Punctul pe Y, iulie 2009

Titlu: Profilul lui Gică Popescu
Nr Editie: 2799 Data: miercuri 01 iulie 2009
Mecanismul pare foarte bine pus la punct: cum o persoană de bună credință dorește să-și pună calitățile în slujba societății concurând pentru o funcție publică importantă, acaparată de reprezentanți ai „Ocultei”, cum se scoate „scrisorica” și – pac, la Răsboiu’! Așa păți și Gică Popescu, săracul! Fotbalist de excepție, membru al unor echipe cu care a câștigat trofee importante, Gică a fost aproape mereu fentat, de câte ori a încercat să ajungă într-o poziție din care să poată schimba cursul viciat al fotbalului românesc. Nu și-a ascuns intenția de a-l concura pe Mircea Sandu la președinția Federației. Și, iată că apare dosarul de informator al Securității! Am să las la o parte modul rocambolesc în care a apărut pe piața presei acest dosar. El n-a emanat de la unicul for competent – CNSAS, ci de la niște binevoitori care l-au și prețăluit corespunzător. A fost o lovitură dură pentru Gică, cel care a și reacționat cu promptitudine: este o făcătură! N-am fost niciodată turnător la Securitate – a clamat el, profund jignit. Și cu suficient aplomb. Am fost tentat să-i dau credit total, până la faza în care s-a mirat și el cât de bine i-au imitat plastografii scrisul! Aici, însă, parcă s-a rupt ceva. Una – pentru că explicația a devenit banală. Au folosit-o toți cei prinși cu ocaua mică. A doua – pentru că nu se potrivește cu imaginea pe care o aveam despre Gică Popescu. De la el m-aș fi așteptat la cu totul altceva. La un comportament plin de fair-play – așa cum a fost el în teren. Da, oameni buni – ar fi trebuit să spună Gică. Am făcut-o. Dar știți de ce. Știți care era atmosfera și care erau rigorile vremii. Dacă nu făceam „pactul”, nu mai aveam acces la vârful acestui sport. Nu mai puneam piciorul pe vreun teren din străinătate. Poate că am iubit mai mult fotbalul decât demnitatea de om... O astfel de spovedanie ar fi fost, cred, mult mai bine primită. Mai ales că știm foarte bine, chiar dacă e greu să recunoaștem, că ceea ce (se presupune că) a făcut Gică, au făcut mulți alți sportivi de primă mână. Care, datorită valorii lor sportive, erau ușor de șantajat. Este de notorietate faptul că cine călătorea în străinătate pe vremea dictaturii, avea anumite „obligații”. Este, însă, de făcut distincția între niște rigori formale și zelul pe care unii l-au pus în îndeplinirea acestor rigori. În cazul lui Gică Popescu ne-ar interesa nu atât faptul în sine, că a făcut niște informări pe care le-a semnat cu un nume de cod, ci ce anume cuprindeau acele informări: elemente comune, formale, sau delațiuni? Până atunci, Gică rămâne cu această pată. Care, din nefericire, se adaugă și alteia – episodul cu banii reținuți pentru un transfer, în buzunarul propriu și depuși doar după ce a intrat justiția pe fir. Și mai e ceva care mă face să-mi pun întrebări în legătură cu profilul moral al lui Gică: schimbarea „profilului fizic” – la estetician. Chestie psihanalitică, dacă nu altceva...
Titlu: Boicotul presei
Nr Editie: 2812 Data: vineri 17 iulie 2009
Faptul că reprezentanții unor publicații - recte televiziuni - nu sunt primiți în avionul prezidențial este aproape fără precedent. Chiar dacă motivul invocat este acela că nu mai erau locuri. N-au fost locuri, însă, exact pentru acele posturi care, în ultima vreme mai ales, s-au dovedit a fi constant critice la adresa președintelui. Să lămurim, însă, mai întâi, ce e cu povestea asta cu avionul prezidențial. Chiar unii dintre cei lăsați acum pe pistă au clamat adesea, cu agresivitate, la adresa "mitei" la care s-ar fi dedat predecesorii domnului Băsescu care luau la bord jurnaliști aleși "pe sprânceană". Tot atunci, argumentul invocat acum, că de fapt jurnaliștii își plătesc toate cheltuielile din buzunarul redacțiilor și că unica favoare era aceea de a umple locuri care și așa ar fi rămas goale, cu reprezentanți ai mass-media, nu prea era luat în seamă. Iar soluții alternative pentru ca presa din țară să poată oglindi activitățile prezidențiale internaționale n-ar prea fi, pentru că mai ales acum, la vreme de criză, puține redacții - cu excepția posturilor publice care au și obligația, dar și capitolul bugetar aferent - și-ar putea permite asemenea cheltuieli de pe urma cărora nu s-ar alege cu mare lucru. Pentru că accesul presei este strict limitat la manifestările oficiale și unicele ocazii în care președintele mai poate fi descusut sunt tot în avion, la întoarcere. Însoțind de-a lungul timpului delegații oficiale, în calitate de jurnalist, mi s-a întâmplat nu o dată să nici nu apuc să-l văd pe președinte - indiferent care a fost acesta. Așadar, ca să recapitulăm: domnul Băsescu restricționează absurd accesul presei exact acolo unde domnia sa are tot interesul să fie prezentă. Ce s-ar întâmpla dacă, după toate "înjurăturile" și acuzațiile aduse presei, aceasta ar fi solidară și ar intra în grevă, nerelatând nimic despre președinte? Ar fi o chestie sinonimă cu... înmormântarea sa publică. Practic, domnia sa n-ar mai exista, în absența cutiei de rezonanță a acțiunilor sale. Culmea absurdului o constituie însă și faptul că toate atacurile prezidențiale la adresa presei sunt difuzate de presa însăși! Care îl servește dublu, transmițând poporului in extenso, care sunt nemulțumirile acestuia. Aș merge chiar mai departe și aș afirma că, fără presă, Traian Băsescu n-ar fi devenit niciodată ceea ce este astăzi. Întreaga sa carieră politică este una de vorbe, nu de fapte. Haideți să facem un test rapid: să enumerăm două - trei dintre realizările concrete ale președintelui ca ministru al Transporturilor, Primar General al Capitalei sau președinte de partid și de țară, în afară de vorbe, scandaluri și atacuri! Nu-i așa că vă este greu? Până și celebrul său slogan "Aici sunt banii dumneavoastră" rămâne fără obiect în absența subiectului. Deci: ultimul atac la adresa presei nu constituie altceva decât bifarea unui nou punct din strategia agresivă a președintelui și o manevră de abatere a atenției publicului de le miezul "scandalului Ridzi" - deturnarea de fonduri publice în folosul odraslei prezidențiale. Or nu presa este cea care a "stimulat"-o pe doamna Ridzi să acționeze în acest mod regretabil...
Titlu: Sindromul "surorilor Frăsie"
Nr Editie: 2813 Data: luni 20 iulie 2009
Am avut șansa să o văd, întâmplător, pe una dintre surorile Frăsie, care s-a cerut în direct, la televiziune, pentru a combate afirmațiile false ale ministrului Berceanu. Acesta lansase recent „bomba” că domnia sa ar fi o campioană absolută a   salarizării bugetare din România, cu peste 400 de milioane (vechi) încasate lunar pe ștatul de plată. Domnișoara Frăsie a fost, până nu demult, director adjunct la Autoritatea Aeronautică Civilă, ocupând în paralel și funcția de șef de cadre. Adică de resurse umane. În această calitate își adusese la AAC sora mai mică, prospătă absolventă de facultate, pe care a pus-o din prima pe o funcție de șef, cu o leafă la care nici un absolvent nu ar putea visa. Dealtfel, conform mărturisirilor sorei Frăsie, la AAC se înregistrează cea mai mare densitate de șefi pe cap de angajat, unui șef revenindu-i o medie de 4 subordonați. Domnișoara Frăsie a oferit un veritabil recital   de aplomb (nu vreau să spun tupeu, deși e pe aproape). Cu o siguranță de sine rar întâlnită și-a etalat o impresionantă colecție de certificate, masterate și specializări care fac din dânsa, probabil, cea mai competentă persoană din România. E drept că gazetarii prezenți în studio au întrebat-o când a avut timp să urmeze toate aceste cursuri, dat fiind vârsta sa destul de fragedă, pentru că însumate, toate acestea ar fi putut califica doar o persoană ceva mai vârstnică, dar domnișoara Frăsie a avut răspunsuri pentru toate întrebările. A venit cu fluturașul de leafă (deși la AAC aceasta este strict confidențială) și a demonstrat că veniturile sale nu se ridică decât pe la vreo jumătate din suma avansată de ministru. Și că tot ce a câștigat dânsa s-a datorat exclusiv competenței și performanțelor – inclusiv sporurile, care pe la AAC sunt în număr de   nu mai puțin vreo 15 (inclusiv sporul de radiații cosmice). Pentru ca misterul să fie total, invitata a mai arătat că n-a fost propulsată în carieră de intervenții politice și că nimeni din familia sa nu a avut anterior vreo legătură cu aviația (un amănunt pe care l-a omis este acela că dânsa a debutat ca stewardesă, nu ca specialistă în drept aerian). Ca să nu mai zăbovim: cu aplombul de care vorbeam, cu prezența de spirit și cu modul arogant de a argumenta, domnișoara Frăsie i-a redus, practic, la tăcere, pe cei cinci jurnaliști porniți să o toace mărunt, dar fără o suficientă documentare prealabilă. Pe care, dacă ar fi avut-o, ar fi înțeles mai bine mecanismele supra-calificării și superpromovărilor de care a beneficiat această cea mai valoroasă salariată din România. Problema de fond, acolo, e alta, și miniștrii care s-au perindat pe la Transporturi s-au făcut că nu o observă sau că nu înțeleg, oridecâteori a venit vorba despre lefurile exorbitante pe care le încasa „gașca lui Geică”. Autoritatea asta s-a „corcit” cu o regie autonomă. Mandatată de stat cu dreptul de a încasa taxe de la operatori, nivelul acestora și bugetul instituției se stabilesc în sensul invers celui logic: se cumulează lefurile ”aliniate” la nivelul mondial (pentru prestații clar sub acesta) și se adună celelate cheltuieli (printre care și diurna, de vreo 100 de euro) și pe baza rezultatului obținut se calculează cât să fie taxele. Normal că acestea sunt printre cele mai ridicate din lume, iar „scuza” celor care devin beneficiarii lor este că ei, chipurile, n-ar fi bugetari, că își realizează singuri „veniturile” Mai mult: culmea paradoxului este că majoritatea șefilor și le rotunjesc primind bani de la cei pe care trebuie să-i controleze și să-i monitorizeze – companiile aviatice, la care   majoritatea lucrează „peste program” ca piloți sau consultanți, într-un clar conflict de interese! Domnișoarele Frăsie și fostul lor șef Geică sunt produsul acestei stări de fapte care proliferează sub privirile blânde, uneori chiar mirate, ale miniștrilor naivi sau neaveniți...
Titlu: "Spiru Haret" - un Caritas academic
Nr Editie: 2814 Data: marți 21 iulie 2009
Zice Viorel Hrebenciuc, revenit cu aplomb în post de aranjor unic, că doamna Andronescu a făcut o singură greșeală: nu a anunțat partidul mai înainte de la lua deciziile referitoare la Universitatea „Spiru Haret”! Păi de ce să anunțe mai întâi partidul, când domnia sa este membru al unui Guvern din care face parte partidul său? Ca și în alte ocazii (celebra afirmație „când am fost acuzat, nu eram corupt!”) pe Hrebenciuc îl ia gura pe dinainte. Ce vrea să spună el nu se referă la disciplina de partid, ci la interesele pe care numeroși pesedești le au la respectiva  universitate, unde profesează pe bani buni. Asta este, de fapt, problema ce riscă să o arunce în aer pe doamna ministru. Tot Hrebenciuc, cuprins de grijă față de studenți, spune: cursanții nu au nicio vină! Desigur. Nici cei care au jucat la Caritas nu aveau nicio vină că voiau să câștige de opt ori mai mult. Ce vină au cei care au vrut să obțină o diplomă fără să învețe, doar plătind niște bani? Evident că trebuie găsită o soluție să-și păstreze diploma, pe care au achitat-o cinstit! Cazul Universității „Spiru Haret” ridică o problemă de fond pentru societatea românească: ea – și altele ca ea – au devenit portițele, relativ „legale”, prin care se poate trișa. Prin care se pot obține diplome nemuncite la specialități fantasmogorice și în modalități de studiu care frizează absurdul. „Cultul diplomei”, dezvoltat de comuniști, și-a găsit mediul prielnic în economia de piață, unde cererea și oferta sunt la ordinea zilei. A fost mare cerere de diplome? Au apărut prompt universitățile private care s-au pus pe tipărit atestatele de specialitate căutate. Selecția s-a redus la zero, iar rigoarea s-a coborât până la nivelul prestației cu „banul jos”!  Haosul legislativ din îmvățământul ultimilor ani și-a pus din plin amprenta asupra peisajului în care au răsărit fel de fel de inițiative private ale căror scopuri nu au fost altele decât să facă bani pe seama naivității și lăcomiei doritorilor de grade universitare. „Spiru Haret” părea nu doar cea mai puternică, din punct de vedere material (amintiți-vă că ea a cumpărat prin anii 1990, casa de cultură a IMGB de la noii proprietari norvegieni, cu 500.000 de dolari, dar și una dintre cele mai serioase. Numai că găselnița asta cu „învățământul la distanță” (de orice criterii de valoare), prin care achiziționarea de diplome contra cost rămâne unica formulă de învățământ, i-a cam pus bomboana pe colivă. Pentru că încălcarea legii – prin portițele oferite de formulări aproximative – este clară, iar somația dnei Andronescu este cât se poate de justificată. La „Spiru Haret”, lăcomia a încălcat grav omenia și cei care vor avea de suferit nu sunt promotorii manevrelor, ci cei care au dorit să joace la Universitate ca la Caritas.
Titlu: Guvernul se ia în piept cu Criza!
Nr Editie: 2815 Data: miercuri 22 iulie 2009
Gata: Guvernul s-a hotărât definitiv și irevocabil! Se ia la trântă cu criza, după un program clocit în laboratoarele PSD-ului și împărtășit colegilor de Coaliție. Ce-a fost până acum e o joacă. De-acum începe partea serioasă a acțiunii. Conform declarațiilor, un punct important al noului program îl constituie renunțarea la formele de luptă care n-au dat rezultate și în care criza a lovit dureros  anticriza. E vorba despre impozitul forfetar, despre care chiar cei care l-au promovat recunosc că n-a dat rezultate. Sau dacă a dat, au fost inverse față de așteptări. Economia s-a „curățat” de câteva zeci de mii de IMM-uri care, chiar dacă nu plăteau impozite, contribuiau la bugetele de asigurări și la plata altor taxe și impozite. Tot acum se recunoaște că ideea inițială era cu totul alta, ministrul Niță avansând o formulă care ar fi ușurat activitatea IMM-urilor, dar s-a ajuns la varianta, mai comodă, a impozitului minim. O altă măsură pe care Coaliția ar dori să o aplice este mai vechea idee a lui Voiculescu, referitoare la TVA redus la alimentele de bază: pâine, lapte, carne necongelată. Până când marii aranjori din economie se vor prinde care sunt  „portițele” de scăpare prin care vor putea deghiza și alte produse în alimente de bază, s-ar putea să dea niște rezultate. Pe termen lung, însă, va fi problematică. Și, oricum, excepțiile de acest tip nu sunt altceva decât ocazii de eludare a restricțiilor fiscale. Nu se știe exact ce se întâmplă cu profitul reinvestit. Pentru că și aici e o problemă. Atâta timp cât Guvernul amână o decizie în acest sens, ieșirea din criză va fi prelungită proporțional. E vorba de bani care ar alimenta investițiile și creșterea, în loc să fie direcționați spre alte scopuri, mai puțin productive. Și asta e o idee mai veche de-a lui Voiculescu, pe care guvernările de diferite culori s-au încăpățânat să o ignore. Din partea premierului vine și o altă idee minunată: aparatul birocratic se va reduce! Aflăm cu emoție că miniștrii vor trebui să renunțe la doi dintre cei 16 consilieri care-i sfătuiesc zi și noapte ce și cum să facă să meargă treaba mai bine. Vă dați seama în ce situație se vor găsi miniștrii activi, precum doamna Udrea sau doamna Plăcintă? Dacă consilierii la care vor fi nevoite să renunțe sunt tocmai cei care le dau sfaturi cum să investească banii publici în posturi de televiziune care să crească numărul turiștilor? „Copila teribilă” a Guvernului, care este doamna Udrea, a dat crizei două lovituri mortale: a virat la două posturi de televiziune străine niște milioane de euro, ca să promoveze „alegerea” României (în detrimentul cui?) și are pe țeavă încă un milion care va fi acordat posturilor naționale în același scop! Bani aruncați pe apa Sâmbetei, atâta timp cât vom atrage niște turiști  cărora le vom produce dezamăgiri corespunzătoare. Pentru că România nu e pregătită pentru un aflux – teoretic – de vizitatori străini. Stăm prost cu infrastructura, stăm prost  cu agrementul și divertismentul, suntem la pământ cu serviciile turistice propriu-zise. Dacă doamna Udrea băga cele câteva milioane în reabilitarea unei singure stațiuni balneoclimaterice, tot ar mai fi fost ceva... După un semestru de criză care anunță alt semestru mai dur, guvernul Boc se dovedește prea mic pentru un „război” atât de mare. Un război în care, contra rachetelor cu focoase multiple ale Crizei, oastea de strânsură pedelisto-pesedistă se avântă cu săbiile boante și cu sulițele rupte din dotare...
Titlu: Succesiunea "Geoană"
Nr Editie: 2816 Data: joi 23 iulie 2009
În PSD, lucrurile se precipită. Președintele Geoană este nemulțumit de faptul că staff-ul său i-a  ratat startul în campania electorală. Acest lucru reiese și din sondaje, în care liderul social-democrat ocupă abia opțiunea a treia, după – bineînțeles – Băsescu, dar și după – mai de neînțeles – Antonescu. Mai sunt doar patru luni până la alegerile prezidențiale. Alegeri a căror miză este mai mare ca oricând.  Probabil că la nici unul dintre scrutinele anterioare, cele din 90, 92, 96, 2000 și 2004  - nu s-au aruncat în luptă orgolii și interese de dimensiunea celor actuale. În cele patru scrutinuri la care a participat, Ion Iliescu a condus autoritar în preferințele electoratului, chiar dacă pe cel din 96 l-a pierdut cu largul concurs al unor forțe externe și al unei înțelepte resemnări personale. Cel din 2004 părea să dea câștig de cauză, detașat, lui Adrian Năstase, acesta fiind mandatat, ca și Ion Iliescu, cu procente superioare formațiunii pe care o conducea. Victoria lui Băsescu rămâne una controversată, chiar dacă nimeni nu se mai străduiește să descâlcească circumstanțe care au întors balanța în doar ultimele ore de vot. Particularitatea – cel puțin până la această oră – a rundei actuale este că, pentru prima dată în două decenii, candidatul stângii deține un procent inferior celui al partidului. Practic, Geoană se află la remorca PSD-ului și nu pe poziția de locomotivă. Alegerea lui Viorel Hrebenciuc ca șef al campaniei electorale pare o decizie luată în disperare de cauză. Deputatul din Bacău a mai îndeplinit acest rol în două rânduri, în 1992 și în 2000, când s-a achitat de misiune cu succes, grație și calităților candidatului pe care l-a reprezentat atunci. Hrebenciuc este un tip abil, dar nu un prestigitator, capabil să scoată din joben, în orice moment, un președinte. Mai mult, poziția în  care a fost pus va face din el unicul responsabil – ori al succesului, ori al eșecului. În plus, misiunea sa se desfășoară pe fondul luptei pentru putere din eșalonul de vârf, unde reprezentantul baronilor locali – detașamentul de susținere al lui Geoană - a reușit să pună mâna pe funcția de secretar general, înlăturând alte candidaturi cu pretenții. Colaborarea dintre Hrebenciuc și Dragnea se anunță a fi cheia succesului (sau a insuccesului) lui Geoană, și a succesiunii acestuia la conducerea partidului. Pentru că, și într-un caz și în altul, Geoană își va epuiza mandatul la vârf obținut în bineștiutele condiții ale Congresului din 95.
Titlu: Sexy-Buzoianca și Șică Manelistu'
Nr Editie: 2817 Data: vineri 24 iulie 2009
Liberalii au un cui pe Elena Udrea. Poate, mai ales, pentru că sub semnul săgeții aplecate și-a început aceasta cariera politică, abandonând partidul mamă de îndată ce i-a făcut cu ochiul bastardul rezultat din concubinajul cu președintele – PLD-ul (a nu se confunda cu PDL-ul; sunt entități mai mult decât distincte). Rămasă pe reduta prezidențială atunci când oștile guvernamentale au întors armele după o frumoasă tradiție națională, doamna Udrea și-a asumat rolul de paratrăznet, atrăgând asupra sa „descărcările electrice” ce-l vizau pe locatarul cramei din Cotroceni. Ea a dus conflictul la un nivel ireversibil atunci când a scos din mâneca bufantă celebrul bilețel roz prin care Călin îi solicită (încă) prietenului Traian ceva favoruri pentru amicul Dinu, și tot ea s-a situat în tranșeeele luptei pe viață și pe mandat cu celălalt sistem ticăloșit. Drept recompensă pentru jertfa patriotică, Elena Udrea a primit cadou de Crăciun un minister nou - nouț cu fondurile aferente împachetate cu fundă roz și a pornit la drumul eroic al propășirii turismului românesc. „Land of Elena Udrea” a devenit „land of choice” și, treptat, banii pompați în canalele de televiziune și în jurnaliști prietenoși au început să dea roade. Odată cu roadele au apărut și primele suspiciuni liberale. Exersând pe coarda anchetării parlamentară în cazul Ridzi, liberalilor li s-a deschis apetitul și ar vrea-o, acum, și pe Elena Udrea, perpelită pe jeraticul unei comisii conduse din cine credeți dv? De Șică Manelistu’, băiatul acela fercheș care cânta din gură și din acordeon (parcă) pe la parangheliile de partid. Șică Orban, pe numele lui de stare civilă, pe care colegii săi din PNL îl consideră cel mai potrivit pentru a conduce cu mână de fier acțiunea de “dezbrăcare” a Elenei Udrea de haina abuzurilor bugetare și de a prezenta lunii corupția goală-goluță! Nici că se puteau gândi domnii liberali la cineva mai apt să se înhame la carul anticorupției. Pentru că Șică Manelistu’ o cunoaște foarte bine. Nu pe Elena Udrea, ci pe dânsa, corupția, cu care a cochetat îndelung, cu unicul scop de a o da în vileag. Ca ministru al Transporturilor a avut la dispoziție o bibliografie bogată, compusă din tomuri – “cărămizi” care îi erau furnizate de consilieri de pe la “bibliotecile” private. Știe cum se dă șpaga, dar mai ales ce tehnici se folosesc  pentru a lua, iar în materie de deturnări de fonduri de profesor universitar, având în vedere că sub aripa sa protectoare a acționat un profesionist de talia lui Geică de la Aviația Civilă. Așa încât mi-e teamă pentru Elena Udrea și chiar n-aș vrea să fiu în pielea ei când va pune Șică Manelistu’ mâna pe acordeonul comisiei.
Titlu: Al șaselea val
Nr Editie: 2818 Data: sâmbătă 25 iulie 2009
La finele lui Noiembrie va avea loc cel de-al șaselea scrutin prezidențial din epoca post-totalitară. Un scrutin aparte, cel puțin prin faptul că este prima dată când aceste alegeri au loc separat de cele legislative. Istoricul prezidențialelor a fost strâns legat de al legislativelor. În cinci rânduri ele s-au desfășurat concomitent și s-au „ajutat” unele pe altele, în funcție de capacitatea candidatului. Când acesta a fost unul de calibrul lui Iliescu, a tras după el întreaga moștenire social democrată. Iar când a rezultat o ”amenințare”, de tipul Vadim, a generat un front unit, ad-hoc, în rândurile divizate ale, (altădată) oponenților candidatului considerat preferabil. În 1990, competiția pentru funcția prezidențială a fost una elegantă și lejeră pentru Ion Iliescu, a cărui cotă de popularitate îi umbrea pe noii veniți, Câmpeanu și Rațiu. În 1992, opoziția încă dezbinată n-a reușit să facă peste noapte, din Emil Constantinescu, un contracandidat credibil, și Iliescu s-a impus din nou, chiar dacă FSN-ul clasic tocmai se scindase, trăgând după sine și noul FDSN. Patru ani mai târziu, presiunile externe în special, i-au obligat pe numeroșii lideri ai Opoziției să se așeze în aceeași barcă și să vâslească la unison contra curentului care părea favorabil tot lui Iliescu. Între timp și Constantinescu, emanatul Societății Civile, mai crescuse puțin și semnalul dat de Occident, că ar fi timpul unei schimbări, a funcționat. Iliescu a pierdut în turul 2, într-un mod care ridică și astăzi semne de întrebare, lăsând locul celui care, nereușind să fie cu adevărat un lider național, a încercat să-și creeaze un statut de lider zonal. Abandonat chiar de către cei care-l aduseseră la Putere, Emil Constantinescu s-a retras din cursa din 2000, care a aliniat la start mai mulți candidați serioși decât oricând (au fost și Isărescu, și Stolojan, între alții). Surprinzător, pentru turul doi s-a calificat Vadim, cel care a funcționat atunci ca o veritabilă locomotivă electrică, făcând din formațiunea sa de buzunar, al doilea partid al țării. Amenințarea unui președinte atipic a coalizat însă forțele tradiționale care au devenit, surprinzător, susținătoarele lui Ion Iliescu. Retragerea acestuia, după cel de-al doilea mandat constituțional (primul a fost considerat „provizoriu”)  a redeschis competiția la vârf. Stilojan  reușise, înpreună cu Băsescu, să creeze o formulă care să se opună buldozerului pesedist, dar cu scurt timp înainte de scrutin s-a văzut că șansele sale pe a-l bate pe Năstase sunt minime. S-a retras din cursă, acuzând oareșce „șantaje” și i-a lăsat locul specialistului în finișuri electrizante. Iar acesta a confirmat, într-un mod care i-a pus pe mulți pe gânduri: a reușit să obțină avansul decisiv în doar ultimele trei ore, când a părut că toată România a votat doar cu Băsescu. Al șaselea val pune în evidență importanța deosebită pe care a căpătat-o funcția prezidențială, prin abordarea neortodoxă exercitată de Băsescu. Practic, viitorul președinte va influența componența următoarelor două guverne. Ceea ce ridica miza votului din Noiembrie la niveluri greu de imaginat.
Titlu: Luxul ieftin
Nr Editie: 2819 Data: luni 27 iulie 2009
S-a hotărât și cu impozitul reinvestit. La anu’.Deocamdată îl încasează statul. Nu contează că cei care vor putea, se vor feri să-l facă – profitul -   sau îl vor face cât mai mic. Oricât, e bun pentru un buget hămesit, care nu mai știe de unde să adune bănuții pe vreme de criză, pentru a întreține o administrație obeză și imposibil de reformat. Cu TVA-ul redus, se mai moșmondesc cei de la Finanțe, pentru că nu știu cum să-l aplice, iar „forfetarul” are zile numărate în formula șchioapă în care a fost impus pe piață. Desigur, toți politicienii știu care sunt cele mai bune măsuri economice, când sunt în opoziție. Când ajung la putere, însă, parcă le șterge cineva cu buretele tot ce au pe creier.   Nu mai văd decât că trebuie să adune bani. Să stimuleze economia, pentru a produce mai mult, nu mai e timp. Dacă măsurile astea stimulative, până încep să dea roade, produc un gol fatal și nu se mai pot plăti pensiile? Ce facem atunci? Au cam fost investigate toate posibilitățile de a mai scoate un ban în plus de la contribuabili. Cu excepția uneia: nici guvernul liberalo-maghiar nici cel democrato-social, de acum, nu îndrăznesc să se atingă de un lucru: de luxul românilor îmbogățiți cu sau fără drept temei, peste noaptea tranziției. Proprietatea – cu cât e mai mare, cu atât e mai sfântă! Chiar și acum, la aproape un an de la declanșarea fenomenelor care au împins lumea în brațele crizei, România oferă un tablou surprinzător pentru cei care o vizitează, dacă dacă nu și pentru mulți dintre cei care trăiesc în ea. Cel mai bine, în România, se vând produsele de lux. Cu cât ceva e mai scump, cu atât se vinde mai bine. Plecând de la peisajul străzii, pe care se bulucesc mașinile scumpe, de nu mai au loc Daciile de ele, România arată ca o expoziție permanentă cu vânzare. Nu există model pretențios lansat pe piață indiferent unde, care în câteva zile să nu poată fi văzut la București. Este o concurență acerbă între plozii de bani gata în a etala cele mai sofisticate achiziții, ca parte a unui inventar care include ceasuri de zeci de mii de euro, telefoane placate cu aur și diamante, bijuterii de marcă. Despre îmbrăcăminte, ce să mai vorbim. Nu cred că până acum vreun distribuitor autohton de produse de lux a dat faliment. În România se vând încă foarte bine ambarcațiunile, deși nu prea avem pe unde să le plimbăm. Despre vilele de milioane de dolari – să nu mai vorbim, au   apărut ca ciupercile, fără vreun program gen „prima casă”. Această efervescență are un motiv clar: nu că bogații României sunt mai deprinși să facă cheltuieli decât alții. Ci că îi costă mult mai puțin. Diferența dintre taxele plătite la stat între o Dacie Logan și Bugatti-ul de un milion jumate de euro al unei odrasle de baron al asfaltului este nesemnificativ. Luxul e accesibil în România pentru că nu e grevat de taxe progresive, ca în țările civilizate. Glumind, se poate spune   că la noi oricine își pot permite să fie multimilionar, pentru că nu-l costă cine știe ce. De ce se ferește guvernul ca de dracu să introducă un sistem de impozitare coerent al luxului și al exceselor? Simplu: pentru că nu vrea să sperie clientela de la care se așteaptă „cotizații” de partid. De ce să se ducă banii ăștia la buget și nu la trezoreria campaniilor electorale? Modele de impozitare a luxului există în toate țările civilizate. Dl Boc și băieții săi n-ar trebui să inventeze nimic. Ar trebui doar să deschidă ochii...
Titlu: Radu Von Mazăre... Gauleiterul Constanței...
Nr Editie: 2820 Data: marți 28 iulie 2009
Un psihanalist serios ar putea depista în comportamentul primarului din Constanța, efectele unei copilării încărcare de frustrări. Micul Mazăre a fost poate nevoit să înfrunte nu doar bășcălia colegilor și a tovarășilor de joacă pe seama numelui încă netransformat în renume, dar și lipsa de performanță a unei constituții fragile, ceea ce face, în mediul acesta, ca subiectul să fie confruntat cu umilința de a fi printre ultimii aleși în feluritele echipe constituite pe terenul de joacă. De regulă, personalitățile de acest tip compensează printr-o imaginație bogată: nepriceperea în stăpânirea mingii de fotbal se tranformă, în planul fanteziei, în virtuozitate. Mișcându-se mai greu pe uscat, micul Mazăre s-a imaginat un as al ambarcațiunilor marine. Prost îmbrăcat în viața de fiecare zi, s-a autoproiectat în varii costumații carnavaliste. Silit să viețuiască în mediul ostil al unei țări cu ierni reci, și-a proiectat propriul eu în peisajele exotice ale tărâmurilor de peste mări și țări. Cea mai importantă frustrare - cea fizică - s-a compensat, la adolescență, în opțiunea pentru gazetărie. Era modul în care putea să-i domine pe cei care-i amărâseră copilăria și să-și arate forța ce fusese absentă în arena de trântă. În continuare, biografia viitorului primar al Constanței pare desprinsă dintr-un manual de psihiatrie. Toate frustrările copilăriei și adolescenței s-au cuantificat într-un anume tip de comportament și în diferite opțiuni. De aici pasiunea sa pentru sporturile nautice, pentru mașinile performante, pentru plajele argintii ale Copacabanei, pentru dansatoarele de samba și pentru croazierele individuale de tip Bond pe marea din proximitate. Practic, odată devenit matur și dobândind mijloacele prin care să-și demonstreze superioritatea față de cei din jur, și-a putut transpune în realitate fanteziile. Haina obligațiilor de primar a început să devină tot mai incomodă, iar înregimentarea politică de nesuportat. Pornind la drum ca independent s-a înrolat în oastea social democrată din rațiuni de protecție: pândit de "câinii lui Băsescu", pentru presupuse fapte alături de lege și regulamente a avut nevoie de un sprijin pe care l-a găsit tocmai la cei pe care-i combătuse cu cel mai mult zel la începuturile sale politice. A acceptat tutela lui Geoană convins că, alături de trupa celorlalți baroni locali, devine el însuși un protector ala cestuia. Cât despre convingeri politice, în crezul său acestea nu există: ubi bene, ibi... partidul meu, ar putea el să parafrazeze dictonul clasic. Odată cu episodul uniformei militare germane, propensiunea lui Mazăre pentru o existență de carnaval intră într-o fază acută. Nu e primul politician care face pe top-modelul. A mai făcut-o și Tăriceanu. Doar că Mazăre a ales uniforma nepotrivită la momentul nepotrivit. Admirația față de  (foto) modelul german poate fi suspectată de un anumit tip de nostalgie. Nu neapărat una antisemită, cum s-a grăbit să tragă spuza pe turta sa "candidatul fantastic" la Președinție Nati Meir. Era una dacă Mazăre defila în pas de gâscă în propriul dormitor sau în sufragerie - la urma urmelor există o sumedenie de fetișuri, de la pampers până la lenjeria de damă - și alta că a făcut-o pe catwalk și într-o manifestare publică. Nu mai poate fi acceptată ca o toană de copil întârziat, după cum nici tăcerea șefilor săi (de partid) nu mai poate fi justificată prin prisma lui "treaba lui ce face în timpul liber. Totul e să nu vină îmbrăcat astfel la ședințele de partid"... Radu Von Mazăre, Gauleiterul Constanței a călcat de data asta pe bec, punându-și în cap nu doar pe votanții lui Nati Meir, dar și pe "spectatorii" de la Est și Vest, laolaltă. Și, zău, că nu știu pe unde va scoate, de data asta, tunica cu însemne... indiene...
Titlu: Pour Boc: "Mr 20%"
Nr Editie: 2821 Data: miercuri 29 iulie 2009
În Uniunea Europeană bacșișul (pourboire, tip) pentru servicii este reglementat legal și se situează în jurul valorii de 10% din costul prestației. În România, premierul Boc introduce bacșișul de 20%: pentru faptul că poporul suportă serviciile trupei sale de incompetenți sau de corupți mai mult sau mai puțin dovediți, e dispus să plătească. Dacă exemplul său va fi urmat de toți colegii de cabinet, fie ei democrați sau socialiști, nația română se va trezi în posesia unui supliment bugetar de 150 de mii de lei pe lună până la sfârșitul anului. Practic, fiecare român va încasa din partea Guvernului câte 7 bani pe lună! Nu se știe cum și în ce mod - se vor depune în contul fiecărui cetățean, care pentru a-i folosi va trebui să plătească comisionul bancar, sau se va înființa o Agenție de Plăți, special în acest scop. Dar, nu suma ci gestul contează. Premierul vrea să dovedească în acest fel că e solidar cu românii, mai ales cu cei cărora criza și incapacitatea Guvernului de a-i opune măsuri coerente și concrete, și că nu ezită să bage mâna în propriul buzunar atunci când e vorba de interesele celor mulți. Gestul premierului a găsit cel mai puternic ecou la doctorul Bazac, ministrul Sănătății. Dânsul a venit, ca la licitație, cu o propunere și mai drastică: 50% din leafă! Îi convine să vorbească din Ferrari - și-o fi zis mai "zgârcitul" Ponta (familie grea, "renumerație" mică - după buget) care ar prefera să-i vadă jecmăniți de o parte din lefurile tocmai majorate de Videanu cu 30%, și pe șefii companiilor energetice. În orice caz, lăsând gluma la o parte, trebuie să remarcăm că este cel mai nerușinat și mai populist gest pe care l-a făcut până acum vreun premier român, un gest care prostește o nație întreagă, considerând-o compusă din idioți și ignoranți care habar n-au pe ce lume trăiesc. După mai bine de șase luni de când presa a răgușit strigând că trebuie pus zăgaz la modul iresponsabil în care sunt cheltuiți banii publici, după ce a vehiculat până la lehamite lefurile exorbitante pe care le încasează angajați ai statului și sumele incredibile pe care le cheltuiesc agenții - fantomă și instituții create parcă special să taie frunze la câini, domnul Boc se face că nu pricepe că românii n-au nevoie de leafa lui, ci de capacitatea sa de a lua măsuri pentru a stopa risipa și consumul inutil. Tot domnul Boc ne crede proști închipuindu-și că-i vom plânge de milă pe bieții miniștri care vor fi nevoiți să se descurce cu o leafă mai mică cu 20%. De parcă miniștrii și alți deminitari ar trăi din leafă. Este notoriu că față de toate celelalte privilegii care decurg din funcție, leafa este un mizilic, bani de buzunar pentru micile vicii cotidiene. Banul adevărat vine din sporuri, din Consilii de Administrație, din diurne sau din prime și dacă premierul și-ar fi "blindat" gestul prin donația de 20% din veniturile totale, ar fi putut ca aceasta să reprezinte într-o mai mică măsură, o glumă lipsită de bun simț. Aproape nici nu îndrăznesc să mă gândesc la o idee pe care alții au aplicat-o cu succes: în Slovenia, dacă nu mă înșel, funcționarii publici au acceptat o reducere semnificativă a salariilor, ca o măsură eficientă de combatere a efectelor crizei. Dacă domnul Boc ar fi reușit să obțină consensul forțelor politice de la guvernare pentru o reducere cu 20% a tuturor cheltuielilor bugetare, ar fi fost o scofală. Noi însă suntem atipici, de la opincă la Vlădică din fruntea guvernului: în plin dezastru economic, cei 1,3 funcționari la stat care trăiesc pe spinarea unui salariat din domeniul privat, ar considera binevenit procentul. Dar ca majorare. De criză.
Titlu: Presa: "Beneficiar și turnător" de evenimente
Nr Editie: 2822 Data: joi 30 iulie 2009
Parcă în nicio altă guvernare de până acum nu s-a abătut urgia comisiilor parlamentare de anchetă ca în cazul Cabinetului Boc. Nu mai puțin de “2+1” dintre titularii de portofolii au intrat deja sau intră în vizorul DNA pentru presupuse fraude și deturnări de fonduri. Și asta abia la început de mandate, când ai zice că personajele nici nu știu prea bine cu ce se ocupă. Dacă la Ridzi și Nemirschi schema e simplă - încredințarea de contracte fără licitații unor firme prietenoase prin care se drenează o bună parte din sumele dedicate “unor evenimente” - în cazul Elenei Udrea situația e nițel mai complicată, pentru că aceasta a însoțit “drenajul” de unele măsuri de prevedere, chiar dacă aflate la limita legii. În ce o privește pe șefa de la Turism, principala ei problemă este cheltuirea aiuristică a unor sume enorme, pe căi extrem de puțin folositoare domeniului pe care-l păstorește. În toate cele trei cazuri - și în cele care vor mai urma - este vorba, de fapt, de altceva: pe afișul piesei care se joacă în culise scrie: ”Bani pentru partid”! Fie ei pedeliști, fie pesediști, miniștrii au fost mandatați de conducerile lor superioare să scoată, pe orice căi, bani pentru cea mai importantă campanie electorală a sezonului, pe lângă cele de mai mică amploare. În cazul miniștrilor versați, cu stagiu în Executiv, se simte și se vede că aceștia nu s-au lansat orbește în îndeplinirea sarcinilor. Novicii, însă, n-au fost capabili să dea dovadă de aceleași precauții și au ales cele mai simple - și mai vulnerabile - căi de sifonare a banilor. Acuma să nu facem eroarea să ne imaginam că Guvernul Boc ar fi cel mai corupt dintre cele care s-au perindat până acum pe la Palatul Victoria. Nicidecum! Este doar cel mai “neomogen și mai flămând” dintre toate. Jaful la banul public s-a declanșat devreme, încă din primele ore ale democrației, numai că opinia publică în general și presa în special n-au fost atât de atente și de... competente, aș spune. Lecția tehnicilor de devalizare a fost un secret bine păstrat și transmis, adeseori din om în om, încât a fost nevoie de ani buni pentru ca mass-media să poată ridica un colț al valului de discreție care le acoperă. De acum, însă, se cam știe, și conform principiului “domino”-ului este de așteptat o reacție în lanț, cam pe la toate ministerele și instituțiile care practică astfel de metode. Este, dacă vreți, o dovadă a rolului preponderent pozitiv pe care îl joacă presa într-o societate cu pretenții democratice. Aceeași presă care a fost, în general, beneficiarul “evenimentelor” pe care le-a oglindit contra-cost, este și cea care dă în vileag incorectitudinea și necinstea celor puși să gospodărească tot mai puținul ban public.
Titlu: Luminița (Plăcintă) de la capătul "tunelului Ridzi"...
Nr Editie: 2811 Data: joi 16 iulie 2009
S-a stins un meteorit de pe cerul politicii românești. După ce a brăzdat orizontul luminând cu intensitatea scandalului final, s-a pierdut, undeva în zare. Doamna Monica Iacob Ridzi a apărut în politică așa cum a dispărut. Ca membră a „detașamentului portocaliu de femei al lui Băsescu”, nu s-a ilustrat niciodată prin ceva deosebit. A început să se vorbească despre ea abia atunci când și-a asumat misia de îndrumător a celui mai tânăr vlăstar din familia prezidențială. A luat-o mai întâi, pe EBA, ca stagiar la biroul său parlamentar de la Bruxelles. Apoi, după ce a devenit ministru, și-a pus întreaga pricepere în slujba călăuzirii acesteia  pe potecile încurcate ale politicii. Doamna Ridzi s-a comportat ca un fel de doică a fragedei Juliete, apărând-o de tentații și arătându-i calea cea bună. În acest nobil scop a pus la bătaie aproape toate resursele și logistica ministerului. Evenimentele create pe banii ministerului au avut ca prim obiectiv punerea în centrul lor a candidatei independente EBA și – probabil, pentru că nu știm încă - sifonarea unor sume destinate campaniei propriu-zise. S-ar putea spune, deci, că dna Ridzi a căzut victimă (colaterală) determinării cu care s-a pus în slujba nobilelor idealuri ale familiei prezidențiale, și convingerii că aceasta va fi o pavăză suficient de puternică pentru a o scăpa de toate necazurile. Lucrurile nu au mers așa. Ci spre finalul dramatic al cunoscutei piese a lui Shakespeare. Doar că în locul Julietei, cea care a înghițit hapul mortal al demisiei a fost doica Monica. Și a făcut-o abia în ceasul al 12-lea, când toată drojdia scandalului s-a acumulat până la nivelul exploziei. Procedând astfel, Monica Iacob Ridzi și-a dinamitat, poate definitiv, cariera politică. Indiferent de rezultatele anchetei (pe care o va face sau nu DNA) ea va rămâne cu ștampila incorectitudinii și a incompetenței. Însuși președintele s-a delimitat de ea, în stilul său cunoscut, chiar dacă a lansat, ca motivație, diversiunea cu complotul politico-mogulistic. Nici „coaliția” PSD-PNL și nici oamenii lui Vântu nu au pus-o pe doamna Ridzi să amestece treburile ministerului cu campania electorală. A făcut-o din proprie inițiativă. Și a făcut-o cum nu se poate mai prost. „Scandalul Ridzi” va greva asupra bugetului de popularitate și al partidului, și al președintelui. E greu de estimat, acum, câte procente îl vor fi costat pe președinte „incidentul” Ridzi. Uite, însă, că la capătul tunelului guvernării peledisto-pesediste, apare o luminiță: este doamna Plăcintă, pupila domnului Flutur. La cârma sportului și tineretului român se face schimb de favorite: cea a dlui Băsescu îi lasă locul celei a vicepreședintelui de la Suceava. Femeie de afaceri (ca și dna Ridzi, dealtfel) doamna Luminița Plăcintă va încerca să croiască costul (specialitatea domniei sale) ministerial pe măsura și experiența proprie. Tragem nădejde că va reuși măcar să nu repete greșelile predecesoarei. Adica va ști să facă altele...
Titlu: Dreptul de autor
Nr Editie: 2813 Data: sâmbătă 18 iulie 2009
Vorbele de duh sunt apocrife. Ele intră pe nebăgate de seamă în folclor și nimeni nu cere drepturi de autor pentru ele.Iată câteva adevăruri imuabile ale vieții de fiecare zi: Toate generalizările sunt false! Inclusiv acestea... Poartă-te frumos cu copii tăi: ei îți vor alege azilul! Împrumută bani doar de la pesimiști. Ei se așteaptă să nu-i mai dai înapoi! Moartea este cea mai ereditară dintre trăsăturile umane! Nu fi de neînlocuit! Dacă nu poți fi înlocuit, nu vei fi niciodată promovat! Experianța este ceva ce obții abia atunci când nu mai ai nevoie de ea...Prietenii vin și pleacă! Dușmanii rămân – și se acumulează! Dacă ai impresia că nimănui nu-i mai pasă de tine, încearcă să nu plătești câteva rate la bancă! Puritanismul este teama unora că cineva, undeva, ar putea să fie fericit! Unii beau din fântâna cunoașterii. Alții fac doar gargară! Cel mai scurt drum dintre două localități este mereu în lucru! Dacă furi idei de la o persoană se numește plagiat. Dacă furi de la mai multe persoane,  se umește...cercetare științifică! Viteza luminii a fost calculată cu exactitate. Nimeni nu știe, însă, care este viteza întunericului! Dumnezeu sigur iubește proștii, altfel nu ar fo creat atât de mulți! Trăim într-o societate în care pizza ajunge mai repede decât poliția! Mai era nevoie de vreo dovadă că lumea s-a întors pe dos, atâta timp cel  mai bun rapper este alb, cel mai bun jucător de golf e negru și cel mai înalt baschetbalist este chinez? Banca este locul de unde poți împrumuta bani dacă faci dovada că nu ai nevoie de ei! Un bărbat îndrăgostit nu se poate considera realizat până nu se însoară. Atunci este terminat! Femeile nu vor putea fi egale bărbaților atâta timp cât nu vor reuși să se simtă sexy în ciuda cheliei și a burți!! Sexul e ca aerul: nu e important decât dacă nu ai parte de el! Învață din greșelile părinților: folosește prezervativul! Și, pentru final: cum îți dai seama când rămâi fără cerneală invizibilă?
Titlu: Băneasa: câmp de bătaie sau oraș modern?
Nr Editie: 2800 Data: joi 02 iulie 2009
Ieri a fost inaugurat primul cinematograf „drive in” din România. Genul acela, în care urmărești filmul din mașina ta, mâncând liniștit floricelele – așa cum am văzut până acum doar în filmele americane. Proiecțiile sunt digitale iar sonorizarea se face pe o frecvență care poate fi prinsă pe radioul din mașină – ceea ce exclude deranjul celor din vecinătate. Nu e problemă nici dacă plouă, cum este pe la grădinile de vară: este suficient să ai ștergătoare bune de parbriz. Ce semnificație are un astfel de eveniment, ce ar putea fi lesne trecut la capitolul „și altele”? Una mai specială: prindem din urmă cam tot ceea ce înseamnă civilizația urbană modernă. Avem deja un coeficient serios de mașini pe capetele de locuitor. De ce n-am fi avut și acest „drive in”? Obiectivul este amplasat în Băneasa. În Băneasa Shopping City: Ați auzit precis de el atunci când televiziunile l-au prezentat din laterale și de sus, ca pe un corp delict, o „dezvăluire senzațională”, atunci când s-a produs episodul cam racombolesc al reținerii de către Parchet a patronului acestui complex. Cei care s-au așteptat să vadă o grozăvie - plantații doborâte cu toporul, construcții năpădind spațiile verzi, imobile unul peste altul, ca prin vecinătăți – au avut surpriza să descopere o mostră de urbanism modern, echilibrat și calculat, în care spiritul întreprinzător conviețuiește pașnic cu utilitatea și cu nevoia de relaxare. Ne-am obișnuit cu controversele de tot felul, mai ales cu cele în care cei ce nu sunt în stare să facă ceva, le dau la cap celor care fac. În cazul Băneasa cred, însă, că am asistat la o manipulare de mari proporții, pe baza confecționării unei legende și a demonizării unor persoane. Au plâns cu lacrimi amare, competitorii lui Popoviciu, „măcelărirea” plantațiilor de meri și drama studenților agronomi aflați în imposibilitatea de a mai face practică la umbra acestora. Au reclamat cu indignare înstrăinarea unui patrimoniu public și împânzirea lui cu betoane. Realitatea - pe care orice persoană de bun simț începe măcar să o observe, dincolo de isteria campaniei de presă, este alta: în nordul orașului se înalță nucleul viitorului București, oraș al secolului XXI, cu o viziune modernă și cu dotările corespunzătoare unui asemenea standard. Complexul comercial va fi completat treptat de spații de locuit, de amenajări sociale, pe baza unui proiect complex. Este o investiție majoră – cu atât mai importantă acum, la vreme de criză – de peste 2 miliarde de euro. O investiție care produce nu numai un confort urban superior, ci și vreo 20.000 de locuri de muncă, trimițând către bugetul local și cel central sume deloc neglijabile (după unele calcule, până la 1% din PIB!). Că la originea acestui proiect – care face și din Universitatea de Agronomie prima instituție de învățământ milionară în euro – stă Popoviciu sau altcineva, îmi este indiferent. Mai ales atâta timp cât aici se aduc și se produc bani, se fac investiții, nu se pleacă cu ei pe aiurea, cum ne-au obișnuit celebrii „investitori strategici”, specialiști în tunuri de avengură. Cred că problema „Băneasa” trebuie privită cu calm și cu realism. A face din ea o monedă de schimb pentru tranzacții și răfuieli este nu doar nepractic, dar chiar păgubitor. Măcar de-am avea câteva Bănese prin celelate laturi ale Bucureștilor, pe unde acum prosperă ciobani care-și pasc oile pe terenuri prea valoroase pentru standardul de viață al locuitorilor Capitalei, ca să rămână ceea ce sunt. P.S. Dacă în acest proces de transformare a livezilor Agronomiei într-un mega-city s-au produs niscai ilegalități, e datoria celor abilitați să le dovedească. Fără a se angrena, însă, în răfuielile partizane, cu iz mai mult sau mai puțin politic.
Titlu: Pogea: nesimțire de (13) milioane!
Nr Editie: 2801 Data: vineri 03 iulie 2009
Guvernul ăsta pare să nu fie alcătuit din oameni cu simțul realității. Nici măcar cu bun simț. Cum astfel ar putea fi catalogat faptul că inginerul Pogea semnează, fără a-i tremura mâna, decizia prin care acordă subordonaților săi „prime de vacanță” de peste 13 milioane de auro? În plină criză și pe fondul clamării neobosite a nevoii de austeritate bugetară. Practic, ministrul Finanțelor, cel pus de lege să gospodărească cât mai cu grijă banul public, bagă mâna până la cot în „haznaua” bugetară   pentru a-și răsplăti subordonații. Pentru ce? Pentru nimic. Ministerul de Finanțe este departamentul cel mai obez al Guvernului, cu cei mai mulți funcționari care freacă menta un an întreg iar când vine vacanța au nevoie de un stimulent pentru   a se bucura de ea. Este de notorietate faptul că pe la organismele fiscale se întâmplă cele mai mari și mai dese șpăgi de la agenții economici care nu mai știu cum să se descurce din cauza reglementărilor buimace pe care le emit pe bandă rulantă aceiași funcționari. Ca să le mai reducă din stress, ministrul lor le face acum cadou din pușculița națională în care tot ei adună mai puțini bani, nu mai puțin de 13 milioane de euro. E puțin, zice Pogea,   că se împarte la mulți! E mult, zicem noi, atâta timp cât Guvernul se scobește prin toate buzunarele ca să scoată un bănuț pentru pensionari sau pentru dascăli. Ce face dl Pogea fac și alți miniștri, care pe o parte se plâng că n-au bani pentru lucruri importante, iar pe alta găsesc întotdeauna resurse să-și mulțumească subordonații. Guvernul dă astfel impresia unei administrații extrem de exigente când e vorba de alții, dar foarte culant când vine rândul alor săi. Povestea asta nu este altceva decât o continuare a șirului de bâlbâieli și inconsecvențe ale unui Guvern confruntat cu propria sa incompetență și decizie de a pune piciorul în prag. Au trecut șase luni de presiuni și dl Boc n-a reușit încă să reducă schemele gonflate ale aparatului administrativ cu nici un post. Agențiile sunt tot atât de multe ca pe vremea lui Tăriceanu, ba chiar parcă au mai apărut câteva. Doamna Ridzi organizează paranghelii electorale pe banii ministerului iar doamna Udrea obține tichete de vacanță pentru tot românul. Criza înaintează cu pași vioi iar anticriza rămâne încă o noțiune extrem de confuză. Singurul lucru care funcționează ireproșabil e tocarea banului public. Cu mult tupeu.
Titlu: Aniversare fără ambasador
Nr Editie: 2802 Data: sâmbătă 04 iulie 2009
E ziua Americii. Încă una sărbătorită fără ambasador. Deși au trecut mai bine de șase luni de la alegeri, Departamentul de Stat ns-a hotărât greu pe cine să trimită la București. Pentru că Bucureștiul nu (mai) este o prioritate. A fost, când cu războiul din Iugoslavia și cu cel de-al doilea război din Irak, când Bush și ai săi, confruntați cu lipsa de entuziasm a europenilor „mari” și-au pus nădejdea în „noua Europă”. S-a cam dus și axa. Axa București-Londra-Washington. Cea pe care miza atât de tare la proclamarea mandatului de președinte Traian Băsescu. Poate și pentru că Bush și Blair nu mai sunt. Iar celor care-i înlocuiesc nu le mai arde de axe. Așa că președintele nostru nu s-a mai dus la petrecerea din Kiseleff (unde nici frigărui nu s-au mai pregătit anul acesta) preferând alte destinații. Evident, nici nu-i prea permitea protocolul să aducă omagii unui simplu însărcinat cu afaceri. Va veni, însă, și ambasadorul. Unul din categoria celor rezervați pentru România: donatori de campanie electorală. Despre cel care urmează să reprezinte America la București se vorbește că nici măcar n-ar fi unul dintre cei importanți: a vărsat doar câteva mii de dolari. Probabil că asta este și motivul pentru care e trimis într-un loc care nici măcar nu figurează pe harta celor mai mulți dintre americani. Este încă un donator dintre cei mulți care s-au perindat pe aici, după ’89. După bătrânelul simpatic din ’90 (niic nu mai știu cum îl chema) doar Guest și Jack Dyer Crouch au fost diplomați de meserie. Restul au fost simpatizanți ai președin’ilor, răsplătiți pentru devotamentul lor cu o sinecură într-o țară fără probleme deosebite. Iar aceștia s-au comportat ca atare. Au făcut figurație pe la evenimente, au mai sponsorizat câte o acțiune, dar n-au putut avea inițiative sau intervenții. Pentru că nu aveau mandat. Dl Gitenstein, care-și va lua în curând postul în primire, este avocat și a lucrat în ultimii 20 de ani la o mare firmă de avocatură. Pe lângă banii de campanie depuși în casieria Partidului Democrat, el a făcut parte din echipa de tranziție care a asigurat transferul prerogativelor prezidențiale de la Bush la Obama. A ratat numirea într-o funcție la Departamentul Justiției datorită acuzelor de lobby procorporatist în Congresul american (a intervenit pentru modificarea unei legi care trăgea la răspundere campaniile și firmele de contabilitate ale acestora pentru previziuni false privind profiturile) lansate de un ONG. A fost, deci, nevoit să se mulțumească cu o poziție din care va putea să observe direct pașii pe care îi fac lobby-știi români în sensul perfecționării metodelor de intervenție publică. Prezența acestui nou ambasador adeverește pe deplin o mărturisire făcută recent de către Corlățean, căruia un important personaj european i-ar fi spus că “România nu mai contează acolo sus, unde se iau deciziile importante”…
Titlu: Prezumția de nevinovăție
Nr Editie: 2803 Data: marți 07 iulie 2009
Probabil că este firesc ca procurorii să prefere să îi ancheteze pe cei suspectați și învinuiți de comiterea unor infracțiuni în stare de reținere. În felul acesta îi au permanent la dispoziție, pentru orice cercetare suplimentară, fără a se expune – și a-i expune – „interesului” maladiv al presei care și-a făcut un obicei din a sta ciotcă la ușa Parchetului General sau a DNA, în căutare de declarații senzaționale. Nu mai vorbesc de faptul că psihicul unui anchetat este cu totul altul când se vede cu cătușe la mâini și cu perspectiva pierderii libertății. În trecutul regim totalitar arestarea era aproape o regulă și premisa obținerii prețioaselor mărturisiri, în absența altor probe concrete. Justiția democrată are alte reguli, între care cea mai incomodă pentru organul de urmărire penală este prezumția de nevinovăție. Procuratura se adaptează cu greu acestei cerințe, care implică mai mult profesionalism și mai multă muncă. Acesta este motivul pentru care asistăm la duelurile parcă nesfârșite  între procurori și avocați, în fața judecătorilor, în scopul prelungirii mandatului de arestare, dacă se poate până la termenul judecății. Instanțele de judecată – atunci când nu sunt mânate de alte interese decât aflarea adevărului – se dovedesc, de regulă, mai adaptate la această exigență și deciziilelor de punere în libertate nu reflectă altceva decât normalitatea acestui proces – arestul fiind o măsură extremă ce necesită o foarte serioasă justificare (sustragerea inculpatului de la cercetare, influențarea martorilor, continuarea activităților infracționale). Că nu de puține ori se întâmplă ca instanțelesă elibereze infractori periculoși pe motiv că nu prezintă pericol social este unul dintre riscurile abordării democratice, compensat poate, de reținerea în stare de arest a unor persoane care realmente nu mai pot prezenta alt pericol decât cel determinat de acțiunile pentru care au fost reținuți. O altă cerință a procurorilor este aceea ca cel cercetat să nu părăsească țara sau localitatea. Și aceasta justificată, uneori. Există însă nu puține cazuri – cu care justiția s-a confruntat în ultima vreme – de învinuiți care au responsabilitatea unor afaceri de avergură, care implică funcționarea unor mecanisme cu aport social dovedit (mii de angajați, pentru care se plătesc impozite, taxe). Reținerea acestora peste timpul necesar  clasificărilor declanșează reacții în lanț cu consecințe ireparabile, înainte de judecată și indiferent de rezultatul cercetării: un astfel de învinuit poate fi absolvit de instanță, dar afacerea lui s-a dus pe apa Sâmbetei, prin efectul în lanț al panicii sau al imposibilității de a acționa. Astfel de cercetări abuzive, lipsite de tact și de discreția cuvenită – până la punctul de stabilire a vinovăției – fac un mare rău  unei economii și așa șubrezită de criză și de incompetențele de de la nivelul administrației centrale. Printre procedurile noilor Coduri pe care cu atâta râvnă și le asumă Guvernul ar trebui să se afle și măsuri legate de problema producerii unor pagube materiale în cazul unor cercetări abuzive sau greșite, ca și posibilitatea despăgubirii corespunzătoare a celor afectați. Am la îndemână două cazuri recente: cel al lui Penescu de la Pitești, care pentru mituirea unor arbitri de fotbal este reținut de mai bine de două luni, timp în care firmele sale (care nu aveau legătură cu fotbalul) au dat faliment și vreo 2000 de oameni au rămas pe drumuri. Sau cel al lui Gabriel Popoviciu, administratorul unui mare proiect, pentru care s-au obținut importante finanțări externe private, a cărui interdicție de a părăsi țara amenință cu rezilierea acestor contracte și cu intrarea în criză a întregului complex dezvoltat în zona Băneasa. Fără îndoială că orice încălcare a legii trebuie dovedită și pedepsită. Dar cu respectarea prezumției de nevinovăție și  cu evitarea abuzurilor ce pot declanșa consecințe în cascadă.
Titlu: Tehnica combaterii crizei prin lovirea stângului cu dreptul
Nr Editie: 2804 Data: miercuri 08 iulie 2009
Procedeul vine din fotbal și desemnează genul de superperformanță care asigură eșecul. Un jucător care șutează cu piciorul drept în piciorul său stâng nu mai are nevoie de nicio calificare. Cam la fel stau lucrurile cu guvernul nostru de criză. Au pus mână de la mână două partide să facă o echipă cu care să marcheze în poarta Crizei. Și-au desemnat cele mai bune produse pe fiecare portofoliu. Și ce fac aceștia? Șutează în serie cu dreptul în stângul – sau cu stângul dreptul – pe toate planurile. Rezultatul nu este altceva decât o suită de accidentări. Doamna Ridzi a vrut să facă vâlvă cu Ziua Tineretului. Și a făcut. Nu s-a stins până acum. Pe lângă cei vreo 600.000 de euro aruncați cu nonșalanță în apa mării de pe scumpetea de scenă din Costinești, mai sunt și alții, care apar pe rând, pe măsură ce ziarele (nu Comisia) sapă. Doamna Udrea cheltuiește și dânsa de zor pentru imagine. Și iată că avem imagine (de multe milioane) dar n-avem turiști. Pentru că oferta e slabă și scumpă... Agricultura dlui Sârbu, cea care teoretic poate hrăni 80 de milioane de locuitori dar n-o scoate la capăt nici pentru 20, e lovită ba de secetă, ba de ploi, în timp ce țăranii așteaptă încă banii de-acum doi ani. Ministrul Berceanu se dă pe la toate televiziunile cu proiecte, dintre care nici unul nu se cuantifică. Dacă liberalii au făcut doar vreo 20 de kilometri de autostradă (record absolut) dânsul promite să nu facă nici atât. Pentru că Tică și Tache (din celebrul aforism) nu se nimeresc niciodată: când... fură bani, nu fu construcții și așa mai departe. Dl Niță constată că impozitul minim nu e bun, dar punerea în funcțiune a mecanismului de anulare pare aproape imposibilă, până nu-și mai dau duhul câteva mii de SRL-uri. Vine Geoană cu ideea genială a reducerii TVA la pâine și lapte. Ce-o să rezolve asta? Nimic. Doar va stimula imaginația celor puși pe furat. După mai bine de șase luni de scremete, guvernul Boc rămâne la fel de neputincios în fața crizei ca-n prima zi. Dacă se schimbă ceva sunt doar estimările recesiunii, tot mai mari pe zi ce trece. Putem fi, însă, optimiști: premierul nu ilalți miniștri se vor duce, însă, în concediu, care pe la Nisa, care prin Mexic, pentru că deja au obosit de atâta luptă dreaptă. De dat cu dreptul în stângul. Și viceversa.
Titlu: Isteria Michael Jackson
Nr Editie: 2805 Data: joi 09 iulie 2009
Când a venit prima dată la București, unul dintre organizatori îmi povestea cu admirație faptul că Jackson solicitase ca în culise să se afle un grup de copii cu care el voia să discute, să-i mângâie și să-i sărute în pauze, ăsta fiind „un obicei al lui”. Mă întreb și azi ce fel de părinți își vor fi trimis copiii în culise, deși mă calmez la ideea că poate nu vor fi știut, atunci, despre năravurile starului, care urmau să capete o notorietate la fel de mondială ca și talentul său. Fără a fi o mare „voce”, Michael Jackson și-a completat statutul de vedetă printr-o nemaiîntâlnită până atunci complexitate a show-urilor sale, care depășeau sistematic condiția de recitaluri. Michael a fost cel mai „ambalat” produs oferit lumii de industria show-bizz-ului iar succesul său a depins mai mult de imagine decât de sunet. Talentul său, indiscutabil, dar nu pe măsura faimei, a fost dublat de un comportament a cărui originalitate a frizat adesea exhibiționismul. Povestea ultimilor ani a lui Michael a fost caz clinic. Iar pe măsură ce câștigurile sale s-au împuținat, au crescut exponențial despăgubirile către subiecții deviației sale sexuale, fără de care ar fi înfundat pușcăria. De cel puțin 10 ani Michael nu a mai însemnat nimic în muzică. Povestea cu cele 50 de concerte n-a fost crezută decât de către unii dintre admiratorii săi „fanatici”. În realitate artistul muribund n-a mai fost în stare nici măcar de unul. Paradoxal, Michael mort a devenit incomparabil mai valoros decât viu. Asupra cadavrului său s-au aruncat, hrăpăreți, corbii familiei și ai cercurilor interesate. Înmormântarea sa și isteria care a însoțit-o nu constituie altceva decât preambulul de marketing al viitoarelor campanii de vânzări. Fantoma lui Michael bântuie casele de discuri, nu Neverlandul al nebuniilor sale pedofile. Moartea lui a picat la țanc pentru cei dornici să-i dezgroape succesele din vechime și să le relanseze pe dolari buni. Show-ul dizgrațios al ceremoniei funerare cred că l-ar fi scârbit și pe el însuși, cât era de iubitor de strălucire și de spectacol. Iar isteria declanșată de publicul de pretutindeni nu are alte explicații decât unele de ordin psihanalitic. Dumnezeu - sau cui i se închina el – să-i ierte păcatele și să-l odihnească în pace, acolo unde se va putea bucura de cu totul alte plăceri decât de cele din lumea aceasta...
Titlu: Ultima inițiativă turistică: demolarea gardurilor!
Nr Editie: 2806 Data: vineri 10 iulie 2009
Doamna Udrea vine cu o idee care – după părerea domniei sale – ar amplifica virtuțile de destinație turistică a Capitalei: să se dărâme zidurile care înconjoară Casa Poporului – Palatul Parlamentului – făcând din curțile interioare ale acesteia spațiu de promenadă publică. Dacă nu e decât o provocare, ideea nu e de aruncat la coș. Și așa Bucureștiul lui Oprescu nu se poate lăuda cu prea mulți metri de spații verzi pe cap de locuitor, astfel încât acest patrimoniu ar fi cât se poate de binevenit. Evident că se ridică o serie de chestiuni, între care și securitatea acestui perimetru. Dar clădirea capitoliului din Washington nu este în aceeași situație, înconjurată de un parc public suplimenrar? De ce i-ar fi mai greu SPP-ului să păzească clădirea decât actualele garduri? Un prim inconvenient l-ar constitui faptul că spre deosebire de Capitoliu, Casa Poporului a fost gândită ca o fortăreață înconjurată de ziduri de protecție. Să demolezi acum zidurile ar fi un efort și o cheltuială care n-ar pica de loc bine pe fondul nevoilor actuale din economie. Propunerea doamnei Udrea mă duce însă cu gândul la altceva. La Palatul Cotroceni! Acesta a fost, vreme de peste trei decenii, un superb parc deschis publicului. Bucureștenii obișnuiau să facă aici plimbări de seară, pe vremea când  Palatul Pionierilor nu fusese încă confiscat de Ceaușescu. De ce nu s-ar reînnoda această frumoasă tradiție, împotriva căreia sunt sigur că președintele, cum e dânsul dornic mai mereu de băi de mulțime, n-ar avea ceva de obiectat. Pragmatismul doamnei Udrea mă duce însă cu gândul și la alte idei. Mai precis, la rostul ministerului domniei sale. Cum bine zicea și dânsa, turismul nu prea are nimic comun cu Capitala, de ce n-ar muta sediul ministerului la Mamaia, pe perioada verii, și la Brașov, în sezonul de iarnă? În felul acesta, și ministrul, și funcționarii ministerului ar fi în permanență în temă cu desfășurarea activităților turistice, nemaifiind necesare deplasările costisitoare și obositoare pe care le întreprinde cu râvnă doamna ministru. Iar între sezoane s-ar putea muta, cu tot cu staff, pe undeva prin străinătate - Paris sau Viena – de unde să direcționeze cu mult spor cohortele de turiști dornici să aleagă România. De ce nu?
Titlu: Talpeș scrie istorie
Nr Editie: 2807 Data: sâmbătă 11 iulie 2009
Citesc, ca pe un roman polițist, primul volum al memoriilor lui Ioan Talpeș. Rod al unei colaborări mai mult decât fructuoase cu gazetarul Horia Alexandrescu, un „iscoditor” de profesie, volumul „În umbra marelui Hidalgo” reprezintă punctul de plecare al unei serii ce se va întinde pe parcursul a nu mai puțin de șase volume, acoperind perioada Revoluției și anii de istorie contemporană care au urmat. Ioan Talpeș nu este un memorialist, ci un istoric de profesie, de unde și rigoarea faptelor compuse într-o cronologie strictă și cu aparatul critic corespunzător. Melanjul acesta dintre curiozitatea gazetarului și rigoarea istoricului produce un op în care locul speculațiilor este luat de fapte, iar analiza evenimentelor se situează pe palierul izvoarelor autorizate. Probabil că cei care vor scrie istoria completă și complexă a acestor ani nu vor putea face abstracție de memoriile extrem de exacte ale istoricului Talpeș. Și, poate, una dintre cele mai pertinente contribuții, până la acest moment, rămâne aceea că soarta României s-a decis nu la Malta, ci la Kiev, și nu între Bush și Gorbaciov, ci între Gorbaciov și Mitterand. De altfel, Talpeș citează documente din arhivele americane din care reiese că la Washington se luase hotărârea ca România să nu mai fie considerată favorita din blocul sovietic, fiind mutată pe ultimul loc al atenției SUA, cu 8 luni înainte de întâlnirea de la Malta. Sau capitolul dedicat „marelui patriot” Pacepa, cel care pretinde, alături de armele de vânătoare confiscate și recunoașterea meritelor sale în demolarea regimului Ceaușescu, pe care-l servise cu suficientă credință până la defecțiune. Este notoriu faptul că Talpeș a fost unul dintre puținii politicieni români care s-au opus deschis presiunilor făcute de americani pentru „reabilitarea” lui Pacepa. Și a făcut-o cu argumentele specialistului – nu numai ca istoric, dar și ca șef, vreme de aproape șase ani, al Serviciului de Informații Externe. Talpeș blindează cu argumente aserțiunea privitoare la rolul de agent dublu pe care l-a jucat Pacepa și consideră că repunerea în drepturi a acestuia s-a datorat și faptului că dl Ion Iliescu s-a lăsat convins de argumentele oferite de Rodica Stănoiu, cea care, la rândul său, își însușise argumentele avocatului Cătălin Dancu, susținute pe baza exclusivă a declarațiilor lui Pacepa. „Eu cred că ce a făcut Pacepa a fost chiar mai grav decât ce a făcut Ceaușescu” – conchide Talpeș și avem toate motivele să-l credem. O informație de ultimă oră este aceea că generalul se va înscrie în cursa prezidențială. Pentru cei care-l considerau unul dintre susținătorii actualului președinte, vestea poate fi bulversantă, indicând o schimbare de atitudine. Sau din contra?
Titlu: Remanierea?
Nr Editie: 2808 Data: luni 13 iulie 2009
După șase luni, se pare că suntem în preajma primei remanieri guvernamentale. Comisia de la Cameră – cu toată opoziția pedeliștilor – a ajuns la un rezultat și va recomanda anchetarea de către DNA a doamnei ministru Ridzi. În mod normal, premierul Boc, cu toată durerea pe care i-ar pricinui-o această decizie, ar trebui să se țină de cuvânt și să o suspende. Probabil însă că va aștepta și rezultatul audierilor de la Ministerul Mediului, ca să nu mai muncească de două ori, pentru a-l suspenda, la pachet, și pe Nemirschi. Nu sunt sigur că acestea sunt ministerele care aveau cea mai mare nevoie de schimbare, dar sunt bune și astea. Nu știu ce-i mai trebuie dlui Boc să se convingă că inginerul Pogea face doar boacăne la Finanțe, și nici ce l-ar putea convinge pe Traian Băsescu că Boc e bun de președinte de partid, chiar de primar al Clujului, dar nu de prim ministru. Oricum, nu de șef al unei struțo-cămile de genul acestui guvern cu două capete și mai multe cozi, care nu poate răspunde la niciun fel de comenzi. Totuși, cât de întâmplătoare – sau nu – este posibila cădere a celor două capete – unul social democrat și altul democrat liberal? Părerea mea este că ambele au căzut victime ale lipsei de experiență în manipularea fondurilor publice. Ambii miniștri au știut că trebuie să facă rost de bani, dar n-au știut foarte bine cum, sau nu au dispus de aparatul administrativ competent, care să poată ascunde printre costuri și paragrafe de lege sumele ciupite. Amândoi au fost ca niște copii flămânzi în fața tarabei pline cu prăjituri și n-au știut cum să se înfrupte mai pe săturate, înainte de a băga câte ceva prin buzunare. În decursul anilor s-a format o veritabilă tehnologie a „sifonării” banului public, cu documentații acoperitoare. Celebrele licitații sunt cea mai bună formalitate, metoda cea mai simplă de a da gir legalist oricărui furtișag și cu filiere complicate prin care banii deturnați ajung acolo unde trebuie. În cazul doamnei Ridzi s-a văzut limpede că pașii doi și trei n-au mai interesat pe nimeni și că toată afacerea a fost lăsată la voia întâmplării. Dacă ar fi consultat un ministru cu experiență, probabil că dna Ridzi nu s-ar fi expus acestor riscuri cu atât de multă ușurință și n-ar fi fost pusă în situația lamentabilă în care s-a prezentat la Comisie. Pentru că dânsa, nici acum, în ultimul ceas, n-a înțeles că „n-am știut” nu poate reprezenta o scuză, un argument. Este ministru tocmai ca să știe. Dacă nu, stai frumos acasă și-ți vezi de treabă. Nemirschi a cântat pe aceiași partitură. El nici nu s-a mai obosit să facă licitații formale. Iar „sărbătoarea mediului” de la Palatul Parlamentului, cu fastul și cu cheltuielile inutile ce au însoțit-o, a arătat limpede cum și pe unde se scurg banii pe care ministerul nu-i are pentru acțiuni urgente și necesare. Desigur, e posibil ca premierul să se prevaleze de cine știe ce chichiță și să evite remanierea asta de nevoie. Este sigur însă că se va încărca cu un balast care riscă să-l tragă și pe el la fund. Mai ales că perspectiva nu este deloc roz....
Titlu: Omagiul panglicii
Nr Editie: 2809 Data: marți 14 iulie 2009
Într-o sâmbătă trecută, dl Toader Paleologu, ministrul acela al Culturii care vine cu bicicleta la serviciu, a fost la Cetatea Neamțului, redată în funcțiune după doi ani de reabilitare a ruinelor, unde a ținut o cuvântare din care redăm un pasaj: „E o activitate minunată să tai panglici. Îmi place grozav să tai panglici. Mă pricep foarte bine la tăiat panglici. Am o mare pasiune pentru panglici. Pentru că tăiatul panglicii este simbolul unei munci făcute de alții, înainte”... Din cauza unei defecțiuni tehnice, înregistrarea făcută la Cetatea Neamțului nu a mai putut fi transcrisă. Îmi rezerv dreptul ca, încercând să intru în pielea – și în gândurile – dlui ministru, să continui discursul în spiritul distinsului orator: „Încă de mic copil îmi plăcea să tai panglici. Când am împlinit 5 ani mama mi-a făcut cadou niște panglici, iar tata o foarfecă. Mă pasiona să tai panglici. Lăsam totul la o parte ca să tai panglici. Profesorii, la școală, mă prindeau tăind panglici pe sub bancă și mă pedepseau confiscându-mi foarfeca. Făceam însă rapid rost de alta și tăiam într-una panglici. În adolescență, când mă întâlneam cu fetele, le făceam cadou panglici pe care tot eu le tăiam. Le încingeam cu panglici și le eliberam, tot eu, tăindu-le. Tati, când poza pentru studenții de la arte, îi înfășuram o panglică în jurul torsului și când o tăiam, puteau să înceapă să lucreze. Cel mai mult îmi plăceau panglicile portocalii. Le preferam celor roșii, ba chiar și celor albastre. Așa am ajuns în politică, unde am ridicat această preocupare pe cele mai înalte culmi. Când merg la minister, dimineața, secretarul meu îmi fixează la ușă o panglică, pe care o tai ca să pot intra în birou. De când sunt ministru tai panglici ca obligație de servici. Asta îmi mai micșorează plăcerea. Continui însă să tai panglici. Chiar dacă lungimea acestora este din ce în ce mai mică: fondurile alocate ministerului în acest scop s-au redus considerabil. Măcar cu foarfeca stau bine, pentru că e a mea, de acasă. Uneori mi se reproșează că folosesc foarfeca privată în interes de serviciu, dar nu bag în seamă. În fond, ce pleașcă mai mare ca asta, să ajungi să faci în viață doar ce-ți place? Să tai panglici, cât e ziulica de lungă? Și nu așa, mecanic. Pentru că panglica e un simbol. Ce tai eu nu e simplă țesătură de mătase, viu colorată. Este simbolul, cum spuneam, al unei munci făcute de alții, mai înainte. Dar care n-au timp de tăiat panglici. Și dacă cineva tot trebuie să facă lucrul ăsta, de ce să nu fiu eu acela? O persoană cu înaltă calificare și cu dedicare totală. Când îmi voi scrie memoriile – deja s-au adunat o grămadă „tăieri de panglici” – voi da un titlul sugestiv: „Paleologu – o viață dedicată tăierii panglicilor!”
Titlu: Antonescu: cursă cu handicap
Nr Editie: 2810 Data: miercuri 15 iulie 2009
Ca într-o cursă cu handicap, Crin Antonescu a luat deja startul în competiția în care concurenții creditați cu cele mai bune rezultate vor intra ulterior. Primul va fi Geoană, iar Băsescu va anunța, probabil, în ultimul moment că e gata să se alinieze (de unul singur) la start. Până când actualul președinte va țâșni din block-starturi, Antonescu va fi făcut deja vreo zece tururi de stadion, iar Geoană vreo trei... „Graba” noului lider liberal este de înțeles. Are de recuperat procente serioase de șansă. Sunt, în primul rând, procentele partidului său, care se învârt în jurul cifrei 20. Cam unul din cinci dintre alegătorii care se vor prezenta la finele lui Noiembrie la urne va pune ștampila pe numele său, conform sondajelor pre-pre-electorale. Ca să intre în turul doi, Antonescu are nevoie să depășească, pe linia de sosire, pe unul dintre cei doi contracandidați. Este posibil acest lucru? Cum? În primul rând, crede Antonescu, prin modificarea statutului pe care Băsescu l-a impus funcției prezidențiale. „Președintele-jucător” este o aberație, după părerea sa, și rezultatele se văd în pierderea constantă de viteză, pe care o înregistrează actualul deținător al titlului. Antonescu optează pentru un „președinte al tuturor românilor”, nu un președinte doar al echipei din care face el parte. „Nu vreau un președinte partizan, vreau un președinte responsabil” – spune liderul liberal care știe foarte bine cum s-a repercutat asupra formațiunii din care face parte patima pentru „joc” a lui Băsescu. Modelul de președinte este mai apropiat, tehnic, de prestația lui Iliescu: „un factor de încredere, de echilibru, între stat și cetățean”. Cât este de atractivă formula pe care o propune Crin Antonescu? De unde va putea să ia, cu ea, surplusul de votanți de care are nevoie? În niciun caz din tabăra lui Băsescu. Fanii acestuia sunt pe deplin satisfăcuți de tehnica și tactica de joc a acestuia. Sunt cei care doresc ca președintele să ia biciul în mână și să-i pedepsească pe hoți și pe nesimțiți. Este nostalgia modelului autoritar, poate singurul în măsură să-i capaciteze pe români. Din punctul de vedere al acestora, Antonescu e prea „soft”, prea civilizat, prea cuminte. Direcția din care ar putea veni surplusul de votanți este cea a eșalonului iliescian din PSD, a celor care nu agreează uzurparea acestuia de către Geoană și trăiesc cu nostalgia celui de-al treilea mandat în care Iliecsu ajunsese la o formulă optimă, delimitându-se de excesele din propriul său partid și amenințând cu „curățenia” post-mandat. S-ar putea trage concluzia că Antonescu ar trebui să-și orienteze campania în direcția atacării lui Geoană. Concluzie nereală: el poate  câștiga adepți doar atacând „inamicul public” – pe Băsescu – cu consecvență și cu o oarecare violență – una însă în ton cu personalitatea sa: o violență de fond, nu una de limbaj, în cazul căreia, oricum ar pierde în fața replicilor marinarului. Pe Antonescu îl așteaptă o cursă grea. Când ceilalți vor porni pe pistă, el va fi deja ostenit de turele deja date și va avea nevoie de o rezistență deosebită pentru a face față finișului. Va putea, oare?
Titlu: De-a austeritatea
Nr Editie: 2823 Data: vineri 31 iulie 2009
În dicționarul de neologisme, termenul auster este descris cu maximă concizie: sobru, cumpătat, sever. DEX-ul adaugă: viață austeră – lipsită de ornamente, podoabe. Logic, austeritatea se traduce   prin însușirea de a fi auster. Cuvântul e nou. Până pe la sfârșitul anului trecut el nu figura în dicționarul de termeni uzuali al politicienilor. Ba, chiar, guvernarea liberală a reușit să ridice pe cele mai înalte   culmi calitatea de a nu fi auster. De a încărca cu „ornamente” și „zorzoane” costisitoare viața publică și administrația. Înstituțiile statului au fost „împodobite” cu sedii la concurență cu cele ale   privaților, dezmățul automobilistic a atins paroxismul, până și unele ...muzee dotându-se cu SUV-uri Touareg, miniștrii având în garajele ministerelor căte 5-6   mașini de lux al căror cost începea de la 50.000 de euro. Nu mai vorbesc despre echipamentele de birotică ultramoderne care au invadat sediile instituțiilor apărute ca ciupercile după ploaie pentru a fi puse la dispoziția amicilor politici. Guvernarea 2005-2008 a ilustrat în cea mai sugestivă măsură ce înseamnă lipsa de susteritate, de bun simț în mânuirea banului public. Scuza a fost faptul că economia...duduia! Și dacă duduia, produsul său trebuia consumat fără întârziere, să nu pună inamicii (politici) mâna pe el. Pentru Guvernul Boc, austeritatea a apărut mai mult ca o etichetă, decât ca o realitate. Membrii Coaliției, așezați la masa împărțirii prăzii, au avut mai întâi nevoie să astâmpere foamea celor care au „suferit” prin opoziție sau co-guvernări discrete. Evident că nu s-a putut da curs austerității din prima, când ar fi fost nevoie de cel puțin un număr dublu de ministere     și de agenții pentru a satisface nevoile clientelei. Unica măsură de austeritate reală aplicată până în prezent de un guvern dedicat acestei stări a fost renunțarea voluntară a unor miniștri la 20 la sută din leafă. În timp ce ei renunțau, ministerele lor cheltuiau de duduia criza, nu altceva. Numai în locomotiva doamnei Udrea stăteau să răbufnească aburii cheltuielilor fantasmogorice menite să promoveze un produs inexistent: turismul românesc. Administrația noastră se joacă de-a austeritatea, nu o practică. Iar edacă o practică uneori, o face pe pielea altora – în general a celor sătui de regularitatea cu care li s-a repartizat acest „capitol” de bugetar.