Punctul pe Y, august 2009

Titlu: Vacanța căpșunarilor
Nr Editie: 2831 Data: marți 11 august 2009
Curg valuri-valuri mașinile străine pe la vămile din Vest. Nu, nu sunt turiștii care au văzut spotul „Land of choice” al dnei Udrea, pe Eurosport, și se grăbesc să se bucure de avantajele pe nedrept ignorate ale unui paradis turistic emergent. Sunt conaționalii noștri, plecați, tot așa, valuri-valuri, atunci când criza nu-și arătase colții și când căpșunile spaniole nu mai pridideau să fie culese de marocani, fiind nevoie de sânge proaspăt în vinele economiilor occidentale.   Fenomenul nu are mai mult de zece ani. El a precedat intrarea noastră în Uniunea Europeană și a marcat primul export de forță de muncă, în special necalificată. Câteva județe în care sărăcia era cronică au livrat materia primă. Comune întregi au fost lăsate doar în grija bătrânilor și a copiilor, maturii constatând că nu ar putea nicicând câștiga acolo cele câteva sute de euro pe care-i ofereau fermierii spanioli, portughezi, italieni sau chiar greci. A urmat apoi cel de-al doilea val - cel al constructorilor. Aceștia au avut avantajul de a nu lucra temporat, ca căpșunarii. Ei au fost primii care s-au gândit să-și aducă și familiile și sunt cei care au format comunități masive de emigranți. Ani întregi PIB-ul național s-a sprijinit pe banii trimiși de căpșunarii de toate soiurile acasă, la familii. Am fost inundați de valuta ce a echilibrat un buget care șchiopăta serios din cauza dezechilibrelor marcate ale economiei. O economie în care importurile depășeau sistematic exporturile. Importul de cash a fost unul dintre pilonii pe care s-au sprijinit feluritele construcții bugetare bazate pe „duduitul” unei economii destul de nesănătoase.   Criza a dat – cum era de așteptat – o lovitură serioasă imigranților. Ei au fost primii de care întreprinzătorii occidentali s-au debarasat când și-au reconsiderat bugetele. Cea mai mare lovitură a venit dinspre sectorul construcțiilor din Spania, care grupa și cel mai mare eșantion de imigranți români. Au scăzut dramatic trimiterile de cash, acasă, pentru că oricum abia se mai câștiga cât să supraviețuiască până la o teoretică revigorare economică. Deficitul bugetar al României se cauzează într-o măsură considerabilă banilor care nu mai vin de prin diverse direcții. Bani care, dealtfel, nu prea au contribuit, de-a lungul perioadei de prosperitate, la vreo consolidare economică: ei au fost irosiți, de regulă, pe construcția de case, în localități lipsite de infrastructură, și pe bunuri de folosință îndelungată, aduse din import. Banii căpșunarilor n-au finanțat afaceri, ci au consolidat consumul.   Românii care vin în vara asta acasă, cu mai puține cadouri și mai puțini bani decât altădată, nu mai vin de plăcere. Vin de nevoie. Iar ceilalți nu prea au vreo șansă de a găsi altceva de lucru.   Vacanța „căpșunarilor” din 2009 e o vacanță tristă, într-o țară tristă și într-o vreme tristă.
Titlu: Abandonăm nava?
Nr Editie: 2837 Data: marți 18 august 2009
Indiferent de numărul funcționarilor publici ce vor fi puși pe liber - între cei 200.000 reclamați de Traian Băsescu și cei vreo 8.000 adunați cu trudă de miniștrii Guvernului Boc – problema rămâne aceeași: simpla eliminare a acestora din sistemul public nu rezolvă nimic! Ba, din contră, în absența salariilor din care se rețin taxe și contribuții sociale, vor trebui plătite alte ajutoare de șomaj sau compensații. Modul acesta de a privi criza și de a-i imagina soluții are efect pervers: fiecare tentativă de a economisi va amplifica efectele negative ale crizei, care devine un soi de bulgăre de zăpadă de neoprit în alunecarea sa amplificată la vale. Ceea ce fac inexperimentații noștri guvernanți la ora actuală – cu scuza de a nu fi avut cum și de unde să deprindă lecțiile unor experimente asemănătoare - este ca alarma la o catastrofă naturală ce poate produce mai multe victime decât catastrofa însăși. Nu avem de-a face cu o politică lucidă și coerentă anticriză, ci cu o agitație buimacă în care se încearcă să se mai salveze câte ceva. Este ca și cum o societate comercială confruntată cu scăderea drastică a comenzilor - și a producției, implicit - trece forța de muncă disponibilizată în administrație, umflând aparatul birocratic cu ce prisosește producției. Ecuația de fond a momentului căreia guvernanții nu reușesc să-i găsească soluția este cum să faci ca mecanismul să continue să funcționeze, găsind piețe de desfacere și stimulând consumul. Banii de la FMI și de prin alte părți ar trebui îndrumați prioritar spre sprijinirea agenților economici și spre crearea unui front de lucru necesar în zonele publice rămase decalate față de ansamblu. În orice criză există sectoare mai afectate și sectoare mai puțin afectate. O evaluare corectă a zonelor care se pot dezvolta, ar conduce la dirijarea investițiilor în acele direcții. Și acestea nu sunt greu de găsit: este vorba despre nevoile de fiecare zi ale omului și ale societății, cele care nu pot fi anulate sau amânate. Nu știu, poate că greșesc, dar înainte de a se da oamenii afară din ministere și din primării, m-aș gândi ce activități utile s-ar putea organiza și care să înglobeze experiența și abilitățile acestor oameni. Altfel ei vor deveni o povară în plus pentru societate. O altă problemă de luat în calcul este pregătirea temeinică a relansării economice: acum este momentul când se pot pune bazele pregătirii programelor și a personalului celor mai potrivite a intra în joc atunci când valul revigorării economiei mondiale ne va atinge. Avem, inevitabil, un decalaj de întâmpinat și la acest capitol, dar avem și șansa de a-l putea evalua și întâmpina în mod corespunzător. În timp ce economiile puternice oferă imaginea unei flote care se pregătește să reia cursa cu toate motoarele "înainte" pe barcazul nostru domnește haosul și nehotărârea, iar echipajul pare să nu știe prea clar dacă abandonează nava sau încearcă să o repună pe linia de plutire, pentru că comandantul nu s-a hotărât ce e de făcut.
Titlu: Tentativa de viol parlamentar
Nr Editie: 2838 Data: miercuri 19 august 2009
Elena Udrea inovează - ca și șeful său - în toate domeniile. După ce a patentat procedeul publicității „din alte surse”, iată că pune pe tapet și o reacție penală la activitatea unei comisii parlamentare. Obiect al cercetării declanșate de colegii săi, Elena Udrea încearcă să iasă din încurcătură acuzând hărțuirea și chiar tentativa de viol. Politic, bineînțeles. Este dna Udrea, poate fi dânsa victima unei astfel de violențe? Sunt membrii comisiei - fie ei bărbați, fie femei - niște violatori? Plângerea penală a ministrului Turismului este cea care poate clarifica acest lucru. Dacă va fi urmată de punerea sub învinuire a domnilor Orban și Compania, vom asista la la cea mai interesantă acțiune din justiție din ultimele două decenii. Doamna Udrea, nefardată și cu urme vineții în jurul ochilor și   pe brațe se va prezenta în fața instanței și va descrie următorul episod: cum dânsa își vedea liniștită de treabă, pedalând pe bicicletă sau călărind un armăsar blând de țară, când a fost urmărită, alergată, tăvălită prin nisipul litoralului de către o bandă de indivizi dubioși purtând cagule cu inscripția C.D., care au încercat să întrețină cu dânsa raporturi inacceptabile însoțite de perversiuni intelectulae. Cum au târât-o cu forța în fața unei așa zise comisii parlamentare, unde au încercat prin forță să o facă să admită că dânsa ar fi avut un comportament lipsit de pudoare, amăgind persoanele cu intenții serioase. Va chema, în calitate de martor al apărării, pe doamna Ridzi, victima la rândul său a acelorași procedee, de pe urma cărora a rămas cu grave sechele. O va mai chema și pe dna Trăilă, de la Autoritatea cu achizițiile, care va declara sub jurământ că schimbarea procedurii în ajunul audierilor a fost făcută în interesul adevărului și al dreptății. La rândul lor, învinuiții vor face tot ce vor putea ca să scape basma curată. Șeful bandei de violatori, Ludovic Orban, va aduce în sprijinul nevinovăției sale, ca martor pe fata pe care n-a accidentat-o în iarnă cu mașina și față de care s-a purtat cu blândețe și cu maximă compasiune. Doamna Săftoiu va evoca și dânsa modul în care se comporta doamna Udrea la președinție, unde venea îmbrăcată în rochii scurte și puternic decoltate, punând la grea încercare capacitatea de concentrare a șefului statului asupra problemelor stringente ale țării, arătând că încă de pe atunci dna Udrea avea manifestări neadecvate funcției pe care o îndeplinea. Și așa mai departe…
Titlu: Gîgacaloria lui Lificiu
Nr Editie: 2839 Data: joi 20 august 2009
Un personaj căruia-i place să fie băgat în seamă deși nu prea are motive, se exprima, recent, într-o emisiune de televiziune, în sensul că după opinia sa, în această iarnă gigacaloria nu se va scumpi. Deci, simplu cetățean, racordat la termoficare, n-are niciun motiv de tristețe în legătură cu venirea iernii: se va lăfăi în căldura radiată de caloriferele conectate la CET-uri pe aceiași bani ca anii trecuți. Unul dintre puținele lucruri pe care respectivul le-a învățat de când s-a amestecat în politică este că, indiferent de situație, trebuie să trudești pentru a da vești bune poporului. În orice situație. Personajul a mai avut, recent, o tentativă de acest fel. Într-o convorbire pe care am purtat-o prin primăvară vorbea despre efortul consolidat pe care-l depune, în calitate de proaspăt șef al Autorității pentru Reglementare în Domeniul Energiei, de a porni un adevărat război împotriva coloșilor pe care-i monitorizează, pentru a-i convinge să reducă prețul energiei. Pentru prima dată în ultimii 20 de ani! Vă dați seama ce înseamnă asta? – a întrebat el cu privirile lucindu-i de fericire că va rămâne în istorie ca cel care s-a bătut cu balaurii energetici și le-a retezat câteva capete pe care le-a adus ca ofrandă nației recunoscătoare. Numai că realitatea este, de cele mai multe ori, mai prozaică. Șeful ANRE a pierdut startul și povestea cu ieftinirea a rămas moartă. De ce? Motivele pot fi doar bănuite: ori că n-a avut sânge în venele sale politice pentru a se pune cu marile companii care controlează energia; ori că n-a avut chef, tip pragmatic fiind, să-și pună în cap toată încrengătutra de interese din domeniu pentru ce? Să-și pună populația deasupra candelei icoana lui Petru Lificiu, izbăvitorul gigacaloriei și al kilowattului? Când practica o dovedește că „legea lui OM” este cea care guvernează zona afacerilor: ești OM cu mine, sunt și eu OM cu tine! Postura eroică a dlui Lificiu s-a isprăvit înainte de a începe. A fost visul unei nopți de primăvară, pe care, oricum, n-ar fi avut la ce să-l adauge. De când s-a băgat în politică de pe urma banilor făcuți în mediul privat, n-a strălucit. Ba dimpotrivă. Intrat pe valul social-democrat al lui Athanasiu în alianța cu partidul lui Năstase, a primit ca recompensă  un post de adjunct la Ministerul Mediului. A devenit ministru fără voie, când Năstase a dorit să scape de Ilie, trimițându-l ambasador la Moscova. Ca ministru n-a făcut nicio scofală, așa că a fost remaniat la scurtă vreme. Decepționat, a părăsit barca democrat socială și și-a încercat norocul pe la „verzi” în stilul său propriu: fără bani, doar cu promisiuni. În ultimă instanță s-a lipit, pragmatic, de democrat-liberali, de la care a obținut un colegiu pe la Galați, pe care însă l-a ratat. Și ca să nu rămână ca-n bancul cunoscut, și cu banii luați, Boc și Compania l-au plasat la ANRE. Aici, unica lui șansă rămâne să transforme un nume în renume: mai precis, gigacaloria nescumpită, în „gîgacaloria lui Lificiu”.
Titlu: Sporul de nesimțire
Nr Editie: 2840 Data: vineri 21 august 2009
Este de-a dreptul uimitor cum reușesc să câștige magistrații procesele intentate guvernului și ministerului. Nu pentru că sunt judecate de colegii lor, ci pentru că au dreptate: un drept câștigat este bun câștigat. Chiar dacă statul nu are de unde să-l mai plătească, că e criză și agenții economici ori falimentează, ori abia-și trag zilele. Magistrații trebuie plătiți, cât mai bine, ca să nu fie supuși tentațiilor. Principiul este atât de sfânt încât magistrații de la Curtea Supremă refuză de vreo două luni să-și mai încaseze sutele de milioane fără sporul de stress și de solicitare neuropsihică, care e cam jumătate cât leafa pe o lună. Preferă să sufere și să fie supuși tentațiilor, dar nu acceptă să nu fie plătiți cum scrie la carte. Alte categorii nu au tot atât de mult succes. Și nici nu au sporuri din astea, de stress neuropsihic. Vă dați seama ce presiune e pe un magistrat care trebuie să-l judece și să-l condamne pe amantul fiicei sale, procuror, care este un interlop notoriu! Ce luptă cumplită se dă în sufletul acelui om, ale cărui sfâșieri interioare nu pot fi alinate decât cu amintitul spor! S-au inventat multe sporuri în țara românească, în anii de efervescență ai salarizării haotice a angajaților publici – de la sporul de confidențialitate, acordat secretarelor, până la cel de risc de întâlnire cu extratereștrii, obținut  de angajații autorității de aviație civilă. Dar nici unele nu egalează forța și greutatea sporurilor magistraților, unde până și pentru redactarea unei hotărâri trebuie pus în mișcare un resort de stimul financiar. Eu unul aș contopi toate aceste sporuri într-unul singur: sporul pe nesimțire! Pe indiferența față de ce este în jur. Pe lipsa de jenă cu care magistrații joacă pe toate posturile: ei centrază, ei sar la cap și marchează și tot ei scot mingea din poartă! În felul ăsta s-a clarificat și o eventualitate de guvernare juridică: ce nevoie mai e de guvern, dacă justiția poate rezolva toate problemele prin hotărâri judecătorești? Ce nevoie mai e de un parlament ales, dacă niște judecători inamovibili pot decide tot ceea ce este bine sau rău pentru societate, prin aceste sentințe fiind definitive?
Titlu: Mondialul de scălâmbăieli
Nr Editie: 2841 Data: sâmbătă 22 august 2009
Nu cred că sunt eu vreun nostalgic, dar sportul nu mai este ce-a fost! Cel puțin asta a fost concluzia pe care am desprins-o după festinul televizat al Campionatelor Mondiale de Atletism de la Berlin. Și când spun asta nu mă refer atât la performanțe, cât la sportivi. Performanțele au fost și de data asta remarcabile și te întrebi până unde se va ajunge în competiția cu limitele fiziologice. Iată, după atâția ani, încă se mai pot smulge sutimi de secundă din recordul pe suta de metri – care rămâne proba emblematică a atletismului. Însă aceste sutimi nu mai țin doar de organism și de componentele sale. Țin de tehnică și de tehnologie. De la fibrele din care sunt țesute echipamentele și care permit o frecare minimală cu aerul și până la „suplimentele alimentare” pe care medicina de specialitate nu le-a descoperit încă și nu le-a inclus pe lista substanțelor dopante. Dacă în urmă cu trei-patru decenii recordurile exprimau aproape exclusiv dotarea naturală a sportivului, acum ele sunt trecute prin nenumărate filtre, între care „valoarea de piață” rămâne dominantă. Sportul de performanță nu este democratic. El e din ce în ce mai mult rezervat unor elite care intră în malaxorul de imagine al intereselor diverse – de la cele comerciale până la cele politice. Componența națională rămâne dominantă și țări în care orice alt plan nu înseamnă nimic, capătă brusc o altitudine surprinzătoare prin performanța celor care le reprezintă culorile. Sportul modern mai distruge și o altă legendă. Cea a modestiei și a bunului simț al campionilor. Acest campionat a fost, practic, o paradă a lipsei de modestie. Curentul lansat de Bolt, un mare sportiv, dar cu toate exprimările unui handicapat, a făcut iute prozeliți. Sportivii s-au întrecut în a arbora gesturi și atitudini dintre cele mai ciudate, și-au exersat expresivitatea strâmbându-se în fel și chip în fața camerelor TV care îi prezentau, și-au exprimat bucuria victoriei rupându-și echipamentul sau zvârlindu-l în public. Nu mai vorbesc despre prelungitele tururi de pistă învăluiți în drapelele naționale, pe care au început să le execute și cei clasați pe locurile de dincolo de podium. Atunci când, cu câteva decenii în urnă, doi sportivi americani și-au permis să facă un gest considerat nesportiv – ridicând mâna cu pumnul încleștat, de pe podium – s-a stârnit o veritabilă furtună și a urmat chiar și o descalificare, dacă nu mă înșeală memoria. Acum organizatorii permit aproape orice și nu mă mir că nici un concurent nu s-a exhibat încă fără nicio piesă de echipament. S-a vorbit, întotdeauna, despre marii campioni ca despre niște modele. Ce modele mai oferă cei de astăzi, cu colecțiile lor de scălâmbăieli a la Bolt, sau cu expresiile sau cu gesturile cu care încearcă să-și impresioneze adversarii? Mondialul de la Berlin este un model de organizare, nemțească sută la sută, dar care a omis un aspect esențial: impunerea unui comportament decent și civilizat.
Titlu: "Testul Udrea" al Sistemului
Nr Editie: 2842 Data: luni 24 august 2009
Dacă în toată povestea asta cu Elena Udrea și cu audierea ei de către o comisie parlamentară există vreun lucru bun, acesta se referă la probele practice de rezistență la care este supus sistemul. Și în fața cărora clachează. Elena Udrea a dus la limita superioară testele de anduranță ale unui sistem democratic pus pe hârtie cu ușurință și neglijență, care nu și-a dovedit  niciodată viabilitatea. S-a pornit de la premisa că Parlamentul, ales prin vot, reprezintă forul suprem de reglementare. S-a făcut din „controlul Parlamentului” un mit fără nicio legătură cu realitatea. Prea multe domenii asupra cărora ar trebui să se pronunțe Parlamentul rămân practic necontrolate și nereglementate. Regulamentele au mult prea multe omisiuni și neclarități. Să luăm exemplul concret al audierii dnei Udrea. Ce se întâmplă dacă nu se prezintă în fața Comisiei? Nimic! Trebuie „rugat” premierul, ca șef direct, să o roage la rândul său pe șefa Turismului să se arate în fața onoratei comisii. Ce se va întâmpla de pe urma faptului că „inculpata” le-a dat cu flit membrilor comisiei și i-a lăsat în totală confuzie? Nimic! Ce se întâmplă în urma faptului că dna Udrea refuză să le recunoască autoritatea și, mai mult, îi acuză de conspirație? Nimic! Cum se explică – și cum se aplică regulamentul Camerei în cazul înregistrării ilegale a discuțiilor Comisiei? În nici un fel! Va fi găsit „vinovatul” de desconspirarea planurilor Comisiei? M-aș mira! Și asta nu e totul. Nu risc să mă pronunț asupra vinovăției sau nevinovăției doamnei Udrea. Însă este tot mai clar că regulamnetele sunt făcute în așa fel încât să nu poată fi aplicate și respecate. Că, sub pretextul prezervării legalității se confecționează texte rabinice din care fiecare înțelege ce vrea și le aplică cum îi vine la îndemână. Dna Udrea este judecată, culmea, că a încercat să facă ceva și – neputând respecta regulamentele - a recurs la subterfugii și adaptări. Culmea, îi sare în ajutor tocmai șefa Autorității care ar trebui să vegheze neclintit la respectarea regulamentelor stupide și idioate, și o face modificându-le în timpul jocului. Cazul ca atare devine tot mai mult o bătălie politică care antrenează părțile combatante. Confruntat cu nenumărate probleme între care cea mai ușoară nu e decizia Curții Supreme care îl obligă pe ministrul Finanțelor să plătească sporurile magistraților, dl Pogea își irosește două zile dând explicații confuze în legătură cu un document emis din greșeală și retras pe furiș de la registratura Camerei, document elaborat în sprijinul dnei Udrea. Dl Pogea nu-și bate deloc capul pentru a găsi o soluție adevăratelor probleme pe care le are, ci intră îm jocul „de-a v-ați ascunselea” pe după lege. Ce vor să spună toate aceste lucruri? Că avem mecanisme prost gândite și prost alcătuite, care refuză să funcționeze și aruncă întreaga activitate de administrare a situației grele prin care trecem în derizoriul unui „război al chiloțeilor”.
Titlu: Fratele Băsescu și rețeta "avantajului colateral"
Nr Editie: 2843 Data: marți 25 august 2009
Mare ghinion pe dl Mircea Băsescu să aibe un frate președinte, din cauza căruia să nu poată să facă nici o mișcare și să trebuiască să fie mereu mai atent ca alții la orice ar putea constitui un subiect pentru presa de scandal sau pentru adversarii politici. Pentru fratele prezidențial, trecerea de la înghețată la armament reprezintă o evoluție calitativă firească în lumea afacerilor. Și cum probabil că Traian Băsescu nu se va da peste cap în a-i face cadouri prin care să suplinească efectele embargoului de familie, dl Mircea are tot dreptul să se considere discriminat. Cu atât mai mult cu cât ceea ce încercase dânsul să facă constituie o rețetă cvasi-generalizată în România. După unele estimări, peste 50% dintre persoanele cu funcții de decizie în instituțiile statului practică formula „avantajelor colaterale”. Iar firma în care intrase dl Mircea Băsescu reprezintă un veritabil model. Deci, dl Cazacu este mare director în Ministerul Economiei, unde se ocupă tocmai de afacerile cu armament. Ca să nu intre în conflict de interese, dânsul nu-și face o firmă proprie, cum se practica în urmă cu câțiva ani. Recurge la un amic cu experiență, din domeniul privat, împreună cu care fac o firmă în care o rudă – în cazul de față fiica sa – deține o cotă parte. Cum o astfel de afacere are nevoie de susținere politică, este recrutată și o rubedenie a unui politician de top – în cazul de față fratele președintelui. Și asta nu în ideea că dl Mircea s-ar fi dus la dl Traian să-i spună: Măi frate-miu, sunt și eu într-o afacere, câștig un ban, vezi și dă undă verde în CSAT contractului cutare! Nici vorbă. Se mizează pe faptul că dată fiind relația de rudenie, susținerea este implicită și nimeni nu se duce la președinte să-l întrebe: dăm drumul la afacerea aia în care e băgat fratele dv? Cred cu toată sinceritatea că dl președinte nu a avut habar de mișcarea pe care o făcuse fratele. Iar „serviciile”, dacă au prins de veste, s-au jenat să i-o spună. N-am idee nici cât succes ar fi putut să aibe afacerea respectivă. Cert este că ea l-a prins pe șeful statului cu pantalonii în vine și nu va cântări ușor în viitoarele sondaje. Revin însă la combinația respectivă, care este reprezentativă pentru mediul de afaceri românesc. Peste tot pe unde e rost de pus mâna pe ceva bani publici vom întâlni astfel de „firme”, compuse după rețeta: factor de decizie în zona economică – rubedenie a acestuia – rubedenie de politician. Dacă cineva ar avea tenacitatea și preocuparea de a lua la puricat firmele care fac afaceri cu statul, vor avea surpriza să găsească un veritabil record de astfel de asocieri destinate obținerii de „avantaje colaterale”. Cât despre retragerea lui Mircea Băsescu din firma respectivă, aceasta nu rezolovă nimic nici pentru sine și nici pentru fratele său.
Titlu: Numărătoarea inversă
Nr Editie: 2844 Data: miercuri 26 august 2009
A început numărătoarea inversă a celor 100 de zile care ne despart de scrutinul prezidențial. Pentru prima dată în istoria de două decenii a restituirii democrației, această rundă de alegeri se desfășoară de sine stătătoare, desprinsă de "vagoanele" localelor sau legislativelor. Dacă ar fi să ne luăm după litera Constituției, desemnarea președintelui ar trebui să fie aproape o formalitate, față de încărcătura de mize pe care o dețin legislativele, cele care desemnează configurația puterii din următorii patru ani. Președintele n-ar trebui să fie decât acel veghetor la corecta desfășurare a relațiilor dintre puteri și un mediator al eventualelor crize. Că nu este așa, a fost evident încă de la prima rundă, din 1990, când, de altfel, Ion Iliescu a și configurat practic rolul și atribuțile președintelui, conferindu-le o anvergură considerabil mai mare decât cea constituțională. În toate cele cinci runde mixte de până acum, candidații la Președinție au reprezentat "locomotivele" intereselor partidelor, situându-se constant în avantaj față de acestea în sondajele de opinie. O caracteristică a sistemului a fost aceea că atât sumele destinate campaniei cât și echipele au fuzionat adeseori, acționând ca un tot din care s-au extras oportunitățile. Alegerile din Noiembrie sunt pentru prima dată o exclusivitate prezidențială. O primă caracteristică pe care analiștii o intuiesc deja este aceea că sumele care se vor cheltui cu acest prilej pentru campanie vor fi considerabil mai mari și vor bate toate recordurile de până acum. Obținerea funcției supreme reprezintă miza majoră a celor trei partide care își împart șansele și este de așteptat ca învingătorul să fie cel care va face jocurile ce urmează. Evident, principala bătălie se va duce între actualul președinte, a cărui candidatură este dictată de necesitatea supraviețuirii politice și șeful partidului cu care cel al lui Traian Băsescu împarte "grijile" unei guvernări destul de incomode, dar indispensabile pentru angrenarea logisticii electorale. Cu toate demersurile care dau drept sigură ruperea coaliției, aceasta va merge înainte, cel puțin până la alegeri. Soarta ei va fi hotărâtă de învingător. Dacă va fi Băsescu, acesta nu va ezita să-și pună în aplicare vechiul plan al alegerilor anticipate, care să-i confere posibilitatea formării unui guvern monocolor. Dacă va fi Geoană, cel mai probabil se va deschide portița unei alte coaliții, și aruncarea, din nou, a democraților în opoziție. Despre varianta Antonescu, oricât ar fi de simpatică, nu prea are rost să vorbim. A început numărătoarea inversă și, odată cu ea, manevrele de finanțare a campaniei. Una dintre acestea rămâne rectificarea bugetară care alocă sume importante ministerelor sau departamentelor din care acești bani se pot scurge, prin clientela politică, spre bugetele de campanie.
Titlu: Circul "Madonna"
Nr Editie: 2845 Data: joi 27 august 2009
După Summit-ul NATO, venirea Madonnei în turneu la București reprezintă evenimentul major care dă peste cap echilibrul orașului și concentrează atenția mijloacelor media. Invadarea parcului Izvor de construcțiile gigantice ale scenei și spațiilor anexe a dat semnalul febrei. Marți, toată presa n-a avut decât un singur gând: să surprindă măcar o secvență cu Madonna, la sosirea pe aeroport sau la cazarea în hotel. Unele posturi au făcut din asta un breaking news, altele l-au tratat în tonalitate amuzantă dar nimeni nu l-a exclus din meniul zilei. Am stat să mă întreb dacă febra asta mediatică are și un corespondent în starea de spirit a populației. A unei părți a sa, cu siguranță. Și doar dacă ar fi să-i numărăm pe cei vreo 70.000 de spectatori care au plătit (în plină criză) prețuri piperate pentru bilete, de chiar 20 de milioane! Care a fost „valoarea adăugată” a acestui concert? Destul de mică, după părerea mea. Prestațiile „live” ale a majorității vedetelor muzicii sunt net inferioare înregistrărilor din studio și ceea ce primește în primul rând spectatorul este vacarmul și buimăceala cauzată de jocurile agresive ale luminii. Madonna nu este una dintre marile voci, marile talente interpretative ale showbizz-ului. Ca și Michael Jackson, ea este un produs ultrasofisticat și ultraambalat al fabricanților de astfel de evenimente. Ceea ce a oferit ea la București n-a fost un concert, ci un complex spectacol de circ în care au fost de toate: și gălăgie și multă mișcare, și sport, și o paradă a modei și momente în care s-a încercat provocarea unei isterii în masă. Și s-a reușit, pentru că există o categorie de „populație” care are nevoie să-și exhibe pornirile, fie pe stadion, la meciurile de fotbal, fie în parc, la concerte și „evenimente”. Cred, până la urmă, că mobilul principal al umplerii parcului Izvor a fost mai ales curiozitatea: de a vedea cum se mișcă, cum se dă peste cap, cum se unduiește o femeie de peste 50 de ani care luptă curajos cu vârsta și cu muzica. Pentru că asta a devenit, în primul rând, Madonna: o curiozitate ambulantă, care sfidează conveniențele și încearcă să șocheze prin tot ceea ce face pe scenă și în afara ei. Turneul Madonnei e o mare afacere, care angrenează personal și mijloace, dar care nu transferă calitate. O voce modestă și un repertoriu cu puține repere adevărate (și alea vechi de vreo 20 de ani) se pot transforma, iată, prin tehnologie și inovație, într-un eveniment. Din care, însă, nu ne alegem cu mare lucru în afară de amintirea restricțiilor și măsurilor de securitate exceive, ca deobicei.
Titlu: Numărătoarea perversă
Nr Editie: 2846 Data: vineri 28 august 2009
Dacă cu numărătoarea inversă ne-am cam lămurit cum stăm – cele 100 de zile au devenit, deja, vreo 90 – cu numărătoarea „perversă” sunt unele probleme. Deja, după o pace relativă, rezultatele sondajelor de opinie au început să se bată cap în cap sub presiunea banilor puși la bătaie de către cei care le comandă. În timp ce INSOMAR îl creditează pe contracandidatul lui Băsescu, cu un spectaculos 29,6%, CSOP-ul îl pune la punct cu doar 21%. O diferență de aproape 9 procente depășeșe orice marjă de eroare practicată de instituții care folosesc aceleași metode statistice. Să nu ne mirăm însă prea tare, pentru că vom avea și alte prilejuri în cele trei care au mai rămas până la finiș. Unica certitudine de până în prezent este scăderea constantă a procentelor președintelui în exercițiu. Fenomenul nu este întâmplător: erodarea încrederii acordate unei personalități este un proces aproape obiectiv, cu atât mai mult în vremuri de criză, chiar dacă atribuțiile executive nu sunt explicit în sarcina sa. Marja de siguranță a lui Traian Băsescu planează asupra unui eșantion de aproximativ 35% dintre cei cu intenții de vot. În mod normal (dar ce mai e astăzi normal?) n-ar avea cum să scadă sub acest plafon. Rămâne însă o recunoscută impactul evenimentului de la 23 August, când a fost dată în vileag afacerea cu armament a fratelui său. De-a lungul mandatului, Traian Băsescu a avut de făcut față la numeroase „dezvăluiri senzaționale”, unele reale, altele fictive. Niciodată însă, impactul la public nu a fost unul consistent. De regulă, chiar atunci când au planat serioase umbre de vinovăție, publicul a trecut cu ușurință peste acestea, considerând că demersurile sale pozitive sunt prioritare față de inerentele erori umane. Mai de fiecare dată președintele a identificat unul sau mai mulți vinovați, asupa cărora a încercat să transfere responsabilitățile. În cazul de față, este prima încercare care-l lasă fără replică. Nu mai poate să zică mare lucru nici despre moguli, nici despre politicienii ticăloșiți. Principalii vinovați par să fie aici „serviciile”, care însă se află sub comanda sa directă. Sondajele de peste o lună ar putea să ne arate măcar într-o măsură relativă care este impactul acestui episod și dacă Băsescu poate să scadă în sondaje până al nivelul la care concurența lui Geoană să devină una reală. Până atunci, președintele rămâne în „pole position” și poate să privească cu o oarecare detașare zbaterile contracandidaților săi și ale echipelor lor de campanie. Președintele-jucător îmbracă tricoul galben de candidat-favorit al unei curse despre care este încă prematur să ne pronunțăm. Casa de pariuri rămâne însă deschisă.
Titlu: O diversiune murdară pe frontlul Salubrității
Nr Editie: 2847 Data: sâmbătă 29 august 2009
O spun fără teama de a fi contrazis: niciodată  până în prezent, Bucureștiul nu a părut atât de marcat de preocuparea față de curățenie. „Revoluția verde” din Sectorul 1, demarată în momentul când  ROMPREST a câștigat licitația organizată de Primărie a stârnit o veritabilă emulație (ca să nu-i spun  concurență) și prin alte sectoare. Deja imaginea măturătorului cu târnul și cu tomberonul cu două roți a intrat în desuetudine. Noii operatori stradali sunt echipați ca la carte și au în dotare ustensile moderne și eficiente. Îi vedem din ce în ce mai des, vedem tot mai multe utilaje specializate în diferite operațiuni  și – cel mai important  - observăm o monitorizare atentă și exigentă a lucrărilor de salubrizare. Toate acestea au plecat din momentul întreruperii monopulului pe care l-a deținut, mai bine de un deceniu, o unică companie, care a făcut ce-a putut dar și-a încasat cu regularitate banii, beneficiind de un contract meșterit cu grijă de cei care au avutinteresul sa mentina statu-quo-ul.Chiliman a avut tupeul sa conteste perpetuarea unui sistem ineficient si pagubos. Urmarea? De peste un an, contractul încheiat cu ROMPREST  este contestat în toate forurile       posibile, de toate „clonele”  fostului beneficiar. Mai nou, pe frontul acestei bătălii (a cărei miză, este, într-adevăr mare: cam 450 de milioane de euro, pe 25 de ani) a fost aruncată și presa. Mai precis, o parte a ei, atent sponsorizată prin contracte de publicitate și căreia i se servesc cu regularitate informații clasificate sau nedestinate, încă, publicității. În felul acesta se încearcă influențarea, prin presiune „publică”, a unor decizii care contestă valabilitatea contractului semnat cu un an în urmă. Și datorită căruia Sectorul 1 este acum cel mai curat, mai îngrijit și mai modern utilat dintre toate. După o veche rețetă, în joc sunt aruncate nume de persoane, prezumții și procese de intenție, în locul a cea ce poate constitui criteriul esențial: eficiența.
Titlu: "Cântarea României" - etapa de Criză
Nr Editie: 2836 Data: luni 17 august 2009
Probabil că niciodată în istoria României nu a existat o efervescență atât de mare a serbărilor populare și a evenimentelor de felurite facturi care să angreneze publicul larg. Nici măcar pe vremea lui Ceaușescu, atunci când “Cântarea României” se ambiționa să fie cea mai completă mobilizare a potențialului creator național. Iată însă că ce n-a reușit Ceaușescu, reușește Criza. Asistăm, practic, la cea mai mare angrenare de forțe menită să ambaleze întreaga populație într-o stare de spirit care să facă uitate neplăcerile crizei. Nu mai puțin de 295 de sărbători au avut loc pe plan local în luna Iulie, August reprezentând din acest punct de vedere un vârf greu de egalat: 376 de evenimente! Pare să fie un soi de pandemie a festivismului pentru care nu există antidot. Cu cât problemele generate de criză sunt mai mari și mai grave, cu atât apetitul de voioșie al autorităților este mai de nestăvilit. Semnalul pare să fi fost dat de manifestările organizate de Ziua Tineretului, de către doamna Ridzi și continuate de evenimentele de același calibru ale dnei Udrea. Ca la un semnal, Consilii Județene, Primării, alte unități administrative s-au lansat într-o întrecere capitalistă pentru voia bună a populației. Pentru că toate aceste manifestări se fac, într-o proporție de peste 90 la sută, din bani publici, de la buget. A trecut vremea când promotorii erau marile companii private. Atinse de criză și de recesiune, acestea au tăiat prompt din fondurile alocate divertismentului public și au făcut loc administrațiilor publice. Ce le împinge pe acestea să se implice cu atâta sârg în activități care nu fac nici drumurile mai bune, nici serviciile publice mai accesibile și nici viața omului mai ușoară? Secretul ni-l dezvăluie, cel puțin parțial, lucrările comisiilor de anchetă parlamentare. Acestea dezvăluie cum poate fi sifonat banul public în interes privat. Cum, sub pretextul unor activități dedicate marelui public, organizarea acestora este direcționată spre firme agreate, în care nu de puține ori șefii administrației au interese directe, care firme umflă prețurile până la nivelul la care se acoperă și cheltuielile propriuzise, și șpaga și beneficiile proprii. S-au constituit, dealtfel, veritabile "concerne" de organizatori de evenimente care decontează de "n" ori instalații, burse, promoții și reclamă. Pe canalul "evenimentelor" de tot felul se scurge un adevărat șuvoi de bani care nu pot fi folosiți în scopuri pe care fenomenul crizei le-ar impune cu prioritate. Și atâta timp cât nu li se pune stavila în mod oficial, ele vor continua să adâncească gaura neagră a Crizei.
Titlu: Închisoarea CIA de la București!
Nr Editie: 2835 Data: sâmbătă 15 august 2009
Am găsit-o! N-o să vă vină să credeți, dar așa este! Urmărind prețioasele indicații date de Kyle D. Faggo, fost director în Agenția Centrală de Investigații, am descoperit locul unde a fost amplasată închisoarea amenajată de el personal. „Pe o stradă aglomerată din București” – a relatat el, în stilul Agenției, pentru New York Times, ziarul căruia i-a făcut această dezvăluire fulminantă. Dl. Foggo precizează că a construit trei închisori identice (ca să-i facă pe talibani să nu știe niciodată unde se află), una în Maroc, alta într-o suburbie a unui oraș important din Europa de Est (cât de estică?) și cea de la București. Personajul nu s-a apucat așa, tam-nesam să dea în vileag cele mai mari secrete ale Agenției. A făcut-o aflându-se el însuși în închisoare, cu o condamnare la trei ani pentru delapidare de fonduri. Probabil tocmai acelea destinate construirii anunțatelor centre de detenție. Revin la prima idee: locația din București a închisorii a cărei existență oficialii români au negat-o și o neagă cu încăpățânare: o stradă aglomerată din București. Este un indiciu fundamental și căutarea unei astfel de străzi nu-ți poate lua prea multă vreme. Iată, de pildă, bd. Magheru. Nu cred că e o alta mai aglomerată. Iar pentru amenajarea unei închisori pentru șase persoane e bun oricare dintre apartamentele existente aici. Nu mai rămâne decât să le luăm la rând și să vedem în care dintre ele există dotările despre care vorbea dl. Foggo în interviul său: chiuveta sau cada pentru simularea înecului… În mare, deci, problema e rezolvată. Avem strada aglomerată. Găsirea închisorii și recunoașterea ei de către autoritățile române este un fleac care ar rezolva definitiv problema căreia o importantă comisie europeană i-a dedicat timp îndelungat și fonduri importante pentru a concluziona că închisorile au existat, dar nu se poate aduce nicio dovadă concretă e existenței lor. Suspiciuni au planat asupra mai tuturor guvernelor europene, însă cu regularitate a fost amintit numele României. De ce? O explicație ar putea veni din servilismul cronic manifestat de liderii noștri la adresa „Marelui Frate” – un servilism aflat în contradicție cu condițiile și obligațiile asumate față de comunitatea din care doream să facem parte și în care acum ne aflăm. Acuzele și suspiciunile – greu dacă nu imposibil de dovedit în cazul în care faptele au fost reale – sunt expresia taxării dure a acestei poziții prin care România se înscrie într-o linie istorică de duplicitate și de lipsă de onestitate. Care, evident, aparțin mai puțin poporului, de cât liderilor acestuia. Despre seriozitatea informațiilor agentului din pușcărie nici nu mai merită să discutăm.
Titlu: Firma "Boc&Comp" - la un pas de faliment!
Nr Editie: 2824 Data: sâmbătă 01 august 2009
Dacă ne gândim   că o firmă privată confruntată cu recesiunea nu are altă soluție, pentru a supraviețui, decât să reducă cheltuielile până la nivelul la care ele pot fi acoperite de producția   încasată, nu văd nici un motiv pentru ca statul însuși, care nu poate lucra astfel decât după principiile pieței ar trebui – sau ar putea să ocolească o altfel de soluție. Revenind: o firmă privată nu-și poate permite să funcționaze cu un număr de angajați mai mare decât volumul de operațiuni pe care le are de îndeplinit, potrivit comenzilor. Dacă produce ghete – conform clasicului exemplu marxist – și o pereche se realizează cu aportul a două persoane, iar comanda este de 100 de perechi, el trebuie să-și reducă schema de personal la 200 de persoane. Tot ce depășește acest număr nu va avea de lucru și nu va putea fi plătit. Statul, care până anul trecut administra o “producție” cu cel puțin zece procente mai mare se află, în acest moment, în situația de a plăti degeaba – cât va mai avea de unde – un procent corespunzător de funcționari. Ei bine, logica elementară spune că că aceștia trebuie să plece în șomaj sau să-și găsească alte slujbe – dacă or mai fi pe undeva. “Schema” statului nu este și nu trebuie să fie imuabilă. Dacă în perioada în care duduia economia – cum plastic se exprima premierul de atunci –a fost nevoie   de mai mulți funcționari pentru a administra   această creștere - tendință concretizată prin dublarea personalului din zona guvernamentală, acum este momentul să se facă pasul înapoi. După socotelile făcute chiar de președinte, în sectorul public se află acum vrea 200.000 de funcționari mai mulți decât este nevoie. Numai pe la cabinetele demnitarilor se înghesuie vreo 800 de persoane – asta însemnând consilieri, secretari, curieri, șoferi, menajere – ceea ce înseamnă vreo 40 de persoane pe capul fiecărui minister. Sunt aceștia necesari, cu toții? N-ar mai funcționa mecanismul cafelelor și a legăturilor telefonice fără ei? Nu este o lipsă de bun simț menținerea unui asemenea detașament de operatori de servicii personale în condițiile pe care le traversăm? Din păcate, intențiile premierului nu se concretizează în nimic! Până și analiza privind numărul enorm de agenții guvernamentale a fost amânată până la anul. De ce? Simpu: nu-și permite să trimită în șomaj alegătorii viitorului președinte! Dealtfel, orice inițiativă în acest sens – al reducerii aparatului guvernamental supradimensionat față de performanțele economice – se lovesc cu toatele de termenul fatidic al datei alegerilor prezidențiale. Acestea blochează orice măsură care ar putea atenua procentul de “derapaj” care se manifestă în economie și care, iată, sare de la previziunea de “minus 4 la sută” la momentul acordului cu FMI-ul, la “minus 8 “ acum, când delegația Fondului a venit la București să vadă cum stăm cu (ne)aplicarea măsurilor pe care guvernul și le-a asumat.  
Titlu: Milionarul sărac: Adi Mutu!
Nr Editie: 2825 Data: luni 03 august 2009
Asta-i mai lipsea lui Adi Mutu: după pensia alimentară plătită fostei soții, după falimentul clubului de fițe din București, să mai plătească și o amendă de 17 milioane de euro către Clubul Chelsea, pe care l-a păgubit prin   prizarea de cocaină! Păi, zic cunoscuții, Mutu nici nu mai are atâția bani! I-a cheltuit pe mașini de lux, pe nunți exorbitante, pe bijuterii și alte fandoseli de top. N-a fost un bun gospodar al propriilor lui bani, după cum n-a reușit să fie un bun administrator al propriului său talent. Intrat prea devreme, poate, în scena celebrității, n-a avut rezistența necesară pentru a nu ceda   în fața tentațiilor de tot felul. Și poate că cocaina n-a fost cea mai mare dintre ele. O fac și alți fotbaliști și nu au pățit nimic. Ba, avocatul său, care probabil este cam idiot, a găsit și explicația pentru faptul că Mutu plătește una dintre cele mai mari amenzi din istoria fotbalului: pentru că este român! Dacă era englez sau italian, nu plătea. Dar fiind român, cineva (cine oare?) a dorit să ne dea o lecție! Bineînțeles că se pot găsi sumedenie de explicații, în afara celei de bun simț: Adi Mutu e un fotbalist talentat, de excepție chiar, dar la el picioarele sunt mai importante decât capul. La el – ca și la mulți alți fotbaliști – capul servește doar de suport pentru ochelarii de marcă, cerceii și coafura ciufulită. Iar picioarele sunt bune atâta timp cât se mai pot mișca. În ele stă speranța lui Adi pentru a plăti amenda și în contractele viitoare, dacă va fi în stare să le onoreze. Mutu nu este nici primul și nici ultimul sportiv care câștigă o avere pe care o risipește cu nonșalanță. El nu este din spița lui Țiriac, care a știut cum să   înmulțească banii pe care i-a obținut cu sudoare. El este un risipitor din categoria Ilie Năstase (păstrând, desigur, proporțiile). Să nu-l plângem și nici să nu ne dăm peste cap să facem chetă să-l ajutăm.   Chestiile astea se reglează, până la urmă, în moduri care nu ne interesează pe noi. Poate chiar nici pe el...
Titlu: Adrian: "copilul minune" al bussiness-ului
Nr Editie: 2826 Data: marți 04 august 2009
În ziua de 22 Decembrie 1989 s-a flat la locul potrivit: clădirea abandonată de dictator a CC-ului. Cu aparatul de filmat în brațe (și cu riscurile de rigoare) a imortalizat câteva dintre momentele esențiale ale unui eveniment unic. A rămas în echipa noului premier, asigurându-i, în primul rând, relația cu presa. Cariera politică s-a încheiat rapid, după un incident (înregistrat pe bandă) cu staff-ul unei publicații mai „independente”. Roman a renunțat la el cam cu prea multă ușurință. I-a făcut, însă, un bine fundamental. Nu știu care ar fi fost cursul existenței sale dacă rămânea în politică. Ar fi fost, probabil, unul dintre cei mulți, care mint și nu fac nimic. „Alungat” de la Victoria, a plecat de acolo cu ceva echipamente și câțiva oameni cu care a pus bazele unei companii media. Mai întâi o agenție de știri (îmi amintesc că am fost primul său abonat), apoi un post de radio și o agenție de publicitate. Avea idei o grămadă, dar n-avea bani și nu de puține ori s-a aflat în situații delicate față de diverși creditori. Chestia nu l-a descurajat ci, probabil, l-a îndârjit. Cu ajutorul lui Țiriac a ajuns până la Lauder care, impresionat de aplombul acestui tânăr bărbos și prematur încărunțit, i-a pus în brațe 20 de milioane de dolari. Să facă cu ei un post TV. A fost un pariu câștigat de Lauder. Junele mogul a performat, printr-un management agresiv, și nu de puține ori violent, și a făcut din ProTV primul canal  modern de televiziune. De la pupitrul de comandă al acestui important mijloc media, a încercat să reintre în politică. S-a erijat în mentor al câtorva premieri fără noroc. Și-a făcut naș dintr-un ministru de Externe în ascensiune. A negociat pe sub masă sprijin politic în campanii importante. Toate, în scopul de a acumula putere. Pentru că este, în fondul său, un dependent de putere. Un dictator, exigent și pretențios. Un personaj care nu se împiedică de scrupule. Care nu se încarcă cu vreun sentiment  de recunoștință, indiferent față de cine. Exponent al unui alt tip de relații interumane, și-a găsit, rând pe rând, mai toți colaboratorii, după ce i-a stors de ceea ce puteau (sau nu) să ofere. Fanatic al succesului, l-a exploatat până la ultima sa limită. Când a înțeles că scena pe care e nevoit să joace e prea mică, și-a pus capul compas spre marele bussiness internațional, convins că acolo se fac adevăratele jocuri. Cu o tenacitate ieșită din comun a urcat, pas cu pas, lăsând la o parte orice prejudecăți sau sentimentalisme. L-a ajutat enorm faptul că, spre deosebire de alți oameni de afaceri români, a învățat limbajul bussiness-ului și putea să facă uz de el. PRO TV a fost un model de management pe care l-a exportat în mai toate țările unde CME-ul are interese. Aflat în vârful ierarhiei, acest veritabil mogul a găsit, se pare, primul, motivația demersului său: acela de a juca într-o piesă globală și nu doar într-o scenetă locală. Cum îl cheamă? Era să uit: Sârbu. Și Adrian – „copilul minune” al bussiness-ului românesc.
Titlu: Restructurare a la Boc
Nr Editie: 2827 Data: miercuri 05 august 2009
După ce-a mărit Tăriceanu numărul de funcționari publici cu vreo 50%, a căzut măgăreața pe Boc să dea afară vreo 200.000 dintre cei care taie frunză la câini pe la ministere și agenții. Nu pe Geoană, ci pe Boc, că pe el l-a făcut Băsescu premier. Din chestia asta se poate înțelege că PSD-ul n-ar prea fi de acord cu trimiterea în șomaj a unui număr atât de important de alegători, dar dacă PDL-ul insistă, n-au ce să facă. Chestia asta poartă pomposul nume de „restructurare”. E ca și cum o familie stă într-o casă prea mare, în care toți și-au adus neamurile de la țară că era chiria mică și întreținerea ușoară. Numai că a venit criza și au sărit toate în aer: și impozite, și servicii, și utilități. Cu banii pe care-i au nu mai pot să trăiască în ditamai căsoiul guvernamental. E musai să scoată din casă vreo 20% dintre locatari și să-i trimită de unde au venit, iar locul lăsat liber să-l închirieze la alții. Restructurare, deci. Ceva de genul în care trebuie imaginată o altă schemă, mai funcțională și mai puțin costisitoare. Și în care cei dați afară să nu facă nefuncționale anumite servicii și operațiuni esențiale pentru funcționarea întregului mecanism. Cu alte cuvinte, la mașinăria guvernamentală ar trebui pus un alt motor, mai economic și mai puternic și care să elimine mai puține „noxe”. Cum vede dl Boc chestia asta, când e strâns cu ușa de cei de la FMI? Foarte simplu: nu mai dăm bani pe cine știe ce motor nou. Îl adaptăm pe cel vechi. Vorbim cu inginerii noștri și vedem cum poate funcționa cu mai puține bujii, cu un amestec mai mare de apă în motorină, cu ulei uzat de bucătărie în loc de ulei de motor, cu cauciucurile vechi, peticite! Deci: Restructurarea a la Boc se realizează prin bună înțelegere. Îl cheamă premierul pe Sârbu și îi zice: Ilie, câți poți tu să dai afară? Sârbu, om cu frica lui Dumnezeu, zice: jumătate! Jumătatea care rămâne poate freca liniștită menta agriculturii. Intră apoi Blaga. „Merg și eu la mâna asta cu vreo 15 la sută. Și așa n-avem decât de izolat niște blocuri”. Dă buzna Elena Udrea: „Traiane, pardon, Emile, știi că ministerul meu e nou și și că dacă dau afară pe cineva nu mai am cu cine să merg prin turneele de promovare. Iar la minister abia am pus perdele noi în toate încăperile. Taie-mă, omoară-mă, dar eu nu dau afară!” Boc oftează și trece mai departe. La Nica. „Știi bine că nouă ne lipsesc vreo 30 la sută dintre polițiștii de care avem nevoie. N-ai decât să consideri că ne mai lipsesc doar vreo 10 la sută. Asta e situația!” Cati Andronescu e fermă: „Dați întâi afară pe farsorii de la universitățile particulare și după aia mai discutăm!” Luminița Plăcintă pare cea mai înțelegătoare: „Nu-i nimic, aduc de la mine de la firmă, de la Focșani, niște oameni în locul celor pe care și așa trebuie să-i dăm afară după ce-a făcut Ridzi”. Niță zice: „Bag în subordinea ministerului niște agenții și te ajut să rezolvi problema la capitolul ăla!” Videanu și Pogea se codesc. N-au ce să facă. „Păi dacă eu îi dau afară pe ăia care trebuie să strângă impozite și să dea amnezi, ce facem? Suntem la pământ!” – oftează Pogea. Iar Videanu se gândește, în sinea lui însuși, că dacă ar putea să dea afară vreo 2-3 șefi de companii energetice, ar face economii de-ar rămâne guvernul intact. Dar cum să-i dai afară când abia i-ai pus și le-ai și mărit leafa cu 30 la sută, că au răspundere mare... La ușa premierului s-au mai strâns câțiva miniștri care n-au apucat să plece în concediu. Restructurarea merge ca pe roate, ca la piață: mai dau eu, mai lași tu...
Titlu: Roboții de la Bărcănești
Nr Editie: 2828 Data: joi 06 august 2009
De când s-a înființat dispeceratul acela de Circulație de la Bărcănești care prinde în ofside mașinile care depășesc viteza legală pe DN 1, am tot mai mult impresia că ministrul Nica are mari șanse să rezolve problema personalului lipsă din Interne. Ce se întâmplă acolo e un model ce poate fi aplicat pretutindeni. S-au instalat niște camere de luat vederi și niște radare care înregistrează conștiincios tot ce calcă pe bec. Un robot – mai mult ca sigur – ia aceste înregistrări și pe baza lor trimite somații de amendă. Că abaterile sunt numeroase și posibilitățile robotului limitate reiese și din faptul că, din momentul în care calci tu legea și viteza până primești înștiințarea trec aproape șase luni. Dacă ești ceva mai obosit și nici nu iei niște pastile ajutătoare pun pariu că este greu să-ți mai amintești ce-ai făcut cu șase luni în urmă, dacă erai la volan sau în brațele nevestei sau cine știe pe unde altundeva. Robotul de la Bărcănești – care în documente poartă diferite nume – una știe și asta face: bagă în plic o notificare, pe care ți-o trimite să plătești amenda. Se întâmplă însă o chestie: tot mai multe autovehicule, în special de firme, au mai mulți utilizatori, după cum o cer interesele. Iar încălcarea legii e o faptă strict individuală și personală. Ce faci dacă nu mai știi sau nu-ți mai amintești cine a condus mașina în ziua de, luna X, ora haș? Logic ar fi să întrebi robotul: măi agent Vasile Amalia (așa îl cheamă cel mai des pe robot), dă-mi un indiciu: cine era șoferul? Era bărbat sau femeie? Era blondă sau brunet? Bătrân sau tânără? Se machia sau era neras?Asta pen’ că fotografia celui în cauză e... strict secretă! Nu poate să o vadă decât judecătorul, dacă ajungi la el! Bineînțeles că robotul nu-ți răspunde, că de aia e robot, ci, după trecerea câtorva zile îți trântește o amendă de 15 milioane. E criză și statul are plan la amenzi. Mare. Iar pentru treaba asta roboții sunt ideali. Mai că mă întreb de ce să nu populăm întregul minister de Interne, inclusiv cu un ministru - robot, să scape dl Boc de grija restructurării? P.S. Am dorit să aflu de ce merg lucrurile așa la Prahova și am încercat să-l contactez pe ”Tătucul” Circulației de acolo. Mi-a răspuns... robotul!
Titlu: Revanșa lui Udrea
Nr Editie: 2829 Data: vineri 07 august 2009
În urmă cu vreo patru ani, când promovarea excesiv de rapidă a Elenei Udrea în funcția de principal sfetnic al președintelui „românilor” îi călcase pe nu puțini dintre aceștia pe nervi, proaspetei dive politice i s-a pregătit o cursă. Invitată de un reporter la modă în emisiunea sa, i s-a pus o întrebare perfidă în legătură cu președintele Norvegiei și cu activitatea acestei țări la Uniunea Europeană. Cu nonșalanța ce o caracterizează, consiliera prezidențială a divagat pe această temă până când i s-a spus, verde-n față, că Norvegia este monarhie și că nu face parte din Uniunea Europeană. A fost un moment de umilință maximă, care a dat satisfacție deplină celor care clamau că președintele s-a înconjurat de incompetenți. În cazul dnei Udrea era vorba de ceva incultură, combinată cu ignoranță. Oricum, aceasta a atârnat greu în decizia pe care a luat-o până la urmă Băsescu, de a se descotorosi de ea și de subiectele de can-can pe care le oferea cu generozitate presei. La acea oră, imaginea dnei Udrea era aceea a unei persoane care, în lipsă de ceva mai bun de făcut, s-a amestecat în politică, profitând de simpatia evidentă pe care o nutrea președintele pentru dânsa încă de când colaborau pe la Primăria Capitalei. Licențierea sa din echipa prezidențială părea să pună capăt unei cariere meteorice și să o readucă acolo unde îi era locul: în „societatea de fițe” a Bucureștiului, unde se simțea ca peștele în apă. Lucrurile n-au stat însă așa. Cu o consecvență puțin obișnuită pentru persoanele cu datele exterioare ale domniei sale, a rămas în politică unde și-a asumat rolul activ al agresării ritmice a premierului de atunci. De la „bilețelul roz”, cariera Elenei Udrea s-a relansat spectaculos și constituirea Coaliției de la guvernare i-a rezervat șansa unei poziții de mare vizibilitate în noul Executiv. Preluând portofoliul unui minister creat special pentru datele și competențele sale, Elena Udrea s-a lansat în campanii spectaculoase de promoție cu cert impact personal. Din altă fibră decât colega sa Ridzi, a reușit să facă față și valului de acuze care au condus, totuși, la crearea unei comisii, dar care, cu siguranță, nu va avea „succesul” celeilalte. De ce? Pentru că Elena Udrea a învățat ce este și cu ce se mănâncă politica. E pregătită să facă față celor mai dure provocări. Dealtfel, un veritabil „examen de maturitate” a susținut ministrul Turismului luni, în fața celui care o umilise cu patru ani în urmă. A fost o revanșă absolută, în care jurnalistul cu aere de procuror s-a văzut adus în postura în care o adusese el însuși pe de-acum celebra sa interlocutoare. Demersul justițiar al gazdei, prea puțin pregătită de această dată, s-a izbit violent de argumentele documentate. La fiecare întrebare – insinuare, doamna Udrea răspundea cu „documentul”. În final, exasperat, reporterul a dorit să dea lovitura de grație, cerând lista jurnaliștilor care au beneficiat de „atențiile” ministerului călătorind în străinătate pe banii statului. Elena Udrea a reacționat mai întâi perfid („vai domnu’, dar nu se face, sunt colegii dv!”) după care a dat lista. Jurnalistul a citit triumfător câteva nume, după care ceva i-a stat în gât: „Dar nu e adevărat, eu n-am fost...” – a replicat când și-a regăsit propriul nume pe lista încriminatoare. „Ba ați fost, la Stuttgart ați fost, și ați primit și diurnă” – a încheiat conturile, triumfătoare, doamna blondă, dar nu naivă...
Titlu: Triumful șpăgii la Constanța
Nr Editie: 2830 Data: sâmbătă 08 august 2009
Emoționante scenele de bucurie înregistrate joi la Constanța: lacrimi de fericire, îmbrățișări, exclamații de mulțumire! Ce se întâmpla Pur și simplu, cei vreo 30 de polițiști de la Rutieră, arestați pentru mită și corupție, au fost eliberați de instanță! După două runde de rețineri! Dreptatea a ieșit la iveală – a explicat cineva, unul dintre cei convinși că oridecâte ori rezultatul este în favoarea sa înseamnă cu justiția funcționează. Numai că de data asta justiția a funcționat pe procedură, nu pe dreptate! Judecătorii au constatat că cei 30 de polițiști șpăgari fuseseră reținuți de altcineva decât cine ar fi trebuit. Adică, în cazul lor, putea să-i umrotecția informativă și de la Parchet, pentru că ei erau cei care-i urmăreau de multă vreme pe corupți și aveau și dovezile necesare. La momentul primei rețineri, operațiunea a reprezentat o lovitură dură pentru poliția constănțeană: mai mult de un sfert din efectivele acesteia trecuse dintr-o parte a legii în alta. Șefii se plângeau că, în prag de sezon estival, nu mai aveau cu cine să lucreze. Adică nu mai avea cine să strângă șpăgile și să le transmită mai departe, conform  algoritmului, îmi spunea un lucrător din sistem, care-mi relata și faptul că un fost șef al lui, îi trimitea spre rezolvare dosare din care uita să-și ia șpaga. Pentru orice om de bun simț, procentajul corupției care rezultă din operațiunea de la Constanța este enorm! Adică un polițist din patru să fie incorect? Dacă facem însă o comparație doar cu cazurile evidențiate de anchete – între care scandalul premiselor de la Pitești sau de prin alte părți, cred că evaluarea e modestă. Din nefericire – și aici îmi pare rău  că sunt nevoit să-i pun în aceeași oală  pe unii dintre polițiștii de circulație cu care am colaborat jurnalistic de-a lungul vremii și care s-au dovedit a fi integri și nesupuși tentațiilor – Circulația rămâne sectorul cel mai infectat de viruslul corupției. Pentru că aici posibilitățile de tranzacționare sunt mai mari decât în alte părți, iar deciziile mai subiective. Când ceea ce s-a întâmplat la sectorul „permise” din Tunari, unde printr-o bună organizare s-au eliminat „portițele” aducătoare de beneficii, se va putea extinde și instaura în sistem, vom asista la o îmbunătățire a ratingului. Până atunci, ceea ce s-a întâmplat joi la Timișoara rămâne ca o victorie a abuzului (legalist) împotriva bunului simț și a decenței. Nu-mi rămâne decât să sper că DNA-ul, cel mult prea implicat în răfuieli politice, va găsi timpul necesar spre a se ocupa de acest caz și de a nu-l lăsa să facă din niște spărgători, eroi.
Titlu: Narcisismul de presă și "cuibul de viespi"
Nr Editie: 2831 Data: luni 10 august 2009
Odată cu reintrarea lui Cornel Nistorescu în „serviciul activ” al presei scrise cotidiane, peisajul mass-media se modifică semnificativ. Presa democratică a plecat din block-starturile Revoluției printr-o clasică „întoarcere a armelor”. Jurnale mai vechi ce și-au înlocuit  etichetele comuniste  sau și-au adăugat noi conotații, alături de puzderia celor nou apărute, au declanșat o veritabilă ofensivă emoțională, în cursul căreia profesioniștii condeiului formați la școala presei de partid au încercat să dovedească faptul că aproape tot ceea ce practicaseră până atunci fusese rezultatul unor constrângeri și că adevărata profesiune de credință abia acum ieșea la iveală. Pentru că, oricât de rapide erau schimbările, gazetari noi nu aveau de unde să apară, a fost datoria și șansa celor „vechi” de a crea noile branduri și curente. Primul impact al libertății a fost rapida împărțire între publicațiile și jurnaliștii favorabili noii puteri și cei care descoperiseră cu deliciu posibilitatea de a fi „contra” orice și oricui. Împărțită artificial între „o anumită parte” și presă pur și simplu, mass-media a făcut din conducătorii administrativi ai publicațiilor veritabile vedete. A fost perioada în care calitatea de jurnalist, exprimată prin scrisul zilnic și formulare de opinii pe toate temele posibile a structurat o categorie de „vedete” ale condeiului al căror statut a fost consolidat de o televiziune ne-publică, în căutarea propriei sale condiții și care a considerat mai rentabil să facă recurs la valorile concurenței. Faza „vedetismului” de presă a început să se erodeze odată cu creșterea presiunii economice care a operat transferul de putere de la feluriții directori, redactori șefi și așa mai departe, către patronate. Noii patroni au dorit să joace ei înșiși rolurile în care fuseseră distribuiți jurnaliștii și s-au ajutat în această operațiune de noul val de gazetari, nemulțumiți de faptul că mai toate pozițiile privilegiate la care aspirau erau ocupate. Așa a apărut reacția față de „dinozaurii” mass-media, din cauza cărora nu se puteau afirma micile mamifere agile ale condeiului, care învățaseră meseria din mers, fără a se mai obosi, în general, cu asimilarea culturii generale sau chiar a gramaticii. De aici înainte, presa a trecut la faza „narcisistă”, aceea în care, pe fondul ofertelor mogulilor în devenire, noul val a pus mâna pe puterea administrativă și a început să-și construiască propriul soclu de notorietate. Tipic pentru această fază este ceea ce s-a întâmplat la ziarul a cărui tihnă a distrus-o  revenirea lui Nistorescu. Trup și suflet pe baricada „jurnalismului de calitate”, noii exponenți s-au dovedit atât de încântați de propriile lor performanțe încât nu i-au mai interesat restul. Se citeau cu deliciu între ei, își promovau propriile obsesii și valori și nu catadicseau ca privind în pagină să întrebe retoric: Oglindă – oglinjoară, cine e cel mai deștept din țară? Și, poate că dacă n-ar fi fost criza și onorariile consistente prin care și-au făcut parte din contribuția generoasă a patronatului, ar fi ținut-o tot așa. Dar a venit acest personaj lipsit de carismă și de maniere, care i-a zburătăcit în toate parțile fără să țină cont de țipetele de disperare ale găștii de civici care „monitorizează” presa și dau în vileag cu satisfacție cazurile de încălcare a Constituției. Cenzură! – țipă aceștia, în timp ce pensionarii de lux se retrag ei cu demnitate, ca să nu mai apuce să fie licențiați. Evident, această mișcare – ce reprezintă, cred, debutul trecerii presei într-o altă etapă istorică – nu putea să nu capete și o dimensiune (și implicare) politică. De data aceasta, aproape întreaga categorie (cu excepții nesemnificative) devine o „anumită parte a presei”, manipulată pentru a întina nobile idealuri ale realegerii unui președinte mai presus de orice păcate lumești. Cuibul de viespi, călcat în picioare nu chiar din greșeală, a intrat deja în funcțiune…
Titlu: Funcția de președinte în economia de piață
Nr Editie: 2832 Data: miercuri 12 august 2009
În economia de piață totul costă, totul are o valoare bănească, în funcție de cerere și ofertă. Așa  s-a ajuns ca funcția de președinte al țării să fie evaluată. A făcut-o Autoritatea Electorală Centrală care, pe baza unor studii aprofundate, a ajuns la concluzia că listele de semnături în favoarea unei candidaturi ar trebui însoțite și de o taxă de participare la scrutin, în valoare de 300.000 de euro. Există, deja, opinii pro și contra. Pro sunt, în general, cei care se bazează în demersul lor pe forța – organizatorică și materială – a partidelor mari, puternice. Pentru acestea nu constituie o problemă nici semnăturile și nici banii – cu atât mai mult pentru numărul lor - chiar dacă de ochii lumii se va protesta cu o jumătate de gură, în numele democrației și a dreptului fundamental de a alege și a fi ales. Contra sunt ceilalți. De regulă, veleitarii, care de-a lungul anilor au găsit în candidatura prezidențială o portiță spre notorietate și spre alte avantaje pe care le oferă o campanie electorală. Aceștia nu-și propun nici un moment să câștige fotoliul de la Cotroceni, doresc să apară doar în programele gratuite de la televiziunea publică. Evoluția conceptului de „candidat le președinție” a fost una tipică pentru intervalul confuz pe care l-am traversat. În 1990, la primele alegeri pentru Cotroceni, doar trei candidați au reușit să strângă numărul de semnături necesare, cel de-al treilea – Ion Rațiu - reușind performanța doar cu câteva ore înainte de încheierea înscrierilor. În 1992 numărul candidaților admiși s-a dublat, fiind prezent, pentru prima dată, și un independnt – Mircea Druc. Patru ani mai târziu numărul candidaților a ajuns la 16, între care doi independenți (popa Nuțu Anghelina și generalul Nicolae Militaru) și un candidat al... automobiliștilor! În 2000, doar 12 candidați, cu doi independenți – Grațiela Bârlă și Eduard Manole. Tot 12 candidați s-au înregistrat în 2004, cu un singur independent – Gheorghe Dinu. Luate la bani mărunți, listele alegerilor prezidențiale relevă doar vreo câteva candidaturi serioase, restul fiind umplutura democratică. Oferta stufoasă este, de regulă, derutantă și costisitoare pentru un stat care cheltuie cu aceste exerciții democratice mai mult decât este nevoie și-și poate permite. Este motivul pentru care consider justificată inițiativa Autorității și sper că ea va trece de piedicile ce i se vor pune de cercurile interesate în perpetuarea confuziei generale. Niște alegeri cu doar 3-4 candidați, validați de forțele politice din spatele lor, ar face competiția mai atractivă pentru un electorat tot mai puțin interesat, și mai precisă în evidențierea rezultatelor. Desigur că banii contează mai puțin în acest context, deși este cât se poate de justificat ca cei care doresc să joace la acestă loterie de dragul jocului, să bage mâna în buzunarul propriu, sau al susținătorilor.
Titlu: Zece zile dintr-un an
Nr Editie: 2833 Data: joi 13 august 2009
Una dintre măsurile convenite de Guvern cu echipa FMI-ului pentru contracararea efectelor unei contracții economice de două ori mai mari decât cea anticipată la începutul anului ar fi trimiterea în concediu fără plată pentru zece zile a întregului aparat bugetar public. De la vlădică la opincă – ne asigură ministrul Pogea, care precizează că măsura îi vizează inclusiv pe cei din vârful piramidei – președinte, premier, miniștri. N-am înțeles dacă și parlamentarii sunt incluși în această categorie de sacrificu, dar cred că ar trebui, pentru că sunt plătiți de la același buget vlăguit de criză și de management ineficient. Economia care se face nu este mare, dar ea ar putea alimenta măcar cele două puncte ce urmează să fie adăugate pensiilor, din octombrie (cu excepția pensiilor „speciale”). Evident că anunțul măsurii a stârnit o serie de dezbateri tehnice, despre modalitatea în care vor fi luate aceste zece zile: în vrac sau în rate, prin programe zilnice reduse cu câteva ore sau cum altfel? Ce se va întâmpla în acele servicii unde trebuie asigurat „foc continuu”? Ca de obicei în astfel de situații, dezbaterea este sterilă și inutilă, căci nu despre asta e vorba. Ci despre o atitudine – cea de solidaritate cu întregul sistem, unde greul este dus până acum doar de sectorul privat, care a fost nevoit să-și articuleze modul de funcționare în raport cu condițiile mereu schimbate ale mediului economic. Spuneam într-un comentariu precedent că marea anomalie a momentului o constituie faptul că statul funcționează cu aceleași consumuri la turația redusă determinată de criză. Că în condițiile scăderii continue a veniturilor la buget, aparatul său birocratic consumă la fel de mult ca atunci când economia „duduia”, vorba unui premier de tristă amintire. Această vacanță – nedorită – ar fi o primă măsură din șirul celor care ar trebui să urmeze pentru a face ca întregul mecanism să poată funcționa – și aici e vorba de sistemul unic de salarizare și de pensii, de calibrarea uniformă a organigramelor instituțiilor publice în funcție de nevoile reale, de reducerea numărului de instituții cu personalitate juridică și bugete proprii, de reglementare a cheltuielilor pe care au dreptul să le facă instituțiile publice autofinanțate. Deci, problema nu este cum se va lua această mică vacanță. Problema este că statul nu va putea plăti nici un leu pentru zece zile din ultimul trimestru, indiferent dacă oamenii doresc să-și ia aceste zile libere sau vor prefera – ca japonezii sau coreeni – să lucreze gratuit pentru binele societății. Cum spuneam, măsura nu rezolvă situația grea în care se află țara. Dar este un abia prim pas într-o direcție în care nu s-a făcut nimic până acum, în afară de vorbe. Și, poate că așa ar fi trebuit să fie pusă problema încă de la început. Frontal: oameni buni din administrație, ca să vă puteți păstra slujbele bine plătite – mai bine ca la privați – trebuie să faceți și voi ceva pentru țara asta: să munciți zece zile fără să fiți plătiți. Ca o mică compensație pentru mult mai multele zile pentru care nu puțini dintre voi sunt plătiți ca să nu facă nimic!
Titlu: Dracul e chiar foarte negru
Nr Editie: 2834 Data: vineri 14 august 2009
Românul are o vorbă cu care nădăjduiește să iasă din situațiile dificile prin care trece: dracul nu e chiar atât de negru!Adică situația nu e disperată, mai e loc de întors, poate chiar de scăpare. Este, mai degrabă, o incantație adresată șansei, care poate să facă minuni. Criza actuală a fost întâmpinată cu un soi de neîncredere și cu speranța secretă că ne-ar putea ocoli. Fie ea colo, la americani! La noi nici n-ar fi fost drept să fie, pentru că abia mai începuserăm să respirăm ceva bunăstare. Iar economia duduia – chiar dacă duduitul ăsta părea să fie auzit doar de Tăriceanu. Știți care Tăriceanu: acela care ne îndemna să profităm de criză și să cumpărăm case în America. Iată, însă, că tsunami-ul declanșat de prăbușirile în serie ale marilor bănci americane sub impactul năucitor al lăcomiei și al aventurismului financiar, s-a făcut simțit. Ca-n izbindu-i mai întâi pe marii dezvoltatori imobiliari chitiți să investească odată și să câștige de opt ori, ca la Caritas-ul lui Stoica. Apoi, pe orizontală, i-a atins mai pe toți. Sectorul privat a reacționat prompt – că de aia e privat – și a demarat în ritm rapid șomajul și, odată cu el, scăderea încasărilor de la buget. Mișcarea aceasta a prins sectorul public încremenit și pasiv: cu cât armata de funcționari era mai numeroasă – cu atât lupta cu efectele crizei era mai ineficientă. A durat mult pentru ca guvernul Boc să catadicsească să treacă de la vorbe la fapte. Erau multe altele de rezolvat. În primul rând împărțeala „prăzii” între partidele care și-au dat mâna ca să ducă povara guvernării. Negocierea ultimelor funcții a durat până aproape de venirea verii și când aproape toți s-au instalat pe locurile lor a apărut, în întreaga sa splendoare, tabloul „balenei” administrative, navigând maiestuos în apa otrăvită a crizei! Și atunci a început tot românul să constate că dracul e mai negru decât se spunea. Ba chiar foarte negru: dublu față de estimările de la începutul anului, când „contracția” economică era imaginată în jurul lui 4%! Surplusul de negreală a început să se vadă în viața de fiecare zi, în care efectul vicios al crizei face ca orice măsură anti-criză să o amplifice! Guvernul a luat taurul de coarne și a redus, dintr-o trăsătură de condei, 14.300 de bugetari din cei vreo 200.000 la care făcea referire președintele. Nu se știe exact care e economia care se va face în acest fel, dar e aproape sigur că aceasta se va duce pe ajutoare de șomaj și eventuale plăți compensatorii acolo unde contractul colectiv de muncă a prevăzut așa ceva... Dracul e foarte negru. Măcar de ne-am putea face frați cu el până trecem puntea asta...
Titlu: Cum țipă Madonna când își bagă piciorul în apă
Nr Editie: 2848 Data: luni 31 august 2009
Ce-a făcut Madonna miercuri când a vorbit de țigani nu reprezintă expresia unor convingeri personale - este un simplu exercițiu de P.R. Ca întregul său program, în care sunt alternate „științific” momente menite să capteze atenția publicului, și acest interludiu n-a avut alt rol decât să zdruncine puțin asistența. Echipa sa de turneu a studiat cu relativă atenție temele sensibile care ar fi putut genera   comentarii și a optat pentru aceasta. Credeți cumva că Madonna are habar de problema țigănească?   Ce ar putea să știe ea de prin America nu se potrivește deloc cu ceea ce este prin Europa și prin România. Dacă ar fi știut și ar fi rezonat în mod real, în colecția sa de copii adoptați din aceleași rațiuni de imagine ar fi făcut parte, poate, și un puradel. Dar la piscina hotelului Radisson SAS s-au bălăcit doar cei pe care-i are deja de prin alte colțuri ale lumii. Chestia cu politica la vedetele din showbizz ține mai puțin de convingeri și mai mult de box-office. Cu excepția câtorva personalități autentice – precum Bono sau Sting – ceilalți nu fac altceva decât exerciții de public-relations, dând presei ceva de ronțăit. Presa noastră nu face excepție și chiar aceste rânduri o dovedesc. În loc să vă vorbesc astăzi despre epurarea bugetarilor, despre legile educației sau despre rectificarea bugetară, vi-o aduc din nou în atenție pe Madonna. Publicațiile specializate au urmărit-o cu tenacitate după concert și au tras concluzii interesante: că nu s-a putut despărți de România și înainte de a ieși pe terasă la piscină, cu un prosop pe cap ca să n-o surprindă paparazzi cocoțați pe acoperișurile din jur. Citez, pentru acuratețea relatării: „În câteva clipe și-a scos tricoul verde, rămânând într-un top turcoaz și niște pantaloni verzi, cu care a intrat în apă. După ce și-a   coborât primul picior în piscină a scos un „waw” puternic care a răsunat în curtea interioară a hotelului. Strigătul i-a făcut pe cei din staff să râdă!”. Ați simțit fiorul reporterului, martor fericit a unor momente memorabile? Hai să fim serioși. Concertul Madonna a fost unul oarecare, dacă-l comparăm cu alte evenimente de acest fel. Muzica a fost, cum e normal în aemenea ocazii, pe playback și doar zbuciumul fizic al artistei a avut ceva real. Iar dacă n-ar fi fost speech-ul cu țiganii, ar fi trebuit să ne rezumăm în comentarii doar la felul cum țipă ea când își bagă piciorul în apă. Deși pariez că doamna Udrea, într-o situașie similară, ar fi mult mai interesantă. În afară de faptul că a adunat 70.000 de fraieri care au plătit bani serioși pentru asta, nu cred că mai rămâne de cmentat mare lucru.