime. În campanie cei care-și pun speranța că favoritul lor ajungând la putere, le va oferi pe tavă contractele prin care-și pot recupera investiția, cu un câștig frumos pe deasupra, nu fac acte. Merg pe încredere. Nenorocirea intervine când favoritul pierde. Atunci începe târguiala. Și problemele. Pentru că, de regulă, partidele care pierd se aleg și cu pierderile financiare cele mai consistente. Nu mai au de unde să acopere găurile. Cine vine să le mai dea bani să plătească datoriile?
Ca studiu de caz, PSD-ul este cel mai bun material didactic. Mulți "investitori" au pariat pe Geoană. Unii i-au dat banii în mână, filmând chiar gestul. Dar, Geoană a pierdut. La mustață, dar a pierdut. Apoi a rămas și fără președinția partidului. Și cum nu există vreo "lege a răspunderii", a plecat spălându-se pe mâini și de datorii. I le-a lăsat lui ... Pilat din Ponta. Acesta are acum în mână un cartof fierbinte: vreo 8 milioane, datoriile doar de la vedere! De unde le plătești și cum? Alegeri mai sunt doar peste doi ani și până atunci orice "investiții" sunt excluse.
Chiar așa: care este tehnologia falimentului în cazul partidelor? Cum își vor recupera banii cei care au prestat servicii cu bună credință? Se poate împrumuta un partid la bănci pentru a plăti? Cu ce ar putea garanta împrumutul?
Întrebări, deocamdată, fără răspunsuri. Pentru unii. Alții, însă, sunt scutiți de asemenea probleme, mai ales cât se află la guvernare. Și oricât de prost ar merge aceasta, banii pentru plata investitorilor se vor găsi întotdeauna. Mai reducând niște pensii "nesimțite" mai amânând niște majorări de salarii.
