Punctul pe Y, ianuarie 2009

Titlu: Șatra lui Oprescu
Nr Editie: 2397 Data: luni 05 ianuarie 2009
Există o serie de trăsături ale stilului de viață propriu etniei țigănești care i-au făcut deja reputația cu bunele și relele ei. Dacă nu se prea omoară cu munca propriu-zisă, țiganii, în schimb, nu precupețesc nici un efort – inclusiv fizic – pentru a sărbători ceea ce poate fi sărbătorit. Într-un calendar propriu, secret, zilele însemnate cu roșu le depășesc, numeric, pe cele tipărite cu negru. La țigani, orice sărbătoare ține de 4-5 ori mai mult decât la alții. Nunțile încep joia și se termină marțea, botezurile durează câte o săptămână, iar sfinții din calendar fac pur și simplu horă în unele perioade ale anului. Dincolo de acestea, țiganii găsesc pretext de petrecere aproape din orice: când taie moțul puradelului, când cumpără o basma nouă țigăncii, când își înțarcă puradeii. Dorința lor de a se simți bine excede de cele mai multe ori realitatea. Dacă nu pot petrece în ograda proprie, unde e harababură și noroi, întind cortul în stradă și se miră că unii fac gură în loc să se bucure odată cu ei. Se mândresc cu galbenii din salbe și cu crucile mari de aur de la gât, chiar dacă în casă dorm laolaltă cu calul (singurul care mai muncește) și cu găinile din ogradă. Nimic din vicisitudinile vieții curente nu le umbrește optimismul și pofta de viață exprimată în ritm de dans. Cred că dr Oprescu, primarul nostru general, a împrumutat ceva din această filosofie de viață pe vremea când copilărea prin mahalaua Colentinei, de care-l leagă puternice amintiri. Altfel nu se explică ireproșabila sa propensiune spre un stil de viață pe care face eforturi deosebite să-l impună urbei pe care o păstorește cu bancul și cu ironia groasă. De când a câștigat alegerile, Capitala o ține tot într-o petrecere. N-a fost săptămână ca Oprescu să nu taie panglica vreunei paranghelii, ținută, după obicei, la un cort instalat în mijlocul unei piețe sau pe o stradă circulată. Fie că a fost vorba de vreo piață volantă (care deja și-a luat zborul), fie de vreun concert pop, primarul a fost mereu la datorie. Între proiectele cu viziune futuristă – prima autostradă suspendată ce urmează să treacă peste capul bucureștenilor, sau fântâna muzicală din Herăstrău de 5 milioane de euro, Oprescu se gândește mereu la viața și bucuriile de fiecare zi ale „șatrei” sale municipale. Sfârșitul de an și sărbătorile de iarnă au fost o ocazie nemaipomenită pentru a băga Capitala în Guiness Book, cu cel mai lung cârnat afumat din lume și cel mai greu tort. Vreme de mai bine de o săptămână, traficul auto (care-l știm cu toți cum e) a fost deviat ca să facă loc pe bulevardul din fața Palatului Parlamentului la sumedenia de „corturi” din scândură în care lumea să regăsească atracțiile bâlciurilor de altădată. Chestia cu cartea recordurilor e o găselniță pe care primarul e hotărât să o exploateze: după ce-a scos în stradă vreo 5000 de Moși Crăciun și a dat în populație cu cârnați și torturi, Oprescu ar putea să cheme oficialii de la Guiness ca să înregistreze și alte recorduri: metropola europeană cu cele mai multe străzi noroioase sau prăfoase (în funcție de sezon); orașul cu cele mai multe încălcări ale regulilor de circulație nesancționate; metroul european care în 20 de ani a crescut doar cu 4 stații; cartierele cele mai inundabile din Europa; pasajul (Basarab) cel mai încremenit din lipsă de bani; centrul istoric cel mai murdar și mai neamenajat. Și, bineînțeles, cu fiecare omologare, să se mai organizeze o paranghelie în stradă pentru că, bineînțeles, legea care interzice nunțile cu corturi în stradă nu se aplică și primarului general. Al șatrei București.
Titlu: Români, vi s-a pregătit ceva: scotocirea "legală" a intimității voastre!
Nr Editie: 2409 Data: miercuri 21 ianuarie 2009
Începând de marți, 20 Ianuarie, a intrat în vigoare Legea nr 298/2008 privind reținerea datelor generale sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial în 21 Noiembrie 2008 și nu a stârnit niciun fel de reacții. A trecut aproape neobservată. Republicarea ei, cu un comentariu de avertisment pe site-ul Agenției AMOS News (Informatia.ro) în fluxul de știri al zilei de 19 Ianuarie, a stârnit însă o veritabilă furtună... electronică. Site-ul a foat pur și simplu paralizat de avalanșa de vizitatori, iar comentariile au alcătuit un veritabil proces de opinii pro și contra. Practic, începând de marți, toți operatorii de telefonie fixă și mobilă sunt obligați să stocheze timp de 6 luni toate datele despre convorbirile abonaților – de unde se vorbește, cu cine, locația celui apelat, când și cât se vorbește. Tot de marți, același regim se aplică și mesajelor de tip SMS. Peste două luni, din 15 Martie, toți providerii de internet vor trebui și ei să înregistreze și să stocheze datele legate de mailuri – de unde se trimit (IP-ul), data și ora conectării la Internet, cui se trimit mailurile, data și ora deconectării. Tot de atunci se stochează și datele referitoare la navigarea pe Internet – adresele accesate, timpul, ora conectării și a deconectării. În rezumat, Big Brother intră cu brutalitate în viața noastră de fiecare zi și ne scotocește – legal – intimitatea. Față de această situație, ascultarea telefoanelor de către Securitate apare drept o joacă de copii. Așa cum atunci nu ne puneam problema dacă suntem sau nu vinovați, dacă facem sau nu ceva ilegal, temându-ne în schimb că orice poate fi interpretat și acuzat, mă întreb și acum câtă libertate și câtă necesitate încape într-o astfel de măsură și dacă nu cumva, din date absolut nevinovate nu se pot confecționa acuzații. Sau se pot constitui premisele unui șantaj. Toate aceste lucruri ar fi fost normal să poată fi dezbătute, discutate, analizate, înainte de adoptarea acestei legi. În mod paradoxal, nimic de acest gen nu s-a întâmplat. Inițiatorul – Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei – nu a fost interesat să afle părerea populației asupra proiectelor de lege, iar populația nu a fost avertizată de instituțiile societății civile, mult mai preocupate de alte probleme, cu precădere electorale. Așa încât proiectul a devenit lege aproape fără să se bage de seamă. Din dezbaterea – tardivă – pe care a provocat-o informația difuzată de AMOS News (Informatia.ro) reies două puncte de vedere. Primul – acceptă situația, pe principiul „nu comit nici o ilegalitate, nu am de ce să mă tem”. Al doilea este reprezentat de revolta celor care-și văd intimitatea și opțiunile invadate în mod brutal. Chiar dacă legea precizează că nu conținutul face obiectul stocării, persistă suspiciunea că cineva, undeva, poate oricând  să facă și această operațiune, fără a exista garanții clare că suntem protejați împotriva intruziunii cu rea intenție. Sau că datele astfel obținute pot fi folosite în alte scopuri. „E ca în America” – spun cunoscătorii – și nu greșesc. Ba, chiar, ating esența problemei. Pentru că discreția și eficiența a fost pusă în operă această lege este strâns legată de presiunile făcute de americani asupra autorităților române, cărora le-au fost condiționate în acest fel o serie de acorduri, între care și introducerea în programul „Visa Waiver” de facilitare a accesului vizitatorilor români în Statele Unite. Până la urmă, se poate spune, toată această restrângere a unor libertăți democratice are un scop major: lupta împotriva terorismului. Dar, înainte de a afecta demersurile teroriste, ea afectează încrederea cetățeanului în autorități și în bunele intenții ale acestora.
Titlu: Un Watergate dâmbovițean?
Nr Editie: 2410 Data: joi 22 ianuarie 2009
Fostul consilier prezidențial pe probleme de Siguranță națională și director al Serviciului de Informații Externe, Claudiu Săftoiu a scăpat porumbelul din gură: Traian Băsescu beneficia de informații rezultate din interceptări ilegale! Știa ce discutaseră la telefon, cu o seară înainte, Geoană și Iliescu! E drept că din afirmația inițială, făcută într-un talk-show TV, reieșea că ar fi aflat acest lucru chiar de la președinte. A revenit însă cu precizarea că o astfel de concluzie reieșea din declarațiile publice pe care președintele le făcea ulterior. Claudiu Săftoiu a oferit această informație - șoc chiar ziua în care intra în vigoare „Legea interceptărilor” – cea care prevede obligația furnizorilor de servicii de comunicații să stocheze toate datele ce ar putea fi necesare în cazul unor investigații de specialitate. Culmea, el însuși este o victimă colaterală a interceptărilor, demiterea sa de la conducerea SIE fiind consecința unor declarații imprudente, făcute în fața unei comisii parlamentare, în care recunoștea că instituția pe care o conducea dispunea de aparatura de interceptare, fără a avea dreptul legal să facă așa ceva. Claudiu Săftoiu nu este un personaj în căutare de publicitate ieftină și nici unul care să nu realizeze ce consecințe pot avea astfel de afirmații. Chiar dacă conviețuirea sa cu președintele Băsescu nu a fost una prea armonioasă – președintele nefiind un om care să pună prea mult preț pe devotamentul celor din jur – afirmația sa nu cred că poate fi pusă (doar) pe seama unui puseu de resentimente. De altfel, el s-a stăpânit destul de bine din acest punct de vedere, rezistând până acum tentației de fost jurnalist de a da în vileag unele lucruri la care avusese acces privilegiat. Dezvăluirea lui Săftoiu nu este una anecdotică. Este una de fond. De o gravitate pe care aproape că nu o percepem în acest moment. Euforia generată de debutul unei conviețuiri politice dintre două forțe antagoniste s-ar putea să cam înmoaie dorința de a afla adevărul. Nu este momentul potrivit – vor concluziona unii dintre cei care până acum vreo lună l-ar fi mâncat pe pâine pe președinte. N-ar trebui, însă, să fie lăsată în seama lor clasificarea suspiciunilor. Pentru că, dacă vorbele lui Săftoiu pot fi probate, ne vom afla în fața unui veritabil Watergate dâmbovițean. Care va antrena, în vârtejul său, nu puține dintre figurile de seamă ale momentului. P.S. Clarificarea, dacă va veni, va veni tot de la hulita presă, cea atât de nesuferită domnului președinte, presupus consumator de detalii picante din șoaptele de amor ale politicienilor...
Titlu: Baroni centrali versus baroni locali
Nr Editie: 2411 Data: vineri 23 ianuarie 2009
Odată cu numirea lui Liviu Dragnea în funcția de ministru de Interne se consfințește supremația baronilor locali în aproape permanenta lor dispută cu cei centrali. Istoria PSD-ului devine o istorie a translației de la „centralismul democratic” inițial, spre dominația filialelor. Ultimul președinte „forte” al social-democraților a fost Adrian Năstase, omul care a deținut în mâinile sale cea mai multă putere, în istoria post-decembristă. El a înlocuit „dictatura” luminată, bazată pe autoritatea naturală a lui Ion Iliescu, cu una caracterizată prin transferul de putere asupra unui număr limitat de adepți, puși în poziții cheie. Legislatura 2000-2004 a fost marcată de deciziile irevocabile ale lui Năstase și de demersul comun al celor câțiva „locotenenți”, între care Miron Mitrea și Dan Ioan Popescu. Organizațiile județene, pe vremea aceea doar filiale, cu șefi numiți de la centru și mandatați cu puțină putere executivă, masa de manevră a centrului. Atunci când opinia publică a trebuit să fie liniștită în legătură cu abuzurile din teritoriu, Năstase n-a ezitat să-i execute pe cei nominlizați, deși aceștia reprezentau vehicule importante în procesul electoral. Capetele lui Mischie, Bebe Ivanovici, Savu au căzut la fel cum cădeau capetele boierilor autohtoni la ordinul padișahului. Năstase și-a pierdut autoritatea abia în momentul în care a încercat să înlocuiască printr-un puci pașnic „vechea gardă” cu una nouă, alcătuită din oameni veniți mai de curând în partid și, teoretic, mai devotați. Mișcarea neinspirată de la jumătatea lui 2004, după locale, de a scoate din dispozitivul executiv și de partid oameni precum Rus, Sârbu și alți câțiva l-a costat, practic, miza maximă: alegerea ca președinte. Avalanșa a continuat până la Congresul din 2005 când baronii centrali, care stăpâneau legătura cu teritoriul, l-au „răsturnat” pe Iliescu și l-au plantat în locul lui pe Geoană, politician lipsit de experiență și, teoretic, mai ușor de manipulat de versații trăgători de sfori din culise. Anii de opoziție au avut ca rezultat transferul treptat de putere de la un centru, slăbit, spre organizațiile județene și locale. Votul uninominal a fost cel care a dat lovitura de grație centrului, confirmând autoritatea mai noilor sau mai vechilor lideri din țară. Odată cu intrarea la guvernare, Geoană a făcut o mișcare inteligentă: le-a acordat acestora puteri depline, invitându-i să-și nominalizeze favoriții pentru funcții executive. Așa se face că aripa social-democrată a actualului Executiv este alcătuită majoritar din reprezentanți ai puterilor locale. Baroni locali precum Oprișan, Mazăre, Vanghelie, și-au plasat oamenii în posturi-cheie din care reușesc să controleze partidul. Soarta lui Geoană se află în mâinile lor, iar baronii centrali care au pierdut partida – gen Mitrea, vor trebui să-și caute alte refugii. Acesta este jocul etern al puterii. Din păcate suntem exact în faza în care apartenența primează în fața competenței. Și – cel mai grav – algoritmul se ascute mereu, mergând până la cele mai de jos nivele ale funcțiilor publice. Cu consecințele de rigoare.
Titlu: Elena Udrea plânge și dansează pentru turismul românesc
Nr Editie: 2412 Data: sâmbătă 24 ianuarie 2009
Odată cu promovarea sa în funcția de ministru, doamna Udrea a purces cu sârg la promovarea turismului românesc. Nu știu ce a contat mai mult în motivația acestei numiri și nu doar atât, ci la crearea unui minister special pentru domnia sa: experiența de participant activ la shoppingul internațional sau cunoștințele geo-politice etalate cu atâta farmec în celebra emisiune de televiziune în care, în calitate de sfătuitor principal al președintelui Băsescu, băgase Norvegia în UE, făcând-o și republică? A fost o gafă, e drept. Oricui i se poate întâmpla. Oameni cu pretenții mai mari, mult mai mari, precum Cioroianu, și-au umplut carierele de gafe. Și, ce e mai important, din gafe se poate învăța. Sunt convins că doamna Udrea nu va uita, cât o trăi, că Norvegia e o monarhie și că nu dorește, deocamdată cel puțin, sa intre în Uniune, ducând-o foarte bine și așa. Spuneam însă că nu am înțeles de ce a primit doamna cadou tocmai Turismul. M-aș fi așteptat să i se dea „Afacerile europene”, sau Justiția, că e jurist de meserie. Acuma însă am înțeles. După cum s-a mediatizat cu prisosință, mai înainte chiar de a se instala la Palatul Victoria, pentru a fi cât mai aproape de dl Boc, doamna ministru a purces la acțiuni concrete. Mai întâi a aflat ce comoară se ascunde sub București și cum ar putea această apă geotermală să modifice destinul urbei, transformându-l într-un mare centru internațional de cură. Am și văzut cu ochii minții puhoaiele de reumatici europeni invadându-ne pentru a-și căuta de sănătate prin Crângași, Giulești sau Ferentari unde se vor înalța mândre centre de tratament. Aflasem anterior, încă de la nominalizarea domniei sale, ce potențial turistic de excepție au „râurile interioare” ale României. Despre potențialul râurilor exterioare știam deja, dar nu ne imaginăm ce se poate face pe cele interioare. Ori doamna Udrea știe deja. Ca să nu fie acuzată  că nu are ochi pentru țară din cauza Capitalei, doamna ministru a dat o fugă și în Nord, pe la Suceava, pentru a impulsiona sporturile de iarnă. Tunurile de zăpadă au tras zi și noapte salve de nea pentru ca sania în care se îmbarcase mai marea doamnă a turismului să poată să se plimbe în voie pe meleagurile Sucevei și să le arate, străinilor mai ales, ce pierd dacă nu vin acolo. În scurtul răgaz de când e ministru, doamna Udrea n-a ignorat propaganda externă. Cu toate treburile pe care le avea în țară, a dat o fugă la Berlin, la un târg de turism, unde a lăcrimat pe partitura „Ciocârliei” cântate de Zamfir, evocându-i cine știe ce emoții personale. Și nu doar atât: a gustat din țuica și din slana națională, avântându-se și pe ringul de coregrafie unde le-a dat lecții de dans nemților. Nu cred că vreun alt ministru s-ar putea lăuda, la prima analiză pe care o va face premierul Boc, cu un bilanț atât de consistent de activități și de inițiative. Cu un om, cu o femeie de calibrul doamnei Udrea, turismul românesc amenință să se instaleze în fruntea ramurilor economice producătoare de PIB, dovedind că unde e devotament și simțire competența nu mai contează. P.S. Un singur concurent are dna Udrea pe palierul său de evoluții populiste: fostul ministru al Agriculturii, Flutur. Și acesta și-a împănat mandatul cu consilieri țărani, cu brazde de iarbă trase personal la coasă, cu juninci pupate festiv în bot, cu nunți și botezuri de partid. Și vedeți unde a ajuns: e ditamai șef de consiliu județean! Așa și doamna Udrea. Cine știe unde poposește după ce promovează definitiv turismul...
Titlu: De-a austeritatea, cu Emil
Nr Editie: 2413 Data: luni 26 ianuarie 2009
Au Ilf și Petrov o schiță în care se vorbește despre spectrul “comprimării”, care înnebunea funcționari de stat, supuși acestei prevederi din 6 în 6 luni, în epoca de debut a bolșevismului. Fenomenul era privit ca un soi de guturai care-și făcea efectul, după care lucrurile reveneau la normal. Adică la schemele umflate specifice aparatelor administrative ale statului. Au Ilf și Petrov o schiță în care se vorbește despre spectrul “comprimării”, care înnebunea funcționari de stat, supuși acestei prevederi din 6 în 6 luni, în epoca de debut a bolșevismului. Fenomenul era privit ca un soi de guturai care-și făcea efectul, după care lucrurile reveneau la normal. Adică la schemele umflate specifice aparatelor administrative ale statului. Această superponderabilitate pare să fie boala comună a tuturor guvernărilor. Fiecare administrație începe cu declarații belicoase la adresa celor care parazitează sistemul și  sfârșește cu  doborârea vechilor recorduri la fine de mandat. Cu aceeași placă pe care ne-o pune Boc, a intrat în pâine Tăriceanu. A redus și el schemele administrative tot cu vreo 20%, dar a sfârșit  cu un plus de 37%. Aceste plusuri se tot cumulează și duc la crearea unui aparat a cărui obezitate riscă să-l paralizeze. Premierul Boc a avertizat că va purcede la o cură de slăbire drastică. Vor fi “comprimați” 20% dintre funcționarii actuali. Cum se va proceda? Suntem asigurați că nu vor fi luate în calcul posturile neocupate. Există, însă, o mare problemă. Una de fond. Câștigătoare a competiției electorale, Coaliția are de satisfăcut niște solicitări imperative ale clientelei sale. Majoritatea numirilor au fost deja făcute.  Cum procedezi acum? Îi dai afară pe unii dintre cei abia numiți? Secretarii de stat și directorii? Sau operezi doar la bază, printre curieri și femeile de serviciu? Și care este, atunci, eficiența? În timp ce sporește numărul lefurilor mari, renunți la câteva dintre cele mici? Hotărât lucru, va fi o reducere de ochii lumii. Nu se va face nicio economie. Se vor plăti, poate, niște polițe și vor fi eliminați unii dintre apropiații fostei guvernări. Voi crede în ideea de economie și în sinceritatea ei, când dl Boc va desființa prima agenție inutilă. Când nu va uza de trucul schimbării numelui ministerului pentru a oferi prilejul celor numiți să-și facă alte organigrame în care să-și aducă favoriții. Ce fel de economie va face guvernul Boc cu cele două noi ministere, Turism și Tineret? Cât va reduce de la acestea și cum? Dar, mai ales, ce va face cu lefurile exorbitante a unora dintre adjuncții directorilor și președinților cărora deja le-a limitat Tăriceanu veniturile, fără să intre în malaxorul justiției? Politica de austeritate, așa cum o vede premierul, n-are nicio șansă. Cum n-ar avea nici o șansă să facă economii șoferul unei mașini care consumă 100 de litri de benzină la suta de kolometri ca să ducă doi pasageri. Singura soluție ar fi înlocuirea mașinii. Iar Boc n-are cu ce…
Titlu: Dreptul de autor al lui Bogdan Hossu pentru o tâmpenie!
Nr Editie: 2414 Data: marți 27 ianuarie 2009
Sincer să fiu m-am cam săturat de aceleași figuri care reprezintă de mai bine de vreo 15 ani interesele a ceea ce continuăm să considerăm a fi sindicatele. Acestea s-au născut pe vremea lui Marx și și-au continuat existența fără a ține cont de schimbările care s-au produs în societatea modernă, unde tranșeele dintre exploatați și exploatatori au făcut loc unor simboluri mai nuanțate. Atâta timp, însă, cât vom continua să aplicăm lucrurile prin prisma luptei de clasă, vom avea parte de figuri asemeni aceleia a dlui Bogdan Hossu. Acesta, preocupat de soarta sindicaliștilor săi în situația de criză, tot mai acută, își scormonește mintea și găsește soluții care te lasă perplex. În viziunea domniei sale, o modalitate de apărare a intereselor salariaților ar putea fi aceea a desființării drepturilor de autor. Potrivit filosofiei dlui Hossu, vreo 200.000 de persoane s-ar prevala de o atare condiție pentru a fi plătiți cu evitarea unor taxe. Și enumeră aici notarii, contabilii și arhitecții, care prosperă în dauna altor categorii. Procedeul pe care-l folosește dl Hossu este comun aceluia de care uzează, prin tradiție, bărbații înșelați de neveste: scoaterea patului din casă și aruncarea lui la gunoi! Orbit de mulțimea notarilor, arhitecților și contabililor, dl Hossu nu-i mai vede pe actorii, muzicienii, oamenii de cultură în general, regizorii sau ziariștii care își „vând” produsul talentului sau aptitudinilor, un produs care nu poate fi cuantificat în maniera marxistă a producătorului tradițional de pantofi. Dacă premierul Boc va asculta sugestia dlui Hossu, atunci toate aceste categorii de performanță ar trebui să se încoloneze în fața biroului de plasare, așteptând să fie angajați cu program standard de opt ore în care să producă atâtea articole, scenarii, tablouri sau cronici câte vor fi prevăzute în contractul colectiv de muncă. Ce n-a sesizat nici dl Hossu și nici guvernanții este că această criză marchează un proces acut de modificare a relațiilor de muncă. Tot mai puține meserii pot fi încadrate în sistemul clasic de opt ore zilnic, cu fișe de pontaj, concedii sau învoiri. Piața muncii s-a diversificat odată cu produsele care nu se mai regăsesc în momenclatoarele pe care se străduie în van Ministerul Muncii să le aducă la zi. Tot mai multe profesii se exercită la domiciliu și nu într-un sediu comun, pe intervale de timp variabile, cu modalități de evaluare specifice.  Și cu metode de remunerare adecvate. „Drepturile de autor” sunt modalitatea cea mai adecvată de evaluare a acestui nou tip de relații de muncă și tocmai pe acestea dl Hossu vrea să le desființeze ca să nu mai tragă chiulul la impozite câțiva notari și alți câțiva contabili. Din contră, cred că Guvernul ar putea aplica o campanie anticriză mult mai eficientă luând în considerare introducerea de reglementări care să facă mai eficinte aceste procedee, reducând eforturile statului și ale angajaților în general, acolo unde acestea devin ineficiente. Iar dl Hossu ar putea să rămână în posesia dreptului de autor pentru o idee tâmpită. Și, dacă cineva e dispus să i-o plătească, poate încasa și ceva bani pe ea. Ca să aibe mulțumirea de a nu-și fi stors creierii pe gratis.
Titlu: Mărirea și decăderea "finanțatorilor" din fotbal
Nr Editie: 2415 Data: miercuri 28 ianuarie 2009
Copos era mai să fie linșat de fanii „Rapidului”, fiind nevoit să părăsească un studio TV pe ușa din dos. Gigi Becali nu mai trezește entuziasmul galeriei, ca pe vremea când arunca cu banii în dreapta și stânga, ci doar indiferența acestora. Borcea și Turcu sunt nevoiți să apeleze la serviciile bodyguarzilor pentru a intra și ieși din tribuna oficială de la Dinamo. S-au dus vremurile de glorie, când „finanțatorii” erau purtați pe brațe de microbiști, care le mulțumeau pentru grija pe care și-o asumaseră față de prosperitatea fotbalului românesc, în care băgau cu devotament banii proprii, ca să-l facă să meargă mai bine. Printre cele mai afectate sectoare ale societății de criza economică se numără și „fabrica de bani” negri – fotbalul – care a funcționat mai bine de 15 ani la turația maximă. Și nu doar atât: Copos, Borcea și chiar Gigi Becali sunt nevoiți să trăiască acum cu spectrul pușcăriei deasupra capetelor lor. DNA-ul a devenit noua biserică unde ei merg regulat să se spovedească și de la care așteaptă iertarea păcatelor. Fotbalul seamănă ca două picături de apă – murdară – cu alte câteva domenii în care, în aceste vremuri  tulburi, s-au făcut bani cu lopata, care au intrat în buzunarul „finanțatorilor” fără a mai trece prin evidențele contabile. Să mă contrazică cine îl vede pe Copos băgând mâna în buzunar și dând de pomană 10 lei, indiferent cui. El știe să bage mâna în buzunare, dar în ale altora. Când realitatea a început să devină mai dură și lațul s-a strâns în jurul gâtului evazioniștilor, carnavalul a încput să se transforme în parastas. Rezerva de jucători buni, ce puteau fi vânduți, s-a cam epuizat. Sponsorii s-au cam săturat de circul permanent din fotbal și de trasul spuzei pe turta acelorași persoane care știu doar să dea din buric prin tribuna centrală. Matrapazlâcurile finanțatorilor au început și ele să fie luate la bani mărunți. Ce rămâne: un sport tot mai lipsit de haz, din cauza mânăriilor aproape permanente și niciodată sancționate. Și o lehamite ce amenință să devină contondentă, a iubitorilor sinceri ai acestui sport, față de cei care-l căpușează sfidător și cu nerușinare. Este, în mod evident, amurgul „finanțatorilor” penali și al aranjamentelor din culise. Este o întreagă generație de specialiști în alba-neagra care trebuie să dispară. Și să fie înlocuită de oameni care iubesc cu adevărat acest sport și i se pot dedica fără a-și mânji mâinile și conștiințele.
Titlu: Pilat din Pontul Euxin
Nr Editie: 2416 Data: joi 29 ianuarie 2009
Despre cât de sincere sunt demersurile populiste ale politicienilor ne putem face o imagine cuprinzătoare doar din episodul măririi substanțiale a lefurilor și pensiilor. Pe fondul zgomotului făcut de trecuta guvernare, în legătură cu creșterea economică, demers cu clar scop electoral, opoziția de atunci a salutat cu entuziasm legea care prevedea mărirea salariilor profesorilor. Liderii politici s-au întrecut în declarații entuziaste, manifestându-și susținerea totală pentru o măsură despre care erau siguri că nu putea fi pusă în practică. Dar era un moment propice pentru a-i lovi pe liberali și a arăta țării că alții sunt cei îngrijorați de soarta acestui popor. Cu fluctuațiile cu care a început să ne obișnuiască, Traian Băsescu a fost mai întâi circumspect, apoi a devenit un susținător fervent al majorării, dând astfel o mână de ajutor în campanie partidului propriu. Liberalii, care la rândul lor au aruncat pe piață, atunci, tot felul de bazaconii ultrapopuliste, sperând că acestea le vor majora procentul electoral, au contestat măsura și chiar l-au dat afară pe ministrul Educației, care o votase voios în Parlament. Ei erau însă pe ducă și nu și-au mai bătut capul, convinși că alții vor fi cei care se vor confrunta cu lipsa resurselor. Până în alegeri, Boc și Geoană s-au întrecut în a susține că unde-i lege nu-i tocmeală și că profesorii trebuie să-și primească drepturile. Au venit însă alegerile și s-a format noua Coaliție, a cărei primă sarcină este să alcătuiască bugetul ținând seama de angajamentele electorale. Și entuziasmul s-a topit până la limita... înghețului! Mai precis – propunerea președintelui Băsescu potrivit căreia majorările de lefuri și pensii ar urma să fie înghețate șase luni, până la conturarea unei politici clare de combatere a efectelor crizei. Într-o altă țară decât România și pe un alt fond decât cel prezent, o asemenea propunere ar fi fost considerată firească. Într-o societate caracterizată prin realism și solidaritate socială s-ar fi putut ajunge la înțelegerea unei atari rațiuni și la înțelegerea unei atari rașiuni și la concertarea voinței politice și sociale în acest sens. Noi, însă – inclusiv președintele Băsescu – trăim în România, o țară aparte, dezbinată politic și social, măcinată de ineficiența guvernanților și de reglementări legale „pirat”. Nu e deci de mirare că propunerea n-a fost bine primită și că primii care au sărit în sus au fost sindicaliștii care au prins momentul vocalizelor forte care să le consolideze scaunele. „Nici prin cap nu ne trece!” spun aceștia și hotărârea lor seamănă cu aceea a pietonului care se avântă buimac în trafic mizând pe faptul că șoferul care-l va omorî va intra la pușcărie. Sindicatele doresc aplicarea măsurilor chiar cu riscul ca acestea să dea peste cap întregul echilibru economic și să declanșeze o inflație galopantă, ca cea de pe vremea lui Ciorbea. Guvernanții, pe de altă parte, dau din colț în colț, înțelegând că nu vor reuși să împace și capra Alianței și varza Bugetului, într-un Executiv în care fiecare parte este decisă să tragă ferm în „hăis” sau în „cea”. Spălarea pe mâini a președintelui de susținerea majorărilor seamănă cu cea a lui Pilat din Pont. Noul Pilat se află însă la dragul său Pont Euxin, unde nu mai contează că scuipi azi ce-ai lins ieri. Important este să apari, de câte ori e posibil, drept susținător al dreptății și al interesului general. Or dacă înainte de alegeri acest interes era unul, iar după alegeri e altul, trebuie să ne adaptăm. Și să cârmim în direcția cuvenită. Aruncând, eventual, peste bord, balastul de promisiuni și de responsabilități.
Titlu: Funia și casa spânzuratului
Nr Editie: 2417 Data: vineri 30 ianuarie 2009
O logică elementară îți spune că a discuta despre majorări de lefuri, chiar și de pensii, de acordare de sporuri în preajma agravării celei mai mari crize pe care o cunosc generațiile prezente este ca și cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului. Criza este boala care atinge societatea atunci când existența ei cotidiană a încălcat norme și reguli care îi puteau asigura sănătatea. Este acum limpede că multe dintre lucrurile care s-au aglomerat în ultimii ani nu puteau duce spre un alt deznodământ. Războaie iscate din nimic, ignorarea celor mai elementare reguli de prudență financiară, competiția continuă pentru o existență mult peste posibilități și resurse - sunt doar câteva dintre cauzele care n-ar fi putut evita efectele prezente. Lumea este bolnavă. Are febră. Funcțiile sale vitale sunt date peste cap. Diagnosticul, în mare, este pus, dar lipsește modelul de tratament de urmat. Nimeni nu știe cum va reacționa bolnavul la aplicarea feluritelor "medicamente" care nu au putut fi testate anterior. Este un moment cu adevărat critic, iar specialiștii de la căpătâiul pacientului dau din colț în colț. În momentul de față, pe masa de operații din România se află bugetul. Cu halate albe pe ei și cu mănuși de cauciuc în mâinile gata să taie de undeva ca să lipească altundeva "medicii" de ocazie se dau de ceasul morți. Punctele lor de vedere diferă radical. Guvernul - cu președintele în frunte - ar vrea să înghețe salariile. Sindicatele nici nu vor să audă de așa ceva. "Curbă de sacrificiu!" - strigă ele ca din gură de șarpe. Să se înghețe și prețurile - ceea ce, evident, este imposibil într-o piață liberă. Patronatul e îngrijorat de controalele fiscale care s-au dezlănțuit asupra firmelor bănuite de evaziune. Nu contează că statul are să dea firmelor cel puțin tot atâția bani cât datorează și ele - fiscaliștii sunt gata să le strângă de gât în loc de curea, pentru a mai scoate ceva bani pentru buget. Un singur lucru lipsește din bogata paletă de atitudini pe care o abordează participanții la tratative și la dezbateri: bunul simț! Măsura! Spiritul de înțelegere a situației în ansamblu. E ca și când pe un vas în derivă, care amenință din moment în moment să se scufunde pentru că ia apă, echipajul se încaieră pentru obținerea unei rații mai mari de provizii, în loc să pună mâna pe pompe și să salveze ambarcațiunea. Sunt de acord că Guvernul e la înghesuială. Că are parte nu doar de "greaua moștenire" lăsată de libertinul Guvern Tăriceanu ci și de lipsa sa de măsură în trâmbițarea promisiunilor electorale. Este aproape firesc ca Boc să ceară din partea nației înțelegere, dar înainte de asta ar fi normal să dea un exemplu. Suntem siderați, în urma dezvăluirilor făcute în ultimele luni în legătură cu veniturile exorbitante pe care le obțin managerii și șefii de instituții de stat, de cheltuielile iresponsabile care se fac în sectorul bugetar. Înainte de a cere poporului să strângă cureaua, dl Boc ar trebui să facă el gestul așteptat al tăierii tuturor acestor canale de risipă, reducând imediat lefurile nerușinate și restructurând drastic instituțiile parazitare. Or lui nici prin cap nu-i trece să facă așa ceva. Pentru simplul motiv că în aceste funcții bine plătite trebuie să-și pună clientela politică. De aici ar fi trebuit să plece lucrurile și n-au plecat. Și nici nu sunt șanse să se miște prea curând. Iar între timp barca ia apă...
Titlu: Tupeul lui Tăriceanu
Nr Editie: 2408 Data: marți 20 ianuarie 2009
Lipsa de jenă și tupeul sunt calități nu doar inevitabile, ci chiar necesare omului politic. Acesta nu trebuie să fie înzestrat cu memorie și să fie apăsat de afirmațiile făcute și punctele de vedere susținute anterior. Pentru el, orice situație reprezintă un început iar orice declarație este o premieră. Printre cei mai înzestrați politicieni cu această calitate se numără și fostul premier Călin Popescu Tăriceanu. Orice om normal, dacă ar fi fost în locul dânsului, s-ar fi dat o perioadă la fund, până când lumea ar mai fi uitat modul în care a guvernat și punctele de vedere pe care le-a susținut cu tărie până când s-a răzgândit. Deunăzi a ieșit la rampă cu un atac vitriolant la adresa noului premier – caracterizat a fiind „un Dorel cu două mâini stângi”, de parcă dânsul ar fi avut două mâini drepte. Luminat brusc de divinitate, vede cu deplină claritate nu numai ce greșeli face acesta, dar și cum ar fi trebuit să procedeze. Omul care a bâlbâit-o patru ani, care s-a hotărât de mai puține ori decât s-a răzgândit, care și-a promovat cu tenacitate gașca de prieteni punând-o în capul mesei pe criterii de cumetrie sau de interes reciproc, vrea acum ca lucrurile să meargă ca unse. Culmea tupeului, Tăriceanu acuză noua putere de nerespectarea opțiunilor alegătorilor. Dar guvernul său de patru ani ce opțiuni a reprezentat? Tăriceanu îl mai acuză pe Boc că se ocupă de lucruri neimportante – precum cumulul salariilor cu pensia. De parcă toate cazurile flagrante, de nesimțire și de abuz, s-ar fi manifestat pe timpul altcuiva decât al său. De parcă cei care au încasat aceste sume astronomice ar fi fost puși în funcții de alții, nu de el. Culmea – culmilor o reprezintă însă pretenția ca sub înțeleapta sa conducere România a pășit pe neatinse culmi de progres economic. Se face că nu înțelege că economia nu duduia de fel, când credea el asta, ci zdrăngănea din toate încheieturile sub presiunea speculațiilor imobiliare în care erau ambalați toți ciracii săi. Pe când ne sfătuia, cinic, să ne cumpărăm case în America, Tăriceanu mai credea că țara e la adăpost de tsunami-ul crizei și dădea de-a azvârlita cu bugetul, irosindu-l pe zdrăngănele și mărgele pentru populația electorală. Acum, când specialiștii în finanțe ai noii puteri (ingineri la bază) încep să descopere dimensiunea goliciunii haznalei publice, Tăriceanu face pe niznaiul: nici usturoi n-a mâncat, nici... Atunci unde sunt banii, unde este produsul economiei care-i zumzăia sub picioare? Lecția tupeului pare să facă parte din cultura generală a oricărui politician de doi bani. Preocupat doar să facă gălăgie pentru a fi băgat în seamă și pentru ca naivii să-l creadă mai bun decât alții. Asistăm la aceste prestații de douăzeci de ani și nu învățăm nimic din ele. Nici măcar faptul că n-ar mai trebui să le acordăm nicio atenție tupeiștilor, foști, prezenți sau viitori...
Titlu: Pledoarie pentru salata românească
Nr Editie: 2407 Data: luni 19 ianuarie 2009
Participând la o reuniune organizată de reprezentanții de frunte ai mediului de afaceri – între care am recunoscut nu puține figuri controversate, acuzate de fel de fel de inginerii financiare pe seama  statului – președintele Traian Băsescu a lansat o veritabilă pledoarie pentru salata româneacă. Mergând dânsul să facă aprovizionarea pentru doamna Băsescu, la Carrefour Orhideea, a putut să constate cum e prezentată acolo salata de import față de salata românească din piață. Diferența e cam cum arată doamna Udrea, echipată după un sejur de shopping la Viena, în comparație cu una din specialistele de la APACA. Este, desigur, vorba de formă, pentru că dacă e să vorbim de fond, eu personal aș avea mai multă încredere în doamna de la APACA, dacă mi-e foame sau vreau să îmbrac o cămașă bine călcată. Încerc să-i înțeleg raționamentul președintelui și cred că nimeresc: dânsul vrea să spună că din salata românească din Matache consoarta dumisale poate să gătească ceva mai bun decât din salata turcească de la Orhideea. Numai că el, personal, în condiția de achizitor, trebuie să-și învingă atracția formală pe care o exercită salata turcească asupra opțiunilor sale de cumpărător. Merg mai departe: prin acest exemplu, dl președinte face - din nou – o pledoarie pentru produsele autohtone. Și are perfectă dreptate. Un bun coeficient al gravității crizei actuale se este cauzată de dezinteresul pe care producătorii români l-au manifestat față de produsele tradiționale. Așa am ajuns astăzi ca, țară eminamente agrară cum am fost, să mâncăm ce produc țările industrializate. A doua chestiune pe care a ridicat-o președintele la întâlnirea cu „grupurile de interese” se referă la comportamentul tipic al statului. Situația grea cu care se confruntă azi agenții economici și falimentele în serie, au printre cauze și faptul că statul nu-și plătește datoriile. Intransigent cu agenții economici care întârzie sau nu reușesc să-și plătească dările, statul nu catadixește să dea socoteală nimănui pentru întârzierile cu care face plățile. Plățile întârziate sau eșalonate sunt considerate o practică curentă și nimeni nu răspunde pentru victimele pe care acest procedeu le face. Băsescu i-a trasat lui Pogea sarcina să-i plătească pe creditori, iar Pogea n-a zis nu. Dar nici bani nu are. Salvarea României stă însă în salată!
Titlu: Eșecul Ordonanței "pensie contra leafă"
Nr Editie: 2407 Data: sâmbătă 17 ianuarie 2009
Dacă Tăriceanu ne-a înnebunit de cap cu taxa lui de înmatriculare, modificată și transformată de enșpe ori, Boc ne toacă nervii cu ordonanța „pensie contra leafă”. N-am avut deloc impresia, din programul de guvernare, că asta ar fi cea mai arzătoare problemă a noului Executiv. În naivitatea mea credeam că Bugetul este ceea ce arde și pe aceea ce se vor concretiza eforturile lui Boc și Compania. Când colo, iată că toate tunurile sunt puse pe cei câțiva granguri care încasează pensii uriașe, pe care le completează cu lefuri de același calibru și pentru care Executivul face un morman de victime colaterale. Reacția premierului la decizia Curții Constituționale este una cel puțin ciudată: specialistul în drept constituțional Emil Boc s-a declarat surprins de decizia Curții! E ca și cum studentul Boc se arată surprins de faptul că primește nota 2 la examen pentru o lucrare în care vădește necunoașterea unor lucruri din materia de bază. Dar asta e o altă boală cronică a guvernelor noastre: insuficienta pregătire sau chiar ignoranța care însoțește promovarea unor acte normative, care sunt întoarse pe motive de procedură. După ce a asigurat națiunea că nu va da înapoi și, dacă a eșuat pe calea Ordonanței de Urgență va persevera pe aceea a unui proiect de lege, Boc reia argumentația șchioapă ce a însoțit și lansarea O.U.-ului. Și anume că există niște „nesimțiți” care încasează pensii exorbitante, peste care mai iau și leafă și împotriva acestora se bate, nu cu dascălii, actorii și asistenții handicapaților care primesc, de fapt, lovitura cea mai dură. Spun „șchioapă” pentru că premierul ignoră faptul elementar că cele câteva lefuri de vârf salvate în acest fel nu înseamnă mai nimic, că pensiile sunt cele mai „nesimțite” și că acestea rămân bine-mersi. Este limpede, deci, că economia care se face prin interzicerea cumulului este nesemnificativă și nu merită efortul. Mai potrivit ar fi fost ca oamenii premierului să-și pună mintea la contribuție și să înlăture funcționarea acelor „legi speciale” care au făcut ca milioanele de amărâți cărora nu le ajunge pensia să sponsorizeze veniturile câtorva categorii privilegiate, să umble la criteriile de pensionare frauduloase de genul celor care iau ca bază de calcul veniturile din ultimele trei luni. Boc pare hotărât să nu abandoneze lupta. Va merge înainte pe același drum plin de hârtoape. Și riscând alte surprize (printre altele și aceea ca proiectul să cadă la vot, în ciuda celor 70% procente teoretice). Ar exista o altă variantă, mai logică și mai simplă. Aceea că fiecare minister cu astfel de probleme să-și rezolve punctual situația: să nu mai angajeze pensionari și să modifice criteriile de pensionare. Atunci ar cădea acele „capete” care îl interesează pe dl Boc. Și nu s-ar mai face valurile care acum agită viața și așa de doi bani a pensionarilor care se mai cârpesc cu câte o leafă pentru care nu există solicitanți. Este, însă, prea simplu. Și prea logic...
Titlu: Dezmățul bugetar
Nr Editie: 2398 Data: marți 06 ianuarie 2009
Cei patru ani de guvernare ai Alianței, dar în special ultimii doi, asupra cărora și-a pus amprenta guvernarea de gașcă a liberalilor, au consemnat cel mai mare dezmăț bugetar din istoria, poate, a ultimului deceniu. În virtutea principiilor economiei de piață, banul public a fost jefuit la drumul mare, fără rușine și fără opreliști. Practic, nu a mai existat niciun fel de control al modului în care cei îndrituiți să folosească banii dați de la buget au împărțit și au distribuit sumele alocate. Curtea de Conturi, considerată încă o instituție depășită, de sorginte comunistă, n-a făcut decât să constate – acolo unde s-a putut – ce s-a întâmplat cu alocațiile bugetare și să trimită rapoarte unui Parlament – el însuși un înghițitor nesătul de bani – care n-a avut niciodată timp să le ia în discuție. Practic, orie șef de instituție s-a transformat într-un dictator financiar: el și-a stabilit salariul și sporurile, el a dispus ce cheltuieli și cum se fac și nu a dat socoteală nimănui. Modelul a fost dat de însuși șeful Guvernului, care a înființat nenumărate agenții unde să-și poată plasa clientela politică și să o fidelizeze prin lefuri exorbitante. Două au fost, în acest interval, direcțiile în care au curs, cu nemiluita, fondurile: achiziții exorbitante, de mașini de lux, de aparatură, de mobilier și cheltuieli de deplasare. Dacă cineva ar face o socoteală, ar constata cu surprindere, că numărul zilelor în care angajații statului s-au aflat în străinătate, în vizite de tot felul, de la documentări exotice până la înfrățiri ciudate, depășeșete numărul zilelor prestate la locul de așa-zisă muncă. Unul dintre cei mai mari cheltuitori de bani publici este chiar Ministerul de Finanțe, a cărui sumedenie de șefi și șefuleți dispun, pe lângă lefuri și sporuri, de multiple prezențe în consilii de administrație. Aceste consilii sunt cea mai șmecherească cale de a se fura bani legal: cei care trebuie să aprobe leafa directorului, sunt remunerați lunar, pentru participarea la ședințe, cu 20% din această leafă. Consiliile de supraveghere sunt alte sinecuri pe bani mulți, ca și comisiile de privatizare, care nu se grăbesc niciodată să încheie o privatizare din simplul motiv că atunci încetează să le mai curgă banii în buzunare. A fost de toată comedia uimirea pe care a interpretat-o Tăriceanu atunci când a ieșit scandal cu lefurile șefilor de agenții – de parcă nu el le făcuse, pe multe din ele, și de parcă nu știa cu cât sunt plătiți ciracii pe care i-a numit acolo. Noul guvern vine hotărât să taie în carne vie și să economisească, doar la prima strigare, un miliard de euro! Vă dați seama? Un miliard de euro numai din cheltuielile inutile făcute în ministere și alte instituții publice! Dacă Boc ar avea un minim interes să adâncească problema – dar nu-l lasă clientela democrato-socială care așteaptă salivând să intre în pâine – cifra s-ar putea dubla sau chiar tripla și s-ar găsi și banii pentru profesori și pentru mame, pe care acum Sărbu de la Muncă îi caută și nu-i găsește. Și ar mai fi o cale de făcut bani: impozitarea luxului. În România este cel mai ieftin să fii bogat și să-ți etalezi – uneori cu nerușinare – bogăția. Bogatul își plătește capriciile, la fel cum săracul își plătește nevoile: tot cu 16%. Marile averi sunt impozitate la fel ca și leafa micului angajat. O egalitate păguboasă și oneroasă, pe care deja noua administrație se face că nu o vede. La fel cum nu vrea să vadă multe altele...
Titlu: Haina lui Boc
Nr Editie: 2399 Data: joi 08 ianuarie 2009
Nu știu de ce mă aștept ca în vreo câteva zile să-l văd, la televizor, pe premierul Boc, sfătuinde-ne „să mai punem o haină pe noi”. Istoria se repetă, deși personajele par să fie altele. Ce se întâmplă în aceste zile amintește izbitor de iarna lui ’84-’85 , cea care a dat, practic, semnalul căderii dictaturii, patru ani mai târziu. A fost o iarnă grea și, chiar dacă pe atunci nu exista Gazpromul, exista ambiția lui Ceaușescu de a plăti datoriile țării prin orice mijloace, pentru a-și păstra independența. Mijlocul cel mai des folosit a devenit acela al ignorării nevoilor elementare ale propriului său popor. Gerul de atunci a făcut să crească consumul casnic și cum acesta amenința să afecteze producția industrială, dictatorul nu a stat pe gânduri și a închis robinetul populației, pentru ca industria energofagă să poată să producă în continuare pe stocuri. Nu conta că pe atunci consumul casnic nu reprezenta decât vreo 8 la sută din total și că România importa o cantitate mult mai mică decât astăzi, existând pe atunci resurse mai consistente în subsolul ce nu fusese încă concesionat. Important era să meargă industria. Întreruperile de curent electric și reducerea presiunii în conductele de gaze au fost atunci coșmarul unei întregi populații. Gerul a făcut să pleznească caloriferele din școli și spitale, iar în casele oamenilor orice tentativă de a suplini aceste lipsuri a devenit imposibilă. În fața tensiunii create de această stare, Ceaușescu a avut o singură reacție, sfătuindu-i pe români „să mai pună o haină pe ei”, cum făcea el însuși în palatul din Primăverii, unde redusese temperatura la „doar” 20 de grade, ca să dea un exemplu. Nu sunt, din păcate, statistici care să ne spună câți oameni au murit atunci de frig, câți s-au îmbolnăvit și cât de mari au fost pierderile din economie datorate acestor restricții absurde. Cert este că unicul gest care ar fi salvat situația – deși se cunosc restricțiile care existau pe atunci în extinderea rețelelor de aprovizionare cu gaze și de instalare a acestora la noi abonați – nu a fost făcut: închiderea temporară a câtorva mari consumatori industriali, pentru a putea crește presiunea în rețeaua casnică. Experimentul i-a plăcut atât de mult lui Ceaușescu, încât l-a repetat în fiecare dintre iernile care i-au rămas. Din fericire pentru noi, nu prea multe... Guvernul Boc se află în fața primei crize majore pe acre o are de rezolvat. Are, din fericire, instrumentele de intervenție pe termen scurt. Industria actuală este o umbră a celei de acum 25 de ani, iar sistarea producției poate fi chiar o gură de oxigen pentru unele capacități afectate deja de criza economică. Pentru guvernul Boc, îndrăznesc să cred că este o veritabilă gură de oxigen: aflat în fața unor crize majore – precum cea a învățământului și a recției în serie a celorlalte zone bugetare – Executivul condus de mâna dreaptă a președintelui are o excelentă scuză de a nu face ce s-a angajat sau față de ce a susținut când nu avea putere de decizie. Principala sa grijă va fi acum să lupte cu consecințele tăierii gazelor de către ruși. Miniștrii responsabili vor fi prezenți de 5 ori pe zi la TV să ne zică ce mari eforturi fac ei și cum au grijă de popor, lăsând la o parte toate celelalte chestiuni, devenite neimportante. Gazul este haina pe care Boc o pune peste angajamentele electorale nerespectate.
Titlu: Criza gazului deschide sezonul "băieților deștepți"
Nr Editie: 2400 Data: vineri 09 ianuarie 2009
Fiecare guvernare are "băieții ei deștepți", cei care sunt întotdeauna gata să sară în ajutorul națiunii, în momentele de cumpănă energetică. Cea nou instalată la Palatul Victoria nu face excepție. Așa că, pe fondul crizei gazului rusesc, Guvernul a declarat „situație de urgență”. Situație pe baza căreia poate selecta oferte de achiziționare a păcurii și combustibilului necesar pentru dezghețarea populației fără să mai facă pașii birocratici pe care-i prevede legea: anunț de licitație, depunere de oferte, analiză, termen pentru soluționarea contestațiilor – o întreagă poliloghie care, urmată ca la carte, ar asigura necesarul de combustibil pentru iarna viitoare. Ori criza e acum. Ieri. Nu mai e timp de așteptare, fără ca aceasta să nu fie taxată ca indiferență față de soarta „românilor”. Căci așa li se zice când e nevoie de aprobarea lor. Când nu e nevoie, se numesc, simplu, „populație”. Ministrul Economiei, dl Videanu, a ieșit miercuri pe micile ecrane și a anunțat „starea de urgență”, care doar în câteva ore s-a transformat în „situație de urgență”. A anunțat-o cu deja cunoscuta sa mină de om preocupat de binele public, pe care o afișa și ca primar al Capitalei, când anunța înlocuirea grelei moșteniri de borduri din piatră, cu modernele și eficientele borduri din beton. Ăsta a fost și noul pas al noului Executiv spre înnodarea legăturilor de concepție și acțiune cu guvernările precedente. Care, și ele, în fața crizelor reale sau inventate, deschideau portițele legale pentru a da de lucru „băieților deștepți” care așteptau cuminți să li se ceară ajutorul. Și pe care ei îl oferă, dezinteresați, fără licitație și la prețul pieței. Care variază în funcție de gravitatea crizei. Față de ziua precedentă, în cea a anunțului făcut de ministrul Videanu, prețul păcurii a săltat, vioi, cu vreo 20 la sută. Și până se vor perfecta formele va mai sălta. Comic, dacă n-ar fi dramatic, e faptul că grija guvernanților s-a manifestat cu o grăbire demnă de cauze mai bune. În sensul că Executivul n-a mai pregetat să afle care va fi deznodământul conflictului ruso-ucrainean – despre care o logică elementară spune că nu poate să dureze mai mult de câteva zile, rușii neavând nici un interes să piardă zilnic miliarde – și să vadă cât de presantă este nevoia de păcură, în condițiile în care tot ei ne-au asigurat că producția internă și rezervele de gaz ne pot scoate din iarnă. Achizițiile de combustibil pentru CET-uri se vor face, deci, în condițiile impuse de furnizori, chiar dacă ele nu mai sunt urgențe și s-ar fi putut derula în termenii prevăzuți de legislație. Din buzunarul statului se vor muta, în buzunarele „băieților deștepți” sume importante care vor contribui la bunăstarea unei categorii privilegiate. Care, bineînțeles, nu vor fi atât de insensibili încât să nu aprecieze efortul și bunăvoința manifestate de guvernanți. Tema nu e nouă. Ea se desfășoară aproape în fiecare iarnă care ia, tradițional, pe nepregătite, autoritățile, dispuse mai tot timpul să mizeze mai mult pe blândețea naturii, decât pe prevedere. Dacă criza gazului se va rezolva, bag mâna în foc că vor apărea, cu promptitudine, alte crize pentru care vor fi necesare, de asemenea, măsuri excepționale. Pentru binele „românilor”...
Titlu: Demonopolizarea desăpezirii
Nr Editie: 2401 Data: sâmbătă 10 ianuarie 2009
Oprescu poate să răsufle ușurat: prima zăpadă din această iarnă n-a mai luat prin surprindere - ca de obicei - municipalitatea. Evident, nu este doar meritul primarului, care a lăsat nițel deoparte populismele și recordurile pentru Guiness Book și s-a concentrat pe fluența (scuzați eufemismul) circulației. Este, în primul rând, meritul naturii, care a trimis din ceruri doar o rafală de nea. Iar în al doilea, este meritul companiilor de salubritate, care n-au dorit să-și strice reputația și să-și pericliteze contractele, așa încât au scos pe străzi, la înaintare, toate trupele și armamentul din dotare. Dacă ar fi să se facă un clasament al acestei prime campanii, pe primul loc se situează ROMPRESTUL, care acționează în sectoarele 1 și 5. Mai nou venită pe piața salubrității Capitalei, compania a avut de înfruntat nu doar concurența (adesea neloială) a celorlalți furnizori de servicii, dar și feluritele arme politice puse în funcțiune de aceștia. Sectorul 1, unul dintre cele care dispun de cea mai mare suprafață de drumuri principale, utilizate la cote înalte, a ieșit cu bine din încercare, cu atât mai mult cu cât ochii iscoditori ai presei sunt pe el, fiind cel mai la îndemână pentru echipele de televiziune și reporterilor de teren. Nu ne rămâne decât să sperăm că Cel de Sus nu ne va pune la încercare prea tare în continuare și că vom reuși să o scoatem la capăt. N-aș abandona însă această temă fără a face câteva observații. Prima este că încep să se vadă cu claritate efectele benefice ale de-monopolizării acestui serviciu public. Exlcusivitatea vechiului RASUB a fost preluată, printr-o serie de inginerii puse la cale de fostele administrații, de către o companie așa-zis mixtă (REBU), la care primăria era și prestator și beneficiar. Un evident conflict de interese care a făcut, ani la rând, să nu poată fi tras nimeni la răspundere pentru evidentele nereguli și pentru activitatea nesatisfăcătoare a acestui grup. Însăși căciula acestui serviciu public era prea mare pentru un singur operator. Luptele de gherilă care au început odată cu rezilierea contractului „istoric” de către câteva administrații de sector au avut efecte contondente, declanșăndu-se adevărate lupte de stradă între echipele companiilor rivale. La vârf, disputa s-a axat pe contestarea în serie a licitațiilor cu rezultate neconvenabile, blocându-se luni în șir desfășutrarea activității de salubritate. Abia acum încep să se vadă rezultatele benefice ale eliminării monopolului, între companiii declanșându-se o concurență reală din care primul dintre cei care au de câștigat este cetățeanul. Probabil că efectele concurenței se vor vedea în continuare și pe planul deszăpezirii, ceea ce ar putea să facă ca, măcar în unele sectoare, munții de zăpadă scoși în pripă din carosabil, să nu reziste până când primăvara le va hotărî, în mod natural, soarta.
Titlu: Cacealmaua lui Putin
Nr Editie: 2402 Data: luni 12 ianuarie 2009
Toată această tevatură cu închiderea conductei de gaze din Ucraina și cu înghețarea Europei are un singur scop: nu atât să arate lumii ce armă fundamentală este gazul, cel care poate înlocui nenumărate divizii de tancuri și formațiuni de bombardiere strategice, cât să dea un avertisment celor care doresc să se joace cu ideea sferelor de influență. Pentru o Europă care s-a comportat cocoșește în vară, ignorând prostia lui Saakașvili și încercând să dea vina excusiv pe ruși în criza georgiană, abia acum a sosit momentul socotelilor. Și nu ca un răspuns la susținerea Georgiei ci ca un avertisment la intențiile de cooptare ale Ucrainei în structurile atlantice și occidentale. Dacă Georgia e o cantitate neglijabilă, nu același lucru se poate spune despre Ucraina, ale cărei legături istorice și structurale cu Rusia nu pot fi desfăcute cu una cu două. Practic, Putin a ales cel mai bun moment pentru a le atrage atenția occidentalilor: vreți să luați Ucraina în ograda voastră? Foarte bine! Dar tot voi să-i dați și gazul! Rusia stipendiază de multă vreme Ucraina cu gazul pe care aceasta nu numai că nu are cu ce să-l plătească, dar îl mai și fură, într-o manieră recunoscută chiar de către Iulia Timoșenko, când nu era la putere. Mai mult, pe plan strict scriptic, în timp ce Europa primește gaz la peste 350 de dolari mia de metri cubi, Ucrainei îi este oferit cu 250! Cu toate acestea, Iuscenko și ai lui continuă să joace partitura independenței și a pro-occidentalismului, pe banii rușilor. Tăierea gazelor spre Ucraina a vizat însă o Europă, pe post de victimă colaterală, care va avea de meditat asupra urmărilor unor astfel de incidente. Bineînțeles că toată chestiunea este, în ultimă instanță, o cacealma. Așa cum Europa nu se poate lipsi de gaze, nici Rusia nu se poate lipsi de banii Europei. E un afect de interese. Dar Putin demonstrază, pe zi ce trece, că este un as al cacealmalelor și că acestea îi țin. Aflat pe val, se joacă nițel și cu noi, românii – o cantitate neglijabilă în raporturile de forțe și de interese. Ca să ne dovedească că nu ne poartă pică pentru desele gafe făcute de Băsescu, lansează o provocare: este dispus să ne dea gaze fără clasicii intermediari, care umflă prețurile (între noi fie spus, acești intermediari au, de regulă, 50% capital rusesc, Gazprom chiar). Ba, mai mult, este dispus să ne livreze cantități nelimitate, pe care noi să le revindem altora! Chiar și ucrainienilor! Bine jucat! Cine mai poate spune că Putin are ceva cu noi, sau cu Băsescu? Nimeni. Problema este, însă, că – dacă nu luăm în calcul ironia ofertei -  nu suntem în stare să punem în lucru o astfel de oportunitate. Nu avem nici capacitățile necesare, nici oamenii interesați să demareze o asemenea afacere în numele statului și nu în cel propriu. Și, în general, afacerea gazului este atât de mare și de complexă încât nu ne putem atinge de ea. Cu toată binecuvântarea țarului de la Moscova...
Titlu: Vânătoarea de vulpi
Nr Editie: 2403 Data: marți 13 ianuarie 2009
Sunt sigur că Gabriel Oprea a avut un motiv foarte serios să-l numească pe chestorul Virgil Ardeleanu la comanda „afacerilor interne” ale Poliției – DGIPI. Altfel nu ar fi riscat să înfrunte nemulțumirea „granzilor” din PSD, începând cu Ion Iliescu și Mircea Geoană și continuând cu Liviu Dragnea și – evident – Marian Vanghelie. La fel de sigur sunt că a avut motive la fel de serioase să nu-și informeze „superiorii” pe linie de partid, punându-i în fața unui fapt împlinit. Probabil că dacă l-ar fi trecut pe Virgil Ardelean pe lista de propuneri înaintată lui Geoană, ar fi avut de înfruntat o anumită opoziție. Virgil Ardelean a fost polițist la Cluj. Acolo a reușit să treacă, fără să fie afectat personal, peste „sindromul Caritas-Stoica” și să rămână în afara suspiciunilor pe care le-a generat în rândul notabilităților zonei tentația câștigului de opt ori, din care nu puțini deținători ai puterii au fost printre cei care s-au înfruptat. A fost adus în București, de la Cluj, de ministrul Dejeu, în 1997, într-o încercare de a mai curăța peisajul de încrengătura de interese dintre poliție și lumea interlopă. A fost numit, mai întâi, șef al Poliției Capitalei, după care a preluat conducerea celebrei unități „Doi și un sfert” transformată ulterior îm Direcția Generală de Inspecție și Protecție Informativă a Ministerului. A „schimbat” mai mulți miniștri de Interne, începând cu Dejeu și continuând cu Dudu Ionescu, trecând apoi prin mandatul conorășeanului său Rus și al ploieșteanului Marian Săniuță. Schimbarea din 2004 nu i-a clătinat în nici un fel scaunul, cu atât mai mult cu cât noul ministru, Blaga, era și el tot din Ardeal. I-a venit de hac – ca să spun așa – doar cel de-al treilea președinte sub care a lucrat și cu care se pare că nu a avut o relație atât de armonioasă ca și cu ceilalți doi. Ardelean a fost primul dintre cei trei șefi de servicii secrete cărora Băsescu le-a cerut demisia ca să șteargă rușinea fugii lui Omar Hayssam, care și-a dat-o, deși ar fi fost, poate, singurul care nu avea motive să și-o dea: semnalele date de el, constant, nu au fost, practic, luate în seamă nici de judecători și nici de procurori. Motivele este bine să nici nu le reamintim. Că demisia sa nu a fost bine primită de ministru s-a văzut din faptul că Blaga, în ciuda dorinței sale de a se întoarce în Clujul natal, l-a reținut în Capitală, oferindu-i un post de coordonare la nivelul ministerului. Unul, însă, care-l reținea mai în spatele scenei, prin culise. Aici l-a regăsit (vorba vine) Gabriel Oprea. Fără îndoială că Virgil Ardeleanu este un bun profesionist. Cei nouă ani petrecuți la cârma structurii contrainformative dovedesc acest lucru. Dar, mai ales, Ardelean a fost, în această funcție, un abil politician. A știut să capteze bunăvoințe și nu a ezitat să facă serviciile – legale- pe care le putea face din poziția pe care a ocupat-o. Ministerul de Interne a fost și mai este o imensă șerpărie, în care colcăie interese divergente și complicități ascunse. Pentru a stăpâni un asemenea organism este nevoie nu doar de o structură adecvată, ci și de un conducător experimentat și inspirat. Chestorului Ardelean îi datorează câte ceva cam toate forțele politice de pe scenă, tratate egal, când s-au aflat la putere sau în opoziție. Și poate că acesta este secretul numirii sale în funcție, de către un ministru care a avut de înfruntat o concurență serioasă în cadrul propriului său partid. Și care acum se vede în situația de a i se cere socoteală pentru decizia luată... P.S. „Judecarea” lui Oprea va fi un lucru cât se poate de formal. Nimeni nu are interesul, în acest moment, să întoarcă lucrurile, chiar dacă semnalul contestării lui Ardelean pare să fi venit, pe filierele interne de partid, de la cel mai înalt nivel. Al statului.
Titlu: Necunoscutele "afacerii Oprea"
Nr Editie: 2404 Data: miercuri 14 ianuarie 2009
Până la deznodământul de luni, când forul colectiv de conducere al PSD i-a retras sprijinul politic, Gabriel Oprea părea a fi unul dintre oamenii forte ai partidului. Poate cel mai „forte” – pentru că altminteri nu înțeleg de ce a fost desemnat ca beneficiar al primei opțiuni la împărțirea portofoliilor ministeriale. Având prioritate, PSD-ul a uimit pe toată lumea optând, în locul mănosului portofoliu al Transporturilor, prin care vor veni cei mai mulți bani europeni în perioada următoare, pentru banalul portofoliu al Internelor! Singura explicație de dat naivilor ar fi fost că PSD-ul dorește, mai mult decât orice altceva, să contribuie la reformarea instituțiilor din subordine, având ca principal obiectiv lupta împotriva corupției și a infracționalității. Or dacă așa stăteau lucrurile, Oprea nu putea să fie cel mai potrivit personaj de plasat în vârful unei organigrame colcăind de interese și complicități. Nu era nici Voicu, contracandidatul său, cel susținut de Vanghelie, dar la prima vedere Oprea avea măcar o altă anvergură – ca de la cartierul Ferentari la județul Ilfov. Pe ce se baza forța lui Oprea și poziția sa, superioară unor activiști cu vechime și pretenții? S-a vehiculat ideea că unul dintre criteriile puse în funcțiune pentru selectarea viitorilor demnitari ar fi fost forța organizațiilor locale și rezultatele obținute de acestea. Or Ilfovul, condus de Oprea, nu înregistrase altceva decât eșecuri în serie, atât la locale cât și la parlamentare, unde ponderea sa scăzuse în mod simțitor. Atunci? Gabriel Oprea a apărut pe eșichierul politic practic din neant. În 2001 el a fost numit prefect al Capitalei, fiind selectat de la Agenția Domeniilor Statului. I-a atras atenția lui Năstase prin stilul său milităros – provenea din cadrul armatei – și prin talentul de a executa ordine și de a raporta conștiincios. În căutarea unei echipe proprii, pe care să o opună „veteranilor” din partid, Năstase l-a stimulat și l-a promovat, făcându-l secretar de stat la Administrație, dându-i și atribuții importante pe linie de partid. Fire pragmatică, cu un bun instinct al afacerilor, Oprea și-a folosit poziția pentru a prospera, într-un demers care nu ținea cont de diferențele de ideologie sau de apartenență politică. Încă de pe atunci, legăturile sale cu Compania Cocoș-Bittner-Petrache au condus spre aranjamente profitabile care au sporit averea generalului în mod substanțial. În paralel, acesta nu a neglijat latura intelectuală a imaginii sale, obținând felurite diplome și titluri academice care l-au adus în paradoxala situație de a deveni îndrumătorul unor doctoranzi de talia fostului șef al SRI, Timofte. Cei patru ani de Opoziție au fost folosiți intensiv pentru consolidarea propriului statut și pentru racolarea unui grup propriu – printre aliații săi de nădejde numărându-se influentul primar al Sectorului 2, Onțanu, președintele Consiliului Județean Vrancea, Marian Oprișan, și alți câțiva lideri cu greutate. Conflictul cu Marian Vanghelie și cu gruparea acestuia avea, însă, să fie piatra de încercare a demersului său: învingător în runda pentru desemnarea ministrului de Interne, Oprea a pierdut la scor în incidentul „Vulpea”, pe care primarul Sectorului 5 l-a speculat la maxim. Cariera politică la vârf în PSD a lui Oprea pare a se fi zdrobit la impactul cu suspiciunile majore pe care le-a generat comportamentul său arogant. Toată lumea s-a întrebat pe ce se bazează, iar unicul răspuns pare să fie acum: „Băsescu”. Oprea a întinat nobilele aspirații social-democrate de a controla o parte a fluxului de informații secrete prin Ardelean. Acest lucru nu-i poate fi iertat. Va fi, probabil, exclus și din partid. Chiar dacă va fi recuperat de o altă formațiune, el nu mai poate servi pe nimeni. În afară de sine.
Titlu: "Incidentul Oprea" și testul de rezistență al Coaliției
Nr Editie: 2405 Data: joi 15 ianuarie 2009
"Incidentul Oprea" este primul test de rezistență al Coaliției de guvernare. S-au țesut în jurul său o grămadă de teorii și de legende. Varianta „stas” este aceea că între președintele Băsescu și Gabriel Oprea a existat o înțelegere prealabilă care-i garanta acestuia din urmă rămânerea pe post – chiar în condițiile în care propriul său partid nu l-ar mai fi dorit. Mișcarea era menită să creeze breșa prin care alți reprezentanți ai social-democraților, cu simpatii față de doctrina democrat-liberală, să se scurgă în tabăra prezidențială și să asigure în final, posibilitatea unei guvernări unipartinice, anihilând astfel efectele unei retrageri de la guvernare a partenerului de coaliție. Teoria este frumoasă, interesantă, dar ca de obicei, realitatea este mai banală. După părerea mea nu a existat un acord între Traian Băsescu și Gabriel Oprea. Nu este exclus ca oamenii din anturajul președintelui (parțial și al său) să-i fi evocat o astfel de posibilitate, sau să-l fi instrumentat în direcția necesității creării unei structuri de putere care să-l autonomizeze față de formațiunea pe care o reprezintă. Dar nu cred că cineva i-ar fi putut da garanții în sensul unei eventuale susțineri prezidențiale. Traian Băsescu nu face astfel de greșeli. Acceptă devotamentul altora, dar nu-i imunizează de nici un fel. Îi folosește atâta timp cât îi sunt utili, dar nu se încarcă cu lestul lor inutilizabil. Printre primii care au trecut printr-o astfel de experiență se numără Gheorghe Flutur. Fervent susținător al președintelui în tabăra liberală, el și-a folosit intensiv resursele ministeriale în crearea polului disident „Stolojan”. Atunci când Tăriceanu l-a exclus din partid, a mizat pe refuzul președintelui de a valida demiterea sa din funcția de ministru și pe oportunitățile pe care i le oferea rămânerea în structurile guvrnamentale. Băsescu însă n-a schițat nici un gest de suport. Și nu este singurul caz. Cred, de asemenea, că rolul jucat în această afacere de chestorul Virgil Ardelean a fost mult supraevaluat. „Vulpea” este departe de a fi un manipulator din umbră. Este, mai degrabă, funcționarul disciplinat și care lasă uși deschise în urma sa. Nu numirea lui Ardeleanu este motivul căderii lui Oprea, ci marea sa inabilitate în a face, cel puțin cu aparentă modestie, jocurile. Câștigător al meciului cu Vanghelie, în prima rundă, el a crezut că nimic nu-i mai stă în cale. Acceptat ca „numărul 1” în PSD prin nominalizarea sa la prima opțiune ministerială, a dorit să ia jocul pe cont propriu. Expresie a unei nestăvilite sete de putere și a grabei de a-și servi clientela politică, n-a mai ținut cont de reguli și de protocol. Evoluând în sferele înalte, s-a considerat cel puțin egalul lui Geoană, pe care nici măcar nu a ezitat să-l înfrunte („Mi-a vorbit foarte insolent!” – s-a plâns președintele colegilor), invocând „drepturile”  constituționale. Tot comportamentul lui Oprea din cele 20 de zile de ministeriat schițează portretu unui oprtunist lipsit de tact, arogant și abuziv, complet nepregătit să facă față unui asemenea rol, care  implică, în primul rând, diplomație și precauție. Oprea a acționat acum ca pe vremea guvernului Năstase, când se știa de un singur stăpân. Acum numărul acestora a crescut și lucrul s-a văzut limpede în votul forului de conducere care l-a scos pe tușă aproape în unanimitate. Dar lucrul care l-a descalificat total rămâne paranoicul miting de suport orchestrat prin intermediul galeriei dinamoviste – o manifestare până acum unică în analele politicii. Spuneam că „incidentul Oprea” a constituit primul test de rezistență al Coaliției. Unul trecut cu bine. Asta nu înseamnă că pe mai departe drumul va fi drept și lin.
Titlu: Alo, Bruxelles-ul? Știți ce se întâmplă la Gura Ocniței?
Nr Editie: 2406 Data: vineri 16 ianuarie 2009
În România Europeană, membră cu drepturi – și obligații – depline a comunității continentale, se întâmplă lucruri care te fac să te întrebi ce căutăm acolo și nu am aderat la Africa, de pildă. De aproape zece ani, la Gura Ocniței, lângă Târgoviște, s-a construit un centru de recuperare pentru bolnavii neuropsihici. Din vechea cazarmă insalubră, în care fuseseră înghesuiți, ani de zile, unii peste alții, bolnavi din toată țara - oameni care, după decenii, ori rămăseseră fără familii, ori rupseseră cu totul legătura cu acestea – se mutaseră în saloane decente cu toate utilitățile și gândite special pentru a le putea oferi un adăpost corespunzător. Construcția noului centru a fost posibilă cu asistență europeană și demersuri și insistențe nesfârșite din partea șefei Centrului, doctorița Mariana Săvulescu. Încă de la apariția noului centru, grupurile de interese și afaceri locale au făcut presiuni asupra administrației județene pentru a se da o altă destinație, mai lucrativă, patrimoniului de acolo. Personaje pragmatice l-au văzut mai potrivit pentru un hotel pentru pensionari cu venituri mari, decât adăpost pentru „nebuni”. A fost nevoie, la vremea respectivă, de intervenția șefului statului ca să nu i se schimbe peste noapte destinația. Dar, aproape în permanență, doctorița Săvulescu – om dedicat meseriei și carității – a avut de luptat cu indiferența și reaua voință a autorităților județene, care aproape în permanență au lăsat Centrul la limita subzistenței. Zilele cele mai negre s-au abătut asupra centrului în vară, odată cu schimbarea de „regim politic” de la Târgoviște. Noul președinte al Consiliului Județean, pe nume Florin Popescu, s-a dovedit un dușman neîmpăcat ai ideii de a avea în îngrijire Gura Ocniței. După repetate încercări de trimitere acasă a pacienților sau de deturnare a destinației spațiului acestuia, sesizate, organele centrale au decis, în cele din urmă, trecerea Centrului din subordinea administrației locale, în aceea a Ministerului Sănătății. Numai că formalitățile durează, iar pe perioada rămasă pedelistul Popescu a considerat că trebuie să se spele pe mâini și să nu mai acorde nicio alocație centrului. Rămas fără finanțare, fără bani de gaze și curent, fără bani de salarii, Gura Ocniței e în pragul colapsului. Binevoitori de la județ recomandă ca soluție trimiterea bolnavilor acasă și trecerea personalului în șomaj. Hrană mai este doar pentru câteva zile, iar perpectiva reglementării administrative a situației amenință să se mai întindă pe vreo două luni. Ce e de făcut? Toată lumea ridică din umeri și probabil că unica soluție ar fi ca celor de la Bruxelles să li se înfățișeze modul în care România își tratează membrii defavorizați ai societății, în plin secol XXI... Și cum sunt înfometați, voluntar, peste 300 de oameni nefericiți.
Titlu: Unde au greșit Stănculescu și Chițac
Nr Editie: 2418 Data: sâmbătă 31 ianuarie 2009
Zilele trecute, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut cunoscută motivarea cu privire la sentința dată în dosarul generalilor Stănculescu și Chițac. Când am citit-o nu i-am dat prea multă atenție. Apoi, însă, chestiunea a început să mă obsedeze. Ce spun, în esență, înalții magistrați îmbrăcați în robe negre de ciocli? În primul rând, zic dânșii cu mult bun simț, că această condamnare – la 15 ani pentru fiecare general – rămâne definitivă, „pentru că aceștia nu erau obligați prin lege să asculte ordinul lui Nicolae Ceușescu”. Așa e! Nimeni nu era obligat să asculte ordinele lui Ceaușescu. Erau legi, votate de marea Adunare Națională, care spuneau limpede care sunt drepturile și obligațiile cetățenilor României Socialiste. Și – descoperă după 19 ani înalții magistrați de la ÎCCJ – mai erau și regulamentele militare care dădeau comandanților responsabilitatea asupra faptelor comise. Or – și cu asta pun capac domnii judecători – ordinul de deschidere a focului în Decembrie 1989, nu a fost emis în baza unei legi, deci nu avea suport legal. Clar ca bună ziua. Și poate că acum vor înțelege cei doi generali cât de grav au greșit. Ce-au crezut ei? Că dacă le dă Ceaușescu ordin, ei trebuie să deschidă focul asupra populației? Cine era, în fond, Nicolae Ceaușescu? Cu ce drept dădea el astfel de ordine? Dacă erau oameni cu cap, generalii ar fi trebuit să ia mai întâi Constituția și să caute acolo paragraful corespunzător situației. Apoi luau la răsfoit regulamentul militar ca să vadă dacă au sau nu dreptul să nu execute un ordin. După asta trebuiau să se prezinte frumos în fața lui Ceaușescu, să ia poziția de drepți și să spună: Mult-iubite, stimate tovarășe comandant suprem! Am căutat în toate legile și n-am găsit una care să vă dea dreptul  să ne dați astfel de ordine. Ca atare, refuzăm să executăm acest ordin ilegal! Ne pare rău, dacă doriți ne dăm demisia, dar așa ceva noi nu facem”! Așa ar fi trebuit să procedeze Stănculescu și Chițac, iar astăzi n-ar mai fi avut nici o treabă. Iar domnii judecători și-ar fi ridicat pălăriile în fața lor și i-ar fi omagiat. Postum probabil! Ca pe Milea! El n-a refuzat să execute ordinul, dar a anticipat cu maximă perspicacitate ce ar fi urmat să se întâmple: astăzi ar fi fost el în boxă, iar domnii judecători l-ar fi trimis la pârnaie pentru vreo 15 ani. Ca să învețe Constituția și regulamentele. Cât este de simplu și de comod să judeci lucrurile - chiar judecător fiind – prin prisma atemporală a supremației legii. Și să nu-ți pese de faptul că într-o anumită etapă istorică, lucrurile nu au claritatea și simplitate pe care le au astăzi. Când nu mai funcționează un regim totalitar (o fi el Băsescu un tip autoritar, dar nu împușcă pe nimeni! Cel mult cu dopul de la sticla de șampanie) când nu mai există Securitatea (ci doar un biet SRI, care ascultă fără folos) și când poți să-ți asumi responsabilitatea propriilor decizii. Ce mă miră cel mai tare este faptul că deși nici unul dintre judecătorii de la ÎCCJ nu este născut după 1989, sau nici măcar diploma nu și-au mai luat-o după acest an, nu-și mai amintesc ce era atunci și cum arăta societatea românească. Inclusiv justiția – cea care astăzi nu pare să fi făcut mulți pași înainte pe cărarea democrației. Și, ca să aveți măsura exactă a modului drept și echitabil cu care judecătorii noștri judecă după ce-a trecut orice pericol, iată motivația lor mot a mot: „Acest ordin era vădit nelegal și neconstituțional (sic!), legea țării neatribuindu-i armatei astfel de  misiuni. Stănculescu și Chițac erau îndreptățiți să nu dea curs acestui ordin, pe care puteau să nu-l pună în executare” (de ce și-o fi pus piciorul în gips Stănculescu?). Domnilor judecători, Ceaușescu ar fi fost mândru de dumneavoastră și de respectul pe care-l arătați Constituției comuniste și legilor democrației socialiste după care i-ați judecat pe acești trădători! Dar și de cinismul dv!