Punctul pe Y, aprilie 2008

Titlu: Cui i-e frică de Oprescu?
Nr Editie: 2206 Data: vineri 25 aprilie 2008
 Încep să cred că mai tuturor candidaților le-a fost frică de Oprescu. Cum s-a ajuns o atare stare de spirit? Cum a ajuns tradiționalul perdant să convingă lumea că poate convertiaceastă experiență într-una câștigătoare? Sorin Oprescu ocupă un loc aparte în galeria de politicieni contemporani. Este unul atipic. Nu  este modelul clasic de activist care ține cu tot dinadinsul să ajungă în vârful ierarhiei, nefiind apt pentru vreo alta. Oprescu este medic, unul bun chiar, iar ca manager în domeniul sănătății s-a dovedit a fi unul performant. Pentru el politica a fost un hobby, ceea ce i-a permis să adopte o atitudine mai independentă decât alții, să se ia în bețe cu șefii, fără teama de a fi marginalizat sau dat afară. A optat pentru social-democrație dintr-o convingere intimă, deși datele caracteriale l-ar fi făcut mai compatibil cu liberalii. Intrarea sa în competiția electorală s-a făcut mai degrabă  dintr-o vocație de performer decât dintr-una de carierist politic.I-ar fi plăcut, probabil, să-și exerseze talentele  manageriale într-un spațiu mai larg și mai complex decât spitalul. A pierdut de două ori: prima dată, în 2000, când avea prima șansă, când în mod absolut inexplicabil echipa sa de campanie (condusă de Tatulici) a slăbit motoarele taman în turul doi, permițându-i lui Traian Băsescu să iasă câștigător aproape fără să vrea. Al doilea eșec a venit de la sine, în fața unui Lis propulsat misterios de forțe inexplicabile. Această ultimă tentativă a sa are un caracter aparte: brusc, cota sa a fost înalțată de „pericolul” Vanghelie. În fața candidaturii acestuia, s-au „înfiorat” nu numai lideii, ci și o bună parte a unui electorat ce n-a văzut cu ochi buni un astfel de experiment. Pentru aceștia Oprescu, candidat din spiță băsesciană, a reprezentat salvarea. Cota lui a crescut exponențial odată cu desemnarea oficială a lui Cristian Diaconescu, politician valoros dar lipsit de doza de populism necesară unui asemenea demers. Oprescu a fost, evident, „lucrat”. Nu țin minte să mai fi luat vreodată Biroul Electoral la puricat vreo listă de semnături așa cum a făcut-o acum. Cu siguranță, „pontul” a fost livrat chiar de către unul dintre artizanii operațiunii litigioase.
Titlu: Caritasul imobiliar
Nr Editie: 2202 Data: luni 21 aprilie 2008
Banca Națională a intrat la idei în legătură cu prețurile caselor. După ce a ignorat semnalele trase de Uniunea Notarilor, încă de la sfârșitul anului trecut, guvernatorul Mugur Isărescu i-a chemat acum pe notari să se consfătuiască cu ei. De ce? Simplu: orice tranzacție imobiliară trece prin mâinile unui notar. Altfel nu se face. Chiar dacă Uniunea Europeană ar vrea să le retragă notarilor acest monopol, și să-l împartă cu agenții imobiliari și cu avocații. Deocamdată, notarii sunt stăpâni pe situație: în cabinetele lor se parafează vânzările și cumpărările. Tot în cabinetele lor vin oamenii cu sacoșele de euro și-i numără răbdători, cu martori. Chestia asta nu e deloc europeană și șeful notarilor, dl. Mănescu, i-a cerut guvernatorului să dea o directivă prin care astfel de operațiuni, mai mari de 10.000 euro, să se facă doar prin transfer bancar. Guvernatorul, ca și autoritățile, se mai gândește. Nu e ușor să înlături o tradiție. Românul care vinde vrea să simtă foșnetul bancnotelor sub degete. Nu al ordinelor de plată. Apoi, dacă intră băncile pe fir, se alege praful de tranzacții. Și de bursa imobiliară. La notar poți să declari orice preț, ori mai mic, ca să plătești mai puține taxe, ori mai mare, ca să justifici bani negri. Viramentul bancar poate fi dezastruos pentru ambele direcții. Ce se întâmplă, totuși, pe piața imobiliară? De ce nebunia asta? Simplu: românii au descoperit o nouă sursă energetică: pământul. Terenurile. Nu sunt ca petrolul. Ba ceva mai tari. Nu aveau habar pe ce comori stau. Acum au descoperit secretul și s-a pornit nebunia. Stimulată de supralicitarea și de vehicularea unor mari sume ivite din neant, tranzacțiile sfidează logica și bunul simț. În România terenurile și casele sunt mai scumpe ca oriunde în lume. Deși românii n-au banii pe care-i au cei de pe aiurea. Zona imobiliară a devenit un nou Caritas, în care toți jucătorii speră să scoată de opt ori cât face. Terenul. Sau casa. Sau apartamentul. Dar, orice joc piramidal are un moment al adevărului. Când cursa încetează să mai fie alimentată. Și atunci totul se prăbușește. Câțiva rămân cu ce-au câștigat la început. Iar restul cu paguba. Caritasul imobiliar român se apropie de această fază sub aceleași priviri inocente și dezinteresateale autorităților.
Titlu: Întoarcerea armelor în politică
Nr Editie: 2200 Data: vineri 18 aprilie 2008
Noi, românii, avem o experiență istorică în materie de „întoarcere a armelor”. Am făcut-o de două ori, în primul și în al doilea război mondial, în condiții diferite și sub presiunea unor factori externi deosebiți. În ambele cazuri presiunea existențială a excedat-o pe cea morală găsindu-se explicațiile necesare pentru fundamentarea patriotică a gestului. Este o temă delicată, asupra căreia va continua să se facă speculații, niciuna dintre acestea neputând să modifice în vreun fel consecințele. În politica curentă gestul „întoarcerii armelor” are conotații mai degrabă practice decât morale. Se face caz peste măsură de noul acord pe care-l încheie PSD și PC în vederea colaborării la alegerile parlamentare din toamnă. Moraliștii de serviciu nu ezită să invoce, vitriolant, „trădarea” oamenilor lui Voiculescu și „întoarcerea armelor” de la finele lui 2004 când actuala Putere a ajuns să guverneze printr-o „soluție imorală” . Cei cu memorie mai bună, precum Ilie Sârbu, evocă „pagubele colaterale” pe care le-a suferit PSD-ul în urma transferului conservatorilor către barca Alianței. Alții, mai pragmatici, se gândesc doar la faptul că, aflându-se într-o poziție mai puțin favorabilă și decât în 2000 și decât în 2004,  sprijinul „antenelor” conservatoare le-ar putea aduce niște procente în plus care să merite cedarea unor locuri de parlamentar către băieții și fetele lui Voiculescu. Pentru liderul conservator, operațiunea este vitală: el înțelege suficient de limpede că, fără suportul unei formațiuni consacrate, nu are cum să sară pragul electoral. Iar dacă nu-l sare, partidul e condamnat la dispariție. Ca deobicei,  își negociază cu Geonă  cu iscusință șansa – așa cum a făcut-o și cu Băsescu. Partidul său este viabil, atâta timp cât se află la putere, iar această condiție face să merite o nouă „întoarcere a armelor”, chiar cu pierderile de ordin imagistic pe care le implică. Una peste alta, ce vrea să spună acest acord? Că morala și sentimentele pot deveni cantități neglijabile atunci când interesul și pragmatismul contează.
Titlu: Vântul rece - călduț al schimbării…
Nr Editie: 2201 Data: sâmbătă 19 aprilie 2008
… a adiat joi seară și pe holurile celui mai mare mall de „fashion” inaugurat cu fast în complexul Băneasa. Primarul în exercițiu, dl. Videanu, însoțit de fiica sa, a fost unul dintre VIP-urile care au onorat invitația gazdelor. De-a lungul serii, însă, dl. primar n-a mai fost asaltat de corul de admiratori și de solicitanții de favoruri ce l-au însoțit sistematic în cei trei ani de mandat. A putut chiar să petreacă o seară liniștită, vorbind când cu unul, când cu altul, ca aproape orice om obișnuit. Adriean Videanu a început deja să simtă adierea răcoroasă a schimbării. Pe ultimii metri ai mandatului său nu mai este la fel de interesant pentru cei marcați, de regulă, de magia puterii, cea care-i face pe unii oameni mai faimoși, mai interesanți și mai utili pentru cei care reușesc să le capete favorurile. Există un întreg șir de semne care însoțesc aceste coborâșuri lente de pe toboganul unui mandat public. Telefonul sună mai rar. Invitațiile la evenimente mondene se răresc. Portarii salută cu mai puține plecăciuni, secretara mai uită în câte o zi să-i aducă cafeaua, iar șirurile de solicitanți din sala de așteptare se răresc văzând cu ochii. În ochii celor din jur persoana își recapătă, treptat, dar sigur, statura normală, pregătindu-se pentru reintrarea în rândul lumii. În același timp se mai petrece și un alt fenomen: sunt personaje pe care vântul schimbării le înviorează și cărora le aduce în plămâni aer proaspăt și arome stimulatoare. Aceștia întrevăd perspectiva unei demnități publice pentru care îi îndrituiesc aranjamentele de culise, promisiunile celor care pot să le îndeplinească, bănuiala unui sufragiu suficient de amplu. Pentru aceștia, vântul schimbării bate în direcția dorită. O simt și cei din jur. Omul devine, pe zi ce trece, tot mai interesant. I se descoperă calități invizibile până atunci. El însuși resimte o neobișnuită capaciate de a fi popular, de a recunoaște persoane despre care nu-și amintește să le fi văzut vreodată. Își face planuri și e plin de avânt în a rezolva lucruri despre care credea că sunt nerezolvabile. Se simte nu doar mai ușor, ci și mai deștept, pe măsură ce  se apropie termenul schimbării. Deobicei, astfel de fenomene se înregistrează în proporție de masă, din patru în patru ani și vreme de câteva luni. După aceea lucrurile reintră în normal. Cei care au părăsit barca puterii se străduiesc să redevină persoane obișnuite, iar persoanele foste obișnuite învață algoritmul puterii: cum să nu răspundă la saluturi sau la telefoane, cum să selecteze invitațiile, cum să-și compună o altă identitate la emisiunile de televiziune pentru care invitațiile curg acum gârlă…
Titlu: Dacă Oprescu n-ar trebui să se oprească?
Nr Editie: 2199 Data: joi 17 aprilie 2008
A făcut nițică senzație faptul că Sorin Oprescu, sătul să mai stea cu mâna întinsă la partid, și-a luat soarta în mâini și a decis să candideze ca independent pentru Primăria Capitalei. Gestul se potrivește cu omul. Oprescu n-a fost niciodată  un soldat disciplinat în partid. Ba din contră: insubordonările sale i-au provocat  mai mereu pe șefii social - democrați. Din acest punct de vedere gestul său nu constituie o surpriză. Era de așteptat, mai ales după aparent surprinzătoarea decizie de a-l trimite în ring pe Cristian Diaconescu, ca soluție a disputei bilaterale de la nivelul organizației. Nici măcar nu este o noutate: aproape la fel s-a întâmplat în urmă cu patru ani. La sectorul 5, Vanghelie era luat în focuri de presă pentru niște presupuse nereguli și șefii de Centru au considerat că le-ar strica imaginea o nouă candidatură a acestuia. Au propus un „no name”. Supărat (sau nu?) Vanghelie și-a dat dat demisia din partid și s-a înscris pe cont propriu. A câștigat un nou mandat, din primul tur dacă-mi aduc bine aminte. Ca și Băsescu. Candidatul oficial al PSD-ului n-a luat prea multe voturi. Dar nici n-a contat, pentru că după câteva luni, când lucrurile s-au liniștit, Vanghelie a revenit în partid, precum fiul rătăcitor, fără ca însă în Kiseleff să se mai obosescă cineva să taie vițelul cel gras. Vițeii erau deja puși la îngrășat și programați să devină mijloace de tracțiune, pentru oportunitățile sezonului. Deja, unii dintre reprezentanții social – democraților au intrat în panică și au început să strige: Canibalizare! Ne autodistrugem! Ne divizăm electoratul și lăsăm cale liberă democrat – libelarilor! Există o doză de adevăr în această temere. Dacă în 2004, la sectorul 5 nu s-a întâmplat așa ceva, a fost pentru că „oficialul” a avut de la bun început rol de figurant. De data aceasta, însă, nici Cristian Diaconescu și nici Sorin Oprescu nu par dispuși să facă figurație. Pentru fiecare dintre ei candidatura înseamnă un examen important și un punct de cotitură în cariera lor politică. Dar dacă? Dacă întâmplarea aceasta a fost bine ticluită în laboratorul electoral al PSD-ului? Dacă socoteala este următoarea: și Oprescu, și Diaconescu, ar putea să obțină, pe lângă voturile electoratului de stânga, și câte ceva de la ceilalți? Diaconescu – de la electoratul tânăr, iar Oprescu – de la electoratul conservator? Iar în turul 2 va merge cel mai bine plasat, care va beneficia ca bonus, de voturile celui care rămâne? Un calcul aproximativ arată că, după primul tur, Blaga ar putea să obțină cam 30% din voturi. Oprescu și Diaconescu ar putea aduna, fiecare, în jur de 25 – 30 procente. Cel mai bine plasat, plecând de pe poziția a doua , poate obține nu doar voturile celuilalt, dar, foarte probabil, și pe cele ale liberalilor. Și atunci… Un singur candidat al PSD-ului s-ar putea să nu mobilizeze suficiente voturi pentru a câștiga cel de-al doilea tur. La asta se vor fi gândit cei care l-au împins în ring pe Oprescu, în loc să-l opreasca!
Titlu: Opera nu moare!
Nr Editie: 2203 Data: marți 22 aprilie 2008
Ciclic, avem de făcut față câte unei prevestiri catastrofice. Las la o parte pe cele legate de fenomenele naturale – El Nino, încălzirea globală, dispariția pădurilor. Am să mă refer aici doar la cele culturale. Apariția televiziunii i-a condus pe mulți spre ideea că aceasta va ucide cinematograful. Cele două genuri conviețuiesc deja de cel puțin 6 - 7 decenii și nici unul nu dă semne că s-ar îndrepta spre colaps. Internetul va nimci cartea! Deși lectura e în scădere drastică, continuă să apară noi titluri într-un ritm care nu prevestește o catastrofă iminentă a textului scris. Noi, românii - dar nu numai noi - avem o problemă specială: economia de piață asasinează cultura! Este strigătul de alarmă care iese din pieptul generațiilor a doua și a treia. Cele care s-au format, din punct de vedere cultural, în epoca comunistă. O epocă plină de contradicții, dar și cu câteva certitudini. Una dintre ele a fost cultura. Ca alternativă. Într-o societate care a sugrumat în fașă inițiativa privată, lăsând-o ca apanaj al statului, individul a avut opțiuni limitate de refugiu. Unul dintre acestea a fost sportul. Un altul a fost cultura. Dincolo de cenzura efectuată de responsabilii comuniști, au proliferat, totuși, genuri și modele valoroase. Unul dintre efectele benefice ale cenzurii a fost acela al unei selecții culturale mult mai riguroase. În 1989 România era una dintre țările cu cel mai ridicat grad de instrucție și cultură, și cu o omogenitate remarcabilă. Era rezultatul deceniilor în care ne-am bătut pe carte – în special după „dezghețul” din 1964, când am avut, în mod aproape incredibil, acces la cele mai înalte valori culturale. Ne-am bătut pe spectacol – celebrele timpuri ale „biletului în plus”, la film sau la teatru. După 1989, aceste refugii au dispărut. N-au mai fost necesare. Au fost concurate de opțiunile sporite. Și de ofensiva subculturii și a produselor sale. Traversăm o criză  a culturii? După părerea mea, nu. E cert că fenomenul cultural s-a restrâns între niște limite mai apropiate de condiția sa naturală. N-au dispărut însă cititorii avizați și inteligenți și nici spectatorii cu simț estetic. Am avut o dovadă recent: Opera Națională – instituție căruia mulți s-au grăbit să-i cânte prohodul – a lansat o nouă premieră: baletul „Lacul lebedelor”. Aceasta este o „alfa și omega” a coregrafiei, o piatră de încercare pentru orice instituție care se respectă. Este ultimul lucru cu care cineva poate încerca să trișeze. Ori poți, ori nu. Tupeul nu este suficient. Și spectatorii – care au umplut la refuz sala Operei sâmbătă și duminică -  au putut să constate că demersul a fost cinstit: instituția are resursele și aplombul necesare pentru o astfel de provocare! Aplauzele îndelungate au răsplătit munca exemplară și talentul evident al unei echipe de profesioniști care se poate măsura cu superlativele genului. Nu cred că avem motive să fim îngrijorați: nici cultura nu e pe ducă, nici Opera nu moare! Poate că au mai puțini „adepți”, dar cu siguranță mai fideli și mai competenți. Și cultura, și Opera, se reașează în alte tipare, proprii momentului pe care-l traversăm.
Titlu: Avantaj Oprescu?
Nr Editie: 2208 Data: marți 29 aprilie 2008
Prima reacție la anunțul admiterii recursului lui Sorin Oprescu de către Curte de Apel și revenirea sa în cursa electorală mi s-a părut cât se poate de sugestivă: Cristian Diaconescu a declarat că  forul de conducere al partidului său ar trebui să reanalizeze de urgență situația și să decidă retragerea sa din competiție. Asta ar însemna că ideea dominantă fusese că Oprescu era principalul său adversar, iar scoaterea sa din cursa pentru Primărie îl avantaja mai mult pe Diaconescu decât pe Blaga. Nu știu și nici nu mă interesează care au fost dedesupturile acestei afaceri suficient de dubioase. Cert este că ea produce două concluzii. Prima ține de starea de-a dreptul imponderabilă a Justiției române și nu degeaba ne repropșează Comisia Europeană ceea ce ne reproșează: nu deciziile în sine ale instanțelor, ci faptul că într-o proporție inadmisibilă ele se bat cap în cap. Judecătoria spune că e neagră - Curtea de Apel că e albă. Pe aceleași probe. Ori asta nu este admisibil. Cum-necum, Sorin Oprescu a fost mai întâi scos din cărți, iar acum este reintrodus. Pentru el, acest incident se dovedește mană cerească și nu știu cine ar fi putut să aranjeze lucrurile ca să iasă mai bine pentru el. Dacă înainte de a fi eliminat șansele sale erau de 25 - 30%, acum ele pur și simplu s-au dublat. Incidentul a atras atenția publicului că undeva, acolo sus, se încearcă manipularea lucrurilor pentr a-l elimina din joc pe cel care s-a plasat îmopotriva sistemului. O astfel de atitudine nu poate decât să atragă simpatia, mai ales cea a neutrilor și nehotărâților. Așa încât, iată-l pe doctorul Oprescu favorit într-o întrecere din care s-ar putea să lipsească tocmai candidatul partidului care-și pusese cea mai mare speranță în această carte. Și iată cum PSD-ul lui Geoană, împărțit între trei candidatutri, e pe cale să rămână fără nicuna! Mai sunt două - trei zile până la demararea campaniei oficiale și parcă în nicio rundă locală, dintre cele de până acum, lucrurile n-au fost așa de complicate și de imprevizibile până în ultimul moment. Dovadă această ultimă contestație a unei doamne pensionare care încearcă și ea să-l oprească pe Oprescu. Dacă lucrurile nu se vor poticni aici revenirea lui Oprescu dă o lovitură dură și candidaților din linia a doua și a treia care se văd lipsiți de orice șansă de aș mai negocia bruma de zestre pentru turul doi. Pentru că nu vor avea, practic, ce nogocia. Avataj Oprescu? Cine să mai știe...
Titlu: Politică și statistică
Nr Editie: 2204 Data: miercuri 23 aprilie 2008
Deși gradul de imprevizibilitate este mai mare în politică decât în orice alt domeniu, cea mai mare greșeală ar fi să nu se dea atenție statisticii. Statistica ține de aritmetică și poate fi considerată o știință exactă. Că între statistică și prognoză se produc dese confuzii, este altceva. Să ne întoarcem însă la statistică. O agenție – ZP NEWS INTERCEPTOR – efectuează de mai bine de un an de zile statistici referitoare la frecvența cu care apar în presa scrisă numele principalilor protagoniști ai vieții publice. Este o evaluare strict cantitativă, nemenționându-se conotația pozitivă sau negativă – a consemnărilor. Cât de mult se vorbește despre politicieni, în ce măsură numele lor este o constantă a evocărilor din articolele care apar în ziare – este ceea ce află cel care vizionează acese statistici. Principala concluzie a acestui proces de monitorizare este că nu sunt mai mult de vreo 100 de persoane despre care se emit infornații sau judecăți în mod constant. În acești 100 intră, intempestiv, protagoniștii unor întâmplări sau scandaluri și ies, definitiv, eroii altora, care n-au mai avut resurse să rămână în prim plan. Vitrina topului este alătuită din demnitari, șefi de partide, politicieni aflați în funcții cheie. De departe, cel mai popularizat politician este Traian Băsescu. Se știe și de ce: este capabil să alimenteze în permanență media cu subiecte „fierbinți”. El a și fost purtătorul auoritar al tricoului galben până pe la finele anului trecut, fiind secondat, deobicei, de preopinentul său Tăriceanu. Iată, însă, că în ultima vreme se produce, tot mai frecvent, un fenomen: Băsescu „cade” de pe primul loc, cedâmdu-l altor lideri de opinie. Căderile sale sunt tot mai spectaculoase: nu doar locul 2, ci și 5, 7 (ieri) sau chiar sub „primii 10” (săptămâna trecută). Concluzia: Băsescu a început să obosească, nu mai are verva de altădată, sau nu mai reușește să impresioneze la fel de puternic? De ce presa este mai puțin interesată de isprăvile sale? Și cum se pot traduce acete sincope de popularitate în procente electorale? Pentru că -  nota bene – aceste lucruri se produc în anul electoral al ciclului de 4. O observație asemănătoare în legătură cu un alt top cel al partidelor politice: deși nu este creditat cu cel mai bun scor electoral, PSD-ul este partidul despre care se discută cel mai des și cel mai mult. Îl urmează PD-L-ul și apoi PNL-ul, cu procente foarte asemănătoare celor din sondaje. Repet: unica neconcordanță este în cazul social-democraților. Poate fi aceasta un semn că la urne ei își pot depăși  condiția de prognoză prin impactul statisticii?
Titlu: TURNEUL CANDIDAȚILOR
Nr Editie: 2205 Data: joi 24 aprilie 2008
Cu opt ani în urmă, toată suflarea românească se afla în fața televizoarelor pentru a asita la "meciul secolului": Năstase (Ilie) - Ciorbea, cei doi candidați calificați în turul 2 al alegerilor locale pentru funcția de primar general al Capitalei. Pentru cei care-și amintesc ce s-a întâmplat atunci va fi cât se poate de evidentă scăderea interesului care se manifestă astăzi. Nu pentru că Ciorbea și Năstase ar fi fost mai buni decât Oprescu și Băsescu în 2000, sau decât Băsescu și Geoană în 2004. Ci pentru că era pentru prima dată în scurta istorie a democrației electorale românești când campania ieșea din tiparele anoste de până atunci, devenind o competiție vie, alertă, aptă să țină milioane de oameni în fața televizoarelor. Pentru că, aș vrea să adaug, finala aceasta a fost considerată vârful audienței TV de după Revoluție și singurul caz în care televiziunea națională prelua și retransmitea - în virtutea aceluiași interes - o emisiune a unui post privat. Întâmplarea, probabil, a făcut ca o inițiativă pornită parcă în joacă, să conducă spre un asemenea final. Am avut șansa să propun acea formulă - intitulată TURNEUL CANDIDAȚILOR - și ca ea să fie acceptată, conducând la o dezbatere de calitate, purtată în limitele decenței și a responsabilității de către cei vreo 25 de candidați înscriși la startul său. Am fost, la vremea respectivă, ușor șocat de "violențele" de limbaj și de comportament ale celor doi finaliști, pentru ca astăzi să-mi dau seama că, față de ceea ce s-a întâmplat în următoarele cicluri electorale, ambii ar merita un titlu onorific de academicieni. Glumesc, bineînțeles. Și nici nu doresc să devin un nostalgic. Fiecare lucru se face, cum se face, la timpul său. Am dorit, însă, să remarc scăderea calității dialogului, înlocuirea sa cu invectiva și aruncarea în joc a unor mari sume de bani - lucruri care nu fac decât să scadă interesul publicului, cee ce se simte deja, cu câteva zile de începerea oficială a campaniei electorale.
Titlu: Paștele de ieri și de azi...
Nr Editie: 2207 Data: sâmbătă 26 aprilie 2008
Este cel de-al 19-lea Paști care se sărbătorește oficial în România, după jumătatea de secol de semi ilegalitate în care s-a aflat, laolată cu toate celelete, una dintre cele mai importante sărbători creștine. Dacă la începuturile regimului comunist preoții erau trimiși în lagăre iar credincioșii hăituiți pentru participarea lor la slujbe, treptat credința religioasă a fost considerată  ca o chestiune ținând de tradiție și tolerată ca atare. Vrând-nevrând, până și cei mai zeloși atei ajungeau să apeleze la seviciile preotului și ale bisericii, când le mureau părinții sau când li se nășteau progenituri. Nu știu dacă există statistici de acest gen, dar mi s-ar părea interesant să aflăm câți dintre românii născuți înainte de Decembrie 1989 au fost botezați și câți nu. Am avea atunci o imagine mai corectă a raportului dintre represiune și toleranță. Este cert însă că, oricât de sus s-ar fi aflat în ierarhia comunistă, în intimitate oamenii nu renunțau la tradiție și pe masa lor se găseau în ajunul Paștelui ouăle roșii (aici, la culoare, se vedea, probabil, o anumită compatibilitate cu doctrina) și cozonacul.Au fost perioade, cele de relaxare politică de după evenimentele de la Praga, când mersul la slujba de Înviere devenise o practică generală, când cu sau fără credință, oamenii se înghesuiau să ia lumină.Încercările de contracarare a acestui curent au fost destul de lipsite de zel, deși „slujbe” paralele se organizau cu concerte și cenacluri menite să readucă tineretul pe drumul cel bun, scăpându-l din ghearele obscurantismului. Artiști de renume s-au pus în slujba acestui demers pe care nu l-au repudiat și nici nu și-au turnat cuvenita cenușă în cap.  Cert este că ateismul românesc a fost  mai degrabă unul de fațadă, de principiu. Credința, străns legată  de considerentele sale ce țineau de tradiții, a continuat să reziste și în cele mai grele momente. Bisericile n-au șomat, iar pentru cele care au căzut sub lamele buldozerelor s-au găsit scuze și motivații obiective. Cum spuneam, de 18 ani suntem liberi să ne manifestăm așa cum credem de cuviință în acest moment plin de semnificații al creștinismului. Sunt românii mai religioși după acești 18 ani de practică? Cred ei mai mult și mai puternic în forța și grația divină? Îi face, măcar o zi pe an, credința mai buni, mai toleranți, mai înțelegători cu cei din jurul lor? Mi-e teamă că nu. Mi-e teamă că atunci când aceste gesturi presupuneau un risc sau erau animate de o atutudine de frondă, credința era mai sinceră sau mai puternică. Și rugăciunile erau, poate, altele. Și așteptările...
Titlu: Stimate dle ministru Păcuraru
Nr Editie: 2209 Data: miercuri 30 aprilie 2008
Subsemnatul, autor al articolului de față, vă sesizez următoarele: Sunteți răspunzător – temporar – de destinele a milioanele de pensionari români care, după ce au muncit o viață, la statul comunist sau la cel capitalist, ar trebui să nu mai aibe grija – nu spaima – zilei de mâine. Pentru că au plătit pentru asta, din greu. Marea majoritate a acestor pensionari au pensii mici și foarte mici. Cât își poate permite un stat aflat în dificultate pentru că, prin politicile lor, guvernele precedente, ca și cel actual, nu au stimulat munca, ci nemunca, ajungând în situația ca cei care plătesc impozite și CAS să fie mai puțin decât cei care au de primit pensii. Dar asta e o altă poveste. Povestea mea este că, așa cum bine știți, peste 90% din pensionarii României au pensii de mizerie, care abia le permit să supraviețuiască, lipsindu-se de multe dintre lucrurile necesare, pentru a-și achita, primii, obligațiile către stat – chirie, întreținere, felurile împărțite pe pisici și câini etc. Aceștia sunt, cu toții, la discreția statului.A funcționarilor lui, care calculează și decid cât trebuie – conform legii – să primească fiecare. Nu știu vreun pensionar care să-și calculeze singur pensia și să meargă la casa locală de Pensii, să bată cu pumnul în masă și să zică: eu atât trebuie să primesc! Ei stau și așteaptă, împărțind gânditori banii primiți și fac calcule: cât le mai rămâne pentru medicamente și pentru verdețurile din piață. Desigur – a greși e omenește – se mai întâmplă ca la socotirea drepturilor, un funcționar obosit sau stresat de șefi să mai greșească: să calculeze mai puțin sau mai mult decât i s-ar cuveni pensionarului respectiv. Ei bine, aici intră în funcțiune un mecanism – legal – care mă înfioară. Iată cazul sesizat de o doamnă în vârstă din Tg. Ocna, jud. Bacău. Aceasta a primit deunăzi o decizie (nr. 37757/30-11-2007) care o informează că la recalcularea pensiei s-a descoperit că dânsa a încasat „ „necuvenit” o sumă cam de vreo 2-3 ori cât pensia ei. Cum? A băgat doamna mâna în buzunarul poștașului sau a forțat seiful Casei de Pensii? Nu! „S-a calculat” greșit punctajul mediu cuvenit pentru perioada 1-07-1977 – 10-05-1981!!! Deci, pentru o perioadă de acum 30 de ani!Iar banii „în plus” au fost primți în perioada 1-07-2005 – 31-12-2007! Nu se spune în somație cine și de ce a calculat eronat și ce răspundere are acesta. Se spune doar că dacă pensionara noastră nu achită în 15 zile „din proprie inițiativă” suma, va fi „executată silit”! Sau, cine știe, dacă nu au ce să-i execute, va fi aruncată direct în pușcărie! Domnule ministru: oricât ar fi blindați cu regilile Ministerului de Finanțe (unde acționează cei mai mari și mai nemiloși hoți din țara asta) funcționarii dv, vinovați de eroare n-au dreptul, măcar moral, să arunce în disperare oameni care n-au nici o vină că în trei ani au încasat niște bani pe care trebuie să-i înapoieze în două săptămâni! Pentru că, de regulă, n-au cum! N-au de unde! După cum bine se știe, din pensia minimă nu poți să mai faci și depozite la bănci. De aceea, dle ministru, cât mai stați pe acolo, pe la minister, aruncați-vă o privire îngăduitpoare și asupra acestor cazuri și găsiți formule mai umane, care să nu-i omoare dintr-o dată, făcând economie „necuvenită” statului.
Titlu: Cristian și mai cum?
Nr Editie: 2198 Data: miercuri 16 aprilie 2008
Zbaterile lui Marian Vanghelie pentru numirea sa în postura de candidat al PSD la Primăria Capitalei mi l-a evocat, într-un fel, pe dom’ Nae Cațavencu, cel gata să se dedea la orice presiuni pentru a-și atinge scopul. Și, tot ca dom’ Nae, în momentul în care a pierdut această șansă s-a dedicat susținerii necondiționate a candidatului trimis de Centru. N-aș vrea însă să se înțeleagă că l-aș considera pe Cristian Diaconescu un fel de Agamiță Dandanache. Domnia sa nu are nimic din profilul verosului politician ce poartă în buzunare scrisorica pe care este gata s-o dea la „Răsboiu’“ în cazul în care s-ar vedea nevoit să rămână fără “colegi”. Și ca structură și ca generație și cultură, Cristian Diaconescu face parte dintr-o altă categorie de politicieni. Nu întâmplător numirea sa a fost întâmpinată cu politețe și respect de către adversari și contracandidați. Diaconescu poate fi considerat modelul de politician care va trebui să înlocuiască actuala generație, cea a Revoluției. O generație de profesioniști, crescuți și educați în spiritul unui alt tip de discurs și comportament politic. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă el corespunde deja așteptărilor unui bazin electoral special, cel al Capitalei în care au evoluat până acum cu succes populiștii și semidocții? Dacă Cristian Diaconescu are mai multe șanse decât Vanghelie, Oprescu sau Mitrea, oameni hârșâiți în bătăliile electorale în care ideologia joacă, încă, un rol minor? Dacă a sosit momentul afirmării noii generații politice? Nu știu care a fost calculul pe care l-a făcut conclavul social-democrat atunci când a decis să-și pună în pericol eforturile, nedându-i satisfacție lui Vanghelie și nici lui Oprescu, oameni care au constant de partea lor procente electorale sigure.Și nu știu nici ce i-a făcut pe Geoană&Comp să creadă că vor putea transfera aceste procente în contul unui personaj cvasi-necunoscut publicului votant. Pentru că aceasta e realitatea. Diaconescu este un politician valoros, echilibrat, dar nu are notorietatea necesară unei victorii sigure. Pentru că PSD nu-și mai poate permite să piardă și de data aceasta Capitala. E ultima sa șansă. Într-un fel, candidatura lui Diaconescu îmi apare foarte asemănătoare cu cea a  lui Geoană în 2004. Și atunci Năstase și ai săi au crezut că aduc o figură nouă, mai convingătoare decât ce aveau ei în contul curent. În plus, Geoană avea o notorietate pozitivă dobândită în comoda funcție de ministru de Externe. S-a dovedit însă că n-a fost suficientă pentru a face față unui buldozer populist de calibrul lui Băsescu. Acum, e drept, Blaga este doar o parodie de Băsescu. Nici el nu dispune de notorietate, dar are în spate un mecanism bine pus la punct și, mai ales, dispus să facă orice cheltuieli ar fi necesare pentru a păstra fief-ul Capitalei. Marea problemă rămâne cea a timpului scurt rămas la dispoziția echipei de campanie a PSD pentru a face din Cristian Diaconescu o emblemă a noului tip de politician  care ar pitea  să aibe impact în special asupra electoratului tânăr - cel care poate echilibra balanța.
Titlu: Externele după Cioroianu: statistică și prognoză
Nr Editie: 2197 Data: marți 15 aprilie 2008
Avem iarăși criză la Externe: sătul de critici – dar și de propriile gafe - Cioroianu și-a dat demisia. I-a dat și o satisfacție președintelui Băsescu, cel care s-a opus de la început numirii sale, acuzându-i lipsa de experiență. Tăriceanu însă s-a încapațânat și a făcut chiar o remaniere ca să-l poată numi. Pe 1 Aprilie, în ajunul Summit-ului NATO, Cioroianu a împlinit un an de la preluarea Externelor. Câteva zile mai târziu a  renunțat de bună voie, sub presiunea evenimentelor și a criticilor. Cioroianu a fost cel de-al 9-lea ministru de la Externe. O sumară cercetare statistică ne arată că dintre cei 9, doar patru au fost diplomați de carieră: Sergiu Celac, Teodor Meleșcanu, Mircea Geoană și Răzvan-Mihai Ungureanu. Cioroianu a făcut parte din categoria intelectualilor cu veleități politice. Ceea ce-l face unic în această galerie nu este atât lipsa experienței dpilomatice, cât lipsa experienței de lucru cu un colectiv. Cioroianu n-a mai fost niciodată șef peste alții. Un alt exemplar din categoria sa, Pleșu, a mai avut măcar exercițiul mandatului de la Cultură. Năstase și Severin fuseseră miniștri sau conducători de instituții. Roman avea experiența a două guverne... O altă concluzie o constituie faptul că doar 4 și-au derulat mandatul integral: Celac, pe durata guvernului provizoriu, Adrian Năstase, pe durata primului guvern rezultat din alegeri, Meleșcanu și Geoană pe parcursul unui mandat complet. O situație aparte a deținut acest portofoliu pe parcursul celor două guvernări de centru dreapta, cel al Convenției Democrate și al Alianței DA, când s-au succedat nu mai puțin de 5 miniștri. O altă concluzie interesantă este că dintre ocupanții acestei funcții trei au devenit ulterior șefi de partide – Meleșcanu la APR, Năstase la PSD și Geoană tot la PSD. Doar Petre Roman a pierdut șefia. Dealtfel, funcția a fost considerată întotdeauna ca o trambulină spre noi demnități. Pe când era prim-ministru, Adrian Năstase a caracterizat condiția ministrului de Externe (vizându-l pe Geoană) ca pe una extrem de comodă: faci vizite în străinătate, iar apoi te întorci acasă și dai declarații la presă. N-ai trabă cu frecușul de fiecare zi al guvernului din care faci parte! Iată însă ca n-a fost cazul, nici pentru Ungureanu și nici pentru Cioroianu. Dacă primul a avut șansa unei reveniri, în funcție de complicatul algoritm al disputelor de la vârful puterii, pentru Cioroianu nu se prefigurează așa ceva. Partidul său își trăiește ultimele luni la putere, iar poziția sa în PNL este departe de a fi una solidă. Una peste alta cred că opțiunea lui Tăriceanu și propria sa îndârjire în a ocupa acest post i-au făcut mult rău. Ce se va întâmpla în continuare? Viitorul ministru va avea un mandat „scurt”, de cel mult 9 luni, suficient pentru a face un copil, dar prea puțin pentru a reconstrui un minister pe care experiențele ultimilor doi titulari l-au văduvit de autoritate și de experiență. Linia a doua este plină de anonimi, așa încât o decizie de numire „tehnică” va trebui să căutată pe la ambasade. Dar, probabil ca cea mai nimerită soluție ar fi Mihnea Constantinescu, actualul șef de cabinet al lui Tăriceanu, un birocrat cu experiență și cu ponderare, care l-au făcut util mai tuturor guvernelor, de la Petre Roman până la Adrian Năstase. Iar misiunea sa va fi în primul rând aceea de a găsi soluția unei conviețuiri pe termen scurt cu celălalt pol de putere, de la Cotroceni.
Titlu: Pisica moartă - în curtea justiției!
Nr Editie: 2195 Data: sâmbătă 12 aprilie 2008
Încercând să mute scandalul pe alt teren, președintele Băsescu a atacat cu o violență aproape fără precedent justiția coruptă. Băsescu a spus cu voce tare ceea ce gândesc mulți. Și anume că există soluții ale unor instanțe de judecată care nu miros a legalitate ci put a șpagă. Nu știu dacă cea din cazul parcului Bordei este cel mai potrivit exemplu. Vom afla după ce Parchetul va face investigațiile cerute de CSM. Până atunci putem doar să validăm procedeul expus intempestiv de președinte: cât de rezistentă poate fi conștiința unui magistrat în fața unor mize care se măsoară în milioane de euro? Când știi că de decizia -  un simplu da sau nu - depinde o tranzacție uriașă, cât de mult mai rezistă deontologia? Este o piesă care se joacă cu regularitate de vreo 10 ani, de când s-a dat drumul diavolului din clondir: retrocedările nelimitate și aproape în orice condiții. Acest peisaj prielnic a dezvoltat o veritabilă industrie de fabricare de documente și de probe pentru care instituțiile nu au instrumentele necesare pentru a le verifica autenticitatea. Mai mult, au apărut "instituții" de expertiză care lucrează mână în mână cu procuratorii de succesiuni. Birouri de avocatură au devenit celebre și super-bogate pentru eforturile încununate de succes de a depista valorile nerevendicate și de a produce revendicatorii. I-au ajutat pe acești investitori relațiile strânse cu autoritățiile sau chiar implicare lor în structura instituțiilor responsabile puneți-vă puțin memoria la lucru și veți descoperi câți avocați au devenit, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, miniștri, șefi de agenții guvernamentale sau înalți funcționari publici). Ultimul act al acestor mari afaceri s-a jucat și se joacă la instanțe. Pentru judecătorii interesați este o simplă chestiune de fler și de experiență să identifice paragraful care le perimite să dea soluția dorită. Blindat cu inamovibilitate și cu independențajustiției, ei devin un fel de Dumnezei care poat să-i fericească nu doar pe alții, dar poat să-și facă și lor parte din această fericire. Unul - două tunuri din acestea, de milioane de dolari și poat să iasă la pensie liniștiți, cu conștiința împăcată. Traian Băsescu crede că în cazul Bordei s-ar fi întâmplat așa ceva. Focalizând pe acest segment al afacerii, el încearcă să facă uitat faptul că la originea ei s-a aflat el însuși și decizia - cel puțin la fel de discutabilă - de a-l "despăgubi" pe Constanda cu o halcă din parcul Bordei. Dacă și-a imaginat vreun moment că beneficiarul se va mulțumi să-și ridice un apartament cu etaj - cum prevede PUZ-ul sau PUD-ul zonei, lăsând la dispoziția publicului, înseamnă că a dat dovadă de o naivitate incalificabilă pentru o persoană unsă cu toate alifiile, cum se consideră domnia sa.
Titlu: Dacă voiam să protestez?
Nr Editie: 2185 Data: miercuri 02 aprilie 2008
Stau și mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă depuneam la Primăria Capitalei o cerere prin care solicitam să demonstrez pașnic împotriva NATO, cu o pancartă pe care să scrie, eventual, „Jos NATO!” sau altceva la fel de sugestiv, în măcar una dintre cele trei zile ale Summit-ului. Nu de alta, dar am și eu motivele mele – faptul că au bombardat Iugoslavia în 1999. Aproape că îi sunt recunoscător lui Clinton că n-a insistat pe lângă Congres (acolo se aprobă intrările și, poate, și ieșirile) să ne adauge pe lista primului val, aprobat la Madrid în 1997. Atunci am fost furios și frustrat. În 1999 am fost bucuros: dacă intram, trebuia să fim alături de organizație și să dăm și noi cu bombe în singurul prieten pe care-l aveam prin jurul nostru. Decizia de la Praga, din 2002 m-a lăsat rece: NATO nu mai era ce fusese odată. Americanii l-au înlocuit cu alte alianțe de conjunctură ca să-și poată duce la capăt planurile de unică superputere. Apartenența noastră la NATO nu ne-a adus investițiile protejate de „umbrela” alianței, dar ne-a obligat să ne dotăm cu avioanele străvechi ale americanilor și cu fregatele depășite ale englezilor, pe care am plătit cât nu făceau. Și cu eșelonul din Afganistan unde din când în când mai moare și câte un român. Așadar, nu cred în NATO și consider că am dreptul să-mi exprim public acest punct de vedere. Dar dacă libertatea asta de exprimare este suspendată pe perioada Summit-ului? Crede cineva că dl Videanu mi-ar semna cererea? Sau că oamenii dlui David nu m-ar înhăța la primul semn că aș intenționa să desfășor un banner „dușmănos”? Pentru că și azi e ca ieri: cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Iar dușmanii lor sunt și ai noștri. Ați văzut ce-au pățit cei șase tineri germani care intenționau aceleași lucruri, „înarmați” cu bannere și fluturași: poliția noastră democrată i-a ținut la graniță nouă ore în interogatorii (dar le-a dat sandvișuri și sucuri) după care i-a expediat urgent: libertatea de mișcare în Uniunea Europeană se oprește la granița României. Nu. V-am păcălit de 1 Aprilie: n-am avut intenția să demonstrez împotriva NATO. Dar dacă aveam?
Titlu: NATO la București
Nr Editie: 2186 Data: joi 03 aprilie 2008
George Bush e la București. Pentru a doua – și ultima oară. Președintele american este deja un „fost președinte”. America nu prea mai este interesată de ce face el. E interesată mai ales de rezultatul meciului Obama – Hillary. Unul dintre ei va fi – aproape sigur – viitorul președinte. Misiunea lui Bush Jr. S-a cam încheiat. Mai are câte ceva de reglat cu Afganistanul. N-ar vrea să lase în urmă un al doilea Vietnam (mai ales că Irakul are șanse mai mari). Trebuie însă să-i convingă pe europeni să mai contribuie și ei cu câte ceva la cruciada antiteroristă. Bush a venit la București cu o agendă cât se poate de clară. Proiectul principal îl constituie Afganistanul. Apoi primirea de noi membri. Jocurile sunt deja făcute. Bush a spus-o și la Kiev și la CEC. Alianța se lărgește, în cel de-al treilea val cu încă trei membri. Toți din Balcani. Congresul Statelor Unite n-a mai avut obiecții, cum a avut la prezența noastră în primul val, de la Madrid. Atunci nu contam prea mult. Au trebuit să vină evenimentele din Iugoslavia ca să se considere necesară prezența noastră. Valul actual are o semnificație aparte: izolarea Serbiei. Aceasta va rămâne, practic, singură, mai ales dacă și pentru Bosnia și Herzegovina și Muntenegru se va găsi o soluție în viitorul apropiat. E drept că, deși Bush zice că le lasă ușa deschisă, sârbii n-au manifestat încă intenția de a intra în organizația care i-a bombardat fără motiv în 1999 și le-a răpit o provincie istorică. După cum pare să nu aibă vreo importanță faptul că în Ucraina procentul celor care nu doresc să adere trece de 60%. NATO îi vrea pe ucrainieni, și nu din prea multă dragoste și încredere, ci din același calcul al izolării. A Rusiei, de data asta. Paradoxul situației este că Ucraina este, practic, somată să se alăture Alianței, iar președintele ei încurajat să facă acest lucru chiar fără sprijinul națiunii. Iuscenko se gândește și la referendum, dar abia după ce la București i s-ar adresa Ucrainei invitația de alăturare. Cu Georgia lucrurile sunt mai complicate. „Revoluțiile portocalii” și-au arătat urzeala occidentală și situația din cele două țări e departe de a fi limpede și convingătoare pentru liniștea Alianței. Nici cu cei trei nou veniți lucrurile nu sunt prea clare: Grecia se va opune, atâta timp cât macedonenii nu renunță la nume. Fără îndoială, reuniunea actuală va fi cea mai puțin lineară, mai calmă reuniune la vârf a Alianței. Nemții nu-i vor pe ucrainieni și e limpede de ce: pentru ei relația cu Rusia e mai importantă decât izolarea lui Putin. Și este foarte probabil că situația se va lămuri – dacă se va lămuri – abia după Summit, la Soci. Până atunci lucrurile vor merge înainte, cu o Românie gazdă primitoare și făcând mari eforturi ca lucrurile să meargă bine. Este marea miză românească, și pentru asta s-au făcut eforturi umane și materiale care depășesc cu mult bugetul oficial.
Titlu: Reflecții după Summit
Nr Editie: 2190 Data: luni 07 aprilie 2008
Cea mai importantă concluzie care se desprinde după Summit-ul de la București este că organizația a încetat să mai reprezinte apanajul exclusiv al americanilor. Pentru prima dată în istoria de aproape șase decenii a Alianței, un membru își exprimă dreptul de veto în legătură cu admiterea unui nou partener. Tot pentru prima dată în istoria Alianței, o decizie luată la Washington, de către atotputernicul Congres american, nu este validată de către plenul organizației. Iar motivul nu-l constituie doar faptul că autoritatea lui Bush, la final de mandat este aceeași, ci și faptul că lucrurile au evoluat în direcții care nu mai pot fi controlate cu fermitatea de altădată de către „acționarul principal”. Inițiativele Statelor Unite, în special în Irak, au slăbit considerabil rolul organizației, făcând din actorul principal, doar un partener. Apoi, realitățile din Europa și din „lumea cealaltă”, care începe să nu mai fie controlată de americani, încep să depășească capacitatea de înțelegere a diplomaților de la Washington. Dacă pentru Afganistan americanii reușesc încă să mențină o aparență de solidaritate colectivă, nu același lucru se va întâmpla în Irak, unde factura intervenției o vor plăti singuri. Sau aproape singuri. A mai rezultat o chestiune: revenirea viguroasă în primul plan al marilor puteri a Rusiei lui Putin. Americanii încetează, văzând cu ochii, să mai fie unica super-putere care devenise în 1991. Războiul rece a fost înlocuit de războiul energetic, capitol la care arsenalul rusesc este net superior. Apoi, Rusia contează tot mai mult în echilibrul continentului, motiv pentru care marile puteri europene nu doresc să intre într-un conflict deschis forțând granițele zonelor de influență până la coasta „marelui frate”. Înainte de a face declarațiile pe care le-a susținut la Kiev, Bush ar fi trebuit să evalueze mai serios riscul de a fi înfruntat în interior. Neinvitarea Macedoniei nu este doar o problemă a raporturilor sale cu Grecia. Este o problemă a Balcanilor. O evaluare corectă a situației din zonă ar fi trebuit să-i conducă pe analiștii Alianței spre ideea unei admiteri în bloc a țărilor din fosta Iugoslavie. Formula aleasă nu face însă decât să mărească tensiunile și să conserve focarul de conflicte mondiale care pot deveni, oricând, Balcanii de Sud-Vest. Izolarea Serbiei, care este, în ultimă instanță, rațiunea admiterii noilor membri, nu va face din aceasta un adept al unei forțe constant ostile la adresa sa. Ce n-a clarificat în nici un fel Summit-ul de la București este viitorul Alianței: până unde va putea merge o extindere care să se înscrie în rațiunile de a fi ale Alianței? Și care ar putea fi alternativa la „vechiul NATO”?
Titlu: Băieți, Ceaușescu ar fi fost mândru de voi!
Nr Editie: 2187 Data: vineri 04 aprilie 2008
Bravo, domnule David! Felicitări! Ceaușescu ar fi mândru de dumneavoastră! De acolo, din mormântul său, tresaltă probabil de mulțumire văzând că moștenirea sa nu este irosită. Dacă el ar fi fost astăzi gazda Summit-ului, ar fi privit cu mândrie spre organele pe care le-a educat în spiritul devotamentului față de cauză! Care cauză? Liniștea și ordinea! Dumneavoastră, domnule David, și bravii băieți din Jandarmerie și Poliție, au acționat cu promptitudine și curaj pentru a înlătura orice amenințare la adresa Summit-ului. Cu mult devotament ei au zburătăcit pensionarii care se așezaseră cu gânduri ascunse pe băncile de pe Kisseleff, au controlat cu multă vigilență telefoanele mobile cu care cetățenii lipsiți de spirit patriotic au încercat să surprindă pe peliculă imagini cu coloanele oficiale și s-au străduit – deși nu era misiunea lor – să împiedice accesul pe culoarul unic al unor câini comunitari care au refuzat să respecte consemnele și s-au avântat în întâmpinarea înalților oaspeți . Dar cel mai mare succes l-au înregistrat băieții dumneavoastră în suprimarea în fașă a unor tentative ale unor periculoase formațiuni teroriste, care, într-o hală a unei foste întreprinderi de stat, încercau să producă periculoase arme chimice cu care intenționau să atenteze la siguranța Summit-ului. Au fost umflați, legați și duși la zdup fără prea multe menajamente. Unde – nota bene – li s-au oferit, totuși, apă și cafele. Dar să lăsăm gluma la o parte. Adevărul este că la primul test al democrației, „organele” noastre s-au făcut de râs, acționând primitiv și fără discernământ. La ordin – pentru că mă îndoiesc că jandarmii și polițiștii au acționat de capul lor. Iar ordinele au venit de la niște persoane incompetente, nesigure pe misiunea lor și dispuse să recurgă la orice absurditate pentru a-și asigura liniștea pe timpul Summit-ului. Gafele autorităților au debutat cu reținerea și întoarcerea de la frontieră, fără niciun motiv legal, a unor tineri despre care se credea că vor pregăti manifestații anti NATO, culminând cu arestările din depozitul de la Timpuri Noi. Pentru poliția și jandarmii noștri, principiile democratice – între care dreptul la liberă exprimare – sunt de sorginte anarhistă, ele amenință liniștea publică. Evenimentele care au loc la București au provocat o amnezie aproape totală asupra prevederilor constituționale: nimic, nici cea mai absurdă reglementare, nu a fost prea mult. Totul este justificat de răspunderea față de ordinea și liniștea obligatorii. Am avut liniște destulă pe vremea dictaturii. A sosit vremea să o înlocuim cu dezbaterile publice și cu pluralismul opiniilor. Iar atâta timp cât acestea nu sunt violente și nu amenință să încalce legile în vigoare, nu există niciun motiv pentru a acționa așa cum au acționat autoritățile în aceste zile. În spiritul lui Ceaușescu!
Titlu: Summit-ul, o ocazie ratată
Nr Editie: 2188 Data: sâmbătă 05 aprilie 2008
Summit-ul NATO va rămâne, pentru multă vreme de acum încolo, cel mai important eveniment internațional pe care-l găzduiește România. O mare șansă, în același timp, nu numai de a ne face cunoscuți lumii – în care mai există mulți care confundă Bucureștiul cu Budapesta – dar și de a afirma o serie de puncte de vedere care să ne identifice ca voință politică. Trăgând linie și încercând să facem un bilanț, cu ce rămânem? Din punct de vedere organizatoric, a fost un efort considerabil, care se evidențiază nu doar prin bugetul alocat ci și prin cheltuielile colaterale, incomparabil mai mari. A fost o investiție, în prezent și în viitor, care a meritat, chiar dacă ea a constituit și un excelent prilej de satisfacere a nevoilor clientelei politice a organizatorului care a beneficiat de prioritate în acordarea contractelor. Chestiunea mi se pare, însă, minoră, și cu toate defecțiunile intervenite – scuzabile poate prin lipsa de experiență în materie - organizarea a fost satisfăcătoare. Total nesatisfăcătoare a fost însă derularea acțiunilor de securitate și a celor preventive, unde s-a văzut limpede că „amintirile” dictaturii au fost mai puternice decât experiența prezentă a marilor reuniuni internaționale, unde aceste obiective pot fi atinse fără exces de zel și fără abuzuri. Desigur, nimeni nu și-ar fi dorit ca Bucureștiul să devină scana unor violențe stradale, dar de aici până la a suprima în fașă orice tentativă de exprimare liberă e cale lungă. Evident, a fost mai comod așa decât să înfrunți democratic și constituțional o opoțiție de principiu. Într-un bilanț realist, capitolul cel mai important îl constituie însă raportul dintre „cheltuieli” și „venituri”. Ce-a obținut România, la capitolul „beneficii”? Cred că aproape nimic. În primul rând pentru că atitudinea slugarnică față de „marele licurici” ne-a făcut să pierdem, odată cu el, la capitolele ratate de Bush. În al doilea rând, pentru că Băsescu a luat pe cont propriu acest eveniment, refuzând să obțină un mandat din partea clasei politice și al legislativului. La ultima ședință CSAT nici nu s-a pus problema unui astfel de mandat. Așa încât și în chestiunea Ucrainei și Georgiei – susținute cu insistență de Băsescu – cât și în cea a Macedoniei ne-am situat în contradicție cu principalele voci ale Uniunii Europene, din care facem parte și față de care avem responsabilități directe. Ce să mai vorbesc despre relația directă cu America, din care nu ne-am ales decât cu suplimentarea contingentului pentru Afganistan, dar fără atât de importantele vize, pentru orgoliul public. Erorile și aproximările de evaluare și de comunicare ale președintelui nostru sunt, de acum, tradiționale, ele nemaitulburând pe nimeni. Summit-ul NATO a trecut, lăsând în urmă semne de întrebare referitoare atât la rolul organizației cât și la viitorul său – problemă în care România nici nu a încercat, dar nici nu are vreun cuvânt de spus. P.S. Era să uit: Moldova, cu toată susținerea băsesciană, nici măcar nu se întrezărește la orizontul NATO!
Titlu: Cioroianu nu e vinovat!
Nr Editie: 2191 Data: marți 08 aprilie 2008
Cu o dezarmantă seninătate, ministrul de Externe a recunoscut că la Summit, logodnica sa a fost mai „vizibilă” decât el însuși. Imagini cu domnișoara viitoare doamnă Cioroianu, dând mâna cu Laura Bush sau conversând cu dna Băsescu s-au putut vedea în aproape toate ziarele în care n-au apărut fotografii cu ministrul de Externe. De ce a fost atât de puțin vizibil? Din cauza protocolului, zice domnia sa, care nu i-ar fi prevăzut un rol mai activ. Din fericire, zic tot mai mulți comentatori, pentru că în acest fel a fost scutit de riscul de a mai face gafe dintre cele pe care le realizează cu regularitate la diverse întruniri și evenimente. Chiar în preajma Summit-ului, Adrian Cioroianu a aniversat un an de la numirea sa în funcție. A fost o numire controversată și amânată: după scandalul care a dus la demisia lui Ungureanu, Tăriceanu s-a încăpățânat să-l propună pe Cioroianu, respins odată de Băsescu pe motiv de lipsă de experiență și impus cu ocazia remanierii ministeriale. Că cei care-i reproșau lipsa de experiență aveau dreptate s-a văzut destul de repede, la o conferință de presă cu Condoleezza Rice când Cioroianu n-a emis decât interjecții. Au venit apoi, pe rând, celelalte gafe, cu ecoul lor adeseori disproporționat, dar real. Dacă la început taberele simpatizanților și opozanțilot erau relativ egale, balanța a înclinat constant în defavoarea ministrului. Ultimul care-l acuză, cu argumente credibile, este chiar cel căruia i-a fost secretar la partid – Teodor Stolojan. Eclipsa ministrului pe perioada Summit-ului a coincis cu aceea a ministerului. Piesă principală, alături de Apărare, a edificiului organizatoric, MAE a fost la fel de absent în desfășurarea evenimentului precum ministrul său. Mă uit pe organigrama ministerului și am un prim răspuns: din cei 7 secretari de stat care constituie aparatul de conducere, nici unul nu are un coeficient minim de notorietate. Ați auzit de Horațiu Răzvan Radu, de Jan Gavrilă, de Mihai Gheorghiu, Anton Niculescu, Iulian Buga sau Răduța Dana Matache? Singurul de care poate că ați auzit este Alexandru Victor Micula, și asta datorită numelui pe care-l împarte cu magnații alcoolului. Acești anonimi conferă lipsa de autoritate și de credibilitate a unui minister care pare să fi fost abandonat în grabă de către toți cei care mai aveau câte ceva în comun cu diplomația (noroc că la Summit l-au adus de la pensie pe dl Dinică, că altfel ar fi fost dezastru!) Cu ce este vinovat Cioroianu de această situație? După părerea mea, cu nimic. E om și, ca orice om are orgoliile sale. I-a plăcut și-i place să fie ministru, chiar dacă nu se pricepe. Dar aici, la Externe, nepriceperea poate fi explozivă. Sigur, e plin guvernul Tăriceanu de miniștri care nu se pricep la nimic. Dar asta nu este o scuză pentru lăsarea în paragină a unui domeniu esențial pentru supraviețuirea noastră ca entitate politică. Se-aude că, tardiv cum le face pe toate, premierul s-ar gândi să-l schimbe pe dl Cioroianu. Să nu cumva s-o facă cu unul de același calibru... P.S. Am tot respectul pentru omul de cultură, istoricul Cioroianu. O minimă prudență și o autoevaluare realistă ar fi trebuit însă să-l rețină în a se arunca într-o aventură din care istoricul și omul de cultură n-a avut decât de pierdut.
Titlu: Istoria se repetă
Nr Editie: 2196 Data: luni 14 aprilie 2008
Straniu, cum se repetă istoria: Emil Boc, în vigurosul său discurs de la lansarea candidaților pelediști la alegerile locale, a dezvoltat un discurs vitriolant la adresa „prădătorului” și „trădătorului” Tăriceanu. Mai mult, Boc dă în vileag și „trocul ordinar” dintre liberali și social-democrați pentru scoaterea de la guvernare a imaculaților democrați. În felul acesta, înlocuitorul de Băsescu trasează linia directoare a campaniei electorale: o campanie anti-liberală, anti -Tăriceanu, anti-guvernare! Emil Boc și partidul său au exersat sârguincios în ultimul an și aproape jumătate rolul de victime, de forță politică aflată în opoziție, unde a aruncat-o nu electoratul, ci partenerii nerecunoscători de Alianță. Ideea este de a se induce cetățeanului – alegător ideea că, chiar dacă a fost doi ani la guvernare, atunci a constituit „partea bună” a guvernării, pentru ca ulterior să reprezinte unica speranță pentru un electorat dezamăgit de prestația liberalilor. Realitatea este, însă, că PD, ca și urmașul său PDL, nu este în Opoziție: a fost părtaș la toate eșecurile guvernării, neputându-și asuma, pe cont propriu, eventualele succese. Este încă la putere în structurile locale unde are instrumentele necesare pentru a-și servi clientela politică. Democrat-liberalii nu fac altceva decât să repete scenariul alegerilor locale din 1996. Atunci, după o administrare dezastruoasă de patru ani, reprezentantul – inițial al Convenției Democrate, iar apoi al Partidului Național Liberal – „puterii” de atunci, Victor Ciorbea, și-a orchestrat campania pe demascare a primarului în exercițiu, Halaicu. Ciorbea apărea atunci ca un fel de reprezentant al opoziției el fiind exponentul aceleiași puteri, fie ea și locală. Atunci rețeta a ținut. Profitând și de modul dezastruos în care PDSR-ul și-a promovat propiul candidat, pe Ilie Năstase, Convenția Democrată a obținut o nouă victorie, împotriva propriei sale prestații. Se va repeta scenariul în 2008? Răspunsul nu poate să vină de altundeva decât de la dificila decizie a social-democraților.
Titlu: Complicata strategie locală
Nr Editie: 2192 Data: miercuri 09 aprilie 2008
Este straniu că pentru o funcție atât de importantă cum este cea de primar general al Capitalei nu reușesc partidele să mobilizeze candidați cu adevărat profesioniști. Sau măcar alții decât cei care ne-au uzat nervii și răbdarea cu lipsa lor cronică de calități. Peste mai uțin de o lună începe campania electorală, iar peste mai puțin de două, într-o altă „Duminică a Orbului” vom merge la urne să ne alegem, cât se poate de uninominal, primii gospodari ai orașelor și comunelor. Bătălia nu e lipsită de miză, majoritatea partidelor considerând-o un test decisiv pentru strategia legislativelor din toamnă. O mișcare pe care au făcut-o, primii, democrații, la ultimul scrutin, prinde acum la toate partidele: aruncarea în luptă, la nivel local - în special la primăriile marilor orașe și pentru șefia Consiliilor Județene – a unor „piese grele” din organigrama formațiunilor. Este,după cum s-a dovedit, o mișcare decisivă, dar și riscantă. În 2004, democrații s-au ales cu mai mulți primari decât s-ar fi așteptat, dar și cu un deficit de „cadre” pentru legislative, fiind nevoiți să-și umple listele cu personaje de calitatea a II-a și a III-a. Au rămas însă redutabili la nivel local, acolo unde se pregătește noua campanie. Și social-democrații, și liberalii sunt gata să urmeze modelul. Totuși, pentru cea mai importantă dregătorie – Capitala, nu reușesc nici unii să cadă pe o formulă câștigătoare. Democrații s-au resemnat cu ideea că dat fiind refuzul lui Videanu de a mai candida, n-au un altul mai bun decât Blaga, deși carisma acestuia și notorietatea sunt discutabile, în ciuda eficienței demonstrate în mandatul avut la Interne. Liberalii știu că Orban nu poate fi câștigător, dar ca om al sistemului poate impulsiona lista de consilieri și candidații la sectoare. La cea mai grea cumpănă se află social-democrații, confruntați cu o dublă perdantă (Oprescu – Vanghelie) și cu necunoscutele candidaturii lui Mitrea – un „greu” al precedentei lor guvernări, dar om cu o imagine destul de discutabilă. Viitorul primar se va alege, foarte probabil între el și Blaga. Restul sunt pentru decor. Și Bucureștiul la fel: va rămâne decorul cel mai propice, și un câmp de experimente pentru propulsarea de candidați pentru alte funcții.
Titlu: Unde ni sunt candidații?
Nr Editie: 2193 Data: joi 10 aprilie 2008
Uitându-mă cu câtă caznă se adună candidații pentru Primăria Bucureștilor, nu pot să nu-mi aduc aminte ce se întâmpla în urmă cu 16 ani, când au avut loc primele alegeri locale. Era începutul de an 1992 și alegerile aveau loc în februarie. Se formase recent Convenția Democratică și apăruse, scos din jobenul liberalilor, Crin Halaicu. Nu-l știa nimeni, era inginer sau subinginer pe un șantier. Partidul de guvernământ mergea pe mâna lui Cazimir Ionescu, figură „legendară” a CPUN-ului, iar tinerii liberali disidenți, de sub aripa lui Patriciu deciseseră să-l arunce în bătălie pe fragedul Călin Popescu Tăriceanu, un play-boy care cocheta cu presa printr-un post de radio. Pe atunci, finanțatorul tinerilor liberali era Viorel Cataramă, regele saltelelor Relaxa. A mai candidat din partea PRM-ului cineva - nu-mi mai aduc exact aminte numele, era jurnalist sau scriitor. Partidul de guvernământ se afla în pragul scinziunii, după mineriada din septembrie 1991 și aruncarea peste bord a lui Petre Roman, îndreptându-se cu pași mari spre „dubla” FDSN – FSN. După doi ani în care se perindaseră primari autonumiți, sau numiți nu se știe exact cum, fostul ministru al Transporturilor, Doru Pană, se pregătea să prindă funcția nou creată de prefect. Campania electorală n-a fost spectaculoasă. Țin minte că am organizat atunci, la „Libertatea”, prima confruntare dintre candidați. Evenimentul n-a prezentat interes pentru Televiziunea Română, în interiorul căreia se duceau lupte de gherilă cu sindicaliștii lui Dumitru Iuga. Confruntarea dintre cei patru candidați a fost una doar interesantă: un Cazimir Ionescu cu nasul pe sus, dar fără a ști mare lucru, un Crin Halaicu modest și părând dornic să învețe, un Călin Popescu Tăriceanu simpatic, dar atât, și un candidat al PRM-ului (tot nu-mi amintesc numele) încrâncenat. Scrutinul avea să dea câștig de cauză Opoziției, lui Halaicu. A fost debutul unei atitudini ce avea să rămână constantă, cu toată incapacitatea celor desemnați de a demonstra o minimă apetență gospodărească – pentru că nu de politică ducea lipsă, atunci și astăzi, Bucureștiul. Ce s-a întâmplat, peste ani, cu candidații? Unul – cel care câștigase - a dispărut imediat după mandat, rezumându-se la afaceri, fără a mai avea apariții publice. Altul a naufragiat la CNSAS, în calitate de purtător de cuvânt. Cel al cărui nume abia acum mi l-am amintit: Radu Teodoru, n-a mai dat nici un prilej de a fi remarcat. Iar cel mai aerian – dar mai simpatic! - a ajuns, iată, prim ministru!
Titlu: Ghetto-ul diplomatic
Nr Editie: 2194 Data: vineri 11 aprilie 2008
Ceea ce s-a întâmplat cu cetățeanul român care a murit într-o închisoare poloneză în urma unei greve a foamei, fără ca autoritățile noastre să-i asigure nici cea mai mică asistență este nu doar un fapt revoltător, ci și unul tipic pentru o diplomație care nu s-a desprins de modelul din care descinde: cel comunist! Vreme de o jumătate de secol misiunile diplomatice ale României au avut câteva sarcini specifice: să facă spionaj (ceea ce nu e de condamnat, o face toată lumea sub diverse forme), să promoveze imaginea și operele „tovarășului și tovarășei” și să contracareze – cum puteau – acțiunile dușmănoase ale diasporei. Cu această fișă a postului, ambasadele noastre au devenit niște fortărețe pregătite în orice moment de asediu, corpul diplomatic aventurându-se în afara lor doar pentru eventualele cumpărături – și atunci urmăriți cu maximă vigilență de securiștii sub aoperire ai ambasadei. Despre rezolvarea problemelor românilor aflați în trecere sau stabiliți pe acolo, nici nu putea fi vorba: cei stabiliți fugiseră sau renunțaseră la cetățenie, iar cei în trecere erau probabil în curs de a alege libertatea. După 1989 lucrurile nu s-au schimbat, în mare. Mentalitatea de ghetto s-a perpetuat iar relațiile cu noile realități au evoluat cu maximă timiditate. Deschiderea granițelor și libera circulație a românilor n-a reprezentat pentru ambasade decât o bătaie de cap în plus. Pentru majoritatea membrilor corpului diplomatic stagiul la post se reduce la o acerbă încercare de strângere de bani pentru zilele negre de după și pentru achitarea datoriilor contractate cu prilejul „investițiilor” făcute pentru  a primi funcția. Nu sunt vorbe de clacă, se știe foarte bine că în spatele ușilor închise există un mercurial strict pentru fiecare funcție, de la femeie de serviciu până aproape de vârf. Ce-au făcut cei de la ambasada din Varșovia? Nimic deosebit. Au tratat lucrurile ca de obicei. De ce să-și bată capul pentru un român, aflat și în pușcărie pe deasupra? Ce să-i facă ei? Să se bată cu statul polonez? Au preferat să aștepte să se rezolve lucrurile de la sine. Și s-au rezolvat. Crulic a murit, după o grevă a foamei îndârjită, care spune ceva despre faptul că vinovăția sa n-a putut fi prea clar stabilită. Premierul a făcut spume și vrea clarificări și măsuri. Acestea însă nu-l vor învia pe nefericitul care și-a găsit sfârșitul din cauza absurzeniei conaționalilor săi, singurii de la care putea aștepta o mână de ajutor...
Titlu: Accidentul prezidențial
Nr Editie: 2184 Data: marți 01 aprilie 2008
Un accident este un accident: în sensul că se întâmplă... accidental. Nimeni nu-și propune să aibe sau să facă un accident. I se întâmplă. Din varii motive. Cel mai des întâlnit este „ceasul rău”. Adică un cumul de împrejurări care au ca rezultat accidentul. Ca orice alt conducător auto, Traian Băsescu a avut și el ceasul său rău. Duminică, taman în fața Primăriei, locul în care și-a lansat cariera politică la vârf, luat de nostalgie n-a mai apreciat corect distanța față de o Dacie din fața Golf-ului său propriu și a bușit-o din spate. N-a rezultat decât șifonarea ambelor mașini și trezirea din scurta reverie a șefului statului care, ca orice cetățean, a mers la poliție unde a declarat accidentul, a dat probă din care a rezultat că încă nu apucase să bea ceva și i s-au luat trei puncte din zestrea pe care o are la dispoziție orice șofer. Bineînțeles că întâmplarea n-a trecut neobservată. Mai întâi trecătorii, iar apoi reporterii, au sesizat situația în care se află șeful statului și pentru majoritatea acestora comportamentul său modest, de simplu cetățean, a fost de natură să-i aducă noi puncte de popularitate, odată cu compătimirea pentru întâmplare și concluzia de rigoare: „bine că n-a fost mai rău!”. Dar dacă ar fi fost mai rău? Dacă reveria lui Traian Băsescu era mai profundă și viteza mai mare? Dacă în mașina din față se afla o persoană suferindă care ar fi făcut un șoc? Dacă în locul Daciei, Golf-ul său ar fi dat peste un pieton imprudent care s-ar fi repezit să traverseze printre mașini? Nu mai vorbesc de cazul – limită al accidentăriii unui pieton pe trecerea de pietoni... Ce s-ar fi întâmplat atunci cu șoferul Traian Băsescu, președinte în exercițiu al țării? Vinovat, ar fi fost exonerat de judecată până la finalizarea mandatului, sau a mandatelor?Am fi avut o gazdă a Summit-ului NATO, proaspăt implicată într-un accident grav? Discuțiile savante de la TV care au urmau incidentului cu accidentul au ridicat câteva probleme, între care cea mai importantă mi se pare a fi aceea a impreciziilor constituționale: cât poate fi persoană privată un președinte și cât nu? Ce poate și ce nu poate, nu are dreptul să facă, atâta timp cât este sub mandat? Este o simpă particularitate de personalitate, să te comporți în limitele protocolului, sau să-l ignori? Care sunt regulile imuabile ale funcționării Serviciului de Pază și Protocol? Păstrând proporțiile, nu cred că Secret Service se spală pe mâini dacă Bush are chef să dea o raită prin Washington la volanul unei mașini fără însemnele prezidențiale. Accidentul lui Băsescu pune probleme a căror rezolvare nu poate fi amânată decât cu consecințe dintre cele mai grave. Și, cu sau fără voia sa, președintele trebuie adus pe calea unui comportament adecvat funcției pe care o ocupă și de care, în caz de inconveniente, se poate debarasa oricând. Ultima soluție ar fi aceea ca în trafic, să ne ferim ca de dracu de orice Golf aflat în preajmă, ca nu cumva la volanul său să se afle un președinte obosit de treburile de peste zi sau tracasat de relația sa cu premierul...