Punctul pe Y, septembrie 2008

Titlu: Cum a ratat Caiac Parlamentul!
Nr Editie: 2300 Data: luni 01 septembrie 2008
Mi-amintesc că atunci când am citit – cu câțiva zeci de ani în urmă – „Chicago sub teroare”, un soi de istorie a perioadei în care Mafia lui Al Capone reușise să îngenuncheze statul de drept, am rămas șocat de faptul că așa ceva s-a putut întâmpla în țara cu cea mai solidă democrație. Apoi am înțeles că mafia și criminalitatea se folosesc de anumite conjucturi pentru a se manifesta acolo unde libertățile individului merg până la limita vecinătății cu anarhia. Într-un sisitem totalitar, represiv, formulele criminalistice extreme se manifestă cu mai multă dificultate, statul și organele sale nemaiîmpiedicându-se, în acțiunea lor, de amănunte de ordin legal. Este evident pentru oricine că în România, odată cu democrația, a apărut și s-a perfecționat crima organizată. Infractorii noștri, școliți unii dintre ei prin străinătate sau perfecționați la locul de detenție, au aplicat în acțiunea lor principiile economiei de piață: s-au specializat, s-au dezvoltat și și-au împărțit piața. Teritoriul preferat de acțiune rămâne acela al marilor orașe și al zonelor de frontieră. Între urbele patriei, câteva și-au consolidat tradiția istorică: Brăila rămâne unul dintre orașele etalon, ca și Constanța. O spectaculoasă ascensiune a cunoscut însă Craiova. Orașul de pe Jiu este pe cale să devină un alt Chicago, unul românesc. Aici s-au dezvoltat și au pus mâna pe oraș rețelele infracționale cu specific etnic. Războaiele periodice dintre bandele țigănești sunt deja faimoase. Cum a devenit faimoasă și „rezistența” românească, organizată de interlopul Caiac împotriva acestora. Această efervescență n-ar fi fost însă posibilă fără contaminarea și angrenarea în acțiunile bandelor a autoritățiilor și a unora dintre reprezentanții acestora. De prea multe ori poliția din oraș colaborează cu bandiții ori e timorată de aceștia. A făcut vâlvă relația intimă a unei judecătoare din Craiova cu membri marcanți ai bandelor. Nu există expresie mai sugestivă a acestui model de pactizare decât înmormântarea recentă a interlopului împușcat de un locotenent al său, care a fost organizată și escortată de poliție, și la care au luat parte, pe față, toate figurile celebre ale lumii mafioților, alături de reprezentanți ai autorităților (a participat și președintele Federației de Box - vezi bine Caiac fusese unul dintre marii sponsori ai boxului local). Cam la o asemenea fază ajunsese prin anii '30, Chicago: o lume amestecată, unde mafioții dirijau politicienii și administratorii urbei! Dacă nu murea, Caiac ajungea precis parlamentar, pe acest fond de evoluție a situației...
Titlu: De ce ne mor actorii?
Nr Editie: 2313 Data: marți 16 septembrie 2008
Ca pe o sinistră bandă rulantă, marii noștrii actori trec în eternitate unul câte unul, lăsând scena tot mai goală. Ultimul dintre aceștia este Ștefan Iordache. L-am revăzut, în tocmai ziua trecerii sale dincolo, într-un film realizat de TVR, în care făcea o mărturisire care, prin prisma evenimentului, suna tragic: Iubesc viața! Mi-aș retrăi-o din nou, cu tot ceea ce mi s-a întâmplat – bune și rele. Nu a mai avut răgaz. S-a dus dintre noi, în cel mai iubit, de către el, moment al anului: cel în care se culeg strugurii și se face vinul. Era, pentru Ștefan Iordache, un adevărat ritual, pentru care se pregătea cu minuție și pe care-l savura moment cu moment. Vinul era, pentru el, tovarășul momentelor adevărate, cele de prietenie, de comuniune, de solidaritate umană. Pentru că Ștefan nu iubea doar viața. El iubea oamenii, cărora le dăruia încrederea și prietenia sa. Și talentul său. În același reportaj Iordache mărturisea că face parte din istoria teatrului românesc. Se considera unul dintre cei care au dus mai departe, cu dăruire și talent, flacăra vie a unuia dintre cele mai complexe și mai extraordinare fenomene culturale al ultimei jumătăți de secol și ceva: teatrul! A fost epoca marilor actori, a marilor creații regizorale și interpretative, a marilor spectacole care produceau fantastice comuniuni cu un public sensibil și avizat. Teatrul a fost – cred eu – suprema formă de rezistență a poporului român la procesul de îndoctrinare ideologică – cel care s-a lovit ca de un zid de adevărul creației – de necontrolat și de nemanipulat! Ștefan Iordache a fost unul dintre acei mari actori care reușeau să facă să treacă rampa, dincolo de cuvinte și de text, adevărurile și crezul unei culturi vii și autentice. Teatrul românesc, de la generația lui Sică Alexandrescu, cu marile sale montări clasice și până la aceea a lui Ștefan Iordache și ai săi „cei mai iubiți dintre pământeni”, a fost un fenomen unic, irepetabil. Seva culturală a acestei nații pare a se fi epuizat dând recolte fantastice, de neînțeles, dar cu atât mai copleșitoare. Această sevă parcă și-a secat izvorul, și, cu fiecare nume mare care trece implacabil în eternitate, scena rămâne tot mai goală și mai tristă. De ce ne mor actorii? În primul rând pentru că aceasta este legea firii. Dar, în al doilea rând, pentru că ei au devenit niște dinozauri ai spiritualității, condamnați la pieire de pâcla deasă a mercantilismului și a „veleitarismului” care se așterne deasupra lumii lor. În concurența nedreaptă cu „actorii” voraci și mult mai adaptați, ai politicii și ai business-ului contemporan, marii noștri actori, marii noștrii oameni de cultură se retrag, în liniște și uitare, în panteonul memoriei nostre. Fie-le țărâna ușoară și amintirea talentului lor eternă.
Titlu: Mintea Roman-ului cea de pe urmă
Nr Editie: 2315 Data: joi 18 septembrie 2008
Petre Roman a apărut în politică precum Venus din spuma mării. A fost extras din vârtejul revoluției de vechii prieteni ai tatălui său și propulsat în doar câteva zile până la vârful guvernului. A fost o decizie pe care la vremea respectivă nimeni nu s-a gândit să o conteste, cu atât mai mult cu cât personajul era carismatic și dădea foarte bine pe ecranele televizoarelor, când îl  intervievau reporterițele de la televiziunile marilor puteri. Că lectorul universitar de mecanica fluidelor n-avea experiență de conducere nu era un impediment. Dealtfel, cine mai avea așa ceva în afara lui Iliescu? Iar acesta avea pentru toți. Succesul inițial al tandemului Iliescu – Roman s-a datorat sentimentului maselor că experiențe și ponderea primului se pot îmbina fericit cu inițiativa și „obrăznicia” celuilalt, angrenând un parcurs mai puțin abrupt pentru ceea ce se numea atunci tranziție. Combinația aceasta n-a rezistat prea mult timp, orgoliul și aroganța tânărului reușind să-l scoată din „pepeni” pe mai vârstnicul și mai abilul politician, care n-a pregetat să-l arunce peste bord la primul seism major. De-a lungul celor aproape doi ani de guvern, Petre Roman a dat măsura calităților sale de reprezentare ce au făcut din el un excelent sol extern. Problematica internă l-a depășit însă constant. La demiterea/demisia sa din 1991, Iliescu a făcut tentativa de a-l momi cu funcția de ministru de Externe sau de înalt reprezentant diplomatic, pe care însă le-a respins ca fiind sub demnitatea și exigențele sale. Cu o răbdare de invidiat, Roman a parcurs Canossa opoziției, ducându-și cu aplomb micul partid democrat spre o revenire spre prin plan. La alegerile din 1996 a revenit la putere, alături de Convenția Democratică, electoratul de dreapta uitându-i extracția de stânga. A devenit președinte al Senatului, și, în ultima parte, ministru de Externe. S-a comportat onorabil în ambele ipostaze, deși această ipostază i-a fost aproape fatală: la alegerile din 2000 partidul său a obținut un scor incredibil de mic, iar el, în calitate de aspirant la președinție, unul ridicol. Cu toată asigurarea primită din partea „mâinii sale drepte”, Băsescu („Petre, ești cel mai bun!”), n-a putut să preîntâmpine debarcarae sa de la conducerea partidului pe care-l înființase și cu care traversase un deceniu de tranziție bezmetică. Orgoliul – același orgoliu – l-a făcut să nu accepte o poziție subordonată fostului său subordonat și și-a căutat rostul prin alte părți. A încercat să creeze un alt partid, cu care a eșuat lamentabil la alegerile din 2004. A dorit să recupereze sigla „democrată” prentru utilizări ulterioare. Pentru ca, iată, acum, să primească un colac de salvare din partea mai vechiului său adversar din Alianță: Tăriceanu l-a numit înalt reprezentant al Guvernului pe lângă românii din străinătate, poziție prin care își poate face o eficientă campanie electorală pentru un mandat parlamentar din partea diasporei. Recuperarea lui Roman este, cred, un lucru bun pentru politica românească. Are de-acum suficientă experiență pentru a nu mai repeta greșelile trecutului și pentru a se manifesta ca un catalizator al vieții politice, renunțând la păguboasele sale orgolii și, la catalogările fixiste care l-au dus pe marginea terenului de joc.
Titlu: O drezină în depoul uninominalelor...
Nr Editie: 2316 Data: vineri 19 septembrie 2008
Vreme de cinci cicluri electorale au fost la modă locomotivele politice cu aburi. Acestea erau plasate pe șina prezidențială, iar rolul lor era de a trage partidele aferente cât mai departe pe traseul procentelor. În vagoane erau îmbarcați, la grămadă, politicieni autentici și politicieni de umplutură, afaceriști în căutare de imunitate sau de pile care să le sporească cifra de afaceri, neaveniți de toate soiurile – toți sub umbrela „listei”. În linii mari, procedeul a funcționat. Cel mai performant rămâne Iliescu, un soi de „Pacific” care se așternea mai greu la drum, dar când intra în linie dreaptă, bătea orice concurență. O altă locomotivă a fost Vadim, una fără vagoane, călătorii săi fiind agățați de tampoane sau cocoțați pe acoperiș. Pe varianta dintre abur și Diesel-Electric s-a postat, în 2004, Băsescu, cel care a forțat practic intrarea la guvernare a garniturii sale. În alte cazuri, locomotivele au stat, practic, la remorca inerției vagoanelor: Constantinescu n-a fost un politician de tracțiune, el a fost instalat de Alianța Civică în cabina conductorilor în speranța că va dobândi rapid experiență de mecanic. Cel de-al șaselea ciclu capătă, prin șocul uninominalului, caracteristici aparte. Vechiul depou de locomotive e gol. Acestea au fost date ori la reparat, ori la fiare vechi. Decuplate de legislative, rolul lor scade până la zero. Cine va trage, totuși, partidele? Primul politician de tracțiune înscris în competiție este Stolojan. El a fost desemnat – cu nodurile în gât de rigoare – de PD-L să pompeze aburii partidului băsescian, asumându-și dacă va fi cazul, rolul de premier. Stolojan este, deoacamdată singur în depou și nu în calitate de locomotivă, ci în aceea de drezină. El va trebui, cu propriii mușchi, să pună în mișcare vehiculul care va agăța vagoanele uninominale și să le tragă spre linia de sosire a alegerilor din toamnă-iarnă. În spatele său, cu portavocea în mână, ca la canotaj, se va afla cel care-i plângea pe umăr mai acum patru ani, stimulându-l să țină cadența. Alte două drezine de partid se pregătesc de cursă: Geoană și Tăriceanu. Deocamdată încă își ung roțile și verifică angrenajele. Nici unul nu este prea musculos – ori cam pe asta trebuie să te bazezi – dar ambii sunt animați de vechiul slogan civic: dacă singuri nu puteau face mare lucru, doar împreună puteau reuși! Chiar dacă evoluează pe ecartamente diferite și nu se călăuzesc după aceleași semnale, ei au de întâmpinat aceeași provocare: refuzul lui Băsescu de a-l numi pe vreunul dintre ei premier! Ca să verifice dârzenia marinarului, trebuie să câștige. Iar ca să câștige, vor trebui să-l bată pe Stolojan. Cum? Nimeni nu știe prea exact. Văzând și făcând.
Titlu: "Succesurile" unei guvernări
Nr Editie: 2318 Data: luni 22 septembrie 2008
Destul de puțin băgat în seamă, „raportul” prezentat de premierul Tăriceanu, săptămâna trecută, după cei aproape patru ani de guvernare liberală a pus în evidență, așa cum era de așteptat, doar „succesurile”. Despre „eșece”, nici un cuvințel. Dealtfel, nici nu era nevoie. Vorbesc despre acestea, zilnic, foștii aliați ai liberalilor, care au uitat brusc și dintr-o dată, că timp de doi ani au fost parte și la bune, dar mai ales la rele. Uită democrat-liberalii că cei doar 4 kilometri de autostradă, pe care-i tot pomenesc, se datorează, în primul rând, incompetentului ministru Dobre, trimis în Executiv de Băsecu personal, din rezerva sa de cadre de la Primărie. Că acest ministru incompetent a stopat lucrările pentru o pretinsă verificare a contractului, pe care n-a mai reușit să o facă decât în sens invers: plătind mai mult, inclusiv penalizările și celelalte clauze prevăzute cu grijă de americani în contract. După blocajul acesta, alți doi ani au fost necesari ca să se urnească din loc lucrările, de data asta sub înțeleapta conducere a lui Orban, care se pricepe la drumuri cam la fel de bine ca și Dobre. Un alt ministru democrat (iar apoi și liberal) care își cotcodăcește pe toate drumurile criticile, este celebra Sulfina Barbu, din aceeași pepinieră băsesciană de la Primărie. Vezi bine, zice dânsa, inundațiile din ultimii doi ani s-ar fi produs pentru că nu s-au implementat programele domniei sale. Or programele domniei sale n-au însemnat altceva decât darea unor lucrări de hidroameliorații, mai mult sau mai puțin necesare, pe mâna clienților PD. Iar când a venit PNL-ul la putere, le-a luat de la aceștia, ca să le dea alor lor! Un succes în viziunea liberală ar fi mărirea pensiilor. Este chiar curios că un guvern liberal nu găsește să se laude cu altceva decât cu niște măsuri populiste de stânga. Zice Tăriceanu că creșterea economică neașteptată din acest an ar fi permis mărirea pensiilor de la 1 Octombrie, și nu sula pusă în coastă de PSD. De ce, însă, să nu se  arunce prostimii niște fărâmituri de la masa îmbelșugată a bogaților, taxați cu doar 16 la sută pentru  yachturi și pentru SUV-urile Hummer și Q7, la fel ca pentru bărcile cu vâsle și Daciile fraierilor? Pentru că dacă e vorba despre performanțe, aceasta este cea adevărată: guvernarea Tăriceanu i-a făcut pe bogații României mai bogați, iar pe săraci, mai săraci. Dintr-o simplă trăsătură de de condei: impozitul unic să trăiască!
Titlu: Guvernanți și guvernatori
Nr Editie: 2317 Data: sâmbătă 20 septembrie 2008
„Să nu vă prindă cumva dracul să trageți niște tunuri în final de mandat!” – i-a avertizat Mircea Geoană pe colegii săi de (ne)guvernare de la PNL, în cel mai pur stil caragealian. Adică, mai pe șleau spus, nu dați tunuri fără știrea sau participarea noastră! Rugat să explice avertismentul într-o emisiune TV, președintele PSD s-a eschivat elegant. Pentru noi, cei care știm obiceiurile guvernanților, care nu se schimbă cu una cu două, este destul de limpede și transpare chiar din câteva vorbe aruncate parcă din întâmplare. „Cred că acest aeroport poate deveni o problemă pentru cetățeni” – zice, grijuliu, premierul. Așa, într-o doară. Adică pentru bieții oameni care s-au înghesuit să dea căruțe de bani pe terenuri aflate gard în gard  cu aeroportul, și care acum își dau seama că îi deranjează zgomotul pe care-l fac avioanele. În consecință, fără să ne-o mai spună premierul, înțelegem că trebuie făcut ceva pentru „cetățeni”. Și acest ceva nu poate fi decât desființarea aeroportului. Ce urmează după, devine interesant: vă imaginați ce inginerii vor fi necesare pentru a da un nou viitor acestei întinderi de mii de hectare? Ce afacere senzațională va fi construcția unei noi zone rezidențiale de lux în coasta marelui complex comercial din Băneasa? Ce tun de final de mandat ar putea fi o ordonanță de guvern care schimbă destinația acestor terenuri? A ajuns într-o fază finală campania de „sechestrare” a Camerei de Comerț și a bunurilor sale. Echipa liberalului Vlasov și a liberalului Silaghi a trudit din greu să pună mâna – indiferent de mijloace – pe Camera București și – mai ales – pe ROMEXPO. Au fost sprijiniți în permanență de premierul liberal care nu vede nici el cu ochi buni îngrămădeala care se produce la fiece eveniment expozițional în aceste zone aglomerate. Ce-ați zice de o altă ordonanță de guvern pe final de mandat prin care se acordă o altă locație pentru ROMEXPO, urmând ca terenul de la Casa Scânteii să capete o destinație mai „pragmatică”? Una imobiliară, să zicem? V-ar deranja prea tare? Scrupuloși cum suntem noi, jurnaliștii, și invidioși pe deasupra, nu vedem cu ochi prea buni ascensiunea fulminantă a colegului Mihaiu până la funcția de  Guvernator al Deltei. Lui Tăriceanu&Comp i se pare însă pe deplin justificată decizia lui Korodi. De ce să n-avem acolo un om cu care să scoatem ochii presei? Că are și el niscai interese prin zonă (a zis-o Bittner, nu noi, și n-a prea fost contrazis) nu e rău, pentru că-i putem spori cointeresarea. Și cine o să-l scoată din funcție după doar 2-3 luni de mandat, fără să riște să-și pună în cap niște trusturi de presă­? Nu-i așa că miroase a tun, dintre cele de care pomenea Geoană?
Titlu: Candidatul - surpriză: MRU
Nr Editie: 2319 Data: marți 23 septembrie 2008
Personal n-aș prea agrea ideea unei culpe în faptul că un student eminent a fost remarcat și promovat în stucturile organizaționale ale vremii. Mi se pare chiar logic, pentru că sunt convins că eșaloanele superioare ale fostului partid comunist n-au fost populate doar de indivizi lipsiți de calități personale, compensate doar de slugărnicie și oportunism. Și nici oportunismul nu mi se pare, la urma urmei, o trăsătură sută la sută negativă: specularea șansei face parte din regula oricărui tip de competiție. Când a devenit, spectaculos e drept, secreatar de stat în guvernul Ciorbea, la Ministerul de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu nu avea un record personal la fel de spectaculos, cu excepția celui din perioada utecistă. Avea însă o mare dorință de a promova și era înzestrat cu calități ajutătoare. S-a bucurat și de sprijinul miniștrilor care s-au perindat, în perioada Convenției Democratice – Severin, Pleșu și Roman – la cârma Externelor și, dacă n-ar fi fost eșecul remarcabil al acestei guvernări – soldat printr-o masivă sancțiune electorală - poate că și cariera lui Mihai Răzvan Ungureanu a fi căpătat încă de atunci o altă traiectorie. Însă, cum se întâmplă, orice rău poate fi spre bine. Plasarea sa la SECI, la Viena, cu sprijinul direct al amicului Bodo Hombach, l-a ținut într-un con de umbră, dar l-a și protejat, prin lipsa expunerii mediatice. Așa încât atunci când s-a format Guvernul Tăriceanu, opțiunea pentru el, ca ministru de Externe, a apărut aproape ca una firească. Mai puțin firească a fost însă condiția în care l-a plasat evoluția relațiilor dintre președinte și premier. Aflat la mijloc, între ciondănelile și răfuielile dintre cei doi foști aliați, Ungureanu a fost nevoit să danseze pe sârma subțire a compromisului, ceea ce n-a putut duce la altceva decât la o cădere spectaculoasă, fără plasă. Incidentul românilor arestați prin Irak a produs o veritabilă criză internă, rezolvată doar prin demisia – atent negociată – a ministrului și prin întoarcerea sa la primitoarea Vienă, unde îl aștepta, de fapt, familia. Că chiar Tăriceanu avea să-l regrete, în perioada prestației dezastruoase a unui alt tânăr liberal, incomparabil mai puțin pregătit pentru această funcție decât Ungureanu (e vorba despre Cioroianu) e altă poveste. Cert este că Băsescu a avut un bun prilej de revanșă atunci când a funcția de director al SIE s-a vacantat prin demisia fostului său consilier și când propunerea ca Ungureanu să-i ia locul a reprezentat un fel de sulă în coasta premierului. Tăriceanu n-a prea avut loc de întors, fiind vorba și de un liberal de-al său și a înghițit, cu noduri, gălușca. De când e șef peste spioni, Ungureanu s-a comportat, în linii mari, în nota atribuțiilor de serviciu. A mai spart câteodată tăcerea cu declarații mai puțin diplomatice, dar care n-au mai făcut vâlva de altădată. Acum se află iar în colimatorul presei prin zvonurile de pe „surse” cum că Băsescu l-a pregătit pentru o nouă lovitură: propunerea sa ca viitor premier, într-un scenariu care implică repetarea clacării tradiționale a lui Stolojan. Cât e simplu scenariu și cât realitate, vom afla mai curând decât se crede…
Titlu: Guvernul Tăriceanu: Record de suspendări!
Nr Editie: 2320 Data: miercuri 24 septembrie 2008
Nu-mi amintesc ca fenomenul care marchează acut actuala guvernare să fi avut precedent. Au fost remanieri, au fost demisii prin mai toate guvernele de până acum, dar suspendări nu! Ce anume dă această nedorită notă de originalitate Executivului condus de președintele liberal? Este, în primul rând, rezultatul lipsei de coeziune. Inițial acest guvern s-a format pe două paliere: cu democrații pe care i-a impus Traian Băsescu, majoritatea din "pepiniera sa de cadre" de la Primărie, și cu liberalii liberi de alte atribuții, în special din prima linie a amicilor premierului, cărora li s-au adăugat reprezentanții celor două partide care au contribuit la formarea coaliției de guvernare: maghiarii și conservatorii. Ce a rezultat a fost un ghiveci de competențe și de interese, lipsit de coeziune și de viziune. Practic au funcționat - ca pe vreamea Convenției Democrate - mai multe guverne într-unul singur, premierul neavând prea multă autoritate asupra celor care nu făceau parte din partidul său. În aceste condiții, fiecare membru și-a văzut mai degrabă de interesele proprii și de partid, decât de cele ale țării. De la aceste viziuni au plecat și problemele. Cel mai pragmatic - Nagy Zsolt - a lucrat aproape pe cont propriu, făcând din MCTI o feudă maghiară pe care i-a arendat-o lui Stanchev. Mai timid, Șereș s-a jenat de unele dintre demersurile pe care a fost forțat, practic, să le susțină în Guvern (Petrom Service și cei 8%), dar a mers înainte. Atanasiu a căzut victimă conflictului dintre palate și iluziei că ar însemna ceva, personal, pe tabla de șah a puterii. A fost suficientă o reclamație a consilierei prezidențiale Săftoiu ca să zboare din funcția de la Industrie și să ajungă într-una mai mănoasă la AVAS. Despre bietul Remeș și caltaboșii săi ce să mai vorbim: a făcut figură de relicva dintr-o altă eră, un dinozaur al șpăgii, rătăcit printre prădătorii moderni. O altă victimă a conflictului deschis dintre premier și președinte a fost "tânărul mafiot" Chiuariu, ajuns prin protecție fenechistă într-un scaun mult prea fierbinte. Ultima piesă de pe tabla de șah a suspendărilor este ministrul Muncii, Păcuraru. Nu știu exact cât de victimă nevinovată este acesta. Știu doar că prin suspendarea sa Guvernul Tăriceanu își consolodează eticheta de Guvern corupt, în care mișună amatorii învârtelilor profesioniste. Evident că eticheta nu acoperă în întregime gama de motivații și de pretexte care au dus la această avalanșă de suspendări sau autosuspendări. Este un punct ochit și lovit de către președinte în meciul său în prelungiri cu premierul care, în urmă doar cu patru ani, îi era ca un frate. Frate - frate, dar...
Titlu: Ce semeni și ce culegi…
Nr Editie: 2321 Data: joi 25 septembrie 2008
Președintele Traian Băsescu și-a prezentat cel de-al patrulea mesaj către națiune în fața camerelor reunite ale Parlamentului. Reunite, e un fel de a spune. În timp ce președintele Senatului se află prin Mexic, iar cel al Camerei refuză ostentativ să participe la manifestările în care evoluează președintele, reuniunea a fost prezidată de „vici”. În sală au fost prezenți mai puțin de jumătate din numărul total de parlamentari, iar dintre aceștia majoritatea au reprezentat-o deputații și senatorii PD-L. Cu alte cuvinte, președintele s-a adresat, în primul rând, propriului său partid și celor câțiva „invitați speciali”. Evident că, în aceste condiții, mult mai inspirat ar fi fost dacă s-ar fi adresat națiunii, ca de obicei, de   pe treptele de la Cotroceni. Absenteismul masiv al aleșilor, la o manifestare la care s-a autoinvitat primul dintre aleși, apare din primul moment ca un gest nepolitețe. Nu față de omul Băsescu, ci față de instituția pe care acesta o reprezintă. Din al doilea, ea se înscrie ca un protest față de atitudinea exprimată constant de președintele Băsescu față de cei „322”. Întâmplător sau nu, aceștia au fost, în mare, cei care n-au onorat evenimentul, în mod justificat, dat fiind faptul că președintele nici nu și-a retras acuzațiile și nici nu și-a cerut scuze. Prezența sa în fața unor persoane pentru care nu manifestă nici un fel de respect nu are nici o logică, cu atât mai mult cu cât n-ar fi servit decât ca prilej pentru lansarea de noi acuzații. Nu este normal ceea ce se întâmplă, dar Traian Băsescu trebuie să realizeze, măcar acum, la final, că nu poți să culegi decât ceea ce semeni. În altă ordine de idei, discursul său de ieri ar fi meritat o altă primire. Lucru remarcat, de altfel, în funcție de propriile viziuni, de câțiva dintre reprezentanții opoziției. Mircea Geoană a întrezărit o posibilitate de a fi numit premier, în ciuda declarațiilor anterioare, iar PRM-ul și-a văzut confirmate, de la nivelul Cotrocenilor, propriile opțiuni electorale. Altminteri, am sentimentul că puterile din stat au ajuns la apogeul dezbinării, lucrând tot mai puțin și mai dezlânat pentru binele, proclamat doar, al nației care i-a ales.
Titlu: De la uninominal la unicameral
Nr Editie: 2322 Data: vineri 26 septembrie 2008
Dacă o să cadă votul uninominal din cauza "tertipurilor" Guvernului ("V-am spus eu?!" - va clama triumfător, președintele) în mâneca adversarilor acestei variante electorale rămâne o carte: cea a Parlamentului unicameral. De ce are România două Camere ale Parlamentului? Pentru că așa au considerat "părinții" Constituției că poate fi potolită foamea de funcții a noilor democrați de după Revoluție. Și așa putea fi continuată, pe șest, o tradiție care dubla sistematic schemele și numărul lefegiilor la stat. În comunism erau structurile de partid care le dublau, până la vârf, pe cele de stat. De ce ar fi fost altfel după? S-a propus și s-a acceptat cu entuziasm că democrația reală nu poate fi instaurată decât cu vreo 500 de parlamentari. Soluția n-a fost deloc justificată, deși era evidentă dublarea inutilă de competențe și faptul că mare deosebire între ceea ce fac senatorii și ceea ce fac deputații nu este nici astăzi. A contat doar faptul că partidele își puteau satisface clientela politică cu sinecuri bine remunerate și adăpate cu un număr impresionant de privilegii. În "fabrica de legi" muncesc cam o treime dintre "angajați", restul dormitează sau chiulesc pe bani publici. Este și motivul pentru care, în topul celor mai puțin credibile instituții, Parlamentul se situează pe unul dintre primele locuri. Pe nedrept, zic eu, pentru că rolul său este unul esențial, care ar trebui să se facă evidențiat într-un mod mult mai eficient decât se întâmplă acum. Această realitate a generat reacții. Una dintre primele propuneri de simplificare și de eficientizare a forului legislativ a aparținut conservatorilor. Ca mai toate ideiile lor bune, însă, nu a găsit susținere în mediul politic. Pentru că ea implică severe amputări de beneficii și de privilegii. Cine s-ar aștepta ca însuși corpul legislativ să demareze o astfel de inițiativă, se înșeală amarnic. Ideea conservatorilor a fost furată (ca multe altele) de dl Boc, șeful democraților-liberali, ca un colac de salvare al crizei de imagine în care risca să intre partidul. O criză pe care contestarea uninominalului de către peremiști risca să  o amplifice în cazul unei soluții afirmative în instanță. Demersul acesta de ultimă oră are șanse să găsească infinit mai multă susținere la masa de alegător decât uninominalul - o noțiune puțin înțeleasă și acceptată doar în speranța că o schimbare a sistemului de vot va schimba și oamenii. În cazul Parlamentului unicameral, lucrurile sunt infinit mai clare: cetățeanul percepe această idee ca pe o sancțiune a parazitismului politic și ca pe o ușurare a bugetului, în același timp. Iar o soluție concretă poate veni, de data aceasta, de la un referendum care promite să se bucure de incomparabil mai mult succes decât toate cele de până acum. Și probabil că acesta este atu-ul secret al președintelui, de la care acesta așteaptă primenirea clasei politice. Încă o iluzie, printre multe altele, pentru că această primenire reprezintă o chestiune de fond și de durată, nu una de formă și de circumstanță.
Titlu: Tehnologia soluțiilor imorale
Nr Editie: 2323 Data: sâmbătă 27 septembrie 2008
Am fi rămas etern în ceață dacă, după cumintele discurs scris de alții, de miercuri dimineață, miercuri seara n-ar fi venit dl. președinte, la TV și la Radio, să ne traducă ce-ar fi vrut de fapt să spună în respectivul mesaj, adresat națiunii, peste capul disciplinaților parlamentari democrați prezenți în sală. Zicea președintele că totul s-ar fi datorat dorinței fierbinți de a se începe noua guvernare cu cota unică de impozitare (altminteri, o inițiativă pesedistă, pusă pe tapet de fostul ministru al Finanțelor, Tănăsescu, și retrasă în urma mustrărilor prezedențiale). Ca să se aplice cota unică era nevoie de guvern până în Revelion. Or guvern nu se putea face doar cu ce avea alianța. Lipsea acel „și-un pic” pe care-l deținea conservatorul Voiculescu și ai săi. Așa încât scopul nobil a justificat „negocierea cu adversarul”, chiar dacă procedeul putea să pară nițel imoral. Pentru că, adaugă tot acum, la spartul târgului, președintele, când a zis ce-a zis nu s-ar fi referit explicit la Voiculescu și partidul său. La soluția imorală la care „am recurs după ce am văzut trecută legea și introdusă cota unică”. Cu alte cuvinte, din filosofia d-lui președinte făcea parte și celebrul principiu că poți să te faci frate cu dracul, până ce treci puntea. După aia-l faci imoral și-l pui la zid. D-lui preșdinte i-a mai scăpat, însă, un porumbel: ar face și acum același lucru! Adică, dacă ar fi vorba – înțelegem noi – să pună la cale, după alegeri, un guvern care n-are susținerea necesară (un PDL fără 51%, de pildă) n-ar ezita niciun moment să-l mai cheme odată la Cotroceni pe mogulul din Băneasa și să-i ceară un nou sacrificiu pentru binele patriei! Ceea ce a fost însă, cu totul nou, pentru discursul și adnotările de miercuri, a fost acest entuziasm față de realizările cotei unice. Cea care l-a făcut pe Patriciu mai bogat decât era, pe moguli, mai puternici deât erau, iar poporului căruia-i propunea să trăiască bine, i-a tăiat și ultima speranță de a trăi decent. Curat imorală, soluția, dom’ președinte!
Titlu: Uninominala Elena și uninominalul Gigi
Nr Editie: 2324 Data: luni 29 septembrie 2008
Uite că celor care-au cârtit împotriva votului uninominal începe să le dea realitatea dreptate. Nici n-a început campania electorală și colegiile s-au umplut de tot soiul de „vedete” care, de cele mai multe ori, n-au nimic în comun cu politica. Căci ce poate avea doamna Udrea? Acest personaj care acum trei ani, când avansa deja spectaculos până la funcția de consilier prezidențial, habar n-avea că Norvegia nu e în UE și că nu e condusă de președinte, ci de un rege. Orice om cu bun simț, după această gafă monumentală care apus-o în situația unui ridicol enorm, s-ar fi dus frumușel acasă și și-ar fi văzut de curățenie cu mopul și de croșetat, fără a mai scoate capul în lume. Pe doamna Udrea episodul a îndârjit-o însă și și-a multiplicat până la absurd gesturile ostentative, interpretând fără har fel de fel de roluri: de la femeie de serviciu în școală, până la casnică tricoteuză nimerită din greșeală pe la TV. Mai nou, bate toate recordurile făcând pe jurnalista și citind știri de pe prompter la o emisiune pentru adolescenți. Și pentru ce tot acest calvar? Pentru un loc de deputat uninominal! Pe care l-ar fi putut dobândi, incomparabil mai simplu și mai lesne dacă o pitea Boc pe vreo listă! Aceleași cazne și eforturi pentru Gigi Becali. Omul nu e lipsit de calități, dar i s-a urcat paranoia la cap. S-a mutat într-un palat și deja se crede împărat (chestie specifică unei anumite etnii, alta decât a sa) și tinde să creadă că se înjosește mutându-se la Cotroceni. Vrea să fie deputat ca să-i învețe pe români ce înseamnă să fii patriot! Și nu face asta pe bani! Dovadă, candidează în sectorul 5, unde sunt cei  mai săraci alegători. Cei pe care i-a mituit deja, în câteva rânduri! Nu se asociază cu un alt partid din mândrie – nu că nimeni nu se arată interesat și, în dezordinea mentală la care l-a adus bătălia asta pe două fronturi –fotbalul și politica – e convins că în noiembrie sunt alegeri europarlamentare! Cu tot absurdul și cu tot ridicolul de care se înconjoară aceste personaje, posibilitatea ca ele să facă parte din viitorul corp legislativ este tot atât de mare încât te întrebi cui a folosit această campanie disperată în favoarea unui sistem care în nici un caz nu acoperă imperfecțiunile votului pe liste.
Titlu: Catindatul Călinescu
Nr Editie: 2314 Data: miercuri 17 septembrie 2008
În timp ce candidata Oana Zăvoranu mai stă pe gânduri, dacă să candideze sau nu pentru Vadim, candidatul Florin Călinescu e hotărât sa devină politician liberal. Propensiunile politice ale celui care a devenit vedetă parodiindu-i pe politicieni nu sunt chiar de ultimă oră. Măgureanu a vrut să facă din el candidatul la președinție a defunctului său partid. O vreme a cochetat cu ideea de a reprezenta comunitatea romilor, față de care are o deloc ascunsă simpatie, printre apropiații săi numărându-se și Mădălin Voicu dar și Gheorghe Florea de la Bragadiru. Cu vreo două legislaturi în urmă mergea pe la școlile de partid – sau cum se numeau atunci – și le dădea lecții tinerilor, sub privirile admirative ale lui Meleșcanu, pe vremea aceea șef al unui alt partid. Ultima sa performanță, politică să-i zicem, o reprezenta șarja pe alocuri grosieră, a președintelui Boerescu, într-un sitcom care n-a prea dat telespectatorii PRO TV pe spate. Prezența popularului actor de comedie printre candidații pentru viitorul Parlament este expresia cea mai plastică a ceea ce devine, în hei-rup-ul negândit care a dus la adoptarea în pripă a acestei formule, votul uninominal. Singurul lucru care contează, în viziunea șefilor de partide confruntați cu nemilosul prag, este notorietatea candidaților. Nu mai este vremea locomotivelor, să agăți după o personalitate cunoscută, vagonul de listă cu tot felul de plătitori de bilete de care n-a auzit nimeni. Acum bătaia e pe viață și pe moarte, în fiecare colegiu, și câștigă cel mai cunoscut, nu cel mai priceput. Florin Călinescu este un astfel de exemplar. Actor talentat, dar modest, el și-a făcut intrarea în galeria VIP prin exploatarea inteligentă a unei șanse: aceea pe care i-a dat-o Sârbu când l-a pus să facă emisiunea matinală în care acesta își putea lăsa liberă incontinența verbală fără prea multe riscuri. Treptat, Călinescu și-a făcut o echipă și a dezvoltat un soi de scheci bazat pe suculenta actualitate a vremii, care s-a bucurat de succes. A fost promovat la orele serii și succesul a ținut atâta timp cât s-a întins în conformitate cu plapuma sa intelectuală: 10-15 minute. Când a trecut la forme mai complexe -  de genul moderării de emisiuni cu invitați – carențele de cultură și instrucție au ieșit la iveală și succesul a început să scadă. Pentru un actor, însă, succesul e ca drogul. Călinescu a refuzat să înțeleagă că nivelul maxim de incompetență la care ajunsese se datora nu doar circumstanțelor, dar și mașinăriei complexe puse la dispoziția sa de post. Orgoliul l-a mânat spre un rol ultracomplex, managerialo - vedetist, la muribundul Tele7abc, unde n-a reușit, în ciuda milioanelor cheltuite de patronul Robinson, nici o revitalizare. A reușit însă un naufragiu perfect, părăsind barca cu puțin înaintea scufundării și revenind, în cele din urmă, cu coada între picioare, de unde plecase. Cum nimeni nu învață nimic, nici din succesuri și nici din eșece, Călinescu nu e scutit de acest sindrom. Culmea este că posibilitatea de a ajunge în instituția de care și-a bătut joc cu consecvență este considerabilă. Odată ajuns acolo, are două șanse: să se ia în serios și să eșueze lamentabil, sau să-și joace în continuare rolul de pe scenă. Și într-un caz și în altul nu are decât de pierdut.
Titlu: Proiectele mari, de la sfârșit de mandat!
Nr Editie: 2312 Data: luni 15 septembrie 2008
Au guvernările noastre un obicei: spre sfârșit de mandat să lanseze proiecte de anvergură. De ce n-o fac pe la începutul guvernării, și o lasă pe când nu se știe dacă le vor putea duce la bun sfârșit? Iată, de pildă, proiectul noului aeroport al Capitalei. Desigur, Otopeniul a devenit insuficient, iar Băneasa începe să semene cu o autogară de provincie în care se bulucesc abonații la RATA. Traficul aerian crește exponențial, semn că românii nu mai au timp de pierdut prin trenuri și autobuze, zile în șir. Și atunci e limpede că e nevoie de un nou aeroport. Era deja de câțiva ani, dar să fie și în ultimul ceas. Guvernul a anunțat prin gura ministrului de la Transporturi că acesta se va face pe undeva, prin Sudul Capitalei. N-a dat mai multe amanunte, să nu se prindă speculatorii de terenuri. Când o să fie cazul, ne spune dl. Orban exact unde se va face. Cam în același timp, același guvern a lansat proiectul unui mare campus universitar. Câteva sute de hectare, unde se vor concentra instituții de învățământ și dotările aferente, eliberând centrul de aglomerația studențească. Va fi ca prin străinătate, unde cei care vor să învețe o fac în liniște, departe de lumea dezlănțuită și de zarva orașului. Guvernul gândește bine și acționează în consecință. Ieri, parcă, s-a anunțat că începe demolarea unei părți a Palatului Victoria, ca să se poată construi o aripă mai mare și mai frumoasă, în care să încapă puzderia de funcționari care umplu acum până la refuz birourile calibrate pe organigrame din alte timpuri. Pentru cine s-ar întreba de ce se zbate Tăriceanu să creeze cele mai bune condiții viitorului premier, care ar putea fi chiar Stolojan, un singur răspuns de bun simț poate fi dat: pentru că nu e egoist, pentru că-l preocupă binele națiunii și nu propriile interese (numai să nu se întâmple să se demoleze aripa cu pricina și să rămână așa). Tot acum s-a declanșat și un alt proiect, de modernizare a Teatrului Național. Se modifică structura, apar spații noi care să facă din el un veritabil centru cultural. Evident, toate aceste proiecte înseamnă foarte mulți bani. Pe care actualul guvern nici măcar nu-i are, el mizând pe bugetele viitoare. Important este ca lucrările să înceapă. Dar, repet întrebarea, de ce tocmai acum, pe final de guvernare și într-o perspectivă nu foarte favorabilă pentru acesta? Răspunsul este uimitor de simplu: pentru că toate aceste proiecte sunt producătoare de bani, de privilegii, de beneficii private. De bani pentru partid, în special. Păi chiar credeți că Orban n-a dat de veste celor interesați și dispuși să cotizeze, unde va fi amplasat aeroportul? Că Iorgulescu n-are el nevoie de fondurile care se vor scurge pe lângă contractul cu firmele care vor executa lucrările pentru refacerea Naționalului? Că dl. Adomniței n-a vizat și el niște parteneri care să livreze la cheie suprafața necesară campusului, din terenuri deja achiziționate? Toate aceste proiecte sunt producătoare de bani atât de necesari campaniei electorale și câștigării unei poziții cât mai bune în viitorul ciclu. Chestia asta n-au inventat-o liberalii, dar ei se dovedesc a fi mai prompți decât alții. În fraierirea electoratului și în sfidarea bunului simț. Deocamdată. Următorii vor veni cu ce-au învățat de la ei și ceva pe deasupra. E doar legea progresului!
Titlu: De ce vrea Tăriceanu monarhie...
Nr Editie: 2301 Data: marți 02 septembrie 2008
Aruncarea pe piață a ideii unei restaurații monarhice este un gest pe care premierul Tăriceanu îl poate explica într-un singur fel: arătarea pisicii! Evident, celui care ar putea fi înlocuit printr-o astfel de procedură! Din păcate, ideea vine când nici măcar Casa Regală nu mai crede în ea. În posibilitatea realizării ei. Dacă din 1990 până în 1996 subiectul mai stârnea niște dispute, și asta la nivelul unor cercuri din politică și mass media, astăzi nu mai are nicio rezonanță. Casa Regală s-a reintegrat în societatea românească cu o discreție ce nu-i poate fi decât folositoare. Aproape uitat de generațiile tinere, Regele Mihai a reapărut ca o sperietoare alăturată agresiunii „moșierilor”, de după Revoluție. Prima sa tentativă de revenire în țară a produs confuzie și interpretări radicale. Episodul urmăririi sale pe autostarda spre Pitești și îmbarcarea cu forța în avionul cu care trebuia să se întoarcă în Elveția rămâne unul dintre cele mai jenante din lunga istorie a revenirii la normalitate. Adoptat ca un instrument de luptă împotriva FSN-ului, Regele a contribuit direct la descalificarea parlamentară a PNL-ului din 1992. Propus în mod absurd drept candidat la președinție de către Câmpeanu&Co, regele a lăsat partidul istoric în afara Parlamentului. Revenirea „legală” în țară în scurta vizită din 1992, a produs o inflamație publică rămasă însă fără urmări. Ultima miză regală a fost cea din 2006 când în primele sale declarații candidatul Constantinescu promitea, regretabil, că dacă va câștiga îl va readuce pe rege pe tron. A renunțat rapid la idee și regimul Convenției Democratice s-a dovedit a fi mai refractar decât FSN-ul la ideea reintegrării regalității în societatea democratică. Au trebuit să iasă de la guvernare, cu coada între picioare, adepții regalității, pentru ca în ultimul său mandat Iliescu să facă câteva mutări neașteptate dar eficiente: de la vizita-surpriză la Versoix, când se afla la o conferință la Crans Montana, și până la retrocedarea Palatului Elisabeta și a altor proprietăți regale, culminând cu numirea principelui Duda ca ambasador itinerant, de către Adrian Năstase – au fost mișcările iscusite care au anihilat, practic, orice tentativă de resuscitare a ideii monarhiste. Acum, liberalul Tăriceanu, uitând de lecția din 1992, agită din nou ideea restaurației, în speranța că îi va da ceva fiori pe șira spinării lui Băsescu. Ca orice gest nu prea cugetat, se poate lăsa cu urmări neplăcute pentru cel care-l face.
Titlu: De ce mor românii...
Nr Editie: 2302 Data: miercuri 03 septembrie 2008
A mai murit un român. În Afganistan. Este tributul pe care-l plătim condiției noastre actuale, de țară implicată în sistemul organizațional mondial. Nu contează că n-am avut vreodată, de-a lungul istoriei, ceva de împărțit cu Afganistanul. Suntem acolo, însă, în virtutea unor angajamente ce ne luptă în virtutea condiției lor de luptători profesioniști. În fișa postului lor este inclusă și posibilitatea de a-și pierde viața în luptă, nu doar cea a dolarilor pe care-i încasează și din care visează să-și facă o casă sau o mașină. Sunt cele două alternative ultime: o viață ceva mai bună, casă pentru ei și familiile lor, sau o cruce și onorurile militare. Cu toate acestea, emoția care ne încearcă, la nivel național, cu fiecare episod tragic de acest fel, este mare. Poate prea mare – fie-mi iertată îndrăzneala. Pentru că românii nu mor doar în Afganistan. Ei mor zilnic și în număr nefires de mare acasă. Pe drumurile și șoselele patriei. Este un tribut parcă de neevitat adus condiției de om modern, care face din automobil expresia unui mod de viață. Dintre milioanele de români care se urcă în fiecare dimineață în mașină  și pornesc spre destinațiile unde au treabă, câțiva – adeseori  zeci – nu se mai întorc acasă. Ei sunt descarcerați cu dificultate din maldărele de fiare contorsionate în care-și găsesxc sfârșitul, și fac ultimul drum spre morgă sau spre cimitir, însoțiți de disperarea sau de resemnarea celor pe care-i lasă în urmă. Moartea în accidentele de circulație este una dintre formele cele mai iraționale și mai absurde prin care oamenii se despart de această lume. Pentru că accidentele nu sunt – teoretic măcar – inevitabile. La originea fiecărei întâmplări stau motive de ordin subiectiv: nepricepere, grabă, asumare de riscuri, neatenție, inconștiență. Nimic nu a putut dovedi că există accidente care trebuie să se întâmpkle, care nu pot fi evitate. De aceea li se și spune așa: accidente. Cu toate acestea, parcă nimic nu reușește să-i facă pe ce care se așează zilnic la volan să se gândească mai serios la consecințele unor gesturi care-i pot omorî, sau care pot curma vieți nevinovate. Căci aceasta este o altă față a accidentului: poți tu să fii cât de corect, cât de atent, cât de prevenitor! Nimic nu te poate salva de consecințele existenței în trafic a celor pentru care aceste lucruri nu valorează nimic. Și în virtutea cărora poți deveni, în câteva fracțiuni de secundă, criminal sau victimă nevinonată. Stau uneori și mă minunez de faptul că date fiind toate imponderabilele din acest proces – transportul pe drumurile publice – consecințele grave sunt mult, infinit mai puține decât cele care în mod probabilistic s-ar putea produce și că însăși funcționarae acestui mecanism se bazează pe  un element extrem de fragil: încrederea. Încrederea că ceilalți participanți la trafic sunt atenți, prudenți și animați de respectul față de reguli. Fără această încredere probabil că n-am cuteza să ieșim pe stradă. Revin însă de unde am plecat: mi-e greu să înțeleg de ce, în ciuda tuturor evidențelor care arată că accidentele nu sunt întâmplătoare, că ele au cauze concrete și evidente, continuăm să ignorăm factori care le-ar putea face evitabile și plătim, în continuare, un tribut tot mai mare de vieți omenești pe altarul zeului Automobil?
Titlu: O găselniță anti-băsească: candidatura la funcția de premier!
Nr Editie: 2303 Data: joi 04 septembrie 2008
Este pentru prima dată când se lansează, cu mare zarvă, un nou tip de candidatură: cea la funcția de premier. Pentru cititorul – chiar și superficial – al Constituției – este limpede care sunt categoriile de demnități care pot fi câștigați prin vot: primar, parlamentar, președinte. Funcția de premier făcea parte din categoria  celor ce se aplică prin numire. Adică puteai deveni premier dacă avea cine să te numească. Acum încep să am impresia că la sfârșitul lui Noiembrie se vor introduce pe buletinele de vot și numele aspiranților la șefia Guvernului! Este, dealfel, o ceva mai veche idee, lansată de un gânditor profund în ale politologiei, aflat acum într-o funcție numită la Președinție. Dl Avramescu își dăduse cu părerea într-o emisiune televizată și ajunsese la concluzia că așa s-ar rezolva mai multe probleme. De fapt, cel care a generat un astfel de proces, este însuși șeful dlui Avramescu. Imun la reguli și tradiții, Traian Băsescu este cel care a încălcat pentru prima dată procedura constituțională,  că cel însărcinat cu formarea unul nou guvern este reprezentantul formațiunii sau a alianței care, în urma alegerilor, deține majoritatea. După alegerile legislative din 2004, majoritatea era deținută de PSD. E drept, cu ajutorul aliatului electoral, Partidul Conservator. Atunci Traian Băsescu a reformulat prevederile constituționale și, având el deja un cui împotriva lui Năstase, l-a desemnat cu formarea noului guvern pe amicul său Tăriceanu. Odată desemnat, s-a preocupat și de organizarea unei majorități parlamentare: l-a înghesuit pe Copos să-l convingă pe Voiculescu că dacă rămâne cu Năstase, n-are nici o șansă, că el nici picat cu ceară nu-l va nuni pe acesta premier. Unica soluție era să treacă în barca Alianței, în felul acesta deschizându-li-se conservatorilor noi orizonturi de acțiune și notorietate. Mișcarea i-a reușit, Năstase și PSD-ul au rămas cu buzele umflate și la cârma țării a venit cel care avea să-și dovedească cu atâta brutalitate lipsa de recunoștință față de cel care făcuse  dintr-un fost manechin diamai premierul. Ce se întâmplă acum? De ce s-au înghesuit și Geoană și Tăriceanu să se înscrie pe lista de premieri, pe care până atunci figura doar numele lui Stolojan? Și-au imaginat ei că, sensibil la noțiunea de demnitate, Băsescu se va răzgândi și-l va lăsa baltă pe „dragă Stolo” de dragul Constituției? Că nu va face apoplexie în momentul în care l-ar chema pe Mircică sau pe Călin și le va spune: faceți băieți, Guvernul? Nu cred! Mai degrabă cred că este vorba despre o manevră a celor doi outsideri de a genera un curent de opinie care să incrimineze ostentația cu care președintele vrea să ia sub aripa sa ocrotitoare și Guvernul, pe care-l va încredința – indiferent de rezultatul alegerilor – copiilor săi de suflet din PD-L. Cu ce șanse? Evident, minime, dacă-l cunoști cât de cât pe dărzul marinar de la Cotroceni.
Titlu: Trântă româno-ucrainiană, la Haga
Nr Editie: 2304 Data: vineri 05 septembrie 2008
La Haga a început procesul intentat de România Ucrainei. Sunt în joc chestiuni legate de platoul continental al Mării Negre (faimoasa Insulă a Șerpilor) și canalul Bâstroe. S-a ajuns acolo pentru că lungul șir de tratative dintre cele două părți nu a dus la niciun rezultat. Or, în astfel de situații, intră în joc arbitrajul internațional. Relația noastră cu Ucraina a fost aproape întotdeauna, după declararea independenței acestei țări, una pe muchie de cuțit. Tradiționaliști sau reformiști, cei care s-au aflat în fruntea țării nu au renunțat nici un moment la orgoliile de mare putere, și nucleară pe deasupra, a moștenitoarei unei bune părți din „averea” fostei Uniuni Sovietice. Dar, dincolo de arsenalul nuclear, cea mai importantă moștenire a vecinilor noștri de la Nord-Vest este aroganța. Parte integrantă a imperiului țarist și, după aceea, a celui comunist, Ucraina s-a identificat practic cu Rusia, preluîndu-i și continuîndu-i metodele. Cu ceva mai puțin talent decât al celor de la Kremlin. La Kiev s-a instalat de o bucată de vreme – după o revoluție portocalie orchestrată în Occident - un guvern pro-occidental. Pro-occidental doar în idea unei concurențe făcute marelui frate. Pentru că, altminteri, democrația lui Iuscenko nu diferă cu nimic de cea a lui Putin, dar n-are prea multe asemănări cu cea a lui Bush. Dorința Ucrainei de a intra în NATO face parte din jocul zonal de interese, acesta dorind să joace un rol mai important decât cel pe care i l-a atribuit Kremlinul. Având în nas cârligul energetic, Iuscenko se face că joacă pe partitura occidentală, interesele sale vitale ținându-l, însă, strâns legat de Rusia. Dacă nu prin altceva, măcar prin cel mai mare număr de rusofoni, sau de nostalgici ai imperiului sovietic, care populează această mare țară. Nu cred în șansele Ucrainei de a adera la NATO. Dar pentru noi aceasta ar fi singura speranță a rezolvării problemelor noastre bilaterale. Nu Haga, ci Bruxelles-ul ar putea decide partida. În fața amenințării unui veto din partea României – teoretic, foarte posibil – Ucraina ar trebui să renunțe la pretențiile sale, înțelegând că altfel nu are șanse. Din păcate, Băsescu n-a prea cutezat să-i dea de înțeles acest lucru amicului său Iuscenko, preferând să-i înghită mojiciile și să-i suporte aroganța. Repet însă, această situație ar putea fi valabilă doar în situația în care opiniile divergente din NATO s-ar putea aduna în favoarea Ucrainei, ceea ce în viitorii ani mi se pare puțin probabil. Chiar dacă Ucraina constituie un reper mai important și mai relevant decât Georgia pentru NATO, aderarea sa rămâne un obiectiv de  neatins, cel puțin atâta vreme cât Rusia dispune, discreționar, de robinetul energetic.
Titlu: Ultima bătălie țărănistă pentru... sediu!
Nr Editie: 2305 Data: sâmbătă 06 septembrie 2008
Controversata istorie modenă a Partidului Național Țărănesc – devenit în noua sa ediție și Creștin și Democrat – a durat doar 10 ani: de la înscrierea sa la tribunal, de către Coposu&Comp, până la dezastruosul final al guvernării 1997 - 2000 care l-a făcut să eșueze în afara parlamentului. De atunci încoace PNȚCD a mai fost doar, din când în când, o prezență pitorească prin trecerile succesive dintr-o mână moartă în alta. Partidul și-a reluat activitatea sub presiunea generației „1945”, trecută prin pușcăriile comuniste. Aparența gerontocratică a fost atenuată de câteva figuri mai tinere, care au purtat povara unor funcții sau promovări datorate comuniștilor sau Securității. PNȚCD-ul a fost principalul beneficiar al dorinței de schimbare, după experiențele social-democrate din primii săi ani de democrație, electoratul punându-și în el mai multe speranțe decât putea să ducă. Poziția dominantă în cadrul Convenției Democrate și-a datorat-o, în primul rând, prestigiului personal al lui Corneliu Coposu, iar în al doilea, eșecului înregistrat de liberali la alegerile din 1992 și fărămițării care i-a urmat. PNȚCD s-a trezit la guvernare, în 1997, fără cei 11.000 de specialiști și cu un președinte băgat pe gât de Alianța Civică. Nevoit să împartă tortul executiv cu liberalii și democrații, prin poziția sa aparent dominantă n-a făcut altceva decât să achite deconturile tuturor eșecurilor. Confruntat cu democrații rapaci și cu liberalii ezitanți, partidul venerabilului Diaconescu n-a reușit nici măcar să-și digere proprii premieri – Ciorbea și Vasile, darmite să mai și conducă în mod efectiv țara. Rupți de realitate, țărăniștii au îmbrățișat perfida propunere social-democrată de a se ridica pragul electoral la 5%, fiind primii care s-au împiedicat de el și au rămas pe dinafară. Din acest moment s-au declanșat lupte fraticide lipsite de obiect care au lăsat în cele din urmă o carcasă goală pe care s-au mai bătut fără rost câțiva veleitari nostalgici. Partidul a revenit în actualitate în momentul în care foștii Aliați au început să-și caute un sprijin care să-i scoată din izolare. Oferta PNL-ului a fost urmată, prompt, de apariția unei aripi susținute nu prea discret de PD-L. Cadavrul fostului partid a fost revendicat de două grupări la fel de perdante, care până la urmă nu mai au de împărțit decât... sediile, câte au mai rămas. Și să-și asume costurile funeraliilor definitive.
Titlu: Alianțele pro și contra naturii
Nr Editie: 2306 Data: luni 08 septembrie 2008
Asta ar putea fi prima lovitură de teatru a actualei stagiuni politice. Cea de-a doua ar fi putut fi o refacere a Alianței DA. Cum nimic nu este imposibil în politică, mă așteptam să-i văd din nou, braț la braț, pe Băsescu și Stolojan, eventual cu unul lăcrimând pe umărul celuilalt. Dat fiind ultimele declarații, asezonate cu injurii pe care hârtia încă le mai suportă, această probabilitate capătă un contur mai neclar. Oamenii sunt oameni, își pot ierta reciproc multe lucruri, inclusiv trădări, dar există și o limită, pe care cele două partide – PD-L și PNL – par să o fi atins. Un fapt, minor în aparență, deschide însă o perspectivă surprinzătoare: Vadim și-a putut păstra scaunul de vicepreședinte al Senatului cu sprijinul cui credeți? Al celor mai înjurați colegi din Parlament: democrații. Aceștia au votat cu Vadim în chestiunea funcției cedate de PC într-un moment în care păreau să nu mai aibe nevoie de ea, și reclamată atunci când s-a considerat că este momentul să i se dea Tribunului, rămas singur pe covertă, lovitura de grație. Rezultatul: Vadim își păstrează pentru încă trei luni funcția și privilegiile – în special acela de a vorbi de la tribuna Parlamentului și nu din sală. Grija cu care Emil Boc a ținut să justifice acest gest ridică mari semne de întrebare: să-i fi lovit, așa deodată, în moalele capului, pe democrați, spiritul de echitate? Să fi votat ei din conștiință pentru cel considerat nedreptățit? Să fie gestul lor unul gratuit, de genul celor care nu se prea întâlnesc în politică? Sincer, nu cred. Nu cred că un partid condus de oameni pragmatici, care în general nu-și fac prea multe scrupule, devine peste noapte unul de deontologi. PD-L-ul lui Băsescu are o problemă: e drept, e primul în sondaje, dar zestrea sa îi este insuficientă pentru a guverna, doar cu binecuvântarea președintelui său. Dar mai mult decât atât, PD-L-ul este un partid izolat, fără aliați și fără prieteni. Este o condiție pe care o datorează în special președintelui, care a reușit să-i îndepărteze, prin stilul său, pe toți cei care ar fi putut să facă oarece front comun cu ei. Încercarea de a sparge PNȚCD-ul a fost una eșuată, și, oricum, beneficiul unei astfel de susțineri este zero. De ce să nu se încerce o apropiere de PRM, partid care, cu ultimele zvâcniri ale liderului său, se mai poate salva? O alianță PD-L – PRM, oricât de împotriva naturii ar părea, poate fi o soluție. Nu mai morală decât altele, dar în mod cert mai eficintă. Și atunci să nu ne mai mirăm – oricât de mare este imprevizibilitatea lui Vadim – dacă la iarnă vom avea avea pe baricadă o Alianță „pentru țară și Președinte”...
Titlu: Extravaganța lui Ceaușescu
Nr Editie: 2308 Data: miercuri 10 septembrie 2008
Faptul că Nicolae Ceaușescu a fost înălțat pe cea de-a treia poziție într-un clasament al dictatorilor extravaganți, alcătuit de cotidianul briatanic ”The Times”, poate să ne umple de mândrie. Iată, am dat lumii, dacă nu alte valori, măcar un dictator extravagant. Ceaușescu este precedat de liderul de la Phenian, Kim Jong Il și de președintele filipinez Ferdinand Marcos. Am, însă, rezerve serioase față de extravaganța lui Ceaușescu. Dacă alte trăsături specifice lui Ceaușescu îl plasează pe merit într-o astfel de galerie, nu extravaganța este cea dominantă în cazul său. Se știu multe despre Kim Jong Il, despre veleitățile sale de cineast, despre vânătoarea sistematică de fuste, despre ideile sale năstrușnice. Nu cred însă că o comparație între el și Ceaușescu stă în picioare. După cum nici între Ceaușescu și Marcos n-ar putea fi găsite prea multe similitudini. Când și-a părăsit țara, Marcos avea în băncile străine miliarde de dolari, pe care văduva sa i-a cheltuit cu frenezie . Când a trecut Ceaușescu dintre cei vii, a lăsat într-un fișet câteva carnete CEC cu sume modeste pe numele copiilor săi. Oricât ar părea de ciudat azi, Ceaușescu n-a avut o avere personală. Nici nu avea nevoie. Prin calitatea sa putea dispune de orice ar fi dorit. Dorințele sale personale au fost totdeauna cumpătate. Iubea fastul, dar nu pe cel propriu. Considerându-se cel mai iubit, primea onorurile ca pe unele dedicate unui simbol și nu unei persoane. Mentalitatea sa de țăran îl făcea să procedeze – la nivel macro – precum străbunii: clădea o casă mare, dar își ținea familia – țara – în bucătăria de vară, pe mâncare puțină și muncă multă. Extravaganțele lui arhitectonice pălesc cu timpul și nu mai apar atât de hazardate. Nici demolarea Bucureștiului vechi ( oare Haussmann n-a fost considerat și el un criminal când a croit noul Paris?) și nici proiectele „megalomanice” (altminteri de un nivel modest) nu par să-l mai incrimineze astăzi. Mă întreb cum s-ar fi descurcat orice guvern care ar fi tzrebuit să ia de la zero proiectul metroului, sau al  regularizării Dâmboviței și nu-mi vin în minte decât scandalurile de corupție și hoțiile care s-ar fi iscat. Cât despre opulența traiului lui Ceaușescu, mi-aduc aminte comentariile din prima fază , în 1990, despre „Palatul” său din Primăverii, considerat de jurnaliștii francezi  o modestă casă de mic burghez. Noi nu vedeam atunci decât robinetele de aur (?!) din baie și cele câteva zeci de perechi de încălțări din garderoba Elenei, pe care le-au luat ca amintire primii „vizitatori” ai palatului. A fost Ceaușescu dictator, dar nici pe departe unul atât de extravagant, cum cred englezii care l-au purtat cu trăsura regală prin Londra.
Titlu: (Pi)Țurcă contra Fotbal
Nr Editie: 2307 Data: marți 09 septembrie 2008
Nu sunt deloc de acord cu valul de reproșuri care s-a abătut asupra naționalei de fotbal: nu a fost o înfrângere rușinoasă. A fost pur și simplu o înfrângere în fața unei echipe mai bune. Pentru că estonienii au fost în mod evident peste locul pe care îl ocupă în clasamentul FIFA. O echipă care joacă așa cum au jucat elevii necunoscutului antrenor portughez are tot dreptul să aspire a se clasa printre primele puteri ale fotbalului. În timp ce băieții noștri au jucat cum au știut și cum au putut - ar fi absurd să credem că n-au dorit să câștige, să fie mai buni - un fel de "Țurcă", estonienii au practicat un fotbal limpede, ofensiv, cu faze de atac lucrate, nu nimerite, și cu evidenta dorință de a ieși din teren cu capul sus. Ceea ce s-a și întâmplat. Am văzut la ei câțiva jucători asupra cărora se vor repezi de mâine marile echipe, scoțând din bugete milioane bune. În timp ce în mica țară baltică, fotbalul a crescut constant, bazându-se pe principii sănătoase și pe multă muncă, la noi acest sport parcurge un traseu invers. Fotbalul românesc este bolnav, foarte bolnav. Îl roade un soi de cancer care are, uneori, perioade de remisiune, și crezi ca pacientul care se face bine, dar nu e decât o aparență, și boala lucrează mai departe. Acest cancer a apărut odata cu cohorta de "investitori" de doi bani, care au făcut din acest sport obiectul tranzacțiilor lor dubioase. Care au scos talentele pe tarabă, nelăsându-le să confirme, care au aranjat sistematic rezultate pentru a avea ei câștig de cauză, descurajând total încrederea oamenilor în valoare și corectitudine. A fost opera unei Federații constituite pe principii mafiote, ai cărei conducători se mențin în funcții și în privilegii prin presiune, șantaje și mită. O federație care a tocat banii fotbalului nedând nimic în schimb. Meciul de sâmbătă seară poate fi punctul terminus al acestei boli. De la care nu mai există întoarcere. Cred că am ratat, la Cluj, calificarea pierzând cel mai "ușor" (teoretic) meci de acasă. Sunt puncte aproape imposibil de recuperat. În locul lui Pițurcă - cel care nu poartă, în niciun caz, singur, responsabilitatea elșecului - aș fi demisionat chiar în seara respectivă pentru că nimic bun nu îl mai așteaptă. Ba din contră. Dacă aș fi în locul lui Mircea Sandu aș face la fel. Aș lăsa totul baltă și m-aș refugia pe undeva printr-un paradis fiscal, unde să nu dea nimeni de mine și să mă ia la întrebări. Iar dacă aș fi în locul lui Băsescu și al lui Tăriceanu aș face tot ce e posibil - tehnic, juridic, administrativ - să salvez cel mai iubit sport al românilor de la o moarte sigură și rușinoasă.
Titlu: Gaura mică și neagră și găurile mari și verzi
Nr Editie: 2309 Data: joi 11 septembrie 2008
Reprezentanții unui partid mai sensibil decât altele la nevoile poporului s-a autosesizat și au cerut încetarea imediată a experimentului care, arătând cum s-a format universul, ar fi putut atrage după sine o catastrofă, formând o gaură mică și neagră în care s-ar fi scurs toată agoniseala de până acum a omenirii. Gest remarcabil, dar inutil, pentru că ziua Z a venit și experimentul s-a desfășurat în ciuda cererii imperative venite de la București. Înclin să cred, mai ales acum, după ce pericolul a trecut, că pentru noi, românii, gaura mică și neagră de la Geneva este infinit mai puțin îngrozitoare decât se dovedesc nenumărate găuri mari și verzi în care s-au neantizat fondurile și mare parte din bugetele României post-revoluționare. Fie că a fost vorba de privatizări, fie de licitații, fie de încredințări directe, fiecare pas de acest fel a fost însoțit de topiri inexplicabile de fonduri, fie de active. O celebră gaură mare și verde rămâne cea în care a dispărut, ca-n „Experimentul Philadelphia” , flota PETROMIN, de n-au mai dat de ea nici cei mai iscusiți procurori din Parchet. Am pomenit de „găuri mari și verzi” pornind de la faptul că echivalentul acestor dispariții s-a calculat, de regulă, în moneda verde a dolarului american. Sumedenii de găuri mari și la fel de verzi s-au produs pe toată perioada de activitate a AVAS – și cum s-a mai numit el înainte, FPS sau APAPS. S-au scufundat în ele fabrici și uzine, dispărând fără urmă și fără să lase ceva în vistieria statului. Ba, aș zice, cea mai mare gaură neagră este chiar AVAS, proiectat să se autodesființeze după privatizarea principalelor active, dar care nu dă niciun semn de acest fel, permițându-și chiar să-i ofere președintelui sau Anastasiu cel mai mare salariu de demnitar, buzunarele acestuia devenind ele însele două mici găuri negre. Găuri mari și verzi au însoțit fiecare privatizări „de succes”, începând cu Romtelecomul și continuând cu PETROM și BCR, vândute pe sume al căror diametru s-a dovedit a fi considerabil mai mic decât acela al găurii lăsate în averea statului. O veritabilă constelație de astfel de găuri, mai mari sau mai mici, alcătuiesc demnitarii și înalții funcționari ai statului care încasează degeaba sume considerabile, nefăcând mai nimic din ceea ce le-ar reveni de drept potrivit mandatelor încredințate. „Aici sunt banii dv!” – ar trebui să scrie în dreptul fiecărei găuri de acest fel care împânzesc o țară ce nu reușește să-și revină în niciun fel de pe urma acestui fenomen paranormal, insuficient cercetat în special de către „fizicienii” de la Parchet.
Titlu: Președintelui au început să-i placă plimbările
Nr Editie: 2310 Data: vineri 12 septembrie 2008
După ce și-a lansat canonada obișnuită împotriva mogulilor, președintele și-a luat din nou tălpășița externă. De data asta, tocmai spre Coreea de Sud, la o conferință. Aprig dușman, în primii ani de exercițiu, al „turismului prezidențial”, pe care l-a și condamnat cu vorbe grele, rezumându-se la vizite-fulger doar pe unde considera că este strict necesar, Băsescu iese spectaculos din acestă pasă. S-a dus fără vreo treabă anume, preț de trei zile, să stea la taclale cu Papa și cu șeful Marelui Ordin de Malta, după ce a încercat să dea o coloratură practică la fel de inutilului turneu în jurul Mării Negre. I-a dispărut, parcă peste noapte, și fobia față de paturile străine, pe care la început le-a evitat cât a putut. Bag seamă că a început să-i placă până și bătrânul avion prezidențial B707, pe care la un moment dat a încercat să-l schimbe cu un Airbus din flota de la sol a TAROM-ului. Prevăd că până la sfârșitul anului va face și vreo 2-3 turnee mai lungi, unul prin America de Sud și altul prin Africa, reînodând astfel o tradiție de pe vremea primului utilizator al aeronavei prezidențiale. Ce vrea să însemne această subită pasiune pentru funcția de reprezentare a președintelui? Că Traian Băsescu se plictisește tot mai mult în țară. Că, lipsit de pârghii executive, a cam început să se sature de ciondăneala perpetuă cu inamicii de la guvernare. Că băile de mulțime în teritoriu nu mai sunt atât de răcoritoare ca pe vremuri și că tot mai des se găsește câte o băbuță sinistrată care să-i zică câteva de la obraz. Or el nu rabdă chestia asta. Să i se zică. Traian Băsescu, marinarul de cursă lungă, începe să regăsească în vizitele externe, oficiale sau cum le-o zice, ceva din bucuriile tinereții sale hoinare. Având în plus avantajul unor protocoale pe măsură și – mai ales – a unor evoluții publice lipsite de criticile și de reproșurile pe care trebuie să le înfrunte la domiciliu. Îi plăceau mult vizitele oficiale lui Ceaușescu. Era prilejul cu care se vedea tratat cu toată acea deferență care-i confirma statutul special pe care și-l acordase. I-au placut – poate într-o mai mică măsură – și lui Constantinescu, cel obsedat de calitatea sa de lider zonal. Pentru Iliescu ele au constituit bune prilejuri în care-și putea etala discursul mondialist și preocupările legate de dezvoltarea durabilă, cu care avea mai puțin ecou în țară. O lungă experiență politică și diplomatică l-a făcut însă pe Iliescu să evite gafele și erorile cu care și-a împodobit activitatea de gen președintelui în exercițiu. Situație în care, orice vizită sau turneu devine, automat, un vast prilej de confuzie sau de generarea unor percepții eronate. Iar când se mai întâmplă ca președintele să-și regleze conturile interne în afară, efectele sunt pe măsură. Aștept cu interes să aud ce trăznăi a mai făcut și prin Coreea, după năstrușnica invitație adresată Papei.
Titlu: Mesajul lui Piți
Nr Editie: 2311 Data: sâmbătă 13 septembrie 2008
Chestia asta cu trișatul la Cazinou cade în cel mai prost moment pentru antrenorul echipei naționale de fotbal: acela în care echipa merge prost și riscă să se împotmolească din startul campaniei de calificare. Relația lui Pițurcă cu jocurile de noroc este una de notorietate. Încă din tinerețe a făcut cunoștință cu pușcăria comunistă, în urma unor partide „ilegale” de barbut, joc foarte popular într-o anumită zonă a societății din care s-au extras câteva dintre figurile ilustre ale fotbalului de azi. Talentul în manevrarea mingii cu piciorul l-a salvat pe Pițurcă de la alte oportunități de acest fel, oferindu-i chiar un soi de imunitate care, iată, durează și astăzi. Faptul că este un împătimit al jocurilor de noroc nu mi se pare a fi o chestiune care să-l condamne. Unii sunt dependenți de țigări, alții de femei, nu puțini de bani. Pițurcă e dependent de risc și de senzațiile tari ale ceea ce poate să însemne „totul sau nimic”. Poate fi trecută, în ultimă instanță această dependență, la capitolul „hobby”, cu ghilimelele de rigoare. Problema lui e alta: episodul dezvăluit deunăzi, legat de faptul că a trișat la Cazinou nu mai ține de slăbiciune, de viciu. Ține de caracter. Pițurcă este, deci, o persoană care încalcă voluntar regulile. Care se situează, de bună voie și nesilit de nimeni, dincolo de linia care separă oamenii corecți de cei necinstiți. Dacă a făcut-o, la Palas, acum șase ani, este aproape imposibil să nu o mai fi făcut și altădată. Mi-e greu să cred că prima oară când a încercat, a și fost prins. Dealtfel, el a trișat câteva zile la rând până când supraveghetorii s-au dumirit și l-au dat în vileag. I-au luat banii câștigați în ziua respectivă – vreo 40000 de dolari – și i-au interzis să mai intre, timp de șase luni, în Cazinou. Cele șase luni au trecut însă de mult și Pițurcă este în continuare unul de-al casei prin aceste localuri. Ceea ce înseamnă că nici nu a tras vreun învățământ din ceea ce i s-a întâmplat, în afară de acela că trebuie să fie mai atent. Pițurcă este, deci, un hoț cu calificare. Nu trișa singur. Avea o întregă echipă care-l ajuta. De ce au fost atât de blânzi responsabilii Cazinoului? Pentru că au și ei muștele lor pe căciulă. Hoț la hoț nu-și scoate ochii. Straniu este că episodul a rămas secret vreme de șase ani. De ce-a ieșit abia acum la iveală, e greu de spus. Este însă evident un lucru: că lumea fotbalului este atinsă grav de această plagă. Gigi Becali are toată admirația față de Pițurcă. Cu sinceritatea care-l caracterizează, el spune: al dracu’ Pițurcă, ce curaj a avut! Eu n-aș fi putut! – adaugă cu regret finanțatorul Stelei. Este lumea fotbalului de azi. O lume de pokeriști, de trișori, de aranjori. Când cei din vârf sunt cum sunt, de unde să scoți alte modele pentru cei care vin? Modelul lor aliniază o întreagă generație care le va lua locul și va duce mai departe mesajul de hoție și incorectitudine ce sufocă un sport atât de popular.
Titlu: Băsescu și jurnaliștii
Nr Editie: 2325 Data: marți 30 septembrie 2008
Răsfățat de presă în perioada când, la Primăria Capiralei, făcea figură de Robin Hood care se luptă din greu cu hidra pesedistă din Consiliu și din Guvern, Traian Băsescu a schimbat foaia la scurt timp după instalarea în fotoliul de la Cotroceni. Dacă ar fi să caut niște precedente, la ceilalți doi președinți, le-aș găsi cu greu. Iliescu s-a bucurat de un astfel de răsfăț doar pentru o scurtă perioadă, după Revoluție, fiind nevoit apoi să suporte veritabile canonade de critici din partea unei prese care – după îndelungata obediență de sub comuniști – credea că doar în felul acesta își poate dovedi independența. Ani de zile între mijloacele media – în special scrise – ostile președintelui și cele favorabile lui a existat o disproporție flagrantă pe care însuși Iliescu a calificat-o cu un termen memorabil: „o anumită parte a presei”. Din câte țin eu minte, reacțiile prezidențiale la adresa criticilor s-au rezumat doar la interzicerea accesului la conferințele de presă de la Cotroceni a vreo doi jurnaliști care cam săriseră peste cal. Niciunul nu a fost dat în judecată pe motiv de les-majestate. Și Constantinescu s-a bucurat de o presă bună cât timp a fost lider al Opoziției și candidat la președinție contra lui Iliescu. „Luna de miere” de după victoria „schimbării” din 1996 n-a ținut însă decât vreo două luni, până când, surprins de ceea ce se întâmplă, „liderul zonal” a început să acuze „anumite” ziare de atitudini părtinitoare. Nici el n-a fost cruțat, de-a lungul mandatului, de acuze de o duritate puțin obișnuită chiar și din partea acelor publicații care, în campanie, fuseseră trup și suflet alături de el. Ca și predecesorul său, însă, Constantinescu n-a târât jurnaliștii prin tribunale, rezumându-se la a-și exprima dezamăgirea și, uneori, revolta față de o libertate „prost înțeleasă”. Tactica aplicată de Băsescu a fost cu totul alta: el a preferat să se ia la trântă, individual sau colectiv, cu presa. Deși în cei aproape patru ani de mandat s-a bucurat de o susținere necondiționată din partea unor publicații și posturi de televiziune considerate a fi pro-prezidențiale, în ciuda unor încercări de a demonstra o atitudine echilibrată, criticile s-au întețit pe măsură ce gafele și excesele sale s-au înmulțit. Băsescu a preferat ca, profitând de mediatizarea excesivă a fiecărei declarații de-a sa, să replice cu promptitudine sau chiar să atace anumite publicații sau anumiți ziariști. A fost în vogă chiar intervenția sa telefonică în mijlocul unor talk-show-uri în care era atacat, aproape fiecare canal făcându-și un titlu de glorie din intervențiile prezidențiale în direct. Totuși, până acum nu exersase și acest procedeu – al recurgerii la justiție. Procesul intentat jurnalistului de la „Cotidianul” pare mai degrabă o tactică defensivă decât o reacție punctuală – articolul cu pricina fiind unul dintre cele mai nevinovate dintre cele care i-au fost adresate. Cum însă vine campania electorală, Băsescu a considerat util să arate „pisica” jurnaliștilor care cred că libertatea presei le permite să facă ce le trece prin cap. Și mai cu „miez” mi se pare faptul că a ales să acționeze în justiție tocmai ziarul în care se fac auzite cu cea mai mare vigoare demersurile lăudătorilor și susținătorilor săi cei mai necondiționați...