Punctul pe Y, October 2009

Titlu: De ce trag clopotul, Traiane?
Nr Editie: 2875 Data: Tuesday 13 October 2009
După ce a stat aproape trei ani în nemișcare, ca simplu memorial, pentru toate bisericile demolate de Ceaușescu – după cum fusese și proiectul inițiat de Răzvan Theodorescu, pe atunci ministru al Culturii – biserica de la Cotroceni a cunoscut o veritabilă agitație, demarându-se lucrări de finisaje și de dotare cu mobilierul bisericesc aferent ( altarul   original se află la Muzeul de Artă). Nu se știe exact a cui a fost ideea, în orice caz nu a președintelui, care pe vremea aceea nu-și vedea capul de treabă, prins în agitația suspendării, referendumurilor si alegerilor. Acel cineva însă s-a gândit foarte bine: redarea bisericii circuitului de credincioși ar da semnalul pozitiv alegătorilor: în timp ce liber-cugetătorul Iliescu s-a mulțumit cu o operațiune formală, de restituire, pravoslavnicul Băsescu va reda lăcașului sufletul de care avea nevoie. Față de cheltuiala pentru refacere, cea dedicată dotării n-a fost excesivă: câteva milioane de lei, din bugetul președinției, dublat la finele anului trecut tocmai în astfel de scopuri. Că sfințirea bisericii a avut loc doar cu ceva mai mult de o lună înaintea alegerilor prezidențiale, este o simplă întâmplare: acum s-au terminat lucrările și sfântul locaș a fost gata să-și primească binecuvântarea. Si, ca să mânjească semnificația unui moment înălțător, cu mâncătorii dintre ale lumești, niște g…azetari s-au găsit să facă caz de faptul că pe clopotul bisericii era înscris, pe lângă numele ctitorului și cel al patriarhului Daniel, și acela al lui Traian Băsescu. Pentru a purta pentru vecie (ori până la vreun alt demolator?) numele celor care au făcut posibil acest gest. „Habar n-am ce scrie pe clopot!”- a replicat președintele strâns cu ușa. „Mi s-a spus că așa e obiceiul!”- a mai adăugat, vizibil surprins, președintele, când i s-a pus întrebarea. „Ce plăcuță? Habar n-am!” – a mai spus dânsul când a fost întrebat și despre placa memorială ce fusese fixată în zidul bisericii în 2008, când s-a înălțat aceasta, și pe care figurau numale patriarhului Teoctist și al președintelui Iliescu. Eu îl cred. Nu e treaba unui președinte să dea altfel de indicații. Nu-l văd spunând: „Scoateți naibii placa aia cu Iliescu”. După cum nu le-a spus nici celor de la Bruxelles, când înaintea primei sale vizite la sediul Delegației Române pe lângă UE, gazdele au dat jos placa pe   care scria că aceasta fusese dată în funcțiune prin grija și cu participarea lui Adrian Năstase. Și la Bruxelles și la Cotroceni au acționat spiritele slugarnice ale unor colaboratori prea îndatorați pentru a nu face tot ce pot spre a-i fi pe plac stăpânului. Nu. Traian Băsescu nu e ctitor al bisericii Cotroceni. Ar putea fi cel mult ctitorul Cramei, dată în folosință în mandatul său și cu contribuția lui Voronin, după ce același Iliescu, și nebăutor pe lângă ateu, o ignorase vreme de vreo zece ani. De ce trag clopotul cu numele tău, Traiane? De frânghie, bineînțeles.
Titlu: "Capul lui Boc vrem!"
Nr Editie: 2879 Data: Saturday 17 October 2009
"Capul lui Boc vrem!" - se strigă în aula Parlamentului (sau cel puțin așa li se părea unora) și, în sinea lui, președintele spunea: Îl vreți? N-aveți decât! Noul Lăpușneanu a oferit pe tavă capul sfetnicului său Moțoc-Boc plebei parlamentare însetate de sânge politic. Este binescunoscut modul pragmatic în care Traian Băsescu se folosește de cei din jurul său, abandonându-i fără nici un regret atunci când nu mai are nevoie de ei. A dovedit-o, în primul rând, cu Roman, cel care a făcut dintr-un marinar de uscat, un politician de vreme de furtună, trăgându-i scaunul de șef de sub fund exact în momentul în care s-a simțit pe val. A dovedit-o când și-a expediat pe „centură” câțiva dintre cei mai apropiați colaboratori, când și-a văzut sacii în căruță. A dovedit-o cu multe alte prilejuri când s-a debarasat fără nici un regret de persoane care începeau să-l incomodeze. Boc părea un caz aparte. Datorită firii sale extrem de ascultătoate și a ușurinței de a fi dirijat, el a avut prioritate în fața unor reprezentanți ai partidului cu vechime și autoritate mai mare. I-a predat șefia partidului de formă, el continuând să conducă cu mână de fier acțiunile acestuia. L-a făcut chiar premier (deși   inițial nu a avut de gând) când Stolojan a defectat pentru a doua oară într-un moment crucial. Cariera de nouă luni de premier a lui Emil Boc s-a împletit între două personaje: unul reprezentat de băiatul simplu de la țară, care dă cu coasa când are timp, care n-are orgolii și nici nu ține cu tot dinadinsul să se îmbogățească   (și-a adus doar o nepoată, la București, pe lângă Cabinet) și ale cărui demersuri apar publicului ca oneste și pozitive. Boc este, probabil, doar al doilea politician (după Iliescu) pe care lumea nu-l vede preocupat de propria sa căpătuială și de manevre oneroase de îmbogățire. Dar există și un al doilea Boc pe care publicul nu mai este tentat să-l judece cu îngăduință: demagogul Boc, care turuie pe nerăsuflate lecții predate de alții, care pledează cu aceeași convingere pentru puncte de vedere diametral opuse, care trece nonșalant peste ceea ce susținuse ieri, în pledoariile pentru ce voia să facă azi. Ombilicul care-l leagă indestructibil de șeful său este motivul pentru care recenta cădere a guvernului său nu a stârnit în electorat vreun regret. Nici satisfacție, ca în Parlament, dar nici regrete. Emil Boc iese din istoria la vârf așa cum a intrat: mânat de alte voințe și interese. Are dreptate fostul premier când spune că nu s-a agățat de putere. Nici nu avea cum. Vrerea sa a contat întotdeauna prea puțin în fața directivelor pe care le-a urmat cu maximă conștiinciozitate. Deși a pierdut șefia Guvernului, Boc va păstra președinția partidului atâta timp cât Băsescu este convins că nu are a se aștepta din partea sa la vreo surpriză. Paranoia puterii îl face pe orice deținător al acesteia extrem de suspicios la intențiile subordonaților de a lua locul șefului. Boc n-ar fi în stare nici să gândească la așa ceva, iar Băsescu știe foarte bine acest lucru. Egal cu sine însuși de-a lungul celor nouă luni, după care a avortat un guvern care nu avea cum să supraviețuiască testului electoral, Boc a pierdut puncte importante de imagine cu ultima sa prestație din Parlament, din ziua moțiunii: mai mult ca oricând, pledoaria sa comic-patetică a fost atunci golită de orice conținut prin forțarea inutilă a unor argumente care nu țineau și care-l făceau să pară disperat de ceea ce i se întâmplă. Deși nu era deloc...
Titlu: "Guvernul politic" - din cinci pași
Nr Editie: 2880 Data: Monday 19 October 2009
Spuneam într-un comentariu anterior, ca cine-și închipuie că gestul care a declanșat criza a fost o toană de-a lui Boc, se înșeală profund. Totul a fost pus la punct în cele mai mici amănunte, ca într-o campanie militară. Au fost analizate reacțiile și contrareacțiile la fiecare dintre acestea și s-a stabilit „drumul critic” care să   conducă la ceea ce dorea președintele cu toată ardoarea: înlocuirea unui guvern de coaliție cu unul monocolor, chiar în condițiile în care acesta din urmă nu beneficia - aparent cel puțin - de susținerea parlamentară necesară. „Guvernul Blaga” a fost copt în laboratoarele Cotroceniului încă din ziua în care Emil Boc a spus că nu-l mai vrea pe Nica. Și lucrurile s-au desfășurat exact așa cum s-a prevăzut, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că reacțiile Opoziției erau extrem de previzibile, iar pe de altă parte că în politica românească funcționează dominația, nu separația puterilor. „Guvernul politic” s-a născut din cinci pași. Primul a fost anunțul revocării lui Nica. S-a mizat enorm pe orgoliul și pe lipsa de subtilitate a pesediștilor. Dacă aceștia n-ar fi intrat în joc și-l înlocuiau pe Nica, poate că și azi erau la guvernare, cu toată armata lor de oameni puși pe posturi cu atâta trudă.   Dar „prostănacii” au reacționat exact așa cum se aștepta Vulpoiul de la Cotroceni: în buna lor tradiție, de la Bivolaru încoace, au făcut zid roșu în jurul nefericitului vice premier și ministru de Interne. Pasul doi a fost numirea lui Blaga în locul lui Nica – de fapt pasul esențial în perspectiva alegerilor care nu puteau fi lăsate pe mâna lui Vanghelie, cel care-și trâmbițase cu atâta lipsă de de precauție „succesurile” în penetrarea dosarelor de la „doi și-un sfert”. Pasul trei a fost numirea de miniștri interimari la portofoliile lăsate libere de social-democrați și pregătirea următorilor pași. Tot doar naivii și-ar fi putut închipui că după aceste afronturi în serie, replica celor jigniți în cele mai sfimte sentimente ale lor s-ar fi lăsat așteptată. La moțiuneBoc a fost sacrificat cu sânge rece de președinte, conștient de uzura acestuia și de convingerea unanimă că nu este decât un instrument, și nu o persoană cu idei și decizii proprii. Pasul patru a fost acceptarea deciziei democratice a Parlamentului și nominalizarea de formă a unui nou premier. Băsescu le-a mai făcut o surpriză adversarilor săi - cărora le-a oferit, totuși, satisfacția de a se da cocoși la consultările de la Cotroceni, când i-a ascultat cu răbdarea pe care n-a mai avut-o niciodată - și s-a prefăcut că ar lua în considerație oferta cu Johannis, deși era clar (cel puțin din declarațiile anterioare), că diversiunea sa fusese deja orchestrată. Și tocmai când Geoană, Antonescu și (oare?) Marko credeau că se va îndoi în fața miraculosului consens, prin darea încă unui răgaz, el deja semna decretul de numire a lui Croitoru, un „iepure” scos din joben pentru deplina derutare a Opoziției. Pasul cinci îl constituie prezentarea celui însărcinat, cu adevărat, cu formarea noului cabinet, în care vor figura toți miniștrii actuali, plus încă vreo câțiva democrați de nădejde, în fața Parlamentului după ce, cu orgoliul lor de învingători liderii Opoziției au respins oferta „Croitoru”. De aici înainte lucrurile sunt clare: următoarea nominalizare va fi una politică - și președintele cu frica Constituției o ține langa cu ideea că nu face altceva decât să o respecte prin   nominalizarea unui reprezentant al partidului cu cele mai multe mandate în Parlament. Între timp, rândurile majorității se vor fi rărit semnificativ   iar perspectiva unor alegeri anticipate, pe care le trâmbitează acum Geoană și Antronescu, vor da fiori multora dintre ocupanții aulei parlementare. Au toate acestea vreo logică? Una foarte clară: Băsescu nu-și putea permite să lase alegerile pe mâna lui Nica sau, mai rău, ale unui guvern pe care nu l-ar fi putut controla. Aceasta este miza cea mare. Ce urmează, aproape că nu mai contează. Chiar dacă - sau mai ales - este vorba de anticipate...
Titlu: "Fiul lui Papa" are bugetul mic (după remunerație....)
Nr Editie: 2882 Data: Wednesday 21 October 2009
„Nu sunt om politic. Îmi displace această categorie de oameni datorită absenței totale a ceva în cap, afară de idei fixe și nebuloase”. Afirmația aparține lui Papa. Care Papa? Tatăl fiului său – Alexandru Paleologu. Nu știu dacă atunci când a rostit aceste cuvinte avea în față, ca prototip, propria sa progenitură, Toader. O potriveală mai mare ca asta cu greu mai poate fi imaginată. Pentru că, iată, ce idei are în capul său regretabilul ministru al Culturii. Cu un prilej festiv recent, el face următoarea și stupefianta declarație: „E o activitate minunată să tai panglici. Îmi place grozav să tai panglici. Mă pricep foarte bine la tăiat panglici. Am o mare pasiune pentru tăiat panglici. Pentru că tăiatul panglicilor este simbolul unei munci, făcute de alții, înainte” . Declarația, imortalizată pe peliculă, a fost făcută în fața unei asistențe siderate, care nu știa ce să creadă despre cel care debita cu seninătate un text care nu semnifica decât – vorba lui Papa – absența totală a ceva în cap. Dealtfel, fiul lui Papa este cel care, cu un alt prilej, declara cu seninătate: „Filosofia mea politică este să calc lumea pe nervi”. Consecvent acestui crez, Toader Paleologu nu face, de vreo nouă luni încoace, altceva decât să calce lumea pe nervi. Pe cei din minister, pe cei de la partid – tot mai îngrijorași de gafele pe care le produce într-un ritm susținut, pe primul său ministru – la ale cărui urechi a ajuns o altă cugetare profundă a fiului lui Papa: „ Să fii ministru în România înseamnă să cheltui 80% pentru evitarea unor dobitoci!” . Probabil că nu întâmplător, când s-au retras miniștrii PSD, singurul ministru pedelist care nu a mai primit și un al doilea portofoliu provizoriu a fost „prostul clasei” – Paleologu. Trebuie să recunoaștem că dacă s-ar face un clasament al incompetenței în Guvernul Boc, cununa de lauri ar trebui așezată pe creștetul fiului lui Papa. Oferindui-se în plus și un alt premiu: pentru cel mai caraghios ipochimen care a primit, ca pleașcă, o funcție de ministru. De ministru cu minte puțină și cu buget pe măsură. Și aici, fie-mi permis să fac recurs la o altă zicală celebră a demnitarului   care și-a instalat în camera de odihnă de la minister un consilier intim pe probleme de...modă: „ Dacă ai buget mic, măcar să calci cât m ai multă lume pe nervi!” . Paleologu fiul și-a făcut planul. A călcat destulă lume pe nervi. Ar fi cazul să ne lase să ne vedem de ale noastre. Și el de ale lui...
Titlu: Bătălia pentru locul 2!
Nr Editie: 2883 Data: Thursday 22 October 2009
Este vremea sondajelor. Ultimul - cel al Companiei de Studii Sociologice și Branding (CCSB) fixează starea de dinaintea moțiunii de cenzură a „pacientului” electoral. Efectele moțiunii se vor vedea, cu siguranță, în următorul sondaj. Să notăm deocamdată că: numărul celor care consideră că țara merge într-o direcție greșită se mărește, cu dificultățile generate de criză și de proasta guvernare. 71% dintre subiecți știu acest lucru, deși nu prea au habar care ar fi direcția cea bună. N-au habar, însă, nici guvernanții, așa că n-are rost să ne agităm prea tare pe această temă perpetuă. Evident însă că principalul subiect al sondajelor îl constituie alegerile prezidențiale de al căror tur 1 ne mai desparte doar o lună. În această săptămână se depun ultimele candidaturi la BEC, iar numărul competitorilor apare deja mai mic decât la celelalte scrutinuri. Poate cel mai mic-și prin faptul că unul dintre posibilii candidați care își făcuse o pre-campanie zgomotoasă a ajuns în cătușe (Nati Meir). Sunt vreo 5-6 candidații care își vor împărți procentele după un „algoritm” cunoscut doar de alegători: șefii principalelor partide parlamentare, sau europarlamentare, plus un independent. În calcul intră Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu, Sorin Oprescu, Kelemen Hunor, Corneliu Vadim Tudor și George Becali. Bătălia din 22 Noiembrie se dă pentru cel de-al doilea loc care duce la turul 2. Băsescu rămâne instalat cu destulă autoritate pe prima poziție și sondajul CCSB confirmă acest lucru. Și mai confirmă unul: dacă în Septembrie un sondaj BCS îl credita cu cel mai scăzut procent(30,5%), acum mai câștigă două puncte și jumătate (33%). Trendul președintelui în exercițiu a fost, însă, negativ în tot cursul anului: el a scăzut, de la un maxim de 59% în Februarie (INSOMAR), la acest 33% sub care probabil nu mai poate coborî, acesta fiind practic și scorul partidului său. A doua poziție este ocupată de Mircea Geoană, cu 22%, ceea ce consolidează statutul său de „candidat remorcă”. Pentru prima dată în istoria PSD-ului (sub diversele sale nume anterioare), candidatul la președinție are un scor inferior partidului (PSD+PC-31% în acest sondaj), nemaifiind tradiționala locomotivă. Standardul lui Geoană din acest an a fost extrem de variabil: de la un minim de 9% în Ianuarie (CCSB), la un maxim de 29,6% în Septembrie (INSOMAR), pentru a se stabiliza acum cu 11 procente în spatele lui Băsescu. Suficient, însă, pentru a accede în turul 2. Cu adevărat spectaculos evoluează Crin Antonescu. Prima sa niminalizare în sondaje este de prin Iulie (CURS) cu 20%. S-a învârtit în jurul acestei valori, stabilizându-se acum la 16%, la egalitate cu Sorin Oprescu, aflat într-o evidentă ofensivă. Oprescu avea tot atât în Ianuarie (CCSB) când nu se știa precis dacă va candida. În Iulie, CURS îl acreditase cu 6%.Din Septembrie a început să urce: 12%, apoi 14% în debutul lui Octombrie și acum 16%. Ca și în cazul lui Antonescu, Oprescu   poate să câștige puncte de pe urma moțiunii de cenzură. Ce ne arată - ca cea mai importantă concluzie, acest sondaj comandat de Informatia.ro (AMOS News)? Că în luna care rămâne cea mai aprigă bătălie se va da între trei candidați pentru locul care duce în turul 2. Și care poate da cîștigătorul. Pentru că că același sondaj arată că în 6 Decembrie șansele lui Traian Băsescu scad vizibil: el ar putea câștiga clar (52-47) doar în fața lui Antonescu; cu Geoană s-ar afla la egalitate (50-50), iar Oprescu l-ar surclasa (52-48). Sunt speculații de sondaj. Care nu pot substitui votul poporului. Mai exact, al 41% din poporul cu drept de vot...
Titlu: "Războiul rece" româno-român
Nr Editie: 2884 Data: Friday 23 October 2009
Odată cu debutul „cincinalului Băsescu”, între puterile statului a coborât o „cortină de fier” care a transformat România într-un teatru de război rece – între ambițiile autoritariste ale președintelui, de o parte, și orgoliul parlamentarilor și al partidelor, de cealaltă. Funcția constituțională de mediator al șefilor statului s-a pierdut în ceață și scandalurile s-au ținut lanț într-o Românie ce pare tot mai de neguvernat și în care nimeni nu renunță la pozițiile sale. „Războiul rece” a început odată cu refuzul lui Tăriceanu de a demisiona pentru a se face alegerile anticipate dorite de președinte. Breșa din alianța pe care aceasta o adusese la guvernare conform manierei proprii de lectură a Constituției s-a adâncit, adăugând în dispută forțe care până atunci se rezumaseră la rolul de simple spectatoare. Trei ani și ceva a rezistat la guvernare cel mai fragil Executiv (ca suport parlamentar) în fața atacurilor succesive venite dinspre Cotroceni. Este meritul lui Traian Băsescu de a fi realizat o majoritate parlamentară ce-i lipsise la guvernare (de unde și apelul la „soluția imorală”) și care n-a ezitat, când a avut prilejul, să-l suspende. Dealtfel, președintele-jucător a reușit două performanțe – democratice – care nu fuseseră încă înscrise în jurnalul de bord al României: prima suspendare a unui președinte, și primul guvern trântit printr-o moțiune de cenzură. Ca și în precedenta guvernare, Băsescu a creat și acum o majoritate în Opoziție, care îi blochează orice mișcare. Cu toate acestea nu renunță. Cum nu renunță nici adversarii săi. „Cursa înarmărilor” se întețește, fiecare parte adăugându-și, în arsenalul strategic noi „arme” de distrugere în masă. A refuzat Parlamentul organizarea Referendumului? Nu-i nimic, președintele îl va face! Nu votează Parlamentul Guvernul Croitoru? Nu-i nimic, președintele va însărcina un alt personaj să facă guvernul. Îl va trânti Parlamentul și pe acesta? Nu-i nimic, dacă câștigă alegerile, președintele dizolvă legislativul. La fiecare lovitură, partea adversă răspunde cu o contralovitură: vrea „alianța ticăloșită” PSD-PNL (ungurii sunt menajați! De ce oare?) să aibe premier? Să se ducă la tribunal și să se înscrie. Și în 2014 vor putea veni cu premierul lor! „Războiul rece” politic continuă. Până când țara va fi făcută praf și pe ruinele ei se va ridica învingătorul. Dacă va fi vreunul...
Titlu: Generalii armatei de ațe, mingi și tomberoane!
Nr Editie: 2885 Data: Monday 26 October 2009
Dintr-un foc, pe ultimii metri ai mandatului actual, Traian Băsescu a îmbogățit palmaresul armatei române cu nu mai puțin de 55 de generali. Cred că dacă-i luăm la numărat pe militarii pe ai căror umeri atârnă, din greu, stele, vom ajunge la un rezultat care ne califică drept una dintre cele mai gradate armate din lume. Și una cu cei mai mulți comandanți pe cap de ostaș. Mișcarea nu e nici nouă, nici neobișnuită. În mod tradițional, la finele mandatului, președinții noștri ne-au obișnuit cu această veritabilă ploaie de stele. Nu mă îndoiesc de faptul că unii dintre cei avansați au merite reale, sau că există anumite mecanisme ale vieții de militar care se cuantifică în aceste avansări. Oricum, de când am intrat în NATO, rândurile gradelor superioare s-au mai subțiat. O armată care s-a „concentrat” la doar vreo 100.000 de cadre nu mai poate avea, în mod logic, același număr de ofițeri superiori pe care-i avea când erau un milion. Ce este ciudat în acest ultim val de avansări (a unor militari aflați deja sau trecuți în rezervă) este profilul profesional al câtorva dintre ei. Unul este Gabriel Oprea, care a atins, mulțumită președintelui Băsescu, cel mai înalt grad din armata română: general cu 4 stele! Ca și Talpeș ori Stanculescu,sau ca alți militari de profesie. La ce se rezumă militaria lui Oprea? La câțiva ani de intendență! Probabil că nici poziția de drepți corectă nu știe să o mai ia (s-a văzut din episodul numirii sale ca ministru de Interne, când a considerat că poate să le dea cu flit șefilor de partid mai mici in grad). Ce merite deosebite recompensează această avansare? Ce performanțe, dacă nu militare, civile măcar? La fel și Puiu Iordănescu. Fotbalist de mare talent, antrenor de succes, acesta-și datorează tresele întâmplării de a fi jucat pentru „Steaua”. Dacă juca la Minerul Lupeni, avea praf de cărbuni în buzunare. Așa, e ditmai generalul de brigadă. Cum a ajuns aici? Ce-a făcut în in afara gazonului, in calitate de parlamentar? Ce discursuri a ținut, ce inițiative legislative a avut? În afara unor cruci pravoslovnice, dom’ Puiu nu prea știe să facă altceva decât să îndeplinească ordinele superiorului său Oprea. Atunci de ce-a fost avansat? Și mai curioasă e chestia cu primarul Onțanu, despre care nimeni nu prea știa că purta epoleți și pe haină, nu doar la maieu. Meritele sale militare s-au pierdut în negura timpului. Cele civile sunt evidente: e un primar priceput să tragă foloase din orice pentru Sector și pentru sine. Dar să fie făcut general, așa peste noapte, si de doua ori intr-un an, e un lucru care poate să-i streseze pe colegii săi primari: ce face el în plus? Aliniază tomberoanele? Dă ordine de zi funcționarilor din primărie? Mă întreb, cu groază, ce ne facem dacă vine naibii vreun război și cei trei generali vor fi puși în fruntea trupelor, să le conducă spre victorie... O explicație pentru această situație există totuși, deși nu sunt sigur pe ea. Să aibe vreo legătură aceste avansări cu faptul că au făcut dreapta’mprejur și au întors armele – într-o frumoasă tradiție – pentru a lupta alături de inamicul de ieri? Adică cel care i-a avansat?
Titlu: Referendum? D.A.!
Nr Editie: 2886 Data: Tuesday 27 October 2009
În fierberea declanșată de debutul oficial al campaniei electorale, povestea „guvernului de pică” al premierului delegat Croitoru pare să intre într-un con de umbră. Cu toată curiozitatea stârnită de siguranța cu care unii lideri democrați anunță că guvernul de probă va trece de examenul Parlamentului (să conteze oare, atât de mult, tresele puse de Băsescu pe umerii generalilor dezertori?) sentimentul general este că, asemenea Guvernului Boc, și acesta va fi trântit de votul majoritar și că, oricum, nu se va putea vorbi de un alt guvern decât după alegeri. Să vorbim, deci, despre alegeri. La Craiova, precum și prin alte locuri pe care le cutreieră cu voioșie, Traian Băsescu pune placa „referendumului”. Adică: reformarea politică nu e posibilă decât dacă se mai înjumătățește numărul aleșilor. A fost bun și uninominalul, votat prin celălalt referendum prezidențial, dar efectele lui au fost doar parțiale, pentru că s-a optat pentru varianta „Pro Democrația” în locul celei propuse de președinte. Acum referendumul va desăvârși procesul. Or celor din opoziție, tocmai de asta le e frică: că-și vor pierde privilegiile. Și se străduiesc din răsputeri să-l împiedice. Ați văzut doar că Parlamentul a respins propunerea, dar președintele merge mai departe. Desigur, unii reproșează faptul că se fac cheltuieli în plus. Dar tocmai de asta a fost programat în ziua alegerilor, pentru ca efortul financiar să fie cât mai mic cu putință! Președintele se arată foarte grijuliu cu banul public. Când a apărut lista cu cei 55 de generali făcuți peste noapte, a spus-o limpede: nu costă nimic! Ăștia – generalii adică – nu vor primi nici un ban în plus. Avansarea lor e pur onorifică. E drept, n-a răspuns și pentru ce merite militare s-au aflat pe listă susținătorii săi de ultimă oră – Oprea, Iordănescu și Onțanu. Dar să revin la Referendum: om cu frica lui Dumnezeu, președintele a mai spus că, pentru a nu avea vorbe, a și programat referendumul în turul 1 și nu în turul 2, când și-ar fi putut auzi vorbe... De acord cu demonstrația. Poate fi acceptată. Deși, dacă e vorba despre reformarea clasei politice, te poți întreba de ce a lăsat acest lucru esențial doar pentru ultimii metri ai mandatului său? De ce n-a făcut-o mai devreme? De ce n-a combinat-o cu uninominalul? De ce taman acum, la alegeri? Trucul este limpede, cusut cu ață albă. Și el repetă un altul, de acum cinci ani. În alegerile de atunci, alianța dintre liberali și democrați și-a căutat un nume și l-a găsit: Dreptate și Adevăr. Prescurtat: DA. Nu altul. Ci acesta. De ce? Pentru că el urma să fie înscris pe buletinele de vot. Și votanții mai nelămuriți urmau să pună ștampila pe D.A., indiferent pe cine credeau ei că votează. Cu toată opoziția adversarilor, Alianța a reușit să rămână cu această denumire înscrisă pe buletinele de vot. Și a cules roadele. Sunt trucuri. Democratice. Dar cu efecte de scurtă durată și care se pot transforma în veritabile bumeranguri.
Titlu: Marea trădare națională
Nr Editie: 2887 Data: Wednesday 28 October 2009
Ceaușescu probabil i-ar fi băgat în tribunal pe cei acuzați de trădare națională, iar justiția sa ar fi rezolvat cazul în trei mișcări, condamnându-i la ani grei de temniță (nu prea se mai dădeau sentințe de condamnare la moarte, iar dacă se dădeau, erau demonstrative, fiind de regulă comutate). Băsescu se mulțumește să-i arate cu degetul, lămurind poporul în legătură cu intențiile lor necurate. Pe măsură ce apare tot mai limpede faptul că Guvernul Croitoru va cădea și el cu succes la votul din Parlament (încă nu știu pe ce se bazează optimismul unor lideri democrați) Traian Băsescu folosește acest lucru în favoarea campaniei sale. Nu votează Guvernul pentru că vor să domnească instabilitatea, să nu putem discuta cu FMI-ul, să nu ieșim din criză! Ascultându-l, naivii pot să creadă că undeva, pe la Grivco probabil, figuri sinistre cu trăsăturile lui Geoană, Antonescu, Marko și Voiculescu, pun la cale cu cinism un scenariu tenebros. În fond, însă, scenariul – celălalt – avansează exact în termenii prevăzuți. O eventuală votare a cabinetului Croitoru ar da peste cap toată strategia ce a avut ca punct de plecare demiterea lui Nica de către Boc. De atunci încoace, totul s-a desfășurat ca la carte, prilejuind părții „organizatoare” derularea unei campanii agresive la adresa celor care nu vor liniște în țară, care din calcule meschine – păstrarea privilegiilor – se opun Referendumului și îl atacă pe toate căile pe promotorul Reformei politice al cărui unic scop în demersul pentru obținerea unui nou mandat este desăvârșirea procesului început cu alegerile uninominale. În fond, Traian Băsescu urmărește un singur obiectiv: păstrarea statu-quo-ului până la alegeri și rămânerea comenzilor în mâinile oamenilor săi de încredere, sub înțeleapta conducere a premierului demis Emil Boc. Observator inteligent al limitelor comportamentului uman, Traian Băsescu a înțeles un lucru: că oricât de îndârjită și de concertată ar fi acțiunea declanșată împotriva sa, ea are un punct mort. Iar acesta este constituit de alegerile anticipate. Orice ar crede șefii de partide, parlamentarii nu vor fi dispuși cu niciun preț să renunțe la trei ani de mandat și de privilegii doar pentru a-i crea probleme lui Traian Băsescu. Și atunci vor vota – secret – în favoarea cabinetului ușor remaniat, dar având în componență toate piesele grele actuale, pe care Băsescu îl va trimite în Parlament după eșecul lui Croitoru. Așa că toată povestea asta cu trădarea națională și cu lipsa de patriotism a coaliției”ad-hoc” este una de adormit copiii. În fond, Traian Băsescu este cât se poate de mulțumit de cum merg lucrurile și de motivele ce i se oferă de a se bate cu pumnii în piept. Nu m-ar mira să verse din nou și câteva lacrimi la căpătâiul interesului național atât de mișelește trădat.
Titlu: Ce mai face Boc?
Nr Editie: 2888 Data: Thursday 29 October 2009
Deocamdată este ocupat până peste cap. Vizitează șantierele de drumuri și de autostrăzi pe care mai are ambiția să le inaugureze la 1 Decembrie, în calitatea de premier interimar pe care cu siguranță că o va mai deține și atunci. Dă mai puține declarații pe la televiziuni – acum vedete sunt candidații prezidențiali. Dar, apropo: are cineva habar cum îl cheamă (sau cum o cheamă) pe purtătorul (purtătoarea) de cuvânt a Guvernului? În orice caz, e o persoană căreia premierul i-a luat pâinea de la gură... Deci, dl Emil Boc mai are de lucru, cel puțin până când urmașul său va merge la cea de-a doua propunere de guvern în Parlament. Ce va face, însă, după aceea? Pentru că la Primăria din Cluj nu se mai poate întoarce. Acolo s-au făcut alegeri și orașul are al primar. Nu neapărat unul mai bun. Din cabinetul de la Victoria va trebui să plece, luând cu dânsul și droaia de consilieri și de secretare adusă cu atâta dificultate de pe meleagurile natale pentru a fi implementată pentru patru ani (parcă atât declara, chiar domnia sa, că va dura   acest guvern?). Îi mai rămâne doar biroul din Modrogani, de unde să conducă în continuare disestinele partidului cu cei mai mulți parlamentari – motiv constituțional pentru care președintele i-a dat lui, și nu lui Geoană, sarcina de a forma Guvernul. Ce vor face miniștrii care au fost deja abandonați și nu se regăsesc nici măcar în schema inaugurată de dl Croitoru? Ce va face Sandu de la Telecomunicații (omul lui Stolojan)? Ce va face doamna Plăcintă? Ce va face doamna Udrea? Aceasta din urmă pare pare să-și fi găsit deja o slujbă, în echipa de campanie a lui Traian Băsescu, unde are prilejul să retrăiască frumoasele zile de la Primăria Capitalei, când putea să se afle mai mereu în preajma idolului său. A scăpat și de teama de a fi demisă ca urmare a concluziilor comisiei parlamentare și, probabil că după alegeri, dacă lucrurile ies bine, se va putea instala în biroul de lângă cel al lui Boc – până când i se va găsi o slujbă pe măsură. Dar de ce ne facem noi atâtea griji în legătură cu soarta acestor oameni? Să-i lăsăm pe ei să și le facă...
Titlu: Foloasele politice ale crizei de guvernare
Nr Editie: 2889 Data: Friday 30 October 2009
Audierile persoanelor pe care dl Croitoru, cel însărcinat de președintele Băsescu cu formarea noului Guvern, le-a ales pentru a conduce ministerele la vreme de criză economică și politică constituie un gratuit spectacol pe care politica poate să ni-l ofere în acest moment. În loc de pâine, nației i se oferă circ, pe multiple planuri. Pe cel electoral, prin tiradele cațavenciene ale candidaților și prin gesturile desprinse parcă din „telegramele” lui Nenea Iancu (nu vi se pare că Băsescu, cățărat pe vaza de flori din Cotroceni, cu portavocea în mână glăsuindu-le văcarilor, aduce izbitor cu Costăchel Gudurău, spânzurat de felinarul din Piața Independenței?) și pe cel executiv, prin sesiunile de întrebări și răspunsuri dinainte știute, de la Comisii. Unde, majoritatea parlamentară de circumstanță nu este în stare să fie consecventă cu sine însăși: dacă tot dorește să trântească acest guvern, ce rost are să-i treacă pe Blaga și pe Aurescu? Care e logica celor admiși într-un guvern respins? De acord, Blaga a fost un bun ministru, e un om serios, iar Aurescu poartă aura de campion în meciul cu ucrainienii pe tema canalului Bâstroie. Dar nu este vorba despre meritele lor personale, ci despre un principiu. Nu poate rezulta din acest proces un guvern prost cu miniștri (câțiva) buni. Această inconsecvență nu va întârzia să fie exploatată de partida adversă și vom ajunge într-o mare fundătură. Criza de guvern, care ne împiedică să funcționăm corect ca stat (iată, delegația FMI a venit, dar nu poate să discute serios cu nimeni!) are cauze dintre cele mai subiective. Ea a fost generată de orgolii, nu de condiții obiective. Se ciocnesc puncte de vedere antagoniste, și nimeni nu face pasul spre dezamorsare, pentru că fiecărei părți situația creată îi oferă argumente cu care să-și acuze proepinenții. Criza politică alimentează din plin campania electorală. Traian Băsescu este foarte mulțumit să demonstreze nației că bunele lui intenții (guvern care să funcționeze, reformă politică) se izbesc de opoziția îndârjită a celor care se văd atinși în interesele lor cele mai meschine. Iar Opoziiția, la rândul său, este încântată să-i demonstreze președintelui că nu poate impune un guvern fără susținere parlamentară. Din această dilemă pare că nu putem ieși. Pentru că nici Băsescu nu e dispus să numească un candidat la funcția de premier, cu șanse să treacă de votul parlamentului și nici opoziția nu dorește să valideze un Executiv minoritar. Încremenite în propriile lor principii, părțile nu doresc să facă vreun compromis, preferând să se compromită în condițiile în care ambele au de pierdut, chiar dacă una dintre ele va câștiga potul electoral. Va fi o victorie a la Pirrhus...
Titlu: Avem o "șansă" negativă pentru un Comisar european
Nr Editie: 2881 Data: Tuesday 20 October 2009
Aflat în vizită electorală la Târgul de Agricultură, unde a botezat un miel – după modelul inaugurat de omul său, Flutur, care pupa vițeii în bot, la același tip de manifestare – președintele Băsescu n-a pierdut prilejul să arunce o tiribombă: șansele României de a avea un Comisar European pe Agricultură ar fi scăzut din cauză că n-avem ministru de Externe! Și de ce n-avem ministru de Externe? Pentru că mizerabilii de la PSD au făcut ce-au făcut și l-au retras pe Diaconescu. Ba, în plus, au mai trântit și guvernul ca să nu avem cum să-l susținem pe Cioloș! Dl președinte nu ne spune în ce măsură au scăzut șansele respective. Cu cât. Este însă simplu de observat că scăderea s-a produs de la zero la minus 1. Adică tot mai avem șanse, doar că ele sunt negative! Este o manieră tipică de a ieși din orice încurcătură dând vina pe alții. Când, de fapt, vina îți aparține în totalitate. Bazându-se nu se știe pe ce, președintele a susținut din răsputeri candidatura fostului ministru al Agricultirii, pe care l-a și luat în ograda sa, ca consilier. A insistat în această direcție chiar și atunci când am avut senzația cât se poate de clară că nu avem nicio șansă să obținem portofoliul Agriculturii, din cauza unor motive cât se poate de simple: situația dezavantajoasă a agriculturii românești. Neregulile care au dus la sistarea subvențiilor. Întârzierile și erorile în implementarea procedurilor comunitare. Cine-și închipuie că Europa dădea agricultura pe mâna unuia care nu reprezintă nimic (dl Cioloș o fi bun, ca persoană, ca specialist, dar n-are nimic în comun cu politica, iar la Bruxelles se face politică. În plus e un necunoscut pentru cercurile comunitare!), este ori naiv, ori prea bine intenționat. Nu numai că șansele României de a obține postul de Comisar pentru Agricultură au scăzut, dar sunt aproape nule șansele de a mai obține un post de comisar – fie și unul inventat, ca să ne închidă gura, cum a fost acela de șef al translatorilor, acordat lui Leonard Orban. Culmea este că aveam șanse reale să prindem un post, și nu unul derizoriu. Dacă președintele ar fi avut puterea să recunoască valoarea unor oameni care nu fac parte din gașca sa de partid. Dacă mergeam cu un candidat de talia lui Pușcaș, o persoană nu doar competentă, dar și cu credit din partea liderilor comunității europene, ar fi fost cu totul alta situația. Pe când așa, purtăm noi înșine răspunderea pentru un eșec pe care n-am făcut nimic să-l prevenim. Situându-ne din nou la coada clasamentului: fără „puncte”, fără lideri, fără influență...
Titlu: (E)Moțiunea de cenzură
Nr Editie: 2874 Data: Monday 12 October 2009
Mâine e marți și suntem și în 13. Superstiția populară zice că orice se întâmplă într-o astfel de zi e sortit eșecului, nu doar pentru cele „trei ceasuri rele”, ci în general. Ca deobicei, depinde de unde privești problema. Din perspectiva celor care au introdus moțiunea – PNL, UDMR și PSD – eșecul va fi al PDL-ului care, abia instalat la guvernare de unul singur, va trebui să o părăsească. Calculul hârtiei arată clar că inițiatorii beneficiază de vreo 40 de voturi în plus față de cât trebuie ca să-l arunce pe Boc jos din scaun. Din partea cealaltă, a PDL-ului, eșecul va fi al acestei noi „monstruoase coaliții” care-și apără privilegiile parlamentare cu ghearele și cu dinții, moțiunea nefiind altceva decât instrumentul cu care adversarii vor să anuleze   asumarea răspunderii guvernamentale pe proiectul de lege al pensiilor, prin care poporul va economisi aproape un miliard de euro, din zona „nerușinată” a acestora. Cum se va produce acest eșec? Foarte simplu: prin „iluminarea” bruscă a unor parlamentari din Opoziție care vor sprijini Guvernul. Deobicei, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, dar una dintre părți va trebui să aibe câștig de cauză. Care va fi aceea? În cazul unui succes al moțiunii, câștigătorii vor putea fi considerați social-democrații, care-și vor lua o revanșă pentru alungarea lor de la putere. S-ar putea, însă, să fie o revanșă platonică. Deoarece, deși demis, guvernul Boc va rămâne în funcție până înainte de alegeri, având la îndemână toate mijloacele necesare să le influențeze în favoarea candidatului propriu - susține Opoziția. Apoi, tot Băsescu va fi cel care va numi un nou premier. În cazul în care și acesta va fi respins de Parlament, o nouă nominalizare va trebui acceptată de membrii corpului legiuitor, altminteri vor trebui să meargă cu toții acasă și să accepte ideea unor alegeri anticipate. Ceea ce, evident, nu convine nimănui. Singura necunoscută în acest scenariu ține de eventualitatea ca mandatul prezidențial să revină unui alt candidat decât Băsescu. Atunci da, s-ar putea – paradoxal – să fie bine și pentru actuala Putere. Aflată în fața unor situații aproape fără ieșire, revendicările sociale acute, deficitul economic și bugetul insuficient, guvernarea Boc s-ar putea spăla la țanc pe mâini lăsând rezolvarea problemelor – aproape de nerezolvat - pe seama veleitarilor din Opoziția de acum. Moțiunea de cenzură – prima din istoria de 20 de ani a parlamentarismului post-revoluționar care are șanse de reușită – are o mare încărcătură emoțională. De-a dreptul irațională…
Titlu: Asumarea iresponsabilității
Nr Editie: 2873 Data: Friday 09 October 2009
Mișcarea lui Boc a fost bine ticluită: adăugându-și la șirul de asumări de până acum și pe aceea pentru modificarea pensiilor „nerușinate”, arată un cartonaș roșu celor care ar dori să trântească Guvernul printr-o moțiune de cenzură, al cărei motiv ar fi în ochii poporului   cu drept de vot, apărarea intereselor proprii ale parlamentarilor (din celelalte partide), beneficiarii de pensii speciale. Premierul a făcut mare caz în ultimele luni în legătură cu aceste pensii, stăruind asupra celor care sfidează bunul simț: de peste o sută de ori mai mari decât pensia minimă. Ce n-a prea spus dl Boc este faptul că eventualele corecturi vor fi extrem de greu de operat - inclusiv din punct de vedere juridic - și că efectele asupra pensiilor mici va fi aproape nul. Tema este, însă, populară   și pe fondul dificultăților momentului ar acorda celor aflați în nevoie o satisfacție platonică. Decizia asumării este, cum spuneam, o provocare. La fel ca și remanierea lui Nica, ea a fost bine gândită și calculată. Iar rațiunile ei ies la iveală, una câte una. Strategia eliminării social-democraților de la guvernare a fost însoțită de intense – dar discrete – tratative cu parlamentari din alte partide, pentru a trece în barca   puterii și a obține susținerea necesară. Rezultatele sunt vizibile: asemenea „generalilor trădători” Oprea și Iordănescu, cel puțin vreo duzină de alți membri al PNL-ului au făcut pasul în față. Odată cu remanierea apare o și altă categorie de nemulțumiți care vor prefera osul guvernării în locul demnității opoziției. Încet dar sigur, partidul prezidențial face procentul pe care și l-ar fi dorit la alegeri dar pe care n-a putut să-l obțină pe căile tradiționale. De aceea chestiunea moțiunii nu mi se pare deloc tranșată, cu tot avantajul teoretic pe care l-ar aduce trecerea PSD-ului în Opoziție. Revin la asumare: de când s-a instalat la Palatul Victoria, cu ajutorul PSD-ului, Boc (vorba vine!) guvernează de parcă Parlamentul nici n-ar exista.   Cele mai importante legi, vitale de-a dreptul, n-au trecut prin filtrul Parlamentului și ele vor fi aplicate chiar cu riscul de a genera efecte ireparabile în cazul în care multe dintre ele nu vor primi, în final, OK-ul celor două Camere. Este un mod de lucru care face din asumarea răspunderii o manieră de-a dreptul iresponsabilă. E drept și că Parlamentul n-a prea dat semne de nerăbdare pentru a primi în lucru marfă   guvernamentală, preferând mai degrabă să piardă timpul cu fel de fel de comisii care au nici o finalitate.
Titlu: Exerciții de democrație
Nr Editie: 2878 Data: Friday 16 October 2009
În cei douăzeci de ani proorociți de Brucan, societatea românească a exersat partitura democrației, parcurgând aproape toate etapele prevăzute în Constituție. Spun „aproape toate”, pentru că una singură a rămas netestată: alegerile anticipate! Am plecat, în 1990, la primele alegeri libere, cu majorități asemănătoare celor din comunism și primul partid care a guvernat a făcut-o fără nici o teamă la vremea aceea, a cere demisia premierului sau a încerca o moțiune de cenzură semăna cu fluieratul în biserică. 2006 a adus prima alternativă la putere, PSDR-ul lăsând locul unei Coaliții – o altă noutate. În timpul acesteia s-au schimbat trei guverne, dar Puterea a rămas...la putere, având de partea ei și președinția, și legislativul. Tot în 1996 a avut loc și primul transfer civilizat de putere și de prerogative, la Cotroceni înregistrându-se ceremonia de predare într-o atmosferă civilizată. „Schimbarea schimbării” din 2000 a permis câștigătorilor să exerseze ultima guvernare corelată pe toate planurile. Odată cu victoria lui Traian Băsescu, în 2004, au început să se deruleze, în valuri, tot felul de formule originale. A fost prima „coabitare”, între un președinte de o culoare și un Executiv de alta (chiar dacă plecaseră la drum împreună). A avut loc și prima suspendare constituțională a unui președinte, urmată de un referendum care l-a repus la locul său. Lucrurile au debutat însă cu prima forțare a textului Constituției, care de atunci înainte a fost interpretat așa cum le convenea celor care-l lecturau. Dacă până în 2004 propunerea președintelui nu ridica niciodată probleme, părând că articolele din Constituție referitoare la acest aspect sunt suficient de clare, de atunci înainte s-a lăsat o ceață deasă care nu s-a ridicat nici astăzi, după prima moțiune de cenzură care are ca rezultat demiterea unui guvern. Emil Boc rămâne în istorie ca primul premier demis de Parlament, iar guvernul său de după eliminarea social-democraților, ca primul în care miniștrii au condus câte două ministere deodată. Ce urmează? Trebuie să așteptăm mai întâi rezultatul bătăliei dintre președinte și partide, referitoare la numirea premierului. S-ar putea să asistăm și la o (pen)ultimă premieră: aceea a respingerii de către Parlament a unui premier desemnat. Despre „ultima soluție” – alegerile anticipate – s-ar putea să vorbim doar după alegerile prezidențiale. Până atunci să observăm doar faptul că toate aceste exerciții de democrație au loc pe nervii și pe banii noștri, nu ai lor. Ei exersează, că altceva tot nu știu să facă...
Titlu: Săriți, hoții!
Nr Editie: 2877 Data: Thursday 15 October 2009
„De aceea, vreau să se știe că resping categoric orice afirmație sau speculație că o instituție   a statului român este implicată, sau poate fi implicată în fraudarea alegerilor. Niciodată până acum nu s-a pus problema fraudării alegerilor în România de către instituții ale statului”. (Traian Băsescu, octombrie 2009) Cine striga, ca din gură de șarpe, în decembrie 2004, că alegerile prezidențiale vor fi fraudate de Năstase și ai lui? Cine a pus batista pe țambal după ce, în mod aproape miraculos, în după-amiaza turului 2, cei care au votat masiv pe listele suplimentare n-au avut decât un nume în gând? Și când avantajul de până la prânz al lui Năstase, semnalat de exit-poll, s-a metamorfozat într-o victorie pe ultimii metri a contracandidatului? Politicienii au memorie scurtă și cred că toată lumea uită ce spun ei, imediat ce aceste opinii devin neconvenabile. Stigmatizarea și „pedepsirea” lui Nica, pentru o simplă opinie (pe care acesta nu prea avea cum să o probeze) este definitorie   din acest punct de vedere. După cum definitoriu este și principiul stalinist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. În decembrie 2004, „autoritățile implicate în fraudarea alegerilor” erau altele decât cele din 2009. Ce nu se poate în 2009 era perfect posibil în 2004! Este un silogism șchiop, de genul celor pe care le practică cu vădită plăcere președintele în exercițiu. Sunt foarte curios cum vor evolua opiniile sale democratice după moțiunea de cenzură și – mai ales – după un rezultat negativ (pentru sine) al scrutinului din decembrie (pentru că presupun că va intra în turul 2). Se va mai bate atunci cu pumnul în piept că sunt simple speculații, sau va striga, ca deobicei: „Săriți, hoții!”? Chiar dacă cel care le-a organizat a fost omul său, Blaga? Fraudarea alegerilor este o temă indrăgită de perdanți, de cei care nu pot concepe că alții   sunt mai buni, sau mai bine văzuți de alegători. Cu atât mai îndrăgită cu cât cred mai puțin în ea și în șansele ei de a le reda ceea ce cred că le-a fost răpit. Este doar   un prilej de a-și spori notorietatea și de a se victimiza în ochii celor care mai cred în chestiile astea. Din câte-mi amintesc, o singură dată s-a întâmplat la noi ca învinsul să recunoască, sportiv, victoria învingătorului și să-l felicite, chiar dacă contre-coeur. S-a întâmplat în 1996, când Iliescu a acceptat decizia urnelor, deși avea semnale puternice ca aceasta nu a fost sută la sută corectă. În rest, scandaluri și amenințări . Cel mai violent a fost Vadim, în 2000, urmat de Băsescu în 2004 – dar înainte de rezultatul final. Cum va fi în 2009? Personal, cred că scorul va fi strâns, mult mai strâns decât a fost în 2004, dacă se poate spune și așa. De ce? Pentru că miza pare să fie mai mare ca oricând și se vor pune în mișcare toate mijloacele posibile de înclinare a balanței – inclusiv cele violente. Iar învinsul va striga, cu siguranță, „hoții!”.
Titlu: Guvernul BOC a facut "POC"!
Nr Editie: 2876 Data: Wednesday 14 October 2009
Cu 40 de zile înainte de alegerile prezidențiale și într-o zi de marți - și 13 pe deasupra - a avut loc exercițiul democratic al moțiunii de cenzură. Prima, dintre cele introduse de-a lungul acestor două decenii de parlamentarism, care avea șansa calculului hârtiei. Dacă până acum toate moțiunile au fost simple exerciții de oratorie, nici cei care le introduceau și nici guvernele neavând emoții că ar putea avea urmări, de data aceasta așteptarea a încercat greu nervii tuturor protagoniștilor. Pe ai Opoziției (nesigură că in culise nu se vor fi făcut ceva aranjamente care să aducă taberei guvernamentale voturile necesare respingerii) – și pe cei de la Putere (mânați de speranța că cineva – nu se știe cine – va rupe avansul teoretic al moționarilor). Suspansul a durat până în jurul orei 15, după ce taberele s-au bălăcărit în discursuri unul mai populist decât altul, fiecare parte încercând să pozeze ori în campioană a Reformei, împiedicată însă prin mijloace meschine să ajungă la final, ori în parte vătămată de abuzurile unei Puteri care nu mai vrea să țină cont de nimic în efortul de a-și asigura controlul total asupra societății – inclusiv asupra Parlamentului. Numărătoarea bilelor introduse în cele două urne i-a liniștit însă pe toți. Calculul hârtiei a fost confirmat, moțiunea fiind adoptată cu 18 voturi mai mult decât erau necesar pentru a trece. Teoretic, guvernul Boc a căzut. Practic - lucrurile nu sunt deloc clare. Căzut sau doar rostogolit, guvernul acesta va organiza alegerile și va gestiona afacerile curente până după ce va fi ales un (alt) președinte. Satisfacția Opoziției poate fi doar platonică pentru că nimeni nu-și imaginează că, înaintea turului doi, când expiră de facto mandatul actualei formule, Băsescu va numi un alt premier decât tot pe acesta și că nu se va "consulta" cu partidele doar pentru a le comunica ceva ce toți știu deja. Singura complicație poate să apară doar în situația în care Băsescu pierde alegerile și la Cotroceni se instalează un alt președinte, mai puțin dedicat partidei democrate. Ce este sigur e că dl. Boc și partidul său vor încerca să tranforme acest eșec într-un instrument electoral, arătând nației că da data asta, 254 de "dușmani ai poporului" au încercat să frângă avântul reformator al unicului Guvern dedicat nevoilor poporului și nu celor ale oligarhilor cu pensii speciale.
Titlu: Cacealmaua lui Boc
Nr Editie: 2866 Data: Thursday 01 October 2009
Indiferent de finalul său, manevra pusă la cale de democrați a fost jucată impecabil. Pentru că remanierea lui Nica n-a fost o simplă toană. Totul a fost calculat în amănunt până la a cincea mutare și la previzibilul șah-mat dat social-democraților. Nica era, fără îndoială, cel mai vulnerabil ministru. Neavând nici în clin nici în mânecă cu portofoliul pe care l-a primit aproape cu de-a sila, a fost în permanență „jucat” de vulpoii bătrâni din subordine, care l-au intoxicat sistematic. Ultima intoxicare a fost cea cu autocarele electorale, pe care viceprimul și ministrul a înghițit-o pe nemestecate, oferind democraților cel mai bun pretext ca să atace. În maniera în care ei înșiși au fost atacați de Tăriceanu când acesta i-a azvârlit în opoziție. A fost rândul lor să învețe din această lecție. Atunci când Boc a făcut anunțul remanierii, era cât se poate de previzibil că Geoană și ai lui nu puteau să accepte senini un asemenea afront. Reacția lor a fost cât se poate de previzibilă: frontul unit făcut în jurul lui Nica nu l-a impresionat câtuși de puțin pe premier, care a rămas ferm pe poziție, dar nu absurd: i-a invitat pe parteneri să numească un alt ministru, portofoliul aparținându-le prin algoritm. Pornind de la premisa logică că un prim ministru are dreptul să nu dorească să mai lucreze cu o anumită persoană, el n-a extins respingerea la adresa partidului. Ba, din contră, și-a dovedit pe deplin spiritul de cooperare și dorința de a continua colaborarea cu aliatul de conjunctură. Iar pentru ca reacția pesedistă să lovească în gol, a și transmis președintelui propunerea de remaniere, odată cu ultimatumul, spălându-se pe mâini și pasând, chipurile, răspunderea în ograda prezidențială. Manevra a fost de două ori parșivă: odată pentru că a prevăzut prima reacție. Și a doua oară, pentru că a intuit în ce situație imposibilă se vor găsi partenerii după ultimatum: să dea înapoi, ar fi fost umilitor. Să meargă înainte, însemna să accepte ideea că vor fi înlăturați de la guvernare după ce o jumătate de an lucraseră doar la împărțeala prăzii. Persistarea în refuzul de a-l înlocui pe Nica duce automat la ruperea coaliției. Ruperea coaliției nu mai duce la căderea Guvernului, cel puțin până la alegeri. Boc și democrații completează schema, după ce-i aruncă afară pe social-democrați și face jocurile în vederea alegerilor care le pot aduce un scor mai bun și alte posibile variante de alianțe. Băsescu ridică din umeri și, îndurerat, acceptă situația, aruncând vina pe lipsa de realism a lui Geoană, care între orgoliu și pragmatism alege orgoliul. O cacealma strălucită, de pe urma căreia Boc, cel ignorat și persiflat, pune mâna pe tot potul! Repet, la ora când am scris aceste rânduri nu era cunoscută decizia finală social-democraților. Indiferent care va fi fost însă aceasta, partida a fost deja câștigată la scor de PD-L. Și de Băsescu.
Titlu: O ieșire logică din criză: guvernul monocolor Boc 2
Nr Editie: 2867 Data: Friday 02 October 2009
Mărturisesc faptul că până în ultimul moment am avut convingerea că atașamentul față de ciolan va fi mai puternic decât orgoliul și că PSD va accepta afrontul și umilința cu prețul rămânerii la guvernare și la beneficiile ei. Iată, însă, că realitatea – totdeauna contradictorie – m-a infirmat. Nemaiavând cum să dea înapoi, după toate declarațiile belicoase puse pe piață, Geoană și compania au fost obligați să convertească pragmatismul în demnitate și să confirme valabilitatea strategiei puse la cale în laboratorul politic de la Cotroceni. Prin retragerea demnă a PSD-ului, Băsescu a obținut ceea ce și-a dorit de la bun început: un guvern monocolor. Un guvern fără crize interne și fără controverse. Pentru că una e „partidul lui Băsescu” și alta „partidul lui Vanghelie”. Asta face și diferența de fond între eficiența cu care se iau decizii și se aplică în cele două formațiuni. În timp ce primul are un lider legitim și autoritar, cel de-al doilea colcăie de grupuri de interese divergente și de autorități conjuncturale. Ieșirea PSD de la guvernare reprezintă, în ultimă instanță, și soluția ieșirii dintr-o criză politică ce s-ar fi accentuat pe măsura apropierii termenului scrutinului prezidențial. Guvernul va avea posibilitatea să acționeze unitar și concertat pe obiectivele propuse – între care cel principal este obținerea unui nou mandat pentru Traian Băsescu. Pentru PSD soluția pare să fie de două ori păguboasă. Odată pentru că pierde orice control asupra mecanismelor de influență electorală. A doua oară, pentru că pleacă în campanie cu handicapul unei co-guvernări în care nu a reușit să facă nimic prin care să se legitimeze ca o componentă progresistă și eficientă a acesteia. Poziția lui Geoană la vârful partidului este departe de a se consolida. Din contră, el va avea de suportat resentimentele acelei părți din partid care a fost îndepărtată de la pârghiile de putere prin decizia luată la vârf și prin faptul că, din opoziție, nu mai are ce oferi clientelei proprii. Va fi un bun prilej pentru cei care s-au opus participării la guvernare să contraatace și să pună în evidență erorile în serie înfăptuie pe parcurs și subminarea avantajelor electorale pe care le-ar fi putut aduce rămânerea în opoziție.
Titlu: O mitocănie
Nr Editie: 2868 Data: Saturday 03 October 2009
Nu știu ce l-a apucat pe Viorel Hrebenciucsă se exprime în modul în care a făcut-o în timpul crizei, la adresa președintelui. A fost pur și simplu o mitocănie, indiferent de sentimentele pe care le au cei doi politicieni unul față de celălalt. Se știe că președintele nu e ușă de biserică în materie de exprimare și că adeseori îi scapă formulări pe care dicționarul le consemnează cu jena de rigoare. Așa încât unii-mai ales dintre cei atacați-se simt îndreptățiți să răspundă în aceași manieră. În cazul de față însă, Traian Băsescu nu a recurs niciodată la formulări „neparlamentare”, cu toată antipatia pe care o manifestă   față de fostul său eventual cuscru. Nici măcar dacă ar fi fost vorba despre o exprimare în cadru restrâns (de partid!), Viorel Hrebenciuc n-ar fi avut dreptul să spună ce a spus în fața microfoanelor presei. „Să-și bage el capul în apă rece, pentru că e totdeauna beat!” – este o afirmație pe care, în mod normal, Traian Băsescu ar trebui să o taxeze ca pe o injurie, nu ca o opinie, dându-l în judecată pe cel care a emis-o. Dacă nu o face, înseamnă că tolerează o situație în care dialogul politic coboară la cel mai jos nivel al său. Or, ceea ce s-a întâmpalt în ultima vreme – și mă refer doar la discursul   deșuchiat al lui Crin Antonescu din Parlament, în cursul dezbaterilor pe marginea moțiunii liberale – acreditează ideea că, în preajma campaniei electorale se pregătește terenul pentru cele mai abjecte și mai puțin argumentate afirmații și calificative. Dacă s-a ajuns aici, de vină nu sunt numai politicienii lipsiți de educație și de bun simț. Este și vina   mass-media care nu ezită niciodată să preia și să difuzeze cele mai degradante producții verbale ale celor care ne reprezintă. Probabil că succesul de public al scuipăturilor și înjurăturilor clanului Becali și a altor clanuri fotbalistice au exercitat o influeanță de neevitat asupra politicienilor speriați că vor fi surclasați în topurile de audiență. Nu mai lipsește decât să asistăm la câteva cotonogeli în direct ale parlamentarilor sau miniștrilor (momentul e cât se poate de propice) mai ales că tentative de acest gen au avut deja loc (amintiți-vă episodul TV Marinescu - Bideu - Anca Constantinescu - Ciocu' Mic, cu paharul de apă aruncat în față).
Titlu: Guvernul provizoriu
Nr Editie: 2869 Data: Monday 05 October 2009
După „lovitura de palat” instrumentată la Cotroceni și pusă în practică la Victoria, s-a instalat Guvernul Provizoriu. Acesta va funcționa până la 15 Noiembrie, cu doar o săptămână înainte de primul tur al prezidențialelor. Atunci, pe 15, premierul Boc va trebui să se prezinte în fața Parlamentului cu propunerile pentru noii titulari   ai portofoliilor vacantate prin remaniere sau demisie de către social-democrați. Aceșstea vor fi (sau nu?) validate de un Parlament în care, cel puțin teoretic, PDL nu are majoritatea necesară. Practic, o poate obține până atunci prin racolarea a vreo 20 de parlamentari de la PSD și PNL, nemulțumiți sau dornici de avantaje mai palpabile. Până atunci, însă, țara va fi guvernată de un cabinet pe jumătate provizoriu, în care mai toți miniștri   portocalii (cu excepția lui Paleologu) vor avea o normă în plus la un alt minister decât la cel la care sunt titulari. Nu este prima dată când un partid se retrage de la guvernare. Au făcut-o, mai întâi, conservatorii, din dorința de a-și...moraliza imaginea într-un răgaz de timp confortabil. Au făcut-o, împinși de la spate, chiar democrații, atunci când Blaga a refuzat să semneze decretul de organizare a referendumului. Atunci Tăriceanu nu s-a mai încurcat cu provizorate, ci a mers direct la Parlament cu noii titulari, a căror validare a primit-o grație susținerii tacite a social-democraților. Liberalii stăteau și mai prost decât Boc la capitolul susținere parlamentară: doar vreo 18 la sută. Au beneficiat însă de frontul unit anti-Băsescu pe care le-au foarmat celelalte partide. Ce se va întâmpla pe 15 Noiembrie vom vedea pe 15 Noiembrie. Important este ceea ce se întâmplă acum. Ce vor face miniștrii interimari? În primul rând vor căuta să scape de „greaua moștenire” (de cadre) a pesediștilor: îi vor mătura pe secretarii de stat numiți de PSD care nu s-au grăbit să-și dea ei înșiși demisia. Vor pune în loc oameni de-ai lor. Nu se vor aventura – probabil – în profunzimea organigramei, din rațiuni de prudență electorală: n-are nici un rost să-și facă prea mulți dușmani care să voteze împotrivă. Vor avea însă grijă ca pe funcțiile însărcinate cu „recoltarea” contribuțiilor pentru campanie a celor interesați în buna colaborare cu ministerele să se afle oameni de încredere. În rest, nu se vor complica: vor semna actele strict necesare funcționării în regim de avarie a ministerelor respective. În acest răstimp premierul va lucra din greu la selectarea propunerilor pentru viitorii titulari. Cele mai „grele” portofolii rămân cele de protecție socială, confruntate cu valul de proteste anunțat de sindicate. Succesorii lui Bazac, Andronescu și Sârbu vor avea serios de furcă, dar nici celorlalți nu le va fi ușor. Cu excepția situației în care Guvernul BOC 2 nu va avea zile prea multe...
Titlu: De ce ar trebui „remaniat” Lificiu?
Nr Editie: 2870 Data: Tuesday 06 October 2009
Dl Petru Lificiu este președintele Autorității Naționale pentru Reglementare în domeniul Energiei. Domnia sa ar trebui să fie un soi de gardian public care veghează ca lăcomia   furnizorilor să nu depășească, flagrant, puterea de cumpărare a cetățeanului. Mai precis, să-i avertizeze pe primii să nu sară calul când își calculează beneficiile rezultate din livrarea gazului și a curentului către consumatori. Prin numirea dlui Lificiu, guvernul bicolor a reușit o performanță: a pus lupul șef peste stână! Pentru că dl Lificiu, înainte de a se dedulcit la funcții publice, a fost patron de companie care făcea afaceri mănoase,inclusiv cu statul: vindea echipamente de încălzire. Lecția pe care o cunoștea dânsul de pe atunci era cea a „luatului”, nu și a „datului”.   Traseist politic de elită ( a colaborat în PSDR-ul lui Cunescu și la fuziunea cu PSD-ul lui Năstase, a primit cadou un post de ministru adjunct la Mediu, unde a și devenit ministru, dar de unde a plecat cu coada între picioare la prima remaniere. A cochetat cu niște verzi, până când a văzut că trebuie să bage mâna în buzunar, după care s-a orientat spre PDL, unde însă n-a reușit să obțină un mandat de parlamentar, în ciuda cotizației substanțiale. A fost compensat în cele din urmă cu președinția ANRE) dl Lificiu s-a trezit peste noapte în fruntea bucatelor energetice. Mai întâi s-a agitat nițel pe la televiziuni, arătând cum va rămâne dânsul în istorie prin scăderea – pentru prima oară – prețului gazelor și a curentului, după care s-a linistit.   Ei bine, spuneam că dl Lificiu ar trebui dat afară, chiar dacă e membruPDL. De ce? Pentru atentat – nerușinat – la buzunarul consumatorului român. Să mă explic: de când e dânsul președinte de agenție, cu leafa și beneficiile corespunzătoare, prețul mondial al gazelor a scăzut aproape până la un sfert. Până și gazele pe care le importăm de la ruși, le plătim   acum cam la jumătate din prețul dinainte de criză. Credeți că aceste date esențiale l-au tulburat în vreun fel pe dl Lificiu? Nicidecum. Marii distribuitori internaționali care au achiziționat la prețuri modice companiile de stat respective s-au angajat să facă investiții și să modernizeze rețeaua. Nu numai că n-au făcut nimic, dar au și presat constant pentru creșterea prețurilor. Ce face dl Lificiu: vine și declară , cu nerușinare, că scopul actual al vieții lui este să asigure menținerea prețului actual, ca o contribuție esențială la stoparea inflației!Vă imaginați ce bulibășeală e în capul dânsului: se crede mandatat acum și cu rezolvarea inflației! Prin menținerea prețului gazelor, într-un moment în care, peste tot, acesta a scăzut! O asemenea poziție are o singură explicație, ce ar trebui să intre în atenția DNA: ce l-a găsit pe dl Lificiu să aplice „legea lui OM” cu distribuitorii de gaze? Iar pentru faptul că în felul acesta ne bagă mâna în buzunarele și așa goale, ar trebui „remaniat” de urgență.
Titlu: Lansarea candidaților în spațiul electoral
Nr Editie: 2871 Data: Wednesday 07 October 2009
Politica românească are propriul ei program spațial care cuprinde lansările candidaților pentru scrutinul prezidențial. „Racheta” PSD, Mircea Geoană, a avut parte de nu mai puțin de trei lansări în interval de o lună. Nu pentru că primele ar fi fost nereușite s-a procedat la ultima, de pe rachetodromul de la ROMAERO – ci pentru a demonstra lumii ce calități de zbor deosebite are acest candidat, chiar dacă, încă, procentajul său este sub cel al partidului – situație unică pentru cele cinci scrutinuri de până acum. S-a lansat, de la Palat, și Gigi Becali. Într-o atmosferă mai puțin incendiară (nu s-au făcut auzite lozincile de „susținere” ale microbiștilor de la „Steaua”) și fără clasicul pupitru (cu siguranță că latidfundiarul a comandat deja vreo duzină) proaspătul europarlamentar și-a făcut cunoscute ambițiile, creditându-se cu șanse în condițiile în care Băsescu s-ar fi abținut să-și mai încerce odată șansa. Cea mai ingenioasă lansare i-a aparținut însă „independentului” Sorin Oprescu, pe cale să devină „președintele scârbiților”. Cine l-a ascultat n-a mai avut nici o îndoială că doar greața față de toți și toate l-a mai putut face să-și calce jurămintele față de bucureșteni că nu-i va părăsi, cum au făcut-o, înaintea lui, Ciorbea și Băsescu. N-a mai putut însă să rabde și atunci și-a luat inima în dinți, hotărât să termine odată cu ipocrizia de partid și să instaureze epoca independenților sinceri. Cea mai tristă soartă (de până acum) o are președintele în exercițiu. Pentru faptul că l-a luat gura pe dinainte și s-a scăpat, la Sânnicolaul Mare, că va candida – doar pentru a-și verifica mandatul – partidul său l-a pedepsit expemplar: i-a anulat lansarea oficială prevăzută  a avea loc la Sala Polivalentă, în două reprize. Parcă-i văd pe domnii Boc, Videanu, Blaga și Berceanu, adunați la sfat și constatând: uite ce ne face omul ăsta! Trebuie pedepsit! Îi anulăm lansarea! Liderii PDL susțin sus și tare că hotărârea a fost luată de capul lor, fără să-l consulte pe Băsescu. Și cum poți să nu-i crezi: sunt oameni serioși! Nu se știe încă în ce mod se vor înscrie pe orbita alegerilor celălalt europarlamentar – C.V. Tudor, sau celălalt independent – Ioan Talpeș. Oricum, pe orbita pe care s-a înscris primul liderul liberal, Antonescu, mai este loc suficient pentru toți veleitarii care visează să ajungă în fruntea statului doar pentru a-i face pe români fericiți. Și mai bine trăitori!
Titlu: Ședință grea de Guvern
Nr Editie: 2872 Data: Thursday 08 October 2009
Citesc și mă crucesc! Am în față lista actelor normative de pe agenda ședinței de Guvern de miercuri. În timp ce dincolo de ferestrele Palatului Victoria, piața freamătă de vacarmul celor câteva zeci de mii de sindicaliști angrenați în cea mai amplă mișcare de protest a anului, când veștile dinspre Banca Națională sunt dintre cele mai negre – datoria externă a trecut de 70 de miliarde de euro; când moneda euro a săltat dramatic în chiar ziua remanierii guvernamentale, marcând un reper năucitor pentru calcularea bugetului pe anul 2010; când lucrurile merg prost, tot mai prost, de la un capăt la altul al unei țări debusolate de o criză ale cărei efecte guvernanții nici măcar nu-și propun să le atenueze (cum mărturisea chiar președintele), ce credeți că analizează premierul Boc și cu cei vreo 10 miniștri ai săi rămași să șofeze câte două ministere deodată?   Păi să le luăm în ordine...   Mai întâi, cabinetul trebuie să dezbată și să aprobe ce? Ghici ghicitoarea mea? Un proiect de Ordonanță de Urgență! Una care modifică altă Ordonanță de Urgență, privind acordarea de ajutorare pentru încălzirea locuințelor, precum și a unor facilități acordate populației pentru plata energiei termice, cu modificările și completările ulterioare. Problemă grea, într-adevăr, într-un debut de sezon rece când soarta celor mai multe CET-uri este extrem de incertă. Iar „modificările și completările” știm, de regulă, cam ce ascund.   Dar să vedeți ce mai discută cabinetul după asta:   Mai întâi, un foarte important proiect de Hotărâre – pentru modificarea unei alte Hotărâri a Guvernului privind organizarea și funcționarea Aeroclubului României! Mâna lui Berceanu, pentru că el e cu zborurile.   Apoi: un alt proiect de Hotărâre pentru aprobarea Strategiilor privind tranziția de la televiziunea analogică terestră la cea digitală terestră și implementarea serviciilor multimedia digitale la nivel național! Nici nu vă imaginați cât este de important acest proiect: una e să ai pe ecran un Boc analogic, și alta un Boc digital, explicând nației cum își asumă el răspunderea pentru tot ce mișcă-n țara asta.   Apoi: proiect de Hotărâre privind atestarea orașului Vișeul de Sus ca stațiune turistică de interes local! Realizați că   fără această Hotărâre Vișeul - de Sus sau de Jos – n-avea nicio șansă să atragă hoardele de turiști pe care i-a incitat pe toate căile doamna Udrea?   Apoi: proiect de Hotărâre privind atestarea municipiului Piatra Neamț ca stațiune de interes național! Evident că după vizita aceleiași celebre doamne Udrea, căreia primarul Pinalty i-a pus la dispoziție caleașca municipală, orașul de sub Pietricica n-ar mai putea suporta condiția la care aspiră Vișeul!   În fine, ultimul punct, care mai poate ascunde ceva cât de cât interesant, este acela al unui proiect de Hotărâre privind trecerea unei suprafețe de teren (strict secretă!) aflat în administrarea Ministerului Apărării, din domeniul public al statului, în domeniul privat al statului, ca să poată fi acordat (cui? Strict secret!) ca „măsură reparatorie prin echivalent”. Probabil ceva de genul schimbului celebru cu Becali...   După un asemenea tur de forță, după o asemenea complexitate a ordinii de zi, întregul Cabinet poate să-și ia un răgaz de refacere! Poate că unul definitiv!
Titlu: Isărescu: eternul "premier de avarie"?
Nr Editie: 2890 Data: Saturday 31 October 2009
Soarta cabinetului-fantomă al lui Croitoru pare să fie pecetluită. Nu de respingerea aproape în bloc a candidaților propuși de el de către comisiile de specialitate ale Parlamentului, care, oricum, au rol consultativ, ci de realitatea aritmetică a raportului de forțe din legislativ. O realitate ce nu poate fi răsturnată nici de avansarea în grad a tuturor generalilor în rezervă din componența acestuia. Deja intră în funcțiune „planul B”. Surse din partide afirmă că în discuțiile purtate de delegația FMI cu interlocutorii disponibili la această oră – premierul demis, șefi de partide, guvernatorul BNR – a fost abordat subiectul delicat al stabilității guvernamentale și al condițiilor în care România își poate îndeplini angajamentele asumate cu prilejul acordării împrumutului. Termenele acestor condiții deja nu mai sunt în grafic și întârzierile ar putea compromite întregul proces de virare a tranșelor de împrumut, cu consecințe dezastruase pentru România. Ceea ce nu s-a întâmplat în aproape 20 de ani se poate întâmpla acum, la aniversarea Revoluției: Guvernul să nu mai aibe capacitatea să-și achite primele obligații: pensiile și salariile bugetarilor. Este aproape de neimaginat ce consecințe poate avea o asemenea situație într-o societate deja tulburată și agitată de felurite alte termene depășite. Pe acest fond, jocul de ambiții dintre președinte și opoziția politică seamănă tot mai mult cu un joc cu focul. Acesta pare să fi fost argumentul prin care s-a cerut, în discuțiile amintite, o rapidă dezamorsare a crizei de guvern. Iar soluția pare să fie una deja devenită tradițională: recursul la „premierul de avarie”. Ca și în 1999, când Vasile devenea cel de-al doilea premier al guvernării cederiste scos din scaun (atunci de către propria coaliție) se va apela la serviciile guvernatorului Băncii Naționale, Mugur Isărescu. Acestuia i s-au mai făcut astfel de oferte în ultima vreme. Le-a refuzat însă, de fiecare dată. Chiar și acum, opoziția sa de principiu s-a datorat faptului că nu se consideră, nu se poate considera un fel de „Croitoru” sau de „Johannis”, de unică folosință, până se sare hopul alegerilor. Principala condiție pe care ar fi pus-o Isărescu este aceea a unui acord politic care să-i garanteze un mandat până în 2012, și deplina libertate în a-și selecta echipa cu care să lucreze. Cu „sabia lui Damocles” a împrumutului FMI deasupra capului, este de presupus că părțile implicate au ajuns la un acord de principiu, ce urmează a fi detaliat prin angajamente ferme. Pe acest fond, procesul de respingere a „variantei Croitoru” se va derula până la capăt, miercurea viitoare urimând să fie exprimat și votul plenului parlamentului. După aceea, președintele va anunța însărcinarea lui Isărescu cu formarea noului guvern, în care, probabil, nu se vor regăsi nici unul dintre miniștrii deja respinși prin moțiune sau în comisii. Si non e verro, e ben trovato...