Punctul pe Y, februarie 2010

Titlu: Geoană și pastilele de slăbit averea
Nr Editie: 2965 Data: luni 01 februarie 2010
Nu știu cum le aranjeazăANI asta, cu averile, că nimerește la fix, unde trebuie. Și într-o modalitate bine regizată. Să luăm cazurile săptămânii trecute. Junele domn procuror Macovei, cel care a dat în gât jurnaliștii care au dorit să-l șantajeze, prefăcându-se că se lasă șantajat, a ieșit mai întâi pe piață cu un mic atac la adresa partidului de guvernământ. Băieții săi au dat-o în vileag pe dna ex-ministru Plăcintă, care s-a aflat în incompatibilitate, fiind și deputat și administrator de firme. Doamna ex-ministru a replicat prompt, arătând că Registrul Comerțului operează cu întârziere modificările pe care domnia sa le-ar fi făcut la timp. Rămâne însă ca instanța să decidă. ANI și-a făcut datoria și a semnalat. N-a condamnat. Două zile mai târziu, ANI a lovit din nou. De data asta în opoziție. Dl. Mihăiță Calimente, parlamentar PNL, ar fi declarat mai mult decât are! Da, n-o să vă vină să credeți: în timp ce toți încearcă să mai ascundă din ce au și nu le iese la socoteală, dânsul a plusat. Procedeul are însă o logică și mă mir că abia acum e dat în vileag. Păi asta e   un fel de centură de siguranță pentru ce-ți propui să acumulezi pe lângă lege. Când vine momentul să ieși pe piață cu bunul respectiv, zici cu curaj: păi îl am de nu știu când, scrie și în declarație! Ei bine, după această pregătire de artilerie, a venit bomba: însuși Mircea Geoană, supranumit „cel onest”, are probleme. N-a declarat niște terenuri, construcția unei căsuțe, niște bani plătiți în avans și luați înapoi. E drept că nu Mircea Geoană a făcut asta, ci consoarta Mihaela (ați văzut ce chestie interesantă? Mai peste tot unde soțul e ocupat cu politica, nevasta se ocupă de afaceri!). Și a făcut-o de capul ei, fără să-l mai informeze pe soț :”măi Mircea, uite, cât ai fost tu ocupat cu alegerile, am luat eu un teren, dar nu mi-a plăcut și l-am dat înapoi. Banii i-am băgat în casa aia de ne-o face știi tu cine, să-i mai ridicăm un pic confortul…” Și, uite așa, declarația de avere a fost depusă cu semnătura olografă și a ajuns la ANI cea cârcotașă… ANI și-a făcut datoria, cum a știut și cum a putut, iar acum e treaba instanței. Și instanța se uită în Codul Penal și cântărește: e fals și uz de fals, sau nu? Ce facem cu acest Mutu al politicii? Îl suspendăm sau îi dăm o șansă pentru a dovedi ce s-o mai putea dovedi? Numai că până atunci se reia „campionatul”, vin alegerile în partid, pentru formarea echipei, iar echipierilor li se cere rezultatul de la controlul AN (T) I doping…
Titlu: Anul limpezirilor în presă
Nr Editie: 2978 Data: marți 16 februarie 2010
Dl Bobby Păunescu anunță pentru acest an o investiție de 11 milioane de euro în media. Se zice că ar fi dat deja 8 milioane pentru a intra în posesia celor 2 titluri la care a renunțat Ringier: Evenimentul Zilei și Capital. Pe o piață in care nu s-a găsit niciun amator – măcar pentru un euro – pentru titluri ca Ziua, Gardianul sau Bussines Standard , suma estimată mi se pare cel puțin exagerată, ca să nu spun fantastică. Forțată mi se pare și vehicularea sumei de 11 milioane de euro, investiți din partea unui grup care și-a menținut ziarul de suflet (Curierul Național) și televiziunea de familie (B1 TV) la limita supraviețuirii de-a lungul întregii lor existențe. Dar nu se știe niciodată. Poate ca dl Bobby Păunescu și-a dat seama că viața bate filmul și că anumite obiective pot fi atinse mai ușor prin influență media decât prin măiestrie artistică (este prima lecție pe care ar fi trebuit să o primească de a tatăl său, părintele variantei românești a noțiunii de « inginerie financiară » ). Cert este că prin anunțata achiziție   - indiferent de prețul ei – familia Păunescu promovează în prima categorie a « mogulilor de presă », din care făceau parte până acum doar Voiculescu, Vântu, Patriciu si Sarbu. Semnificația acestei promovări este una aparte: este singura a cărei poziție publică explicită este în favoarea actualei puteri. În timp ce Voiculescu, Vântu și Patriciu s-au coalizat în încercarea de a bloca accesul lui Băsescu spre un   nou mandat, postul B1TV a fost, practic, pus la dispoziția președintelui în campania electorală, lucru acceptat chiar cu riscul de a i se reaminti acestuia episoadele tulburi ale carierei șefului de clan. Practic, noul grup media încearcă să echilibreze balanța de influență publică dintre amicii și inamicii Puterii. Nimic nou sub soarele presei românești din ultimii 15-20 de ani, în care libertatea s-a nuanțat, convertindu-se într-o necesitate – cel mai adesea economică – înțeleasă. Practic, grupurile de presă își împart “electoratul” lor cumpărător. Piața din acest an va evolua în direcția unui echilibru mai pronunțat. Foarte probabil, Patriciu va dobândi și el, pentru grupul său, o televiziune (cea mai disponibilă pare să fie NationalTV   a fraților “chimici” care de la lansare cam stă pe același loc în topul audienței). Tot mai mult, ziarele vor avea nevoie de suportul televiziunilor, pentru a rezista pe o piață pe care printul continuă să piardă teren, odată cu diminuarea bugetelor de publicitate dedicate. 2010 va fi anul marilor limpeziri din acest punct de vedere, pentru că vor fi tot mai puțini oaameni cu bani dispuși să-i piardă pentru a avea un instrument cu care să-și susțină interese conjucturale. Așa cum s-a întâmplat, însă, întotdeauna, viața cea mai grea o va avea presa angajată în susținerea Puterii, pe fondul situației generale, în continuă degradare, și al incompetenței marcate dublată de corupție instituționalizată.
Titlu: Competință cu putință
Nr Editie: 2979 Data: miercuri 17 februarie 2010
Doamna Lulache a iești pe sticlă și s-a explicat. Dânsa nu se rușinează - ca dl Ionuț Popescu - de cât câștiga la Fondul Proprietatea. Față de ce încasează omologii săi din America, era chiar puțin. Nu se rușinează nici de compensațiile pe care le-a primit când democrații au dat-o afară înainte de termen, fără să le pese de durele condiții de reziliere din contractul pe care i-l făcuseră liberalii. Mai spune dânsa cu glas ridicat că nici măcar nu era plătită de la buget, ci din profitul făcut de Fond datorită excelentului său management. E un punct de vedere pe care l-am mai auzit și de pe la alți șefi de regii sau de companii naționale. Ce atâta gălăgie pentru niște lefuri de sute de milioane? Dacă d-na Lulache chiar crede acest lucru, comite o eroare de neiertat pentru un specialist de calibrul domniei sale.    Din ce rezultă profitul Fondului Proprietatea? Din banii pe care statul îi alocă pentru despăgubirea unor foști proprietari. Bani fictivi. Pentru că dacă ar fi avut bani adevărați, statul i-ar fi dat din capul locului fără a se mai complica cu această inginerie financiară. De unde provine profitul din care și-a luat d-na Lulache sutele de milioane? Simplu: din dobânzile bancare încasate fără niciun efort din partea managementului. Păi nu sunt tot banii Statului? Pe care i-ar fi încasat chiar el, Statul, dacă Ministerul Finanțelor nu transfera aceste fonduri la "Proprietatea"? Situația e cât se poate de asemănătoare în alte cazuri: o Regie sau Autoritate, primește de la stat monopolul să extragă, să producă, să distribuie ceva ce-i aparține statului, dar pe care ele îl vând la costuri care includ nu doar cheltuielile de producție propriu-zisă ci și salariile lor exorbitante, bonusurile, dividentele sau cheltuielile de protocol. Ei bine, ăstora vrea să le reducă Emil Boc salariile la o amărâtă mie de euro. Chestia n-ar fi o tragedie pentru ei, căci oricum, nici acum nu trăiesc din salariu. Tragedia va fi pentru dl Boc, care nu-și va mai putea plasa clientela politică în mănoasele Consilii de Administrație de la stat! Cine se va mai duce acolo să încaseze 20% din leafa șefului instituției? Adică 200 de euro. Când acum se iau 2 - 3 mii și când unii, ca dna Grațiela Iordache, sunt forțați să facă parte din câte șapte consilii? Aici cred că va avea dl Boc o mare problemă în cruciada sa împotriva salariilor "nesimțite". Revenind la distinsa doamnă Lulache, dânsa a acuzat ingerințele politicului în schimbarea sa dintr-o funcție pe care o ocupase nu pentru că era amica nevestei primului ministru (de atunci) și nașa ministrului de Interne, ci pentru că era competentă. Așa o fi?
Titlu: Înțărcarea PSD-ului
Nr Editie: 2980 Data: joi 18 februarie 2010
Anunțul lui Ion Iliescu, făcut doar cu câteva zile înainte de Congres, privitor la retragerea sa din toate funcțiile deținute în partid i-a cam luat prin surprindere pe protagoniștii noii runde de alegeri. Chiar dacă aceste funcții sunt, practic, doar una – cea de președinte de onoare – și chiar dacă din punct de vedere tehnic nu implică nicio altă prerogativă decât aceea de a participa, când are chef, la reuniunile la vârf – ieșirea lui Iliescu din decorul organizatoric a fost percepută ca o lovitură dură. Atât de dură încât lui Mircea Geaonă, buimăcit ca de flacăra violet, nu-i venea să creadă, exprimându-și convingerea că Ion Iliescu nu poate să se despartă de partidul pe care l-a fondat în urmă cu două decenii și alături de care a fost mereu, și la bine și la mai puțin bine. Semn că lucrurile se îndreaptă spre un asemenea deznodământ au existat, iar relația sa cu conducerea actuală s-a acutizat continuu. Iliescu nu s-a „obiectivat” în exprimarea susținerii explicite pe care i-a acordat-o contracandidatului Năstase, iar deciziile Consiliului Executiv referitoare la organizarea alegerilor au fost cele care au umplut paharul. Fondatorul ar fi preferat o rundă clasică, uninominală, în care câștigătorii să fie deciși prin cuantificarea voturilor, în locul variantei „pe listă”, propusă și susținută de echipa lui Geoană. În această variantă Iliescu a văzut germenii unui viitor sectarism și posibilitatea scindării partidului, lucru de care s-a ferit ca de dracul, mai ales în episoadele în care el însuși ar fi putut determina un asemenea proces. Decizia pe care a anunțat-o are implicații în două direcții. Prima: născut supraponderal în vârtejul Revoluției, partidul și-a prelungit perioada de alăptare ideologică și organizatorică dincolo de o limită firească. Înțărcarea bruscă la care-l supune părintele fondator, refuzând să-l mai alăpteze de la sânul său ideologic poate avea, în egală măsură, efecte benefice sau malefice. Benefică ar fi o regăsire, pe picioarele proprii, a echilibrului necesar ducerii mai departe a existenței sale. Malefică poate deveni însăși prezicerea iliesciană: votul pe echipe poate rupe un partid și așa slăbit de „raționalizarea” laptelui în perioadele dure din opoziție. A doua direcție este cea care îl privește pe dl Iliescu: despărțirea de „copilul” său natural nu e una ușoară. Așa cum a declarat, nu va putea rămâne indiferent față de ceea ce se întâmplă cu partidul. Și se vor întâmpla multe. Chiar și fără funcție , dl Iliescu va fi un factor de influență demn de luat în seamă. A dovedit-o chiar faptul că episodul onorific al existenței sale a fost caracterizat prin conservarea influenței pe care a exercitat-o asupra deciziilor politice. Deși la români devotamentul și loialitatea se măsoară, de regulă, în foloasele pe care un lider le poate oferi susținătorilor săi, cred că dl Iliescu va rămâne un termen de referință în politica românească. Mulți se întreabă dacă, plecând, Iliescu va gira un alt partid. Personal cred că nu. Nu-i stă în caracter.
Titlu: Excesul de democrație dăunează partidului
Nr Editie: 2981 Data: vineri 19 februarie 2010
Ceea ce se întâmplă acum cu PSD-ul este fără precedent în istoria de două decenii a partidului. Niciodată, până la această rundă, alegerea echipei conducătoare nu a constituit o necunoscută de un nivel asemănător. De obicei, congresul valida hotărâri dinainte luate și acceptate, deciziile nefiind puse sub semnul întrebării. O singură dată lucrurile s-au abătut de la făgașul normal - în 2005. Dar atunci, rezultatul final nu a fost consecința unei competiții, ci al manevrelor de culise prin care „primejdia” întoarcerii lui Iliescu la cârma partidului a fost înlăturată de gruparea care se simțea vizată de intențiile de curățenie politică și ideologică pe care acesta promisese să le facă. Se pare că epoca liderilor puternici, necontestați, a apus pentru totdeauna. A venit vremea democrației de partid. Care înseamnă că nimeni nu este suficient de puternic, de autoritar, pentru a-și asigura dinainte victoria. De altfel, democrația cam asta înseamnă: triumful celor mediocri, manipulabili. Personajele autoritare prezintă un pericol și, de regulă, majoritatea se coalizează împotriva lor. Cu mai puțin de 48 de ore înaintea congresului, lucrurile nu sunt deloc clare. Ba, din contră, sunt extrem de fluide și balanța șanselor tresare tot timpul, nehotărâtă, între listele închise sau deschise și uninominalul preferat de către candidați.Nici lista acestora nu este suficient de clară pentru a ști care sunt principalele elemente în joc. Deși beneficiază de pole-position-ul președintelui în exercițiu, Mircea Geoană nu pare, deloc, să se desprindă în câștigător, mai ales că Ponta, intrat mai târziu în cursă, suscită interesul unei părți tot mai importante a electoratului intern. Ezitantul Năstase ar putea produce și el o regrupare considerabilă dacă se va re-hotărî să candideze. Cât despre candidatura neortodoxă a lui Mazăre, nu este deloc exclus să rupă și ea contingente notabile. Diaconescu și Mitrea rămân și ei în cărți, chiar dacă fără șanse prea mari. Ce înseamnă asta? Că PSD-ul se află într-o etapă în care nu dispune de lideri autentici, capabili să remorcheze partidul spre pozițiile de altădată. Retragerea lui iliescu din toate funcțiile complică și mai mult lucrurile, mai ales că aceasta nu are un legatar desemnat care să-i preia coeficientul de popularitate. Sâmbătă, nu doar în culise, se va da o bătălie dură, lipsită de menajamente, pentru o moștenire grevată de prea multe ipoteci…
Titlu: Brandul "Iliescu"
Nr Editie: 2983 Data: luni 22 februarie 2010
Congresul PSD s-a sfârșit într-un mod neașteptat. Cu toate strădaniile lui Geoană et comp. de a impune  un mod de desfășurare care să le fie favorabil, evenimentele și-au urmat cursul într-o direcție ce devenea,  cu fiecare oră scursă, tot mai previzibilă. După cinci ani caracterizați printr-o continuă scădere a ponderii  politice a partidului, cuantificată prin pierderea tuturor rundelor electorale, "epoca Geoană" se încheie fără  glorie, făcând loc unei echipe noi. Practic, ceea ce s-a întâmplat sâmbătă la Romexpo pare tras la indigo după evenimentele de la Congresul  din 2005: câștigătorul este un outsider, căruia i-au făcut pârtie spre titlu aranjamente de culise. Ca și  Geoană în 2005, Ponta în 2009 a apărut ca o opțiune de ultim moment și își datorează parcursul lui  Adrian Năstase, a cărui retragere din competiție a adus pe această variantă nu numai sporul de voturi, cele  care până la urmă au făcut diferența. Dar dacă este să vorbim despre adevăratul câștigător al acestor alegeri, el este Ion Iliescu. Anunțul  retragerii sale în cazul în care s-ar fi adoptat votul pe liste i-a făcut pe omenii lui Geoană să dea înapoi și  să revină la prevederile statutare. Tot Iliescu a fost liantul înțelegerii prin care Mitrea și Mazăre au renunțat  în favoarea lui Ponta. Iliescu este și cel cel care a dezamorsat scandalul Vanghelie - Pandele, într-un moment în care Geoană a  fost depășit și congresul amenința să alunece pe panta grobianismului. Dar, mai ales, Iliescu a fost cel care  a stabilit definitiv relația sa cu partidul, fără să mai aștepte, vreo ofertă otrăvită din partea acestuia. I-au  trebuit cinci ani și multe umilințe ca să construiască cu răbdare și în condiții de adversitate "brandul" care  acum îl așează deasupra organigramei. În preajma celei de-a 80-a aniversări, Iliescu și-a regăsit tonusul și  vigoarea de altădată electrizând o sală în care se aflau nu puțini din cei care îl consideraseră o frână în  calea reformării partidului, dar care acum întind mâna spre el ca spre colacul salvator de la înnec. A fost, sâmbătă, suprema revanșă pentru președintele fondator și momentul, amânat cu cinci ani, al  clarificării definitive a relației sale personale cu istoria partidului. Ceea ce trebuia să se întâmple în 2005,  după un ultim mandat prezindențial de succes, dinamitat de nefericita grațiere a lui Cozma și de reacția de  respingere a coaliției baronilor amenințați de curățenia pe care urma să o facă întorcându-se la partid, s-a  întâmplat acum: brandul "Iliescu" triumfă în fața funcțiilor și coteriilor de partid, iar fondatorul  nu va mai  avea nevoie vreodată de deferența prostănacilor aflați vremelnic în capul mesei.
Titlu: Șeitan și "alocațiile nesimțite"!
Nr Editie: 2982 Data: sâmbătă 20 februarie 2010
Domnul Șeitan a căpătat un ajutor neașteptat din partea racheților ucrainieni: împușcând-o pe micuța Raluca Hrițcu, din Siret, de doar 6 ani, aceștia au asigurat Ministerului Muncii o economie de câteva milioane de lei, ce va putea fi acordată altor copii, cu mai multe șanse de a rămâne în viață în timp ce urmăresc, la televizor, emisiuni de desene animate. Petarda domnului Șeitan a inflamat, pe loc, opinia pubică. După lefurile și pensiile „nesimțite”, care vor fi reduse corespunzător, până la limitele „bunului simț” (în accepțiune democrată), iată că a venit rândul „alocațiilor nesimțite”. Guvernul și-a dat seama că societatea este marcată de o cruntă nedreptate: accea care face ca copiii de milionari să primească aceeași sumă cu cea la care au dreptul copiii de șomeri! Guvernul și domnul Șeitan au dreptate pe fond! Nu este corect. Guvernanții noștri gândesc ca Robin Hood și Iancu Jianu. O asemenea gândire nu poate genera decât gesturi asemănătoare. Filosofia compensării este simplă: luăm de la bogați și dăm la săraci. Ea devine, în tot mai mare măsură, ideologia oficială a unui partid de dreapta, copleșit însă de problematica de stânga. Ce urmează? Aplicarea măsurilor preconizate. Sunt însă unele probleme. Ca, de pildă, dacă să se continue și cu suprimarea cornului si laptelui pentru copiii aflați în situația de superioritate financiară. Asta ar putea crea, însă, unele dificultăți la distribuirea alimentelor, care se pot rezolva prin obligarea copiilor de bani gata să poarte un ecuson distinctiv pe care va fi marcat simbolul euro. Vor mai fi și alte probleme de rezovat: ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți se lansează în tranzacții riscante și dau faliment, pierzând toți banii? Cum vor putea dovedi acest lucru și în cât timp? Sau cu copiii celor care câștigă la "6 din 49", la loto? Ăștia mai primesc alocația? Poate că, mergând pe firul filosofiei guvernamentale, ar trebui insituită chiar o taxă pe bogăție, pe care să o achite părinții avuți ai copiilor, pentru șansa de a fi școlarizați sau protejați de stat.
Titlu: Ponta al V-lea
Nr Editie: 2984 Data: marți 23 februarie 2010
Pe răbojul stacojiu al PSD-ului tocmai s-a înscris cel de-al cincilea nume. Ponta este, în ordine, cel de-al cincilea președinte al partidului, plecat la drum, în ’91, ca FDSN și a ajuns în 2001 PSD. Primul președinte – Oliviu Gherman – a fost mai mult unul onorific, treaba făcându-i-o ori președintele fondator, Ion Iliescu, ori vicepreședintele executiv, Adrian Năstase. În timpul mandatului său nu s-a întâmplat nimic important, în afară de faptul că PDSR-ul a pierdut alegerile (coincidență: Gherman era președinte al Senatului, ca și Geoană, când a pierdut alegerile!). După el a (re)venit la cârmă , pentru următorii patru ani, Ion Iliescu. Au fost, probabil, cei mai buni ani ai partidului, când acesta s-a revigorat, pregătindu-se pentru preluarea puterii. Și singurii în care Ion Iliescu a condus efectiv. Adrian Năstase a preluat controlul după investirea lui Iliescu pentru a treia oară la Cotroceni și l-a executat, cu mână de fier, concomitent cu guvernarea de patru ani la finele căreia nimeni nu se îndoia că PSD-ul va rămâne la putere. N-a rămas, iar problema succesiunii la vârf a cunoscut faza cea mai complicată: în locul revenirii „de facto”, a lui Ion Iliescu, la cârma formațiunii, a avut loc un puci care l-a instalat, complet neașteptat, în Kisseleff, pe Geoană. A fost o lovitură dibace a celor care visau să reformeze partidul fără să schimbe oamenii, preferând să înlăture „pericolul” Iliescu contrapunându-i o persoană ușor de manevrat după cum o cereau interesele. Mandatul lui Geoană s-a caracterizat printr-o autoritate scăzută a liderilor, partidul fiind controlat de grupurile de interese. Rezultatul a fost că PSD-ul a pierdut , practic, toate rundele electorale, transformându-l pe Geoană într-un perdant de profesie. De la campania pentru primăria Capitalei, din 2004 și până la actualul Congres, Geoană n-a câștigat decât președinția partidului în 2005. Cum   - șe știe foarte bine. Nici Ponta nu este un candidat pe care să-l calificat altceva decât conjunctura. Dacă în urmă cu doar vreo două săptămâni cineva s-ar fi hazardat să pronosticheze că el va fi viitorul președinte, nu i-ar fi dat crezare nici măcar socrul Sârbu. Victoria lui Ponta este, de fapt, insuccesul lui Geoană, împotriva căruia s-au coalizat „greii” partidului, pe care acesta îi marginalizase sistematic, și care i-au creat outsiderului culoarul câștigător. Evident, însă, că aceasta nu este singura explicație. PSD-ul are nevoie în mod real de o schimbare care să-l scoată din pasa neagră a ultimilor cinci ani, iar această schimbare era legată inclusiv de un nume nou. Cel al lui Ponta s-a potrivit cu acest curent și cu această necesitate. Ponta al V-lea poate să devină primul reformator de fond al unei stângi tot mai desprinse de realitățile sociale ale perioadei.
Titlu: Intrarea lui Geoană în decor
Nr Editie: 2985 Data: miercuri 24 februarie 2010
Printre primele măsuri luate de noul președinte al PSD figurează și mutarea biroului prezidențial din Kisseleff din dreapta scării de intrare – unde s-a aflat de pe vremea lui Iliescu – în stânga, la “bibliotecă”, lăsând celălalt birou la dispoziția vicepreședinților – “ca să nu mai stea pe scări”. Probabil că aceasta este una dintre amintirile cele mai dureroase ale noului lider, obligat să aștepte, pe vremea când era subordonat, în picioare, să fie primit și ascultat de șef. Totodată, Ponta a interzis intrarea cu mașinile în curtea sediului, excepție făcând doar președintele fondator, din rațiuni de vârstă. Asta îmi amintește de faptul că fiecare nou primar deschidea larg ușa principală la Primăria Capitalei, ca să intre, demn, poporul, doar că chestia asta ținea doar vreo două-trei luni. Nu cred că va ține mai mult nici la PSD. Să-l lăsăm însă pe Ponta să reformeze în liniște partidul. Și să ne întoarcem la Mircea Geoană. Teoretic, acesta n-ar mai avea ce căuta prin Kisseleff, ca să fie supus penitenței de a parcurge pe jos, ca orice muritor, drumul de la poartă până în clădire. « Rolul său public important » va fi jucat aproape exclusiv la Senat. Pentru că partidul îi acordă această șansă – ca răspuns la apelul său patetic din discursul de alegere de la Congres. A fost, poate, cel mai jenant discurs al său: acceptând aproape ideea că nu va câștiga, s-a concentrat pe solicitarea patetică a apărării fotoliului de președinte al Senatului, ca nu cumva acesta să intre pe mâinile dușmanului democrat. Nu va intra, pentru că nimeni nu are acest interes, dacă nu îl poate lua tot PSD-ul. Așa încât aceasta rămâne unica victorie a lui Mircea Geoana din șirul de eșecuri care i-au presărat parcursul politic la vârf în cei cinci ani de președinție. Nu știu cum s-ar fi descurcat altcineva, în contextul dat. Poate mai bine, poate mai rău. Cu toată lipsa lui de charismă și de forță, Geoană a înregistrat performanța de a nu rupe măcar partidul. Acesta a rămas aproape intact și, ca să fim drepți, poate că altfel am fi analizat astăzi lucrurile dacă în Decembrie Geoană ar fi mers la Cotroceni. Dar n-a mers. Cum, cu ce imagine va rămâne Geoană în istoria partidului său? În primul rând cu eticheta pe care i-a lipit-o de frunte fondatorul. Apoi cu incapacitatea de a reacționa în fața tentativelor de a fi ținut captiv de cei cărora le datora ajungerea și menținerea in funcție – unii lideri locali. Geoană a practicat politica “inelului” – a cercului din jurul său care primea beneficiul deciziilor sale și care avea întotdeauna prioritate în fața intereselor generale. El a reușit, mai mult ca oricare alt președinte, să îndepărteze sau să antagonizeze personalități importante ale structurii. Dar, cel mai mare rău pe care l-a făcut Geoană PSD-ului este ducerea imaginii acestuia in derizoriu, în ridicol. De la “flacăra violet” până la alte bazaconii de acest fel, precum vrăjitoarele de la Congres, sunt pete de culoare ce vor putea fi cu greu șterse din memorie. Dacă Geoană ar fi avut o intuiție mai bună – și sfătuitori mai inspirați – ar fi putut evita toată această pierdere de autoritate și de credibilitate, dacă ar fi demisionat din funcție după ratarea prezidențialelor. Ar fi rămas măcar în posesia beneficiului de dubiu în care a pierdut, poate nemeritat. După cinci ani de politică la vârf, de onoruri, influență și beneficii nu doar de imagine, Mircea Geoană intră în decor... Ca simplu cetățean, întâmplător președinte de Senat.
Titlu: Rabinul plezirist și contribuabilul Ițic
Nr Editie: 2986 Data: joi 25 februarie 2010
Dacă ați uitat bancul acesta, de pe vremea dictaturii, am să încerc să vi-l reamintesc într-o variantă contemporană. Ei bine, contribuabilul Ițic a ajuns la limita disperării. Mai întâi, ca funcționar public, a pierdut toate sporurile, inclusiv cele de timiditate și Dragobete. Apoi a venit un ministru nou, care l-a dat afară, pe motiv ca predecesorul umflase schema prea tare. Ajutorul de șomaj n-a reușit să-l încaseze, pentru că nu venise tranșa de la FMI. Nevasta lui, Rașela, se afla în aceeași situație. Nu mai avea de lucru – firma de confecții a dat faliment. De pensionat nu putea, pentru că Guvernul intenționa să prelungească vârsta pentru femei. Cei trei copii nu numai că nu mai primeau laptele și cornul la școală (furnizorul fugise cu banii încasați în străinătate), dar și asupra alocației pândea primejdia de a fi anulată, pentru că Ițic era considerat un om bogat: avea 3 Dacii pe care nu reușise să le caseze. Colac peste pupăză, soseau facturile majorate de gaze și curent, pe care nu aveau cu ce să le plătească. Socrii lui Ițic tocmai fuseseră evacuați pentru că nu-și mai puteau plăti întreținerea, pensia ducându-li-se pe medicamente, și se mutaseră la el, aducând și o nepoată, venită la studii din Israel, care nu mai găsise loc la cămin. Disperat de toată această situație, Ițic și-a luat inima în dinți și s-a înscris în audiență la rabinul Vlădescu, la minister. Spre surprinderea sa a fost primit, deși rabinul avea un program de interviuri la presă foarte încărcat. Stătea lungit în fotoliul său, cu o țigară de foi în mână, pe care consilierul Gheorghe tocmai i-o aprindea cu gesturi de expert („E din Cuba, de contrabandă”, i-a șoptit el boss-ului. Le-am luat din Panama”) . „Zi, Ițic, cum o mai duci? l-a întrebat, amabil, suflând cerculețe aliniate câte șase în aerul înmiresmat al cabinetului. „Rabi, sunt disperat. Nu mai rezist. Îmi vine să mă sinucid. Viața mea e un coșmar! Ce să fac?”, „Ai porc?” l-a întrebat Vlădescu. „Nu”. „Uite banii ăștia – e leafa mea pe luna asta – și cumpără-ți un porc. Dup-aia, bagă-l în casă. Și vino peste o lună să-mi spui cum e”. Ițic ia banii, cumpără porcul (îi mai rămân bani pentru niște bilete la Bingo) și îl bagă în casă. După o lună se duce din nou la rabin. „Ei, cum e?”. „Dezastru!Așa nu se poate trăi. Ce mă fac?”. „Scoate porcul. Taie-l!”. „Ba pardon, că noi nu mâncăm porc”. „Dă-l cuiva. Și vino să-mi spui cum îți mai e!” Ițic revine, după vreo săptămână, radios, cu priviri optimiste: „Nu știu cum să-ți mulțumesc, rabi. Sunt fericit! N-am crezut că ne putem simți cu toții atât de bine, fără porc în casă, îți mulțumesc din suflet!” „Ei, ai văzut?”- zise pleziristul rabin, întorcându-se către Gheorghe. „Acesta e porcul: impozitarea pensiilor, tăierea alocației pentru copii, chestiunea vârstei de pensionare… Totul e cum și când pui problema. Politică înaltă!”
Titlu: Sfârșitul unei povești de succes: Ringier!
Nr Editie: 2977 Data: luni 15 februarie 2010
În alte condiții de piață, achiziția Evenimentului Zilei și a săptămânalului Capital ar fi constituit o bombă. Asta, pe vremea când cele două publicații aveau și tiraj și influență. Și, mai ales, câștigau bani buni din publicitate. În cele de acum, nu reprezintă altceva decât o tentativă de salvare de la naufragiu. Cursul evenimentelor în presa scrisă este limpede. După ce s-au scufundat, pe rând, Ziua, Cotidianul și Gardianul, semnalele SOS au început să se audă dinspre Ringier, gigantul elvețian al presei scrise. Este, practic, finalul unei povești, de succes și de insuccese, începută în urmă cu 16 ani, în 1994, când elvețienii achiziționau, la un preț modic, prima publicație românească – Capital. Expansiunea, începută în Europa de Est și concretizată în achiziționarea a importante segmente de presă scrisă în Cehia, Slovacia și Ungaria, a continuat în România, pe fondul subcapitalizării unei prese făcute mai degrabă cu entuziasm decât cu profesionalism. După ce au obținut titlul cel mai râvnit – Libertatea (operațiune pe care am girat-o într-un moment când „primul ziar al Revoluției” nu prea avea alternative) grupul elvețian a început o amplă acțiune de modernizare, ce urma să aducă cele două publicații (cărora li s-au adăugat în scurt timp altele) la standardele profesionale elvețiene. Capital a devenit un brand redutabil, iar „Libertatea”, transformată în tabloid, a bătut recordurile precedente de tiraj, redevenind un ziar popular, cum fusese înainte de Revoluție, „Informația Bucureștiului”. Ofensiva elvețiană a adus în ograda grupului un ziar de sport (abandonat la scurt timp), câteva reviste și – finit corona opus – Evenimentul Zilei, după ce acesta trecuse printr-o filieră germană. Feluriții emisari de la Lucerna au câștigat și au pierdut, pe rând, bani mulți, venind și plecând. Treptat, managementul elvețian s-a molipsit de bolile lumești ale Orientului și lucrurile au început să scârție. Criza a dat lovitura decisivă: sub impactul scăderii vânzărilor și al implicării politice, ziarul- fanion   „Evenimentul” a început să aibă probleme.Vânzarea sa nu este altceva decât o operațiune de salvare „in extremis”, iar prețul vehiculat (8 milioane) o glumă. Noul proprietar nu prea are expertiză în domeniu - „Curierul Național” se târăște de 15 ani la limita supraviețuirii) și nici televiziunea nu o duce prea bine (după ce puțina audiență s-a împărțit la doi). Nu cred nici că ar fi mâna Cotrocenilor la mijloc: Mai degrabă este vorba despre o „inginerie mediatică”, ce are drept scop obținerea unor avantaje de traseu printr-o ofertă de susținere politică. Odată cu această operațiune ia sfârșit și povestea de succes a capitalului străin pe piața românească - cu excepția Ringier, celelalte au fost sortite eșecului (Bertelsmann, WAZ), iar peisajul presei scrise va arăta tot mai arid când sponsorii altor câteva publicații cu back-ground vor ajunge la fundul sacului.
Titlu: Ofensiva lui Năstase
Nr Editie: 2976 Data: sâmbătă 13 februarie 2010
Există, chiar și în lucrurile fără o aparentă importanță, semnificații ce pot depăși cadrul acestora. De doi ani, un site de Internet – NEWS INTERCEPTOR – alcătuiește un TOP VIP al celor mai mediatizate personaje publice în presa scrisă. De la început, președintele Traian Băsescu a fost abonat cvasipermanent la primul loc, pe care-l datora atenției de care se bucurau acțiunile sale de impact la public. De la începutul acestui an se face simțită o modificare: tot mai des, prima poziție revine altor competitori, președintele retrăgându-se pe pozițiile inferioare. Principalul său concurent rămâne Emil Boc, ca fiind cel mai expus din punct de vedere mediatic, dar nu numai el. Ieri, vineri, s-a întâmplat însă un lucru neașteptat: pentru prima oară în cei doi ani de mediatizare, în fruntea listei s-a aflat Adrian Năstase. Un obișnuit al primului „decar”, el nu a mai spart niciodată „zidul” podiumului, de când nu mai are funcțiile publice de vârf care făcuseră din el un răsfățat al mediilor de informare, indiferent de natura acestui răsfăț. Vorbeam de o semnificație specială a momentului: este aceea că, deși s-a lansat în această campanie – de recucerire a șefiei PSD – cu multe precauțiuni, acțiunea sa poate deveni una de succes. După cum decurg lucrurile în PSD, deja se poate spune că alegerile vor fi o competiție în doi – între actualul și fostul președinte. Celelalte pot fi trecute, de acum, la capitolul „pierderi colaterale”. Fiecare are atu-uri și handicapuri. Geoană pleacă din pole-position, cu avantajele stăpânirii comenzilor organizatorice și cu sprijinul masiv al liderilor locali cărora le-a dat libertate de mișcare în schimbul susținerii. Handicapul său major îl constituie faptul că s-a aflat în fruntea oștilor care au pierdut toate bătăliile importante din mandatul său. Năstase poartă în spinare „dosarele grele” ale DNA-ului (de care se „ușurează” pe măsură ce se apropie trimiterea în instanță, unde multe dintre acuzații pot fi demontate cu ușurință) și resentimentele foștilor colaboratori pe care i-a controlat prea strict. Are, în schimb, avantajul reputației de bun organizator și al capacității de efort ce fac din el, practic, unica speranță de revigorare a unui partid aflat pe toboganul pierderii de audiență și de susținere populară. Este limpede, Năstase se află în ofensivă și scrutinul intern din 20 februarie va fi, probabil, cel mai îndârjit și mai strâns din istoria acestui partid.
Titlu: Competența - între stat și privat
Nr Editie: 2975 Data: vineri 12 februarie 2010
Se vorbește mult, în ultima vreme, despre competență. Despre competența managerială. Este o noțiune care acoperă întregul edificiu statal. O țară poate să funcționeze doar pe baza administrării competente a tuturor mecanismelor sale, fie ele private sau de stat. Exstă, însă, o deosebire - cel puțin în ceea ce ne privește pe noi, românii. În sectorul privat gradul de competență este măsurabil. Rezultatele economice sunt cele care confirmă sau infirmă gradul de competență. Aproape orice promovare se face pe baza unor precedente, a unor performanțe care pot fi verificate. Iar lipsa de competență nu poate fi tolerată decât cu riscul eșecului financiar. De aceea, veniturile managerilor din sectorul privat sunt considerabil mai mari decât ale celor din sectorul public. Evident, aceste observații sunt valabile pentru un mediu privat consolidat, verificat de practica economică. Competența din sectorul de stat are caracteristici aparte. Este o competență de un tip special, care de obicei, nu se măsoară în performanță. Pentru că nici entitățile publice nu se ghidează după acest principiu. O regie sau o companie de stat funcționează după alte reguli. Ele utilizează fonduri publice, față de care managementul nu se simte obligat să răspundă. Un director de mare companie se preocupă mai degrabă de construirea sistemului de relații care să-l protejeze, decât de performanța economică. Un director de agenție nu este numit pentru că și-a confirmat, anterior, abilitățile, ci pentru că reprezintă o formațiune politică, cea care îl desemnează în funcție de resursele umane și interesele proprii. Foarte adesea, un astfel de manager, care duce de râpă o instituție, este promovat într-o funcție mai înaltă și mai complexă. Criteriile de performanță din contracte sunt stabilite formal, ca să poată fi atinse în orice condiții, chiar și în cele de faliment. Procedurile de promovare din domeniu țin de apartenența de grup sau de soliditatea relațiilor din sistem. O vreme a existat un decalaj între nivelul retribuțiilor din privat și cele de la stat în favoarea primelor. Treptat dar sigur, lefurile de vârf de la stat au crescut, ajungând să le concureze pe celelalte prin felurite procedee – între care cele mai uzitate sunt numirile in Consiliile de Administrație. Creșterea a fost viguroasă la nivelul superior al administrației publice, funcțiile din această categorie devenind veritabile sinecuri și surse de îmbogățire nejustificate! Ce grad de competență a avut doamna Lulache de la Fondul Proprietatea, care a câștigat mai mulți bani decât omologi de-ai săi de la multinaționale? Cât de supercompetent e dl Ionuț Popescu, un fost ministru de Finanțe mediocru, licențiat la scurt timp după ce fusese   numit, care încasează acum de la stat sume enorme? Dacă ar fi cu adevărat interest de chestiune, premierul Boc ar trebui să facă o analiză serioasă referitoare la banii care se scurg în buzunarele unor înalți funcționari publici sau alți angajați ai unui stat care nu face nici un fel de performanță pentru a le justifica. Ar trebui, însă, să o facă sacrificându-și interesele de partid și clientela aferentă.
Titlu: Poiana lui Iocan de la Brașov
Nr Editie: 2966 Data: marți 02 februarie 2010
Mai nou, „centrul vital” al politicii românești a devenit Poiana Brașov. Acolo, la înălțime și la răcoare, partidele (importante) preferă să discute și să dezbată viitorul lor și al țării. Singura excepție este cea a maghiarilor, dar aceștia au propriile lor Harghita și Covasna pentru a-și aduna activul și a-l pune la treabă. Deci: PSD-ul, PNL-ul și PDL-ul au simțit nevoia să-și clarifice, în această perioadă, agendele de lucru. Și au făcut-o, fiecare după cum a considerat: informal, formal sau amical. Cea mai „amicală” întâlnire a fost aceea a social-democraților: mobilizați de mobilizatorul Vanghelie, șefii de organizații s-au adunat, săptămâna cealaltă, pentru a discuta subiectul numărul unu: susținerea perdantului Geoană pentru un nou mandat. Și cum o asemenea reuniune trebuie să se lase cu niște rezultate, dinamicul Niță a anunțat triumfător: 39 de șefi de filiale îl susțin pe actualul președinte! În condițiile acestea, ceilalți (potențiali) candidați ar fi trebuit să se retragă rușinați de îndrăzneala lor. N-au făcut-o. Ba, dimpotrivă, chestia asta parcă i-a mobilizat. Rând pe rând, Mitrea, Diaconescu, Năstase și chiar Andrei Alexandru s-au anunțat ca pretendenți la titlu. Cu șanse diferite. Cert este că la Poiană s-a declanșat, practic, o campanie care în perioada următoare va atinge cote maxime – pe fondul contribuției ANI la clarificările necesare. Dacă PSD-ul e în fierbere, PNL-ul se coace la foc mic. În aceeași ambianță montană s-au ciocnit – fără scântei – taberele „Antonescu” și „Tăriceanu”. Primul este tot mai sigur pe el – datorită recordului de 20% de la prezidențiale (un record pur teoretic, neomologabil), în timp ce al doilea încearcă o formulă de rezistență pasivă (de ce să tot schimbăm statutul? – zice el, uitând că făcuse la fel când avea pâinea și cuțitul). În fine, PDL-ul este pradă celor mai intense preocupări de clarificare doctrinară din istoria sa. După un deceniu de compromisuri și de convenții tacite, democrații simt că a venit momentul unor definiri publice. Sigla „liberală” îi deranjează tot mai mult, la fel și trandafirul veștejit de la defunctul FSN. Cei vechi, care au dus „greul”, ar vrea să li se recunoască meritele. Cei noi vor acces la pârghiile puterii. Bătălia surdă dintre aceștia răbufnește tot mai des și calificativul de „cel mai disciplinat partid” tinde să devină anemic. E drept că actele de indisciplină nu se manifestă la adresa autorității președintelui (aproape) fondator, pe care nimeni nu o pune în discuție. Se manifestă, însă, acut, concurența dintre aripa executivă și cea parlamentară a partidului, cea de-a doua considerându-se discriminată în luarea deciziilor și în participarea la beneficiile guvernării. În linii mari, reuniunile în serie de la Poiana Brașov anunță un an frământat: în absența vreunui scrutin electoral electoral, vor abunda cele interne, de partid. Acestea vor schița profilul entităților care se vor arunca în lupta pentru configurația politică a lui 2012.
Titlu: Mecanismele nesimțirii
Nr Editie: 2967 Data: miercuri 03 februarie 2010
O recentă emisiune economică de la televiziune încerca să găsească rațiunea pentru care, în plină criză și austeritate, continuă să funcționeze salarii (și pensii) nesimțite. Era invitată o doamnă care bătuse toate recordurile precedente de încasări salariale (avea, ca director al unei instituții financiare a statului, o remunerație de 17 000   de euro pe lună, încasările sale totale dintr-un an ajungând la jumătate de milion de euro!) și care încerca să argumenteze prin responsabilitățile deosebite ce decurgeau din administrarea celor câteva miliarde ale Fondului. Un participant la discuție, provenit din mediul privat, a dorit să pună punctul pe Y: nu doamna e vinovată că a avut (între timp fusese schimbată) leafă mare, bravo ei că și-a negociat bine job-ul; vinovați sunt cei care i-au dat-o, care au considerat justificate pretențiile sale. Într-adevăr, lucrurile cam pe aici se învârtesc: aș fi mai precaut decât dl Boc când aș vorbi despre salariile și pensiile „nesimțite”. În fond, beneficiarii acestora n-au pus pistolul la tâmpla autorităților zicând: nu ne dați cât vrem noi, vă zburăm creierii! Nu: nesimțite sunt creierele celor care au gândit procedeele prin care au făcut posibile aceste sfidări ale bunului simț și al realității. Cei care au creat – cu intenție – premisele ca unii dintre salariații sau pensionarii de lux să poată primi sumele exorbitante pe care le încasează. Împotriva acestora ar trebui să   se îndrepte, în primul rând, acțiunea guvernamentală. Să depisteze cazurile de încălcare a unor atribuții și a unor norme, abuzul de reglementare părtinitoare. Desigur, celebrul Geică nu și-a fixat el pensia. El doar și-a mărit leafa și s-a autoangajat ca și consilier propriu, și-a dat toate sporurile posibile pentru ca pe baza acestor cumuluri să poată ieși la pensie cu câteva sute de milioane pe lună. Mai este, însă, un amănunt care trebuie luat în calcul: nu puține dintre reglementări au avut ca autori sau promotori pe viitorii beneficiari! Au creat niște reglementări de care să se poată bucura ei înșiși. Revenind la cazul de la care am plecat: doamna Lulache – căci despre dânsa era vorba -   o fi un specialist eminent în finanțe. Dar tare mi-e teamă că lucrul care a contat cel mai mult la numirea sa a fost amiciția cu nevasta premierului și calitatea de nașă de cununie a unui ministru liberal. Iar când a numit-o, cel care a numit-o, s-a gândit și să o protejeze de viitoarele „intemperii”. Cum altfel poate fi înțeleasă larghețea cu care au fost acceptate clauzele care au făcut ca la licențierea sa, cu cinci luni înainte de termen, doamna în cauză și cei doi colegi de doctorat să încaseze compensații de jumătate de milion! De euro! Vă asigur că acest caz nu e singular. Există numeroși alți angajați ai statului puși în funcții bănoase, beneficiari ai unor „asigurări” care fac de preferat o eventuală demitere. Imaginați-vă câți bani se vehiculează în acest mod din bugetul sărăcăcios al statului spre buzunarele și conturile privilegiaților. Gândiți-vă doar câte pensii s-ar fi putut majora doar cu banii cu care a fost compensată doamna Lulache, prietena fostului premier. P.S. Că guvernul Boc e hotărât să repare astfel de nedreptăți ne-o dovedește tot Fondul Proprietatea: noul director, cel care i-a luat locul doamnei cu pricina, fost consilier economic al dlui Boc, a solicitat imperios să nu primească un salariu mai… mare decât cel pe care l-a avut aceasta! Asta modestie! Asta austeritate! Acesta bun simț!
Titlu: Mielul Dinescu și țâța statului
Nr Editie: 2968 Data: joi 04 februarie 2010
A.N.I. fluieră din nou în biserică: l-a găsit incompatibil până și pe Mircea Dinescu. Zic oamenii lui Macovei (bărbatul) că poetul, încă din 2006 ar fi în culpă, funcționând concomitent atât ca membru al Colegiului CNSAS, cât și ca administrator al unor societăți comerciale. Ei și, răspunde poetul. Unde-i incompatibilitatea? La Colegiu îi urmărește pe ăia de-au făcut poliție politică, iar la Cetate pe cei care fac vin, ca la orice fermă. Ce are biblioteca cu vinoteca? Ce n-a înțeles ANI este următorul lucru: că Mircea Dinescu este într-o neîntreruptă incompatibilitate, de când s-a creat CNSAS. Fie că a făcut afaceri de presă, fie ca s-a ocupat de agricultură, a avut întotdeauna preocupări pragmatice în nume propriu. Numai că nu l-a deranjat nimeni. Datorită prestigiului său artistic, dar mai ales datorită gurii lui mari. Ca colegian, Dinescu lua leafă de la stat și făcea emisiuni la televiziunile diverșilor moguli. Când Voiculesc a refuzat să-i satisfacă pretențiile salariale, l-a dat în gât ca securist, influențând vădit votul din Colegiu (unii erau de părere că n-ar fi fost chiar așa). Mai mult, tot ca slujbaș al statului, într-o demnitate publică, Mircea Dinescu s-a angrenat în diverse campanii politice - ultima dată ca susținător al lui Geoană în alegerile prezidențiale. Deși sunt numiți pe criterii politice, membrii Colegiului nu prea  au voie să facă politică, sau nu li se recomandă să facă la modul ostentativ în care a făcut-o Dinescu. Ideea este că în tot acest timp, distinsul poet s-a considerat în afara regulilor comune, scutit de obligațiile care revin altora, sinecura de la Colegiu considerând-o un fel de ofrandă publică adusă talentului său. Deloc un miel blând, i s-a părut firesc să sugă și la țâța statului și la cea a sectorului privat - de unde și uimirea cu care a primit vestea de la ANI, pe care sunt sigur că o va combate cu toate mijloacele care-i stau la dispoziție. Și cu argumente pe măsură: vezi bine, se urmărește eliminarea sa de la Colegiu. De către securiși, bineînțeles.
Titlu: Un congres cu cântec (dar fără voie bună)
Nr Editie: 2969 Data: vineri 05 februarie 2010
Efervescența democratică din PSD este aproape fără precedent. Niciodată până acum nu s-au vehiculat atât de multe (și de diverse) opțiuni pentru conducerea formațiunii (la ultimul congres, realegerea lui Geoană a fost o simplă formalitate). Niciodată alegerile nu au fost precedate de campanii atât de înverșunate (pe fond) ca acum. Niciodată, parcă, autoritatea președintelui în funcție nu a   fost contestată atât de categoric. Și, mai ales, niciodată nu au emanat atât de multe idei și poziții de la baza partidului - activul local. Cei mai puțini familiarizați cu specificul democrației interne de partid ar fi tentați, poate, să spună: e foarte bine că sunt mai mulți candidați! Vor avea prilejul să-l aleagă pe cel mai bun! Situația este nițel diferită: aici nu electoratul tradițional, cel obișnuit, trebuie convins, și nu acesta va depune în urne, pe 21 Februarie, buletinul cu candidatul preferat. De data aceasta avem de-a aface cu o masă electorală specializată. E vorba despre activul de partid, despre cei implicați în structurile organizatorice ale partidului, cei asupra cărora rezultatul final va avea efecte directe. Activul judecă votul prin prisma intereselor personale sau de grup. Aici, mai debgrabă decât în alegerile obișnuite, voturile pot fi dirijate. Într-o măsură mai mare sau mai mică. Realitatea va fi pe undeva pe la mijloc, între opțiunea dictată de propria conștiință sau propriul interes și acela al structurii de bază din care face parte alegătorul respectiv, al cărui viitor depinde de atitudinea celor de pe scara ierarhică. Indiferent câți candidați și-au anunțat deja intențiile - unii vor păstra surpriza pentru ajunul Congresului - lupta va fi una strânsă și se va da între cel mult trei candidați cu șanse. Prima șansă rămâne în posesia lui Geoană care, ca orice președinte în exercițiu, pleacă din pole-position. A doua este cea a lui Năstase, în care nu puțini dintre membrii partidului văd șansa unei revigorări pe care Geoană nu poate să o realizeze, chiar dacă se tem de revenirea unor pusee autoritariste. Cea de-a treia rămâne la nivelul duetului Mitrea - Diaconescu sau Diaconescu - Mitrea. Aș înscrie-o mai degrabă, la categoria "surprize". Dar, dacă vă amintiți, o surpriză a fost și victoria lui Geoană din 2005, iar unul dintre artizanii acesteia a fost chiar Mitrea. Congresul următor este, probabil, unul de cotitură. De el va depinde soarta viitoare a partidului, pus în situația de a alege între deteriorarea lentă, dar continuă, a influenței sale în masa electoratului și efortul unor repoziționări în fața propriului său destin.
Titlu: Scutul de mărgăritar
Nr Editie: 2970 Data: sâmbătă 06 februarie 2010
Vestea era, într-adevăr, prea importantă ca președintele să nu-l deranjeze (telefonic) imediat pe Geoană, la Consiliul Național, tocmai când cuvânta Diaconescu, reclamând afrontul adus într-un document ce spunea despre el că se „gudură” pe lângă Băsescu. România a fost invitată să facă parte din structura scutului antirachetă! A venit special la București un subsecretar de stat american, iar Traian Băsescu a tratat subiectul ca pe unul de maximă importanță, convocând pe loc CSAT-ul. Cu o rapiditate exceptională, forul suprem de apărare a acceptat invitația cu bucurie, urmând ca pașii legislativi următori să pună în operă acest proiect. Ce se desprinde din acest „break news”? În primul rând: este primul semnal pe care administrația Obama îl dă vizavi de România. Până acum, vreme de un an, nu am existat pentru partenerul nostru strategic din Irak și Afganistan. În al doilea rând: oferta care ni se face este una refuzată – parțial – și de polonezi și de cehi. În al treilea rând: intrarea în acest program nu presupune că vom primi totul de-a gata. Pentru securitatea pe care ne-o oferă scutul va trebui să pătim. Costurile pentru amplasamente și pentru compatibilizarea sistemelor se vor ridica, se zice, la vreo 2-300 de milioane de dolari. Pe care va trebui să-i scoatem din buzunarul bugetului în umătorii 3-4 ani. În al patrulea rând: prezența scutului pe teritoriul nostru ne transformă, automat, într-o țintă. Nu pentru ruși – pentru că Băsescu ne-a asigurat că nu de ei ne e teamă – ci pentru alți deținători de rachete, care până acum ne-au ignorat. În al cincilea rând: instalarea scutului ne va crea, cu siguranță, probleme în relația bilaterală cu rușii, care nu vor rata prilejul să acuze o atitudine neprietenoasă, decurgând direct din atitudini și declarații la vârf făcute în ultimii cinci ani. Pe acest fond, o apropiere (economică) între noi și ruși se amână din nou. În al șaselea rând: nici Uniunea Europeană nu va privi cu ochi buni acțiunea noastră individuală, care, din nou, nu ține cont de principiile de coordonare la nivel de comunitate… Și așa mai departe. Subiectul e însă prea proaspăt pentru a fi disecat cu precizie. Primul sentiment este că ne-am pricopsit cu o tichie de mărgăritar. Sau poate nu?
Titlu: Boc salvatorul!
Nr Editie: 2971 Data: luni 08 februarie 2010
Emil Boc merită un monument: a salvat 200 000 de români! Le-a salvat locurile de muncă: Guvernul a adoptat o ordonanță potrivit căreia statul va prelua pentru trei luni plata contribuției la asigurările sociale a angajaților trimiși în șomaj tehnic, care vor putea primi 75% din leafă. Vă imaginați ce bucurie pe familiile ale căror membri erau amenințați cu pierderea definitivă a slujbei! Cu siguranță că se va închina câte un pahar (din băutura luată pe datorie de la buticul din cartier) în sănătatea sa și a familiei dumnealui, pentru grija părintească pe care o manifestă pentru oamenii muncii. Poate că și unii angajatori vor da de dușcă câte un pahar de whisky, recunoscători că-și pot ține oamenii încă trei luni fără să-i piardă. Ce se va întâmpla, însă, după aceste trei luni? Dacă climatul nu se îmbunătățește și firmele nu-și pot relua activitatea? Logic – șomajul clasic va lua locul șomajului tehnic. Șomerii „tehnici” vor deveni șomeri-șomeri. Și nu vor mai avea ce să bea în sănătatea nimănui. Nu contenesc să mă uimesc cum reușește dl Boc să convertească fiece înfrângere a politicii guvernului său, în câte o mică victorie! Transformăm șomajul în șomaj tehnic – dăm o lovitură crizei! Nu prea mare. Pentru că, de pildă, cei peste o sută de mii de șomeri bugetari nu vor putea beneficia de această facilitate, pentru că statul nu-și întrerupe activitatea când afacerile merg prost. Statul merge înainte, iar șomerii săi trebuie să se descurce cum pot. Vestea pe care ne-a dat-o premierul costă statul: el va plăti, de la buget, sumele pentru asigurări sociale. Este măsura tipică pentru principiile care stau la baza concepției oficiale ce guvernează anticriza: cheltuim mai mult ca să pierdem mai puțin! Nu cheltuim să producem! Bugetul pe 2010 poate să rămână în istorie ca cea mai nepotrivită metodă de a combate o situație de criză: banii – teoretici – de la bugetul de stat au fost împărțiți pe conturi de cheltuieli. Nu pe conturi de producție. O producție care să producă bani cu care să se achite taxe și impozite! Nu taxe și impozite pe ce nu se mai produce!
Titlu: ROMÂNIA : Cod portocaliu 2010
Nr Editie: 2972 Data: marți 09 februarie 2010
Odată cu câștigarea alegerilor ce către Traian Băsescu și cu validarea Guvernului Boc 4, în România s-a instalat « codul portocaliu ». Spre deosebie de meteorologie, în politică, acest cod înseamnă o grămadă de atenționări despre pericolele care pândesc nația. Prima atenționare este cea referitoare la competență: există riscul major ca prin numirea în principalele funcții publice a unor persoane incompetente, să se rateze toate țintele - în special acela care vizează combaterea crizei și a efectelor sale. O altă atenționare este cea de ordin social : aplicarea unui program pripit și negândit de restrângere a cheltuielilor publice riscă să arunce în șomaj un număr-record (peste un million) de persoane. Acestora li se oferă un ajutor de șomaj, care vlăguiește și mai tare bugetul, în condițiile în care acești oameni nu mai pot produce taxe și impozite. Printre pericolele care pândesc România în 2010 se numără și stagnarea aproape completă a investițiilor în lucrări publice. Există riscul ca în 2010 să nu se dea în funcțiune niciun centimetru de autostradă – nealocându-se niciun ban în acest scop. Asta înseamnă că decalajele României față de restul Uniunii Europene se vor amplifica, odată cu condiția noastră de membru marginal. Cea mai gravă consecință a acestei stări rămâne, însă, “portocalizarea”, în ritm susținut, a clasei politice. Partidul aflat la putere își va continua acțiunea de înlocuire din orice funcție publică a reprezentanților altor partide cu cei proprii, concomitent cu o amplă acțiune de racolare a membrilor din alte formațiuni politice. Această acțiune are loc în scopul consolidării susținerii parlamentare a partidului dlui Boc, pentru a nu mai avea nevoie să recurgă la sprijinul unei formațiuni ad hoc sau conjuncturale. “Codul portocaliu” tinde să acopere, în cursul acestui an, întreaga suprafață a țării, cu efecte dintre cele mai dramatice pentru populație. Singura soluție de a putea ieși din această situație ar putea fi niște alegeri anticipate...
Titlu: Omagiu liber-schimbismului
Nr Editie: 2973 Data: miercuri 10 februarie 2010
Aproape că a trecut neobservată aniversarea a 20 de ani de la crearea celui mai original partid din România: Partidul Liber-Schimbist. Descins direct din filosofia lui Caragiale și din viziunea sa artistică asupra politicianismului, renăscut brutal după Revoluție, acest partid a fost o prezență greu de ignorat în cei vreo doi ani în care a funcționat, având reprezentanți aleși în Parlament și în consiliile locale. Nefiind nici pe departe luat ca o glumă de cele câteva zeci de mii de votanți, PLS-ul oferea o alternativă lucidă la exemplele demagogice și populiste la care se dedau de zor partidele apărute ca ciupercile după ploaie pe solul pârjolit o jumătate de secol de partidul unic. Nu puține dintre principiile acestui partid ar putea fi privite cu maximă seriozitate și astăzi. Unul însă – cu rol de legatar, se dovedește mai actual ca oricând. Se preciza în statul partidului că rândurile sale vor fi deschise tuturor celor care-și pierd identitatea inițială, tranferându-se, cu arme și bagaje, dintr-un partid în altul. Automat, aceștia urmau să obțină calitatea de liber-schimbiști,   beneficiind de calitățile pe care le implică mesajul politic. Iată, astăzi mai mult ca oricând, spiritul liber-schimbismului este prezent, și sub drapelul său evoluează un veritabil partid! Este vorba despre „independenții” dlui Oprea, care pot fi caracterizați oricum, numai independenți nu, atât timp cât fac din această calitate o monedă de schimb. Adică, părăsind partidele sub a căror „culoare” politică au avut acces și succes în Parlamentul României, constituie o falsă independență, care-și oferă serviciile celui care plusează și le oferă mai mult decât ceea ce primiseră acolo de unde au plecat. Desigur, lista motivațiilor unui divorț politic poate fi foarte lungă, și împănată de elemente subiective și obiective. Între acestea, cel mai puternic argument ar fi „nepotrivirea de caracter” – atunci când idealurile care l-au călăuzit pe respectivul parlamentar, sunt trădate de cei aflați în fruntea partidului, care o apucă pe căi cu care acesta nu este de acord. Reacția cea mai justificată ar fi părăsirea – odată cu partidul – și a incintei parlamentare. Acest lucru nu se întâmplă însă niciodată, leafa de parlamentar și beneficiile ce decurg din această calitate fiind considerate mai prețioase decât idealurile. Dacă aruncăm o privire pe lista celor care formează efectivul partidului „Independent”, vom vedea că, cu câteva (puține) excepții, acesta e format ori din debutanți în arena parlamentară, ori din personaje anonime, care nu s-au remarcat niciodată prin nimic. Sunt personaje, care n-au găsit o altă cale de a ieși din anonimat decât prin gestul dezertării. O altă caracteristică a acestei categorii este aceea că, în exclusivitate, independenții provin din formațiunile aflate în opoziție. Nu există nici măcar un caz de parlamentar din PDL, de exemplu, care să fi fost nemulțumit de politica dlui Boc și să părăsească partidul, încolonându-se în detașamentul comandat de generalul Oprea. Ar fi fost și caraghios să se întâmple așa ceva. Cazuri de trecere de la un partid la altul, prin etapa „independenței” au mai fost. Niciodată, însă, în proporția înregistrată acum și într-o formulă care, practic, parodiază ideea de partid. Iată de ce, pentru a intra în normalitate, le propun independenților să-și asume moștenirea liber-schimbistă. Să se defileze sub drapelul ei.
Titlu: Ăștia ne cred proști
Nr Editie: 2974 Data: joi 11 februarie 2010
Pe măsură ce România se adâncește în criză, iar viața de fiecare zi devine tot mai greu de suportat de către omul de rând majoritar, incompetența și incoerența unei guvernări buimace ies tot mai mult în evidență. Cu fiecare apariție în fața "românilor", premierul Boc este tot mai puțin convingător, ideile și afirmațiile sale contrazicându-se frecvent sau bătându-se cap în cap cu realitatea. Efortul de combatere a efectelor crizei și de redresare a economiei apar tot mai stângace și mai lipsite de efecte. Prins în cleștele incapacității cronice de a genera venituri la buget, Guvernul se mulțumește să taie cheltuieli de unde se poate sau de unde îi convine. Dar toate astea n-ar fi nimic, le cunoaștem, ne-am obișnuit cu ele. Grav este că premierul și ai lui ne privesc în ochi și ne mint în față, ca pe ultimii proști ai Europei. Vine dl Boc și spune: mărim vârsta de pensionare la 65 de ani pentru că așa ne cere Europa! Nici vorbă de așa ceva. Chestia asta au inventat-o ei. Europa nu se bagă în treburile noastre. Mai ales când e vorba de o gogomănie ca asta: pentru cine mărești vârsta de pensionare? Pentru cei un milion de șomeri? O altă gogoriță cu care Boc ne-a împuiat capul este aceea a salariilor și a pensiilor "nerușinate". Nerușinată este mare minciună țesută în jurul acestei legende populiste. Pentru că adevărații nerușinați nu sunt cei care iau aceste pensii și salarii, ci cei care le dau, care le-au dat posibilitatea să funcționeze. Tot dl Boc ar vrea să ne facă să credem că de vină sunt guvernele anterioare, care și-au răsplătit astfel clientela. Dar dânsul ce face? O veștejește pe dna Lulache, prietena lui Tăriceanu, că lua la Fondul Proprietatea jumătate de milion de euro anual și îl numește în loc pe prietenul său Ionuț Popescu, căruia îi dă același salariu nerușinat. Tot el ne aiurește că scade lefurile miniștrilor, secretarilor de stat, șefilor de agenții, compensându-i în schimb cu mănoase sinecure prin Consilii de Administrație ale unor entități de stat falimentare, de unde încasează zeci de mii de euro lunar ca să participe la câte o ședință! Tot dl Boc semnează cu ochii deschiși numiri de șefi portocalii pe la regii sau companii naționale, ale căror lefuri actuale sfidează nerușinarea celor vechi. Ba îi mai și compensează generos prin contracte menite să-i pună la adăpost dacă vor veni alții să-i dea afară și să-și pună oamenii lor. Dar cea mai ordinară minciună la care se dedă dl Boc - propriul său purtător de cuvânt, pentru că nu scapă niciun prilej de a se da în stambă în fața românilor - este cea cu revizuirea pensiilor. Dânsul vrea să ne facă se credem că va inaugura epoca legilor cu efecte retroactive, că își va bate joc de cel mai elementar principiu de drept, scăzând pensiile mari sau exagerate, sau speciale. Să i-o spună lui Mutu (când e amețit de tras pe nas): nu va reuși să facă asta! Se va trezi cu tot atâtea procese pe care, le va pierde în orice instanță! Poate, cel mult, să modifice sistemul viitor de acordare a pensiilor, dar nu pe cel trecut. Cu același tupeu vrea să ne ia față afirmând că va obine în acest fel vreo două miliarde de dolari. Și ce va face cu ei? Pentru că a apucat să spună că pensiile nu se vor mări? Va finanța cele șapte servicii secrete și cei peste șaizeci de mii de angajați ai acestora? Ceaușescu plătea doar opt mii de securiști asta ca un amănunt neimportant. Un lucru e limpede: guvernanții aceștia (ca și ceilalți) ne cred proști. Și mai cred că pot să întindă ața minciunii la infinit. Se înșeală!
Titlu: Cristi
Nr Editie: 2987 Data: vineri 26 februarie 2010
Așa îl apelează colegii și ziariștii. Nu "Domnul Diaconescu", nici măcar "Diaconescu", ci "Cristi". Asta indică percepția unei persoane simpatice, apropiate, fără goma diplomatică pe care ar implica-o statutul său profesional. De când a făcut pasul în politică, promovat de Năstase de la Externe, la Ministerul Justiției, Cristian Diaconescu s-a impus în rândul colegilor prin calitățile sale de intelectual autentic, de bun vorbitor și de persoană aptă să întrețină relații cordiale cu cei din jur, evitând tensiunile. Pe baza acestor date partidul a decis să-l arunce în luptă, în campania municipală din 2008. Din păcate, Diaconescu a repetat, parcă la indigo, aventura similară a șefului său Geoană, din 2004, pierzând din primul tur în favoarea lui Oprescu. Au venit apoi alegerile parlamentare și intrarea la guvernare a PSD-ului alături de PDL, când postul de ministru de Externe părea înadins croit pentru el. În cele vreo nouă luni în care s-a aflat la comanda diplomației, Cristian Diaconescu a reușit performanța să nu se vadă! Fără ca Băsescu să-și opereze îndatoririle de resort într-un mod abuziv. Pur și simplu, aflându-se într-o poziție cu mare expunere mediatică, a reușit performanța de a nu ieși în evidență cu nimic! Nici măcar prin gafele prin care s-au remarcat predecesorii săi. Campania pentru alegerile prezidențiale social-democrate a marcat o etapă aparte în cariera sa politică. A oscilat aproape permanent între intenția de a candida și puseurile de renunțare. A oscilat și între susținerea diferiților candidați care, toți, l-ar fi dorit în echipa lor. Diaconescu însă a crezut - nu știu cu câtă tărie - că ar putea avea propria sa echipă și a rămas pe poziție până în ultimul moment. Când - definitoriu de acum - s-a retras în favoarea celui care se desprindea tot mai vizibil în perdant. Vârful de mediatizare l-a cunoscut însă, Cristian Diaconescu, abia când și-a anunțat despărțirea de partid. A făcut turul tuturor televiziunilor, dând aceleași explicații neconvingătoare și reușind să buimăcească pe toată lumea prin incoerența argumentelor. Cu această rundă finală și-a făcut, practic, cel mai mare deserviciu, demonstrând ceea ce unii doar bănuiau: că nu are nici forța, nici argumentele necesare unui lider autentic. Că nu a reușit să coaguleze în jurul său nicio echipă. Că nu are busolă politică. Alăturându-se colecției pestrițe de personaje din jurul lui Oprea, începe el însuși să poarte amprenta petelor specifice unei anumite rase. Și de politicieni. Rămânând ceea ce este: Cristi.