Titlu: După ei potopul?
Nr Editie: 2945 Data: marți 05 ianuarie 2010
După aproape două săptămâni de vacanță (pentru unii, aceasta ține din Octombrie, de la demiterea Guvernului Boc) românii domnului Băsescu revin la lucru. Fără prea mult chef și cu puține speranțe că vor trăi mai bine. De regulă, traiul mai bun se bazează pe mai multă muncă, sau pe muncă mai eficientă, dar noi ne-am obișnuit să vedem (ni s-a servit această rețetă) că îmbunătățirea traiului poate să vină odată cu trecerea timpului, aproape de la sine.
Ori semnele lui 2010 nu conduc deloc spre o asemenea concluzie. Nici n-a început bine anul că scumpirile prezise pentru ceva mai încolo s-au și instalat. Și țigările și mâncarea afișează deja alte prețuri. Dacă de fumat ne-am mai putea lăsa, de mâncat o vom face cu riscurile întâmpinate de măgarul lui Buridan (cel care a decedat când a învățat să nu mai consume nimic!). Utilitățile își vor arăta și ele noua față odată cu primele facturi. Șomajul e deja în floare și amenință cu convertirea a un milion de români la acest statut. Pare că un mecanism implacabil funcționează independent de voința noastră și în ciuda eforturilor noastre de a ne sustrage urmărilor neplăcute.
Desigur, criza mondială rămâne prima explicație. Una pe care liderii noștri au împins-o dincolo de principiile bunului simț - prin invocarea ideii că n-avem cum să luptăm împotriva ei și că trebuie să așteptăm ca efectele să treacă. A doua explicație este, însă, la îndemâna noastră: timp de un an de zile am avut cea mai slabă și mai incompetentă guvernare din toate câte au fost în 20 de ani. Într-un eventual clasament al contraperformanței, domnul Boc ar ocupa autoritar primul loc. O guvernare care s-a zbătut în ghiarele propriilor sale contradicții, încercând și nereușind să angreneze două tendințe politice contrare și un singur obiectiv comun: extragerea cât mai multor beneficii pentru tabăra proprie din actul de guvernare. A fost o veritabilă concurență a sifonării de fonduri publice în pușculițele de partid, pentru bătălia finală pentru Președinție. Când s-a rupt căruța coaliției, totul s-a blocat iremediabil, iar aparatul supraponderal al angajaților statului a consumat doar, fără a mai produce nimic. Într-o economie al cărei sector privat a încercat cu disperare aproape să se plieze pe condițiile de criză, cel public a continuat să se lăfăiască în scheme generoase și pe fonduri excesive într-o flagrantă nepotrivire cu declarațiile de intenții ale guvernanților. Am încheiat un an în care, cu toată vorbăria desfășurată nu s-a întâmplat nimic și în care bugetele de salarii au crescut în loc să scadă. Noul an nu vine nici cu cea mai vagă intenție de redresare, de stimulare, ci cu aceleași păguboase creșteri de taxe care vor înmormânta o nouă serie de IMM-uri disperate.
Nu, hotărât lucru, noul an nu are semne bune! Pentru că piesa e aceeași, actorii aceiași și concepția care stă la baza guvernării rămâne neschimbată. În capul domnnului Boc și în cele ale colegilor săi există o singură idee: să facem cât mai repede ce ne-a cerut FMI-ul, ca să nu ne punem în cap pensionarii și salariații ce ar rămâne neplătiți. După asta, potopul...
Titlu: Prigonirea din Rai
Nr Editie: 2955 Data: marți 19 ianuarie 2010
„Confruntarea” dintre veteranul liberal Stroe și juniorul democrat Prigoană este una fără istorie. Dacă cineva s-a îndoit în legătură cu rezultatul, a făcut-o pe propria sa răspundere, pentru că entuziasmul imberbului vlăstar al spiței Prigoană nu a făcut nicio gaură în cer. Electoratul – cât a fost – a preferat o maturitate, fie ea și hârșită, în relele politichiei, în locul ignoranței avântate a beizadelei semi-mogulului deșeurilor.
Procentul cu care a câștigat Stroe constituie o răzbunare târzie pentru scorul modest făcut de celălalt liberal – Olteanu – care a ajuns, norocos, în Parlament, de pe poziția a treia a unui clasament complicat și greu de înțeles.
Experimentul din Colegiul 1 pune însă în evidență un alt lucru: rețeta alianțelor electorale parțiale. Este pentru prima dată când două partide se înțeleg asupra strategiei de urmat: pesediștii au renunțat să-și desemneze un candidat, favorizându-l pe cel al liberalilor – pentru că în condițiile în care s-ar fi bătut pentru acest loc trei partide, nu se prea știe care ar fi fost rezultatul final. Așa, Stroe a contorizat în dreptul său și eventualele voturi social-democrate, surclasându-l pe micul Prigoană. Evident că a existat, la originea acestei realizări, un troc: în replică, liberalii se vor abține să-și pună un candidat în Colegiul 19, vacantat de doamna Daniela Popa, ușurând misiunea candidatului social-democrat (sau conservator?) în confruntarea cu cel democrat. Este un mod de funcționare al unei alianțe conjuncturale care mai îndulcește amărăciunea dezertărilor de parlamentari către tabăra aflată la putere și netezește drumul unei viitoare politici concertate la nivel de partide.
Aceasta cred că este semnificația episodului din Colegiul 1. Nu „drama” lui Prigoană, cel confruntat, asemenea șefului său, cu o monstruoasă coaliție tentaculară, menită să împiedice reformarea clasei politice pe care și-o asumase, pe cont propriu, progenitura clanului Prigoană. Rezultat previzibil, ca și „pierderea colaterală” înregistrată la nivelul șefului de campanie al acestuia, Răzvan Murgeanu, căruia nu mă îndoiesc că se vor găsi unii care să-i ceară socoteală pentru strategia pe care candidatul n-a catadixit să o urmeze...
P.S. Cel mai interesant lucru rămâne faptul că din lista de candidați prezentată de PDL, Prigoană era, totuși, cel mai valoros!
Titlu: "Flacăra Violet" atacă!
Nr Editie: 2957 Data: joi 21 ianuarie 2010
Când a aruncat, într-o doară, chestia cu "flacăra violet", Viorel Hrebenciuc n-a bănuit niciun moment ce "incendiu" va declanșa acesta.
Isprăvind cu problemele legate de fraudare, presa s-a năpustit cu nesaț asupra temei parapsihologice apărută pentru prima dată într-o dezbatere electorală. Deși, foarte probabil, nu este prima dată când candidații au apelat la serviciile ei.
Evident, chestiunea a fost supralicitată și recursul la ea nu l-a avantajat pe candidatul care a evocat-o. Ba dimpotrivă, a ajuns să-l expună ridicolului.
Deși o sămânță de adevăr - în special în cele afirmate de doamna Geoană - există. Îmi relatează un prieten că în urmă cu vreo trei ani, când trecea printr-o stare mai puțin bună a sănătății, nereușind să diagnosticheze răul pe care-l resimțea, a fost recomandat către un bioenergetician. Acesta avea cabinetul (nu medical) pe undeva pe lângă Moșilor. Tariful său era de 50 de euro pe oră și nu acorda mai puțin de 10 consultații, cu plata în avans. După primele trei ședințe de tratament, în care era supus unor tehnici de hipnoză, care-l făceau să nu-și amintească nimic din ce se întâmpla cu el aproape jumătate de oră, a intrat la idei. "Știu eu ce-mi face ăsta când sunt adormit?" În plus, pleca de la ședințe istovit și cu puternice dureri de cap. Dealtfel, din momentul în care se afla în prezența bioenergeticianului se simțea paralizat, cu voința anulată. A renunțat și a căutat alte căi de tratament. După vreo doi ani a fost vizitat la biroul său, de bioenergetician, într-o problemă personală a acestuia. Inițial, a vrut să-i reproșeze modalitatea în care fusese tratat și chiar să-și reclame banii neacoperiți de prestație. Brusc, însă, la apariția acestuia, n-a mai fost în stare să schițeze niciun gest de protest, simțindu-se din nou ca paralizat...
O cred acum pe doamna Geoană, când spune că s-a simțit cum s-a simțit în seara confruntării, când în imediata sa apropiere se afla dl Manolea și mai cred că ceea ce este legat de bioenergie și de terapii neconvenționale nu trebuie tratat cu ușurință și superioritate. Și nu prea cred, de asemenea, că absolut întâmplător domnul Manolea se afla în asistența președintelui Băsescu.
Dar de aici până la a pune pierderea alegerilor pe seama "atacurilor energetice" și a "flăcării violet" e o distanță cam prea lungă...
Titlu: Calendarul de proteste
Nr Editie: 2958 Data: vineri 22 ianuarie 2010
Liderii sindicali au intrat în alertă. Este ora lor astrală, momentul în care pot să justifice celor pe care-i reprezintă că nu-i plătesc degeaba și că ei luptă din răsputeri pentru interesele lor.
Pentru liderii sindicali e bine când e rău. Atunci când Guvernul dă din colț în colț, neștiind cum să împartă banii puțini pe care-i încasează de la plătitorii de taxe. Pentru că e criză și pentru că managementul pe care-l asigură Executivul este de proastă calitate. Rupt de realitate. Este genul tipic de situație în care numărul șomerilor crește, când veniturile oamenilor scad și când nemulțumirile de tot felul se acumulează. Este genul tipic de situație în care liderii sindicali își lasă baltă propriile interese și se întorc la origini pentru a demonstra lumii că sunt o forță cu care nu e bine să te joci.
Există chiar și o ierarhie a liderilor sindicali: la vârf sunt cei mai vocali, cei mai intransigenți, cei care nu negociază, ci bat cu pumnul în masă. „Nu acceptăm nimic! Dacă nu îndepliniți condițiile nostre ieșim în stradă!”. Si sindicaliștii atât așteaptă, lasă și ei baltă ce mai fac, se urcă în autobuze și debarcă în fața Guvernului, înzestrați cu recuzita de rigoare. Pentru că protestele au început și ele să capete un aer tot mai performant: fluiere stridente, pancarte atent executate, cu sloganuri șlefuite de specialiști și vorbitori (pentru TV) atent selecționați. Strategia sindicală e simplă și eficientă: nu li se îndeplinesc cererile, blochează străzi, artere, pichetează ministere (de nu mai au miniștrii curaj să se arate la față) și dau buzna în studiourile de televiziune ce dezbat 24 de ore din 24 aspectele semnificative ale actualității.
Mai nou, sindicaliștii au o problemă. Una organizatorică: calendarul de proteste. Să nu se facă aiurea, cum îi vine fiecăruia! Acestea trebuie atent organizate și planificate, ca să ocupe un interval de timp cât mai lung și să nu lase Guvernului niciun moment de respiro. Numai așa se pot obține rezultatele dorite. Nu prin concesii. Cum să faci concesii unui Guvern care dă oamenii afară? Să-i lipsească de lefuri și de slujbe? Unde vor ajunge liderii sindicali dacă nu vor mai avea sindicaliști?
Grea misie, trebuie să recunoaștem.
Titlu: Social-democrații - între practicieni și teoreticieni
Nr Editie: 2959 Data: luni 25 ianuarie 2010
Dacă ar fi să ne luăm după domnul Niță, "tatăl forfetarului", nici n-ar mai trebui organizate alegeri în PSD pentru că, la Brașov, unde s-a reunit "floarea pragmatică" a partidului, liderii a 39 de organizații locale și-au exprimat sincer intenția de a-l susține pe Mircea Geoană pentru un nou mandat de președinte. Nici nu-mi dau seama care sunt cei care fac opinie separată, în dușmănia unanimității: Clujul? Argeșul? Oricum nu are importanță.
În timp ce "aripa pragmatică" se recrea la Poiana Brașov, punând la cale viitorul partidului, "aripa teoretică" se dădea în simpozioane la București, îngrijorându-se nu atât de prezentul, cât de viitorul stângii. În general și în particular. Sub drapelul științific al lui Adrian Severin, Iliescu, Năstase, Diaconescu, Mitrea, Darabonț, Știreanu, Elena Dumitru, Marian Sârbu, dădeau de înțeles că sunt de altă părere.
La același simpozion, Mitrea își anunța intenția de a candida, ca răspuns la ezitările lui Cristian Diaconescu, în timp ce Năstase se arăta dispus să mai aștepte, pentru a vedea cum curg lucrurile. Cert este că ziua de vineri, 22 ianuarie, a marcat declanșarea oficială a unei noi campanii electorale. Una destul de confuză, atâta timp cât nu se prea știe care va fi nivelul de reprezentare la Congres și cum se va vota. Dar - după cum s-a văzut și în 2005 - nu cum se votează este important, ci cine numără voturile, fie ele și neexprimate încă.
Așa încât asigurarea dată de Marian Vanghelie nu este una suficient de liniștitoare pentru Geoană. PSD-ul este un partid în care funcția de președinte nu se obține nici prin sufragiul universal și nici prin unul de reprezentativitate. Formula e undeva pe la mijloc - așa încât angajamentul liderilor județeni este mai mult unul de formă, atâta timp cât aceștia nu pot controla votul tuturor delegaților. Pe asta mizează, de fapt, contracandidații lui Geoană: pe capacitatea de a înfluența opțiunile electorilor, printr-o campanie susținută și convingătoare.
Care ar fi argumentele unei astfel de campanii? În primul rând eșecul, pe linie, al lui Mircea Geoană, de a readuce partidul la nivelul de influență și putere avut înaintea lui. Cu Geoană în frunte, partidul nu numai că nu s-a reformat, dar a și pierdut toate "războaiele" în care s-a angajat. Iar erorile acestei strategii pot fi ușor puse în evidență: lipsa unei reacții adecvate la momentul în care Băsescu a forțat Constituția, impunând Guvernul Tăriceanu, acțiunea pripită de suspendare a președintelui neurmată de o coordonare corespunzătoare la referendum, intrarea pripită la guvernare în 2009 și ieșirea neinspirată din același an - toate pe fondul unor aproximații și stângăcii ale unui lider aflat în mod evident sub control. Care ar fi argumentele campaniei în favoarea contracandidaților lui Geoana? Cel mai des invocat este pericolul scăderii continue a ponderii și influenței partidului - până la stadiul de a nu mai reprezenta o alternativă la guvernare. Apoi, pierderea continuă de lideri și de parlamentari și slăbirea influenței Centrului în favoarea liderilor locali. Teme pe care le vom auzi din ce în ce mai des în perioada următoare.
Titlu: Iarna vrajbelor noastre…
Nr Editie: 2960 Data: marți 26 ianuarie 2010
Vremea din aceste zile îmi amintește de iarna lui ’84 – ‘85. Aceasta a rămas memorabilă nu pentru recordurile negative de temperatură, ci pentru acel tip de atitudine care a generat reacția a cărei contribuție la ceea ce avea să se întâmple peste doar 4 ani a fost semnificativă.
1984 a fost anul de vârf al plății datoriei externe. Confruntat cu “dictatura” SMI-ului, Ceaușescu a hotărat să achite tot ceea ce împrumutase până atunci de la capitaliștii veroși, pentru a-și recâștiga independența deciziilor politice. Și nu doar atât: visa chiar să devină unul dintre creditorii lumii a 3-a. Pentru asta a decis că România trebuie să producă pentru export, cu orice preț – chiar cu acela al sacrificării propriului popor. La lipsurile cronice din zona alimentației și a bunurilor de consum, în acea iarnă s-a adăugat, pentru prima oară la un asemenea nivel, absența căldurii din case.
Temperaturile scăzute au făcut ca gazul destinat consumul casnic (cca 8% din total) să nu mai ajungă prin țevi până la sobele oamenilor, din cauza lipsei de presiune. Industria energofagă avea prioritate absolută! Termoficarea a fost supusă și ea unor restricții drastice – consuma prețioasa motorină necesară și ea industriei, iar electricitatea a fost drastic raționalizată, economiile realizându-se prin întreruperi frecvente și de tot mai lungă durată a alimentării abonaților.
Cea mai dramatică a fost însă lipsa alternativelor în asigurarea unei temperaturi decente în case: nici gaze, nici electricitate, nici termoficare. Mai mult, cum economiile făcute fără cap se răzbună și fac pagube incomparabil mai mari, întreruperea încălzirii în școli pe perioada vacanței de iarnă a provocat un adevărat dezastru, majoritatea instalațiilor crăpând. Același lucru s-a întâmplat și într-o mulțime de instituții publice în care s-au aplicat ordinele aberante ale “conducerii de partid”. Luni de zile după aceea, remedierea defecțiunilor a costat infinit mai mult decât asigurarea unui minim de funcționare.
Iarna aceea a rămas în amintirea multora dintre cei care au trăit-o ca expresie a cinismului absolut al sistemului. Ceaușescu ne îndemna atunci “să mai punem o haină” și să rezolvăm problema. Lipsiți de posibilitatea de a compensa în vreun fel criza (visul aproape oricărui român de la oraș era atunci să-și poată procura o sobiță cu gaze ce părea neprețuită, deși nici butelii nu se mai găseau) i-a exasperat pe români. Frigul le-a pătruns în suflete și n-a mai ieșit decât odată cu dispariția din viața lor a “celui mai iubit fiu”. Mi –amintesc chiar că una dintre invențiile disperate ale timpului consta în acoperirea patului din dormitor cu un cort, pentru a nu se pierde nici măcar căldura respirației!
Ceea ce s-a întâmplat în acea iarnă s-a reflectat și în cele care au urmat. Încurajat de rezultatul experimentului, Ceaușescu a dus mai departe această politică iresponsabilă chiar și după ce a reușit să achite datoria externă, din dorința de a-și procura și niște rezerve. Nu conta că din acest proces economia ieșea practic zdrobită, că anularea oricăror importuri și înlocuirea lor cu improvizații făcea din producția industrială un eșec spectaculos, că hrana luată de la gura românilor era vândută pe mai nimic, pe aiurea... Aceste acumulări brutale de frică, foame și frig au dus, inevitabil, la explozia din 1989. Știu că nu e cazul, dar nu pot să nu mă întreb dacă nereținând nimic din istorie nu facem altceva decât să-i repetăm erorile.
Titlu: Noul val democrat vrea clarificări populare
Nr Editie: 2961 Data: miercuri 27 ianuarie 2010
Voci mai proaspete din PDL, care nu-și asumă virajele ideologice de dinainte de prezența lor pe listele de cotizanți, militează pentru o serie de schimbări care le-ar conferi o identitate mai apropiată de realitatea momentului.
Sever Voinescu, Monica Macovei sau Cristian Preda fac parte din echipa de juniori a partidului, iar principalul element care îi identifică este acela că nu ei au ales partidul ci partidul i-a ales pe ei. Fiind mai puțin constrânși de cutume sau de eredități, ei sunt cei care au deschis o discuție prea mult timp amânată.
Una din „culpele” pe care adversarii o reproșează partidului lui Traian Băsescu este virajul ideologic brusc pe care l-ar fi făcut în ziua în care a părăsit Internaționala Socialistă pentru a se alătura Popularilor. Pentru cine cunoaște istoria acestei formațiuni este însă limpede că Partidul Democrat încetase de multă vreme să mai fie unul de stânga. Practic, virajul n-a făcut decât să confirme o stare de fapt ale cărei rădăcini trebuie căutate în schisma inițială care a despărțit apele în FSN-ul istoric, între „reformatorii” lui Roman și „conservatorii” lui Iliescu. Direcția în care a luat-o atunci partidul a fost una spre dreapta, eticheta de stânga fiind păstrată de dragul avantajului de a deține, în dauna aripii conservatoare, locul și posibilitățile de reprezentare pe care le oferea Internaționala Socialistă. Dealtfel, primul semn a ceea ce inevitabil avea să urmeze a fost chiar veto-ul delegației democrate de la Congresul de la Rio de Janeiro, la adresa cooptării PDSR-ului ca membru al acestei organizații. Identitatea de stânga i-a supraviețuit lui Petre Roman, în 2002, când a devenit președinte executiv, Emil Boc proclamând vocația social-democrată a formațiunii, existentă și astăzi în documentele sale programatice.
Dacă inițiativa „noului val” va da roade, este foarte posibil ca partidul să-și schimbe pentru a patra oară numele, după ce a trecut prin etapele FSN-PD-PDL, ultima titulatură fiind adoptată cam în silă, doar pentru a justifica cooptarea „dezertorilor” liberali. Este foarte posibil ca noul său nume să fie chiar acela de „Partidul Popular”, ceea ce l-ar identifica mai precis în spectrul rarefiat al momentului. Cât despre siglă, este evident că trandafirul este un însemn anacronic, propriu altei recuzite ideologice decât cea pe care o împărtășesc Boc și Compania. Despre „mărul” propus în loc – sunt sigur că va da naștere la nu puține speculații răutăcioase.
Într-un an când toate partidele importante rămase în scenă își propun să-și clarifice strategiile și să-și definească echipele care le vor conduce spre viitorul ciclu electoral, partidul lui Traian Băsescu se va așeza într-un cadru mai apropiat de realitățile de dreapta pe care le exprimă opțiunile principalilor săi exponenți. Care, paradoxal, sunt puși în situația de a rezolva o problematică preponderent socială, de o acuitate cu care țara nu s-a mai întâlnit până acum.
Titlu: Emil merge la război!
Nr Editie: 2962 Data: joi 28 ianuarie 2010
Micul nostru premier a declarat război! Fără CSAT, fără Parlament, doar de capul Guvernului. Guvernul va ataca frontal evaziunea fiscală și este hotărât să o dovedească.
Antievaziunea a luat locul anticorupției pentru moment. Corupția s-a dovedit a fi un inamic perfid, care refuză să se bată bărbătește. Se fofilează, se dă rănită dar nu bătută și este greu să o apuci de gât și să-i spui verde în față: gata! Ți-ai făcut destul de cap! E timpul să ne lași! Deocamdată o lasă Guvernul, care-și regrupează forțele pentru a se concentra asupra evaziunii.
Cine e și ce vrea această evaziune? Este un fenomen nesimțit, care nu ține cont de faptul că bugetul are nevoie și de ultimul bănuț pentru a întreține mașinăria executivă greoaie și neperformantă. Dar cum alta nu avem... Ea, evaziunea, se infiltrează pe traseul dintre agenții economici și stat și provoacă acolo o sumedenie de scurtcircuite: banii, în loc să se îndrepte spre diversele categorii de taxe și impozite, o iau razna și se întorc de unde au plecat sau se rătăcesc prin alte buzunare. Unde-s banii? – întreabă politicos zbirii de la Fisc, iar evazioniștii ridică din umeri cu prefăcută nedumerire: habar n-avem, erau pe aici, dar nu mai sunt...
Cum va lupta Guvernul cu evazioniștii? Dur! Strângându-i cu ușa! Încolțindu-i pe unde-i prinde. Asmuțind asupra lor Poliția, Garda Financiară, toate celelalte instituții create pentru a le face viața grea celor tentați să ignore unele dintre nenumăratele prevederi legale menite să ocrotească interesele statului.
Este genul clasic de politică stupidă și neproductivă. Fac pariu că după ce vor pune mâna pe vreo câțiva traficanți mărunți de țigări, după ce vor închide vreo doi-trei buticari și vor ținti la stâlpul infamiei niște IMM-iști disperați, guvernanții se vor declara victorioși. Că aceste succese nu vor aduce mare lucru la buget, e altă treabă. Continuu să cred, ca mulți alții mai puțin orbiți de propaganda clasică a fiscaliștilor, că cea mai bună metodă nu e constrângerea, ci cointeresarea. Producătorii de bunuri vor fi mai fericiți să plătească taxe rezonabile, decât să consume timp și energie încercând să fenteze statul. Vor fi mult mai dispuși să coopereze, decăt să se confrunte. Vor putea să aibe în stat un partener, conștient de faptul că trăiește pe spinarea lor, decât să-i ajute să treacă peste dificultățile crizei...
Ar fi însă prea frumos să fie adevărat. Războiul e mult mai interesant...
Titlu: Victorie! Ne-am îndatorat!
Nr Editie: 2963 Data: vineri 29 ianuarie 2010
Gata! Le-am luat banii! Bucurie mare la Guvern și prin ministere. Suspansul ce dăinuie de prin toamnă a încetat. În fața acțiunii hotărâte a Guvernului Boc IV, ștabii de la Washington au trebuit să se încline, iar reprezentantul lor (cum îl cheamă? Zervourdakis? Poulsen? Ah, nu, Franks!) ne-a asigurat că până la sfârșitul lunii Februarie vom primi două tranșe, nu una, cu care să plătim salarii, pensii, șpăgi și alte cheltuieli curente.
Destoinic guvern! Destoinici miniștri! Au scos bani din piatră seacă! Când toată lumea proorocea contrariul! Acum, cu sacii în căruță, putem să ne punem pe treabă și să-i cheltuim!
Stranie psihologia care însoțește această contraperformanță. Obținerea acestui împrumut – enorm – n-ar trebui să ne umple de bucurie. Pentru că într-o zi, la scadență, acești bani trebuie înapoiați. Cu dobânzile aferente. Desigur, ceva mai mici decât cele de pe piața bancară clasică. Dar tot dobânzi sunt. În plus, ca orice bancher care dorește să fie sigur că-și recuperează banii, FMI-ul pune niște condiții. De bun simț:cheltuiți mai puțin decât produceți! Pentru noi, la cursul pe care l-au luat lucrurile de vreo zece ani încoace, condiția asta devine mai împovărătoare decât datoria însăși. Cum adică? Să nu mai aruncăm noi cu banii în stânga, sau mai ales în dreapta, la clientelă? Să ne împuținăm pârghiile de putere, dându-ne oamenii afară? Să trăim mai auster, cu Dacii la scară, în loc de Mercedesuri? Noroc însă că frustrările acestea oferă guvernanților o scuză: ceea ce vor întreprinde, ca măsuri nepopulare, va putea fi pus pe seama FMI-ului: „Franks ne obligă să dăm afară 100.000 de funcționari! El nu ne lasă să angajăm alții! Dacă o duceți prost, e din cauza FMI-ului!
Nu din cauza noastră! A incompetenței noastre!A incapacității de a pune bazele unei redresări economice, pentru că cheltuim tot ce primim, fără să mai investim ceva. Ca la șatră: am luat banii, punem de-o paranghelie generală și ce-o mai fi, om vedea. De-o fi să moară cineva de foame, cu siguranță nu vom fi noi!”
Victorie! Ne-am îndatorat! Am reușit – grație priceperii și talentelor noastre – să facem rost de bani. Banii lor...
Titlu: Birul pe avere
Nr Editie: 2956 Data: miercuri 20 ianuarie 2010
Propunerea deputatului Mugurel Surupăceanu, de instituire a unui impozit anual de 0,5% asupra averii nete a persoanelor fizice, ce depășește pragul de 500 000 de euro, este o aiureală.
E genul de petardă care se aruncă în public atunci când acesta se apropie periculos de temele grave ale actualității. Cea mai gravă temă a actualității este criza și consecința sa directă – șomajul în creștere și sărăcirea celor mai săraci. A le flutura acestora pe la nas o propunere populistă de acest gen constituie un gest de lipsă de responsibilitate și de onestitate. De ce?
Pentru că ideea are o grămadă de vicii, care o fac din capul locului inaplicabilă. În primul rând, pragul acesta de 500 000 de euro. Ce se întâmplă dacă cursul euro scade sau crește brusc? Cum se tratează averile care trec dintr-o parte în alta a graniței? Apoi: ce înseamnă această limită de 500 000? Cum se definește bogăția în România? În funcție de ce repere? Pe baza căror statistici? Apoi, ce înseamnă „familia”? De la a câta până la a câta spiță? Intră în ea și verii sau rudele prin alianță? Cum se tratează problema în caz de divorț? Și cum se diferențiază familiile mai numeroase de cele mai sumare? Apoi: ce înseamnă „averea”? Cum se calculează ea? În funcție de ce? Ca să nu mai punem la socoteală tertipurile de fentare a unei asemenea reglementări care vor înflori, în spiritul locului.
Este limpede, deci, că propunerea dlui Mugurel este doar o temă de dezbatere, să ne mai înviorăm nițel și să mai schimbăm diapazonul „flăcării violet”.
În fond, chestiunea poate fi rezolvată într-un mod foarte simplu: prin instituirea unui sisem de taxare fiscală a bunurilor, indiferent dacă aparțin unor persoane, unor familii sau unor societăți. Averea e avere, indiferent de forma de proprietate. O casă care depășește nevoile unui trai decent se poate identifica lesne prin anumite criterii. De asemenea, o mașină de mare litraj sau „ de fițe”. Sau colecțiile de artă. Sau chiar bijuteriile. Nu este nevoie de alte artificii. E nevoie doar de o evidență clară pe bază de criterii verificate și verificabile.
Impozitarea averilor este o chestiune de etică socială. Până acum, statul s-a jenat să intre în detalii, pornindu-se de la principiul că toți am plecat de jos, de la subzistența de tip comunist – colectivist. Unii au ajuns mai departe, alții au rămas pe loc – nu din motive întotdeauna imputabile lor. Ei bine, cei care au avut șansă, care au fost înzestrați cu mai mult spirit de inițiativă, au datoria să demonstreze solidaritate cu cei defavorizați. Iar solidaritatea asta o asigură statul – prin instituțiile sale specializate.
Desigur, discuția s-ar putea prelungi în sensul corectitudinii care a stat la baza acumulărilor multor oameni bogați. A modului în care le pot justifica. Dar asta este o discuție chiar mai complexă. Chiar dacă un instrument de măsură a existat și – cu doar câteva corecturi – s-ar putea dovedi funcțional și astăzi. „Odioasa” lege 18 a lui Ceaușescu și-ar putea găsi un rost.
Titlu: Năstase: un autor cu... greutate!
Nr Editie: 2954 Data: luni 18 ianuarie 2010
În ziua în care se aproba bugetul, fără nici unul dintre amendamentele PSD-ului, președintele Consiliului Național își lansa, la Casa Titulescu, două noi volume (6 și 7) ale serialului „România după Malta”. Două tomuri consistente, cu peste 1600 de pagini și cântărind vreo 2,5 kilograme. Un numeros public, compus din politicieni social-democrați, diplomați, jurnaliști și colaboratori apropiați, a ținut să fie prezent la evenimentul promovator de o redutabilă echipă de „moderatori”: președintele de onoare al partidului, Ion Iliescu, președintele Academiei, Ionel Haiduc, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu și parlamentarul Titus Corlățean.
Adrian Năstase a adunat, cu scrupulozitatea ce-l caracterizează, tot ceea ce a fost legat de activitatea și acțiunile sale în calitatea pe care a avut-o, de prim ministru de Externe „constituțional”, din guvernele Roman II și Stolojan. Cele două op-uri sunt burdușite cu note, comentarii, documente, fotografii care reconstituie aproape pas cu pas evoluția sa de pe scena internă și pe cea internațională, în intervalul 1 Iulie – 31 Decembrie 1991.
Atunci când a fost numit ministru de Externe și a preluat de la veteranul Sergiu Celac portofoliul, Adrian Năstase era un necunoscut pentru marele public. Intrase în scenă pe la începutul lui ’90, în calitate de expert la CPUN, în echipa CFSN-ului care gestiona relațiile externe (patronate atunci, autoritar, de Brucan) și se remarcase, datorită calităților sale – cultură solidă, prezență agreabilă, talent de relaționare interumană – în fața echipei eterogene care se instalase la cârma țării. Numirea sa ca ministru de Externe a fost una dintre cele mai inspirate decizii luate atunci, pentru că Năstase a dovedit rapid că este omul potrivit la locul potrivit și persoana cea mai aptă să reconstruiască (chiar și la propriu) o instituție pe măsura noilor sale misiuni. În prezentarea făcută la Casa Titulescu, cineva a schițat și un bilanț fizic al mandatului său, cu kilometri parcurși, zile petrecute peste hotare (peste 200 într-un an!) și contacte avute. Până și aceasta ilustrează stilul dinamic pe care l-a impus și de care, atunci, România avea nevoie ca de aer. Îndrăznesc să afirm că Năstase a fost cel mai bun ministru de Externe postdecembrist, că provăcările cărora le-a făcut față au fost dintre cele mai complexe (ecoul internațional negativ al mineriadelor, primirea României în Consiliul Europei, contactele premergătoare parteneriatului cu NATO, relația bilaterală cu Statele Unite și clauza) și că el a reușit să proiecteze în percepția internațională o nouă imagine pentru diplomația românească. Întâmplător sau nu, perioada pe care o evocă cu minuție istoriografică volumele lansate este cea din care se poate descifra cel mai bine modul în care s-a format personalitatea celui care avea să ocupe (cu o singură excepție) cele mai înalte poziții din stat, acumulând totodată premisele unei autorități personale pe care n-a mai avut-o nici cu un alt lider român în viață.
Suspicioșii ar putea crede chiar că evenimentul evocat în aceste rânduri constituie o primă demonstrație pentru intențiile de viitor ale lui Adrian Năstase și un argument al sprijinului politic de care va beneficia în competiția pentru șefia unui partid aflat într-o periculoasă derivă.
Titlu: Împărțirea sărăciei
Nr Editie: 2946 Data: miercuri 06 ianuarie 2010
Mai mult ca oricând, actualele dezbateri pe marginea bugetului reprezintă o împărțire a sărăciei. Sau a speranțelor. Pentru că ceea ce se negociază între partenerii de discuție este o ficțiune, o proiecție pentru care nimeni nu poate da garanții.
Deci, guvernul pornește de la o predicție: în 2010 vom avea intrări de “cam atât”, din care doar vreo câteva capitole au oarece concretețe. Și acestea sunt impozitele pe salarii și feluritele taxe și accize pe benzină, tutun și alcool. Restul sunt poezie. Nimeni nu poate ști cum se va comporta economia în ansamblul său, mai ales în condițiile în care creșterea nu e stimulată în niciun fel (ba din contra: apar noi biruri), iar cheltuielile legate de funcționarea unui aparat administrativ superdimensionat cresc exponențial cu întârzierea reformării și reajustării sale. Așa încât discuțiile care se poartă sunt teoretice, atâta timp cât necesitățile continuă să fie mai practice și mai numeroase decât clarificările.
Ce observăm, chiar în acest context? Că pe fondul unei austerități mai mult decât necesare, corecțiile sunt, practic, de neidentificat. Majoritatea ministerelor primesc cam aceiași bani ca anul trecut, dacă nu mai mult. “Campion” este ministerul Muncii, unde banii mai mulți pe care-i primește înseamnă că povara asistenței va apăsa tot mai greu asupra bugetului și a resurselor sale teoretice. Creșterile scandaloase vin însă din zona serviciilor secrete, unde banii alocați nu vor rezolva niciun fel de probleme generale. Ei vor fi îngropați în tehnologie și cu salariiile personalului a căror relevanță este aproape de neobservat pentru simplul cetățean. Serviciile continuă să fie “jucăriile” celor de la putere, unicii beneficiari ai tehnologiilor performante ale acestora, mai ales în condițiile în care România nu mai are de făcut față amenințărilor tradiționale, fiind protejată de sistemul de angajamente și de securitatea colectivă a instituțiilor comunitare.
Ce semn mai clar că acest buget a fost conceput ca unul de împărțeală a sărăciei, decât ca unul care să producă banii de împărțit, decât faptul că în actuala structură guvernamentală nu și-a mai găsit locul de sine stătător, un minister dedicat mediului de afaceri și stimulării acestuia? Pitit printre granzii energetici, departamentul pentru IMM-uri pare destinat doar priveghiului celor dispăruți prin efect forfetar.
Titlu: Democrația de partid
Nr Editie: 2947 Data: joi 07 ianuarie 2010
Spuneam, cu un alt prilej, că nicăieri – în societatea contemporană – nu este mai puțină democrație ca în interiorul partidelor politice. Acestea sunt, de regulă, feude cu lideri instalați pentru perioade neprevăzute, care domnesc cu sprijinul unor grupuri de interese, ignorând în primul rând libera exprimare a membrilor, taxată ca deviaționism sau sectarism, ca pe vremuri.
Două exemple recente. Primul: cam în aceeași zi, doi pedeliști care s-au remarcat prin rolul lor activ – adeseori violent chiar – în campania de apărare a candidatului la președinție Traian Băsescu în fața atacurilor venite dinspre contracandidații acestuia, au exprimat – pe blogurile personale – anumite rezerve față de climatul din interiorul partidului, pe care-l consideră puțin propice confruntării de idei. Au primit cu promptitudine replica președintelui partidului, Emil Boc, care i-a urecheat părintește, găsindu-le o scuză în faptul că nu prea sunt prezenți în interiorul partidului, printre membrii cu greutate și autoritate. Ceea ce este parțial adevărat: nici Cristian Preda, europarlamentar, și nici Sever Voinescu – secretar al Camerei Deputaților, nu adastă pe la sediile partidului, la o parolă cu membrii simpli sau galonați ai acestuia și nici pe la ușa domnului Boc nu fac coadă. Amândoi au un defect comun intelectualilor: nu respectă disciplina și ierarhiile de partid. Ei cred că partidul e un fel de bibliotecă unde vii, iei niște cărți, le aduci înapoi cu pasajele subliniate și te angrenezi în polemici cu cei care au înțeles din lecturi altceva decât tine. Din acest punct de vedere, și Preda și Voinescu ar putea lua exemplu de la tânărul Prigoană, care are un comportament tipic de politician cu un viitor luminos în față: exprimă cu regularitate doar aceleași idei pe care le aude pe la șefii săi, e devotat până la sacrificiu cauzei partidului și nu pune în discuție valabilitatea deciziilor conducerii. De asta este și susținut cu atâta căldură de întreaga conducere în demersul său parlamentar.
O altă probă de „deviaționism” vine – paradoxal – de la un om pentru care, dintotdeauna, partidul a fost mai presus de propriile principii. Ion Iliescu a înfruntat cu demnitate și răbdare vicisitudinile la care l-au supus cele două partide pe care le-a frecventat. Ceaușescu l-a trimis la munca de jos, iar Geoană la scaunul onorific. Nu a rupt partidul, deși ar fi putut-o face cu ușurință, nici în 1997 și nici în 2005. Este însă pe punctul să o facă acum. După ce l-a susținut răbdător și împotriva propriilor convingeri pe Geoană în campania prezidențială, acum se leapădă de el și vine cu părerea că mai bine, la conducerea partidului, ar fi Năstase și Diaconescu. Ceea ce, în limbajul de specialitate, reprezintă o veritabilă declarație de război la adresa președintelui încă în funcție. Ion Iliescu nu mai respectă nici el principiile sacrosancte ale unității și statutului, sugerând că schimbarea ar trebui făcută cât mai curând. Lucru care-l pune pe Geoană într-o situație extrem de delicată: dacă nu reacționează, înseamnă că acceptă ideea. Dacă reacționează – aplică un principiu totalitar, blocând exprimarea liberă.
Și într-un caz și în altul, democrația de partid rămâne o formă golită de conținut…
Titlu: Resemnare sau demisie
Nr Editie: 2948 Data: vineri 08 ianuarie 2010
Se pare că nu învățăm nimic din lecțiile pe care ni le oferă viața. Iar unele manifestări la vârf ne dau senzația că politicienii noștri trăiesc pe planete diferite, în realități diferite.
Vara trecută, parlamentari de toate culorile și-au dat mâna într-un elan populist major și au votat – în unanimitate! – majorarea lefurilor dascălilor cu 50%. Votul a devenit lege, iar legea a fost validată de președintele Băsescu, care inițial se opusese, considerând că nu există resursele financiare necesare (deși, după opinia lui Tăriceanu, economia „duduia” de mama focului). Se profilau, însă, la orizont, alegerile, și cu toate rezervele, președintele a considerat că nu dă bine la electorat să se pună de-a curmezișul. Ce-a urmat?
Bucuria dascălilor n-a ținut mult! Doar până la alcătuirea bugetului când s-a văzut că Guvernul nu are de unde să facă majorarea. Legea e lege însă, și profesorii au protestat îndelung, făcând și niscai greve. Degeaba. Criza a dat totul peste cap și dascălii au rămas cu buzele umflate. Iar pentru nerespectarea legii n-a dat nimeni socoteaă, deși chestia era penală!
Acum, într-o situație diferită – nu numai că economia nu duduie, dar dă și semne de colaps –parlamentarii dau dovadă de aceeași lipsă de discernământ. Mânați de același elan populist, necugetat s-au gândit să facă niscai fapte bune și au votat majorarea punctului de pensie și reducerea contribuției la asigurările sociale – măsuri care n-ar face altceva, acum, decât să vlăguiască un buget și așa destul de costeliv. Gestul aleșilor este iresponsabil, atâta timp cât se flutură pe la nasul oamenilor necăjiți o speranță iluzorie, cu șanse extrem de reduse de a putea fi aplicată. Parlamentarii s-au întrecut în amendamente fanteziste, nimeni nu a venit cu soluții realiste, viabile, pentru stimularea mecanismelor care produc bani pentru taxele și impozitele din care se alimentează bugetul.
Vlădescu anunță că-și dă demisia. Ei bine, demisia sa nu va face gaură în cer. Cel mult îl va lăsa pe Gheorghe să rătăcească și prin acest minister, ca prin Panama. Oricare altul, în locul lui Vlădescu, va fi confruntat cu aceeași lipsă de soluții. Și cu aceeași dilemă: resemnarea sau demisia.
Titlu: Alo! Domnișoara Brutaru? Se aude?
Nr Editie: 2949 Data: luni 11 ianuarie 2010
Am cautat-o, vreo săptămână, la telefon pe doamna (domnișoara) Ruxandra Brutaru, directorul general al TAROM. Cu nesimțirea specifică parveniților – că doar n-o să cred că domnia sa a ajuns în acest fotoliu pe baza altor merite decât acela de a fi fiica unui fost director al unei instituții ce colcăie de conexiuni bazate pe cumetrie de diferite grade - doamna Brutaru n-a catadixit să răspundă. Probabil că dânsa răspunde doar telefoanelor care vin din susul schemei ministerului păstorit de cel care a numit-o și care are și el niscai antecedente aeriene, pe care le-a evocat în numeroase rânduri. Doream să-i exprim doamnei directoare o chestiune legată de oportunitățile pe care le prezintă pentru instituția sa evenimentul EXPOZIȚIEI MONDIALE din acest an de la Shanghai, unde România participă cu un pavilion de excepție și cu programe care implică prezența unui număr considerabil de protagoniști și de observatori sau spectatori.
Pentru o instituție care a încheiat în mod catastrofal anul, ar fi putut fi o gură de oxigen. TAROM, în cel de-al 55-lea an de existență a sa, a înregistrat un nivel-record al pierderilor: peste 20 milioane de euro! În tot acest an, avioanele TAROM au zburat pe jumătate goale, și în cursele externe și în cele interne. Atunci când ministrul Berceanu a numit-o șefă peste TAROM, în Ianuarie anul trecut, proiectul prioritar al conducerii companiei a fost acela al eficientizării activității. Cum s-a eficientizat se vede din rezultatele economice. Compania TAROM are o considerabilă tradiție de „căpușare” a propriilor activități. Ea funcționează pe principiul pe care funcționează și statul român: indiferent de condițiile din piață, ea păstrează încărcătura supraponderală de personal și de cheltuieli indirecte. De-alungul timpului TAROM a renunțat la rute importante considerate prea costisitoare – dar nu din cauza exploatării, ci din aceea a menținerii unor scheme disproporționate, atât pe curse cât și la prea numeroasele sale agenții, adevărate găuri negre pentru banul public. Criza n-a adus nicio schimbare în politica instituției conduse de doamna (sau domnișoara) Brutaru. Dânsa și bine plătiții săi colaboratori au așteptat răbdători să treacă criza, după cum i-a îndemnat chiar președintele. Ineficiența companiei este perpetuată cu seninătate, gaura din anul acesta fiind inclusă în bugetul ministerului, pentru că mă îndoiesc că o instituție profund nereformată, prizonieră a unei enorme încrengături de interese și de relații de cumetrie poate să-și îmbunătățească așa, brusc, performanțele, doar pe baza masteratelor doamnei (domnișoarei) Brutaru.
Fiți liniștită doamnă (domnișoară), vedeți-vă de păguboasa dv activitate și nu vă complicați cu dialoguri telefonice, altele decât cu cele cu dl Berceanu...
Titlu: Drepturile de autor: "porcina" lui Boc!
Nr Editie: 2950 Data: marți 12 ianuarie 2010
La ceea ce se întâmplă acum cu presa scrisă, introducerea CAS-ului la drepturile de autor n-ar fi decât necesara bomboană de pe colivă. Această amenințare – căci până la urmă despre așa ceva este vorba – apare sistematic pe piață în momente în care anumite forțe politice consideră că ar putea să plătească niște polițe. De data aceasta este vorba despre sancționarea campaniei anti-băsesciene dusă în principal de presa scrisă, în timpul recentului scrutin, dar nu numai.
De aproape un deceniu ziarele tipărite înregistrează un lung și constant declin. Tirajele s-au diminuat continuu și, la ora actuală, BRAT-ul nu prea mai are practic ce număra. Pe măsură ce ponderea și influeanța ziarelor centrale generaliste a scăzut, au crescut cele ale tabloidelor – publicații fără pretenții formatoare, ce se rezumă la a satisface apetitul pentru senzațional ieftin al unei categorii de populație tot mai desprinse de noțiunile de cultură și civilizație. Asta pe de o parte. Pe de alta, presa cu pretenții plătește un tribut dramatic neadecvării sale la o nouă stare: aceea a unor opțiuni limpezi. Presa, în general, s-a străduit să afișeze o obiectivitate și o imparțialitate ce devin tot mai puțin funcționale într-o societate marcată de profunde falii politice. Neasumarea cinstită a unor opțiuni – firești la urma urmelor – a semănat neîncredere în rândul cititorilor, o neîncredere cu consecințe directe în cifrele de vânzări. Criza morală, de atitudine, a fost prompt dublată de criza economică: în fața concurenței televiziunii mai adecvate și mai... ieftine, porția de publicitate a printului a scăzut continuu până la a nu mai putea să acopere cheltuielile curente, fără a mai fi vorba de vreun profit. Multe ziare au fost salvate de la un deces prematur de interese politice care le-au menținut în viață artificial până la deznodământul prezidențialelor. De aici înainte „gripa tiparului” a lovit necruțător. Deja patru publicații, altminteri considerate redutabile, și-au încetat apariția la chioșcuri, iar altele sunt pe cale de a o face.
În aceste condiții o eventuală adoptare a deciziei de a se introduce plata CAS-ului pe veniturile din drepturile de autor va face ravagii. Marea majoritate a gazetarilor în viață trăiesc din aceste drepturi de autor – angajările fiind prea costisitoare pentru bugetele sărace ale redacțiilor. Angajatorii vor reduce automat cheltuielile din suma plătită prestatorilor, ale căror venituri vor fi reduse corespunzător. Și vorbim de angajatorii care au mai rămas în viață. Și de aici concluzia stupidității mișcării: birul acesta suplimentar nu va mai putea fi încasat din lipsă de... subiecți. Va fi cam la fel cu forfetarul de la IMM-uri: decât puțin de la toate câte sunt, mai bine nimic!
Această măsură ilustrează, în ultimă instanță, completa lipsă de orizont a activității presei, care combate criza cu ce are la îndemână: e ca și cum ai vaccina populața împotriva crizei porcine cu otravă! Un mort nu mai trebuie tratat, deci scad cheltuielile...
Titlu: Criza abia începe!
Nr Editie: 2951 Data: miercuri 13 ianuarie 2010
Eu unul nu mai înțeleg nimic. Ce se întâmplă cu țara asta? Mai e guvernată? De cine? Cum? Ce perspective mai are după tot dezastrul ăsta?
De când a început anul e o fierbere teribilă în jurul bugetului. Cei de la Putere spun că ăștia sunt banii și cu ei trebuie să ne descurcăm. Cei din Opoziție strigă ca din gură de șarpe: nu faceți nimic! Nu dați banii unde trebuie! Vă plătiți obligațiile electorale!
Dacă n-ar fi tragic, ar fi de-a dreptul comic. Pentru că bătălia se dă pe nimic. Pe ficțiuni. Pe estimări. Singurul lucru concret este datoria de peste 70 de miliarde de euro, care crește ca Făt Frumos din poveste: într-o zi cât alții în zece! Nimicul din „haznaua” publică este împărțit, calculat, tăiat, reîmpărțit, sub presiunea termenului dat de FMI. Dacă nu-l dăm gata săptămâna asta, ne lingem pe bot de tranșa a treia, din care speram să plătim pensiile și lefurile bugetarilor. Dacă nu-i luăm pe ăștia, trebuie să ne împrumutăm – noi, statul, de pe piața liberă bancară, în condiții împovărătoare. Nimeni nu-ți dă bani ieftini când simte că-ți frige buza. Că nu mai ai încotro. Noua preocupare a Guvernului e să ajungă la o înțelegere în povestea împărțirii banilor, pe principiul ”fiecăruia, mai puțin decât cere”. Cu excepția celor care primesc mai mult. Toată fantezia și priceperea parlamentarilor se irosește în a inventa noi surse de venit la stat, care să acopere sporurile cerute. De la țigări și benzină nu se mai poate scoate nimic deocamdată. O mină de aur se dovedesc a fi fast-food-urile (și n-aveți idee câte intră aici) și drepturile de autor, de unde s-ar putea scoate bani frumoși. Cu taxele pe averile mari e mai greu, abia s-au desființat accizele pe produsele de lux (haine de blană, parfumuri, yachturi) și, oricum, avem impozitarea-minune de 16 la sută. Păi ce, e de colo să-i iei lui Patriciu 16 la sută din ce are? Sau lui Vântu? Sau lui Țiriac (și ați văzut ce dezmăț a făcut ăsta la Balc, ucigând cu sânge rece mistreții naționali, ca să se distreze alde Porsche și alții de teapa lui)?
Sunt sigur că se vor mai găsi și alte soluții pentru biruri suplimentare. Un lucru, însă, lipsește cu desăvârșire din dezbatere: ce putem face ca să producem banii cu care să ne putem plăti măcar o parte din datorii (pe toate nu le vom putea plăti niciodată! Ceaușescu a încercat și ați văzut ce-a pățit!)? Care sunt mecanismele de repunere în funcție a economiei, pentru a produce taxe și impozite? Ce investiții publice vom face pentru a ieși din acest cerc vicios al împrumuturilor pentru consum?
Din acest punct de vedere 2010 pare a fi un an condamnat. Un an fără nicio perspectivă. Un an în care criza se va adânci pentru că simpla așteptare a revirimentului mondial este insuficientă. Am semtimentul dramatic că pentru noi, românii, criza abia acum începe și va fi desăvârșită de o politică absurdă și lipsită de orice orizont.
Titlu: Nimic nou sub soare: bugetul și "renumerația"
Nr Editie: 2952 Data: joi 14 ianuarie 2010
De zece ani ne luptăm cu lipsuri de tot felul, lamentându-ne - vorba lui nenea Iancu - cu „renumerația mică după buget".
Dar ce mai e și bugetul ăsta? - se poate întreba, exasperat, Mitică. De ce n-ajunge? Ce se întâmplă cu banii pe care-i strânge dom’ ministru în haznaua Finanțelor?
Eu îmi permit să cred că lucrurile se pot întâmpla și în felul următor: banii sunt cei care sunt. Cei care se strâng cu japca de la cei care mai lucrează, cât de cât, după cum spune legea. Sunt atâția cât permite modul în care se mișcă economia. Există o logică a lucrurilor, în microcosmosul de fiecare zi care spune că te poți întinde atât cât îți ține plapuma. Banii pe care i-aduce bărbatul din gospodăria clasică, de pe unde lucrează, sunt împărțiți - de regulă - de nevastă, care e ministrul finanțelor al familiei: atâta pentru mâncare - că dacă nu bagi ceva în burtă, restul nu contează – atâta pentru îmbrăcămintea și încălțămintea copiilor, atâta pentru cărți și caiete, atâta pentru lemnele pentru iarnă, atâta pentru curent și apă, atâta pentru dările la stat – că pe astea amărâtul le achită, că are frică de Dumnezeu... Dacă mai rămâne ceva, se duce și omul să bea o bere la crâșma din colț și-și ia și femeia trei metri de stambă pentru o rochie nouă. De regulă, în criză intră familiile în care bărbatul e bețiv și deturnează fondurile spre cârciumă, ori nevasta curvă, și dă banii de mâncare ai copiilor pe găteli; pe ăștia, de obicei îi dă proprietarul afară din casă că n-au plătit chiria...
În cazul unei țări, totul este raportabil din micro în macro - cu excepția scoaterii din casă. Cât ar fi de rău, din țară nu ne poate da nimeni afară. Dar putem trăi prost înăuntru, pentru că guvernanții se întind mai mult decât le e plapuma: când miniștrii cheltuiesc cu nemiluita pe protocoale, călătorii în străinătate, când șefii de regii fac palate și-și plătesc salarii exorbitante, când banii pentru învățământ, sănătate și altele se duc pe catedrale, turnee zonale, agenții și instituții - fantomă bugetare...
Banii de la buget sunt - atâția câți sunt. Dacă ar fi bine cheltuiți - am avea infinit mai puține probleme decât avem acum, când sunt aruncați cu nonșalanță pe apa Sâmbetei de demnitarii care consideră că deasupra lor e doar Dumnezeu și nici pe acesta nu sunt convinși că trebuie să-1 bage în seamă. Asta e problema.
P.S. Nimic nou sub soare: textul acesta a fost scris în urmă cu 10 ani (pe 12 Aprilie 2000). E valabil și azi, fără o virgulă schimbată. Din păcate...
Titlu: Manelizare a la Vlădescu
Nr Editie: 2953 Data: vineri 15 ianuarie 2010
Nu știu ce a fost în capul ministrului Finanțelor când a ales să-i facă imagine – lui și ministerului – două personaje care n-au nicio legătură cu domeniul. E ca și când un post comercial de televiziune, dornic să-și crească audiența, apelează la un ministru precum dl Vlădescu ca să prezinte buletinul meteo sau știrile sportive.
N-am nimic cu domnii Gheorghe și Bittman, și cred chiar că pe ce știu ei să facă sunt suficient de buni. Dar să apelezi la Gheorghe ca să faci ministerul mai simpatic celor de pe care se iau cu japca pieile impozitelor, e ca și cum ai turna gaz pe foc. Abia aștept să-l văd pe acesta, cu mutra lui antipatică și cu stilu-i enervant, comunicând ultimele măsuri luate pentru a mai aduna câte ceva la buget. Sau pe Bittman, transmițându-i lui Vlădescu doleanțele maselor de contribuabili, aflate pe la concertele pe care le dă prin țară.
Ideea de a pune pe posturile care asigură P.R.-ul instituțiilor a unor personalități din diferite (alte) domenii nu e nouă. De regulă, se mizează pe charisma acestuia și pe capacitatea lor de a transmite într-o manieră mai agreabilă semnalele publice ale instituțiilor respective. Dar e vorba, aici, de profesioniști în domeniul respectiv.
Ceea ce face însă dl Vlădescu este precum, la un concert de la Ateneu, îi inviți să facă prezentarea pe Jean Paler sau tandemul Țociu-Palade, mizând pe faptul că publicul scrobit, sătul de conformism, ar aprecia cu mai mult aplomb o simfonie de Beethoven în ambalajul neconvențional oferit de saltimbancii de la căminul cultural.
N-am prea mari îndoieli că procedeul va face prozeliți și în curând conferințele de presă ale ministerelor vor fi transformate în concerte de manele sau în emisiuni de divertisment. Nu e doar o lipsă de respect față de propria condiție, a unor instituții ale statului, dar și o bătaie de joc la adresa unui popor confruntat cu prea puține motive de bucurie...
Titlu: Sfârșitul unei legende
Nr Editie: 2964 Data: sâmbătă 30 ianuarie 2010
Mutu ne-a lăsat încă o dată cu gura căscată: cum poate, un om dăruit de Dumnezeu cu picioare inteligente, să fie atât de lipsit de cap? Atât de risipitor cu talentul său? Atât de neglijent cu propria viață?
Uite că poate. După ce-a fost prins cu cocaina-n nas la Chelsea, și după ce a tras de era să-i iasă pe ochi, iată-l recidivând. De data asta – cu „pastilele de slăbit” uitate de maică-sa pe noptieră, pe care el, ca orice copil curios, le-a băgat în gură să vadă ce gust au. Evident că nimeni nu e dispus să înghită gogoașa asta. Cu atât mai puțin cei care i-au creionat deja portretul psihologic. Mutu este un personaj conflictual, incapabil să manifeste cea mai elementară tenacitate. Că a ajuns unde a ajuns – nu este singurul vinovat. Sunt de vină toți cei aflați în preajma sa, care i-au favorizat excesele și care l-au lăsat să creadă că poate trece prin viață croindu-și propriile sale reguli.
Nu este singurul. Dar e printre cei foarte puțini care, ajunși la un astfel de nivel al performanței, au recidivat, dovedind că n-au învățat nimic din ceea ce li s-a întâmplat.
Pentru Mutu acesta pare să fie capătul drumului, chiar dacă ar mai fi putut să facă sport la vârf încă vreo 4-5 ani. Mutu părăsește terenul cu capul în jos și cu buzunarele goale. Rămâne cu amenda pe care i-o cere Chelsea și pe care nu va mai avea cum să o plăteasca (dacă a intenționat vreun moment acest lucru). Rămâne cu o familie greu de întreținut la standardele cu care era obișnuit și cu indiferența celor care s-au folosit de el atunci când reprezenta ceva.
Cel mai grav lucru mi se pare, însă, altul: dincolo de drama personală a nesăbuitului sportiv, rămâne dâra pe care o lasă în urmă și care se întinde asupra noastră. Mutu intră în folclor ca „românul care se droghează” și care își compune viața din aventuri galante, scandaluri și lipsă de respect față de societate.
„Briliantul” își pierde strălucirea, transformându-se într-o banală pietricică în gheata sportului românesc.
