Titlu: Efectele uninominalului
Nr Editie: 2375 Data: vineri 28 noiembrie 2008
Dacă sistemul de vot uninominal are, la ceastă oră, când nu i se cunosc cu exactitate efectele și implicațiile, o valoare, aceasta constă în faptul că nimeni, nici unul dintre candidați, nu ai locul asigurat. Lista avea această – calitate- să-i zicem: se știa clar că primele locuri merg la sigur, dacă partidul deținea o forță de minim 5 la sută. Soarta parlamemtarilor stătea, de cele mai multe ori, în pixul președintelui de partid, care aviza listele. Cine trebuia asigurat sau protejat, se găsea în pozițiile eligibile. La limită erau postați cei cărora trebuia să li se ofere speranța dar nu li se putea garanta locul.
Cu uninominalul se schimbă situația. Oricât de convingătoare ar fi sondajele preelectorale, candidatul nu poate fi sigur pe victorie decât dacă obține 50 la sută din voturile dintr-un colegiu, lucru care se va întâmpla în destul de puține cazuri, dată fiind valoarea (procentuală) apropiată a celor trei partide principale. Dacă aparține unui partid din seria a doua valorică, chiar dacă obține un astfel de procent, candidatul trebuie să aștepte rezultatul final, pentru a se ști mai întâi dacă partidul său a reușit să sară pârleazul baremului electoral. Este, dacă vreți, cazul lui Becali, care, teoretic, ar avea la dispoziție majoritatea voturilor zăbrăuțenilor cărora le-a plătit factura de curent electric (deși un sondaj intern al PSD-ului indică faptul că este surclasat de debutanta nepoată a lui Mizil!), dar care este legat de scorul general al PNG-ului, pe care aceleași sondaje îl plasează abia în jurul valorii de 3 la sută. Șansele lui Becali de a accede în Parlament ar fi fost mai mari dacă ar fi candidat independent, dar în acest caz și-ar fi lipsit partidul de aportul tracțiunii sale în calitate de locomotivă – Maybach. Într-un asemenea context ar putea eșua chiar lideri ai partidelor din prima serie valorică, dacă mașinăria de partid n-ar fi acționat cu precădere în colegii precum Ciofliceni și Dăbuleni. Concurența este însă suficient de acerbă, pentru că politicienii versați și cunoscuți, precum Talpeș, Cristian Diaconescu sau Răzvan Theodorescu să aștepte cu emoție numărătoarea voturilor și calculele complicate de redistribuire a voturilor. Cele mai serioase măsuri de prevedere și le-au luat cei de la UDMR: pentru prima dată, în istoria scrutinurilor de după 1989, ei și-au nominalizat candidați în absolut toate colegiile, chiar și în cele care n-ar putea aduna decât câteva voturi, care însă s-ar putea să atârne decisiv la numărătoarea finală. Lucru pe care „omologii” din PRM n-au fost în stare să-l facă, apropriindu-și și mai mult riscul rămânerii pe dinafară.
Un alt efect „pervers” al uninominalului va fi și ceea ce se întâmplă în cazul indisponibilizării unui candidat sau al unuia devenit parlamentar, prin deces, arestare sau alte accidente. Candidatul nu mai poate fi înlocuit, și partidul respectiv pierde voturile pe care le-ar fi luat acesta. Parlamentarul, de asemenea, nu poate fi înlocuit – cum se întâmpla la liste, unde postul revenea, automat, următorului clasat. Acum se vor organiza alegeri parțiale, în colegiul respectiv și în Parlament poate intra reprezentantul altui partid, lucru care poate influența direct echilibrul dintre eventualele coaliții.
Și, în fine, un alt aspect: duminică seara, exit-poll-urile nu vor risipi decât parțial incertitudinile. Se va ști, cu aproximația de rigoare, care va fi scorul general al partidelor și care sunt candidații care au obținut peste 50 la sută. Componența viitorului Parlament o vom afla însă abia în zilele următoare.
Titlu: Uninominalul - invenția lui Ceaușescu?
Nr Editie: 2365 Data: luni 17 noiembrie 2008
Nimic nu e nou sub soare: vă mai amintiți de uninominalul lui Ceaușescu?
Nu mai știu exact când, prin '70 - '80, apăruse o noutate absolută în materie de democrație socialistă: la alegerile pentru Marea Adunare Națională se introduseseră candidaturi multiple.
E drept că aceseta aparțineau aceleiași formațiuni politice - unică - dar pentru prima dată alegătorul român, care nu îndrăznea nici măcar să nu se gândească să se prezinte la vot, putea să aleagă dintre doi sau trei candidați.
Să nu vă închipuiți însă că Ceaușescu a ajuns până acolo încât să pună sub semnul întrebării cariera politică a vreunui membru de partid important. Nicidecum: candidaturile multiple aveau loc la nivelul cel mai de jos, unde concurau între ei muncitori cu învățători, sau țărani cu meseriași. La vârf, uninominalul era mononominal!
Într-un fel, lucrurile stau cam la fel și acum. În sensul că partidele au avut grijă ca reprezentanții lor de seamă să nu aibe parte de vreo concurență mai serioasă. Dacă la liste mahării se imbulzeau în București, unde "locomotivele" trăgeau după ele și candidații dedicați, acum s-au dus cât mai departe posibil - la Ciofliceni, Dăbuleni, sau Mizil, unde lumea e mai cumsecade și alegătorii pot fi mințiți mai frumos și mai ușor.
Nimic nu e nou sub soare, deci, iar uninominalul lui Băsescu calcă pe urmele uninominalului lui Ceaușescu, prefigurând un mononominal de felui celui care năștea Marea Adunare Națională.
Este consecința directă a unei dispute politice negândite și care a avut drept scop torpilarea adversarului prin orice mijloace - inclusiv acelea care-ți pot exploda ție în mână. Abia aștept să vină sorocul și să numărăm "bobocii" noului sistem electoral, pentru a constata câtă înnoire și câtă curățenie politică a adus acest sistem, pe care nimeni nu s-a mai obosit să-l verifice pe simulator și să-i pună în evidență calitățile, dar și viicile, cu care vom trăi în următorii patru ani, vrem - nu vrem.
Titlu: Cetățeanul catindat...
Nr Editie: 2366 Data: marți 18 noiembrie 2008
Un mare talent nu este obligatoriu să fie dublat și de un mare caracter. Ba – și istoria culturii este plină de astfel de exemple – lucrurile pot sta exact invers.
O dovadă în acest sens ne oferă unul dintre candidații pentru un loc în Senatul României: invitat la o emisiune de publicitate electorală, acesta a declarat senin, că nu se teme de contracandidații din colegiul său, pentru că aceștia sunt niște „anonimi”. „Anonimii” au, unul, o experiență parlamentară de 8 ani, iar celălalt de 12 ani! Că el, când s-a hotărât să facă pasul în politică, a făcut-o doar ca să-i dovedească lui Nicolae Văcăroiu că poate să-l învingă. Din păcate pentru el, președintele Senatului s-a retras din cursă, preferând Curtea de Conturi și întărindu-i astfel candidatului nostru convingerea că a făcut-o de frica sa.
Florin Călinescu este un personaj. A apărut în vizorul opiniei publice atunci când Sârbu i-a oferit o pâine la emisiunea matinală a PRO TV unde i s-a dat libertatea să bată câmpii în stilul său inconfundabil, câteva ore pe zi. A făcut-o cu haz, așa încât a fost promovat cu un scheci de 10 - 15 minute, difuzat zilnic la o oră de vârf în care, alături de o echipă formată ad-hoc, parodia actualitatea politică într-o manieră adeseori distrugătoare pentru subiecți. A fost, această pastilă, intitulată „Chestiunea zilei”, momentul de vârf al exprimării talentului său autentic, în care obținea maximum de efect cu minim de mijloace. Popularitatea sa a crescut exponențial, astfel încât managerii din Pache Protopopescu au dorit să o speculeze eficient pentru post: s-a creat pentru Călinescu un show, copiat după cel al lui Jay Leno, în care pe umerii săi de comedian au fost puse sarcini intelectuale și politice, fără măsură de împovărătoare. În dârdora populatității s-au observat mai greu lacunele culturale și informaționale, predominând o agresivitate menită să-i pună la punct pe invitați și dezvoltarea unor teorii abracadabrante. Unii au crezut că datorită succesului de public, Călinescu poate deveni un vector politic. El însuși a cochetat din plin cu aceste oferte. Măgureanu l-ar fi vrut candidat la președinție, APR-ul îl invita la ședințe de instructaj ale candidaților, iar PSD-ul se gândea serios să-i dea în sarcină mobilizarea aliaților romi, datorită slăbiciunii sale evidente față de etnie. A renunțat de fiecare dată în ultimul moment. N-a renunțat însă la ideile de mărire. Considerând că PROTV-ul nu îi mai poate oferi nimic, s-a lansat într-o aventură managerială. A tras sfori să devină director al Teatrului Mic și să pună mâna pe falimentarul Tele 7 abc, pentru a-l revitaliza printr-un costisitor onemanshow. După un an de zile și vreun milion de dolari din banii patronului Freddy Robinson, a abandonat barca televiziunii pe care nu reușise să o scoată din derivă. Nici la Teatrul Mic n-a făcut mare lucru. Reușita artistică l-a ajutat însă în afaceri. A achiziționat IOR-ul și, cu mijloacele clasice, a început să-și înmulțească banii prin contracte cu statul. În condiția scăderii de formă artistică a revenit cu coada între picioare la PROTV unde a încercat să spargă gheața cu un sitcom în care-l parodia pe Băsescu. A făcut-o, însă, atât de grosier, încât n-a mai stârnit nici un fel de umor.
Virajul său spre politică este un fel de troc: liberalii, în căutare de „uninominali” cu popularitate, l-au achiziționat în schimbul unor contracte consistente oferite de armată firmei sale. Ajuns în postura de catindat, Călinescu și-a pierdut și ultimele fărâme de haz, jignindu-și contracandidații și delirând politicianist pe teme prinse după ureche.
Nu știu ce va fi la sfârșitul lunii. Poate că va intra în Parlamnet. Va fi, pentru el, un câștig. Pentru el și pentru firmele sale. Nu sunt sigur însă că cei care-l vor vota vor avea de câștigat altceva decât experiența unei mostre de oportunism.
Titlu: Taxa pe buimăceala guvernamentală
Nr Editie: 2367 Data: miercuri 19 noiembrie 2008
Eu cred că nici Tăriceanu însuși nu mai știe ce meandre ale concretului a parcurs taxa „de primă înmatriculare”, în jurul căreia se învârte precum câinele în jurul cozii, Guvernul. Cu celebra-i capacitate de a se gândi până se răzgândește premierul a anunțat, pe un ton victorios că va suspenda taxa devenită „de înmatriculare”, spre a mai da o gură de aer producătorilor autohtoni și importatorilor de la prima mână, sufocați de afluxul de nestăvilit de rable. Inițial, taxa cam așa a fost promovată: ca o piedică în calea vechiturilor! S-a și argumentat cu patos, la vremea respectivă, că România va deveni cimitirul Europei, că ne vor polua de ne vor rupe mașinile astea vechi și că singura soluție de înnoire susținută a parcului e această taxă. Protestele celor care au văzut în ea la o manieră cu niscai motive de interes personale, au frânat avântul înnoitor. Mi-amintesc cu deliciu eforturile de convingere a opiniei publice pe care le făcea ministrul Vosganian și calculele complicate cărora nici el nu le mai dădea de capăt prin care demonstra mecanismul progresist acestei raxe. Rapid, bătălia a căpătat conotații politice, pedeliștii devenind aprigi susținători ai eliminării taxei. Cum calculul ei fusese introdus în prevederile bugetare, iar Uniunea europeană ne amenința cu represalii pe motiv de concurență neloaială și de expunere a consumatorului la riscurile protecționismului, Guvernul a-ntors-o cu 180 de grade: a transformat taxa, dintr-o „sancționare” a poluatorilor, într-una de … descurajare a achizițiilor de mașini noi, conform abracadabrantei motivări că o mașină nouă poluează o perioadă mai lungă de timp decât una veche, de la care te aștepți să-și dea obștescul sfârșit mai repede. Rezultatul: mașinile vechi au început să se reverse, de nici RAR-ul n-a mai putut să le facă față, iar afacerile dealerilor de mașini noi au început să șchiopăteze și să scadă. Semnalul cel mai drastic l-a dat producția națională, atinsă de criza mondială. Închiderile temporare ale producției de la Mioveni afectează întreaga orizontală a producătorilor de echipamente, generalizând efectele negative. Cu sula-n coaste, guvernul a găsit soluția: suspendarea taxei! Ce te faci însă cu gaura de la buget? În plină criză? O s-a descurce guvernul! Cel ce urmează. Tăriceanu 3?
Titlu: "Cumpărați românesc!"
Nr Editie: 2368 Data: joi 20 noiembrie 2008
Fie ea cât de ostentativă și cu trimitere directă la o anumită situație conflictuală, mișcarea făcută de președinte este corectă și optimă. Anunțând că de acum înainte se va deplasa la cumpărături și în alte situații mai puțin oficiale cu un autoturism „Dacia”, Traian Băsescu dă un semnal necesar: este timpul ca situația producătorilor români de bunuri să ne preocupe cu mai multă intensitate.
După aproape două decenii în care cel de la cel mai înalt nivel acest interes a fost, practic, boicotat, în numele liberalismului pieței, trebuie să privim lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă. Țara asta are resursele necesare să producă o mulțime dintre bunurile pe care acum le importă. Ne-am obișnuit să cumpărăm de la piață roșii din Israel, castraveți din Bulgaria sau ceapă din Rusia, deși toate cresc din plin prin grădinile noastre.
Cel mai rău lucru s-a întâmplat cu producția națională de autoturisme: nici unul dintre guvernele care s-au perindat prin palatul Victoria n-a binevoit să „înțeleagă” că achizițiile publice de mașini din import sunt scumpe și nepotrivite scopurilor practice. În loc de asta, am asistat la o veritabilă escaladă a nesimțirii și a lipsei de jenă: primarii, miniștrii, directorii de pe la stat au umplut parcările instituțiilor cu mașini de lux, într-o concurență directă cu sectorul privat. A fost unul dintre motivele principale ale momentelor dificile prin care au trecut fabricile din Pitești și Craiova, de pe urma cărora nu s-au refăcut nici în ziua de azi. În multe țări cu resurse și standarde mai ridicate decât ale noastre, se prevede prin lege că sectorul public nu se poate dota cu mașini din import. E timpul să dăm și noi o astfel de lege pentru ca două nume ca Renault – acum și Ford – mâine, poimâine să nu trimită muncitorii acasă și să blocheze întreaga rețea de furnizori, ducând-o spre faliment.
Știu că problema e delicată: prea mulți oficilali au interese directe în sistemul de dealeri auto. Dar poate că au reușit să-și mai facă plinul. E momentul să ne gândim mai bine ce și de ce cumpărăm, atunci când băgăm mâinile în buzunar după RON-ii noștri. Nu e vorba de protecționism. E vorba de bun simț național.
P.S. Americanii au avut în repetate rânduri veritabile campanii de acest gen: „Buy american” a fost sloganul de apărare în fața invaziei de bunuri din import. „Cumpărați românesc” – poate fi replica noastră, nu doar la vreme de criză.
Titlu: Agamiță Abraham: Pac la Răsboiu'!
Nr Editie: 2369 Data: vineri 21 noiembrie 2008
Dezvăluire șocantă: pe când nu era ministru, actualul titular al Internelor ar fi fost implicat într-un caz de trafic și consum de droguri! Bomba a fost aruncată tocmai de fostul șef al Agenției Naționale Antidrog, chestorul pensionat Pavel Abraham.
Dată fiind autoritatea în materie a persoanei, întâmplarea n-ar trebui să rămână o simplă chestiune de rating TV. În orice țară civilizată o asemenea dezvăluire ar fi generat un veritabil taifun: șeful șefilor din instituțiile care luptă cu acel flagel, are el însuși niște „antecedente”. Unele neelucidate! În mod normal, înainte de numirea sa ca titular la MIRA, șeful său, Tăriceanu, ar fi trebuit să fie informat, în primul rând de către departamentul contrainformativ al institutiei, despre CV-ul celui pe care dorea să-l pună șef. Și cum – după cum ne asigură Abraham – la vremea respectivă s-a făcut o anchete de către niște polițiști concreti, cu grade, nume și prenume, episodul ar trebui să se regăsească prin arhivele Poliției. Dacă nu se regăsește, înseamnă că s-a întâmplat ceva grav. Că cineva și-a asumat riscul de a șterge niște urme. Nu toate.Cine ar fi putut să facă așa ceva? Gândul nu poate să nu te ducă puțin pe la influența pe care o avea viitorul socru, avocatul trecut prin ciur și prin dârmon Vlasov, lider liberal cu influență. E o simplă presupunere, și dacă nu e așa, jos pălăria față de verticalitatea actualului președinte al Camerei de Comerț al României. De fapt, problema rămâne a dlui David, ale cărui justificări transmise în direct la emisiunea cu pricina, au fost atât de debile, de parcă veneau de la ultimul sectorist prins cu mâța mitei în sac, nu de la ditamai șeful polițiștilor cu sau fără epoleți.
Repet – mi se pare un lucru grav ca instituțiile responsabile să nu se autosesizeze în urma acestui denunț. Căci despre așa ceva este vorba: chestorul Abraham l-a denunțat pe ministrul David! Dar n-a făcut-o de dragul dreptății. Pentru că, dacă avea drag de dreptate, o făcea de când are dosarul sau copia lui (se știe că este un pasionat colecționar de dosare, cu care și-a salvat – și promovat – nu odată cariera). A făcut-o doar când ministrul l-a pensionat cu forța, în contra dorinței sale fierbinți de a mai rămâne 3-4 ani în fruntea bucatelor la mănoasa Agenție Antidrog, pe care o îndrăgis epeste măsură. Precum Agamiță Dandanache, a scos „scrisorica” din fișet și „pac la Răsboiu”, în emisiune!
Dealtfel, cam asta e rețeta curățeniei morale în România: ești om cu mine, mergem împreună la prăduială. Nu ești, te dau în vileag și ies erou! Halal morală. Halal moralisti!
Titlu: E bună criza la ceva?
Nr Editie: 2371 Data: luni 24 noiembrie 2008
Desigur, fenomenul crizei economice nu se încadrează între lucrurile agreabile din viața unei colectivități. Este, până la urmă, un soi de catastrofă naturală, precum un cutremur sau un tsunami, care lovește necruțătoe ceea ce întâlnește în cale. Dar, după fiecare eveniment de acest gen, oamenii se ridică și merg mai departe. Crizele au ceva din implacabilitatea acestor fenomene. Chiar dacă, după ce se produc, crizele lor apar evidente și țin, de cele mai multe ori de erori umane și nu de procese geologice sau meteorologice. De-a lungul istoriei umanității, crizele economice s-au manifestat sub diferite forme, fiind generate de creșteri nesusținabile și generând depresiuni severe. Simplificând, am putea spune că prețul banilor a variat uneori brutal, în funcție de anumite conjucturi sau deciziicu impact general.
La noi criza vine după aproape două decenii de creștere economică, după criza politică din decembrie 1989 care a dus la prăbușirea economiei de comandă. Toți acești ani au adăugat câte ceva – din păcate haotic și necontrolabil – la repunerea în funcțiune a mecanismelor economice. Prețul acestei creșteri buimace a fost o inflație greu de ținut în frâu și seisme sociale și financiare de genul jocurilor piramidale și al falimentelor bancare. Fiecare experiență de acest gen a creat însă anticorpii necesari evoluției, spre o autentică economie de piață. Trendurile instalate în ultimii ani au părut trainice.Ele au generat crize ale forței de muncă și escalada prețurilor în tranzacțiile imobiliare, devenite principalul motor al creșterii economice.
Criza va afecta, cu precădere anul viitor, întreaga populație. Șomajul va crește, puterea de cumpărare va scădea. Zone întregi ale economiei speculative se vor prăbuși. Criza va avea însă și un merit: acela de a o curăța de excrescențele neviabile, de a înlocui ponderea speculațiilor cu aceea a producției, de a reglementa decalajele de pe piața forței de muncă. Cu siguranță că România va ieși, în cele din urmă, întărită din acest examen sever al adaptabilității la noua ordine economică mondială.
Titlu: Criza și tranzacțiile imobiliare
Nr Editie: 2370 Data: sâmbătă 22 noiembrie 2008
Atunci când efectele crizei financiare din America s-au propagat în afară, primul sector afectat a fost unul dintre cele care făcuseră să „duduie” economia românească: imobiliarele. Dacă în urmă cu 17-18 ani, tot românul își dorea să întemeieze o afacere și să încaseze comisionul, mai nou și-a dorit să se trezească cu un teren neștiut, undeva prin centru, pe care să-l vândă cu bani buni. Ani la rând prețurile terenurilor și caselor au crescut părând că nu mai pot fi ținute în frâu de nimic. Bucureștiul ajunsese să rivalizeze– doar la acest capitol – cu marile metropole mondiale și fiecare bucățică disponibilă de teren era sortită unor proiecte mărețe.
Reflexul acestui boom s-a resimțit în cabinetele notariale, unde nu se mai prididea cu efectuarea formelor de vânzare-cumpărare, devenite operațiunea de pondere cu aproape trei sferturi din votul operațiunilor. Afacerea era bună și pentru stat, care-și trăgea prioritar taxele și impozitele la colectorii investiți cu funcția de autoritate publică. De prin august, însă, vântul a început să bată prin anticamerele altădată supraaglomerate și impactul negativ al crizei s-a răsfrânt direct asupra unei zone ce părea pusă la adăpost.
Creșterea nestăvilită a tranzacțiilor imobiliare a stîrnit, în ultimii ani, dezbateri aprinse la nivelul Comisiei Europene, unde s-au ciocnit punctele de vedere a două sisteme: cel al tarilor latine, mosteniotoare ale sistemuluiu juridic de drept roman, în care notarul reprezintă autoritatae publică, și cel al țărilor anglo-saxone, unde cutuma permite oricărei persoane, mandatate, să efectueze operațiuni de tip notarial. Adepțiii liberalizării tranzacțiilor imobiliare au apăsat pe pedala protecționismului, pe care l-au declarat incompatibil cu principiile pieței libere a serviciilor. Cele două tabere au recurs la argumente științifice, generând două rapoarte: Raportul „ZERB” – pro-liberalizare, și Raportul „Murray”, care arată că e greu de găsit o soluție care poate fi umanim acceptată.
În toiul disputei, când lucrurile părearu să se îndrepte, spre o finalitate nefavorabilă breslei notariale, a apărut criza! Aceasta dă o lovitură dură adepților liberalizării prin sublinirerea cauzelor care au condus la declanșarea crizei americane: liberalismul excesiv al pieței și lipsa pârghiilor de reglementare, care ar fi putut împiedica excesele sau fraudele. Adică exact cele care au pus Europa la adăpost de repetarea fenomenului american. În aceste condiții, este de așteptat, din partea Comisiei Europene, o revizuire a poziției și o nuanțare a principiilor care să împace existența unei forme de monopol (cum este considerată acțiunea notarială în piața tranzacțiilor), cu principiile liberei concurențe. Principalul argument al notarilor rămâne faptul că profesia este o „funcție de autoritate publică” și că acest mandat nu poate fi extins altor categorii, precum agenții imobiliari.
Are, deci, și criza asta meritele ei. Face mai clare anumite proiecții și mai potolește avântul dereglementării cu orice preț.
Titlu: Becali se ia de gât cu Biserica
Nr Editie: 2372 Data: marți 25 noiembrie 2008
Mult Prea Cuviosul George Becali își dă în petic în plină campanie electorală creștină: dă în gât Biserica! Ca și cum ar fi o amantă care l-a înșelat iar acum îi cere înapoi basmalele și mărgelele cu care i-a cucerit sentimentele.
Deși divinitatea nu ține registre contabile, Gigi Becali este foarte scrupulos în a-și inventaria donațiile. A dat două milioane de euro pentru construcția Catedralei Neamului. I-a mai dat 100.000, bani de buzunar Patriarhului, la întronizare. I-a dat din toată inima, dar nu s-a așteptat să fie tratat cu atâta nerecunoștință. Mai întâi, catedrala nu numai că nu e gata, dar nici n-a început construcția ei. Iar cele 2 milioane stau și fac pui în haznaua Patriarhiei. Pui de care ar cam avea nevoie acum, că a venit criza și DNA-ul nu vrea să-i dea înapoi valiza cu alți 1,7 milioane de euro. De la care, de asemenea, ar fi putut scoate o dobândă frumușică, cu atât mai mult în vremurile astea de post la lichidități. Așa încât, pentru că biserica nu și-a ținut angajamentul de a înălța catedrala, omul vrea banii înapoi. Patriarhia zice că nu se poate, că mortul de la groapă nu se mai întoarce. Cum adică? Banii nu sunt morți, sunt vii și dacă ai grijă de ei cresc, se fac mari și fac alți bani! Colac peste pupăză, undeva pe unde Gigi a cumpărat un teren sunt niște măicuțe încăpățânate care nu se lasă alugate nici cu buldozerul. Păi de asta a dat Gigi bani la înscăunare, celui mai mare în grad, ca să-și bată joc de el niște soldăței de-ai generalului cu potcap!
Acum veți înțelege mai bine revolta dreptcredinciosului Becali din Tunari. Om cu credință în Dumnezeu și în emisarii lui pe acest pâmânt, se vede sfidat și batjocorit de cei pe care i-a creditat cu produsul șansei sale. Convins până-n fundul sufletului că a făcut avere cu sprijinul direct al lui Dumnezeu, Gigi Becali a considerat firesc să plătească pentru asta o taxă, colectorilor pământeni ai Celui de Sus. Dar nici chiar așa!
Lăsând gluma la o parte: criza pare să-l fi lovit pe latifundiarul de la Pipera mai tare decât e el dispus să accepte. Și l-a lovit exact la buzunarul în care ținea banii de cheltuieli curente. Și cum terenurile nu se mai vând – deocamdată – e nevoit să recupereze de pe unde poate. La urma-urmei, și-a încercat norocul: dacă Înalt Prea Fericitul era mai slab de înger, poate că i-ar fi dat înapoi banii de catedrală: ia-i, Gigi, fă-ți treaba acum când ai nevoie și îi dai tu înapoi când o trece criza. Dar Înalt Prea Fericitul e tare. Nu doar de înger.
P.S. Ca și darea afară a lui Hagi de la echipă într-o altă campanie electorală, nici acum Becali n-a ales cel mai bun moment pentru a-și demonstra calitățile de bun creștin. Chestia asta se poate calcula în procente. Lipsă.
Titlu: Cea mai plicticoasă campanie...
Nr Editie: 2373 Data: miercuri 26 noiembrie 2008
Mai sunt doar câteva zile în care candidații ar putea să mai facă câte ceva pentru ca cei cu drept de vot să se urnească, duminică, de acasă, și să pună în urne buletinul cu ștampila pe numele lor.
Dintre toate rundele electorale de până acum, aceasta este cea mai simplă: alegătorul nu se va încurca între mai multe buletine. Va avea la dispoziție o listă cu nume de reprezentanți de partide și va trebui să pună ștampila pe unul dintre aceștia. Ce va prevela - omul sau partidul – e greu de spus. La precedentele alegeri important era partidul. Lista cu nume conta doar în măsura în care în fruntea ei se afla o „locomotivă” cu grad de notorietate ridicat. La primele alegeri, din 1990, lumea a ales, clar, între Iliescu, Câmpeanu și Rațiu. Restul n-a contat. Ce-a ieșit, a fost bonusul fiecăruia dintre ei. În 1992 balanța a înclinat de la oameni spre partide. Bătălia a fost mult mai strânsă și FDSN-ul de atunci, de puțină vreme separat de FSN-ul originar, a avut un avans pe care i l-a conferit tot Iliescu. În 1996 a intervenit competiția dintre blocurile politice: cel de stânga, având la comandă același FDSN rebotezat PDSR și cel de dreapta, format cu caznă, mai mult la presiunile existente, între diversele formațiuni desprinse din partidele istorice și având ca vector un PNȚCD împins în față de prestigiul personal al unui Coposu care n-a mai apucat să trăiască succesul. Prestația lamentabilă la guvernare a acestui bloc a netezit drumul spre revenirea la putere a stângii, cu un PSD consolidat de coerența pe care i-a impus-o exercițiul Opoziției. Alegerile din 2000 au însemnat, pentru alegători, desprinderea de un anumit reflex dreapta-stânga, prin sancționarea, mai drastică decât ar fi meritat-o, a fostului pilon al dreptei – PNȚCD-ul, scos fără menajamente din Parlament și din viața politică în general. În 2004, în ciuda unei guvernări performante, PSD-ul a pierdut pe mâna aroganței liderilor săi și a ostentației cu care și-a făcut simțită prezența în fruntea „bucatelor”. Deși opoziția era, cu mai puțin de un an înaintea alegerilor, nesemnificativă, formula Alianței DA a făcut miracole, sfidând aritmetica. Pe fondul unui echilibru de forțe, a prevelat dinamismul campaniei lui Băsescu și finișul mai bun al acestuia, care i-a permis să forțeze Constituția și să-și aducă la guvernare partida, fără să fi beneficiat de un vot limpede în favoarea acesteia.
În toate aceste campanii, propaganda de partid a jucat rolul principal. S-au cheltuit sume astronomice – neregăsite în evidențele contabile ale partidelor – pentru a crea stereotipuri cu valoare practică. În 2008 lucrurile s-au schimbat total. Propaganda generalistă a fost, practic, inexistentă. Rolul televiziunii, în special, și al presei în general, a fost nesemnificativ. Centrul de greutate al campaniei s-a mutat în colegii, unde fiecare a fost pentru sine. Apartenența partinică a contat în cazul debutanților. „Veteranii” politicii și-au putut permite să se pună ei înșiși în fruntea campaniei. Susținerea partidelor a fost mai degrabă una formală.
Ce va ieși din toată tevatura asta? Cât de „altfel” va fi Parlamentul rezultat din uninominal? Cât de mari sunt meritele sau slăbiciunile acestui tip de vot? Greu de spus până săptămâna viitoare. Oricum, experimentul era necesar – pentru a înțelege că nu există metode perfecte. Și nici oameni perfecți. Cu atât mai puțin politicienii...
Titlu: Criza de idei...
Nr Editie: 2374 Data: joi 27 noiembrie 2008
Prevenirea electorală a crizei este ultima găselniță a guvernului Tăriceanu, pentru care cea mai acută manifestare a dezastrului economic este revigorarea vânzărilor de mașini noi, în dauna celor „second hand”. Renunțarea la așa-zisa „taxă de mediu”, care are legătură cu mediul cât are popularul instrument de lucru al cizmarilor cu instituția prefectului este, în sine, o mare prostie. După ce s-a chinuit doi ani să o introducă și să o mențină sub diferite forme și cu cele mai fanteziste argumentări,tandemul Tăriceanu-Vosganian (cu siguranță cel ami netalentat cuplu din istoria modernă a guvernării) face apoi pasul înapoi.
Oferta anticriză cu care a venit cabinetul Tăriceanu cu vreo lună înainte de a-și da obștescul sfârșit este de tot râsul: suspendarea taxei auto pentru 13 luni (?!); cadorisirea cu câte o mie de euro a celor care angajează șomeri cu trei luni de pauză – altă prostie care va face să prolifereze mici aranjamente pentru ca unii să pună mâna pe mia asta de euro; neimpozitarea dividentelor și a căștigurilor la Bursă – când Bursa e vai de mama ei și abia-și trage zilele. Puse cap la cap măsurile anunțate ilustrează neputința acestui guvern de a judeca corect dintr-o altă perspectivă decât a categoriei sau grupării din care face parte o situație excepțională. După ce s-au legănat vreo două-trei luni în iluzia că această criză e departe și n-ajunge până la noi (orice student de la ASE a învățat că nu există „granițe” pentru crize, că ele devin globale prin principiul domino-ului) și după ce premierul ne-a îndemnat să profităm de situație și să mergem să cumpărăm case ieftine în America, Executivul s-a concentrat exclusiv asupra măsurilor și a aranjamentelor cu caracter electoral. Tunul l-au dat creșterile de salarii și pensii, acordarea de diferite sporuri sau îndreptarea unor „erori” istorice (precum „recuperarea” celor care depuseseră bani pentru Dacii) într-un moment în care orice măsură de acest fel este echivalentă cu aruncarea de gaz peste foc. Ori incendiull se încinge și amenință sp cuprindă totul: Putere și Opoziție laolaltă, prea preocupate de interesele de partid pentru a mai vedea că există și un interes general.
Ce n-a înțeles Tăriceanu este că miza crizei este prea mareși prea serioasă pentru a cădea pe umerii unui partid, fie el și liberal. Că obiectivul necesită o concentrare majoră de forțe și resurse, pentru declanșarea unui plan complex de contracarare. Și pentru aceasta este nevoie de consens și colaborare. În locul comicului plănuleț dat publicității, Tăriceanu ar fi trebuit să reunească liderii celorlalte partide și să convină asupra unui proiect care să poată fi adoptat de indiferent cine va urma la guvernare. Un plan centrat pe principala formă de combatere a crizei, verificată istoric: un amplu program de lucrări publice, care să antreneze orizontala producătorilor și prestatorilor, prin redistribuirea resurselor bugetare de la consum spre investiții. Or tocmai asta n-a făcut Tăriceanu. Programul său anti-criză e unul de consum, iar cine-și închipuie că tăierea cadourilor și a materialelor promoționale de Anul Nou va avea vreun efect se înșeală.
Un gest responsabil și de bun simț ar fi ca Guvernul, în perioada de funcționare care i-a mai rămas, să se abțină de la luarea oricăror măsuri care înseamnă continuarea risipirii banului public. Măcar atât.
P.S. Chestiunea care ilustrează cel mai convingător această miopie (oare?) guvernamentală mi se pare a fi tocmai faptul că principalul beneficiar al ultimei rectificări bugetare este Ministerul Muncii – și nu Ministerul Transporturilor, paregzamplu!
Titlu: ICR - Clubul cântăreților în strană și strună
Nr Editie: 2364 Data: sâmbătă 15 noiembrie 2008
Hotărât lucru, președintele merge până în pânzele albe pe mâna oamenilor săi. N-a ezitat să onoreze cu augusta-i prezență raportul de patru ani al Institutului Cultural Român și să binecuvânteze printr-un nou mandat actuala conducere. Că și Patapievici și Mihăieș precum și alți câțiva dintre cei mai zeloși cântăreți în strană și în strună ai faptelor de eroism prezidențial sunt salariați sau sponsorizați de la țâța institutului este doar o întâmplare. Una fericită, bineînțeles.
După cum și aprecierile pozitive la adresa activității institutului făcute de la înățimea scaunului prezidențial nu sunt simple vorbe de clacă.
Finul intelectual Băsescu, omul care în liniștea lungilor croaziere peste mări și oceane își omora timpul cu lungi lecturi din clasici, este desigur bine poziționat pentru a emite judecăți de valoare. Precum cele despre noile genuri de decorațiuni artistice stradale, pe care le-a promovat cu atâta râvnă și cheltuială dl Patapievici. Păcat doar că dl Băsescu n-a putut să verniseze personal expozițiile de ponei roz și de falusuri în erecție de la New York și din Germania, pentru a culege pe loc laurii recunoștinței celor care au descoperit cu aceste prilejuri profunzimile artei românești contemporane.
De altfel, președintele n-a putut să nu se solidarizeze cu plângerile președintelui ICR față de infama măsură luată de un guvern de ignoranți, care a tăiat nemilos din fondurile destinate clubului susținătorilor prezidențiali.
Lăsând gluma la o parte, să recunoaștem că dincolo de idiosincraziile băsesciene, potrivit cărora orice bate în "grupurile de interese" și are patru picioare e bun, iar ceea ce are două picioare și îl înjură pe președinte e rău, într-o chestiune ridicată cu acest prilej are perfectă dreptate: în loc să cheltuiască aiurea banii puțini pe care îi are cu manifestări în locuri unde ceea ce (re)prezentăm noi nu interesează pe nimeni (New York, de exemplu), ICR-ul ar trebui să-și îndrepte atenția spre altele, în care dispunem de un remarcabil potențial de interes și de bunăvoință, grație strânselor legături dezvoltate, e drept, pe timpul lui Ceaușescu: în țări arabe, prin Asia sau chiar Africa. E drept că pe acolo n-ar prea avea succes penisurile în erecție, și ar trebui căutat altceva - poate în recuzita cu care ICR-ul îi făcea "campanie" lui Iliescu, vorba aceluiași Băsescu.
Titlu: Lovituri și contralovituri de partid
Nr Editie: 2362 Data: joi 13 noiembrie 2008
Traian Băsescu încearcă, pe toate canalele, să acrediteze ideea că suspendarea sa a fost, de fapt, ilegală și a reprezentat o tentativă de lovitură de stat. O spune cu un aplomb care, probabil, pe unii reușește să-i convingă. Mai ales pe aceia care nu realizează un lucru elementar: că în actualele condiții, de context, și de relaționare internațională, un astfel de eveniment nu ar fi posibil. România este de aproape două decenii o țară cu un regim democratic, guvernată de o constituție (imperfectă, e drept) și de un parlament reprezentativ, ales în mod liber. Evocând această chestiune, președintele exprimă, de fapt, o propensiune totalitară cu adânci rădăcini în mentalitatea din care a plecat: ales în mod democratic, un președinte poate să-și impună voința, el știind ce e mai bine pentru popor, chiar dacă trebuie să treacă peste anumite “formalități” democratice. Exact același lucru credea și Ceaușescu: și el a fost ales – într-un mod mai mult sau mai puțin democratic - dar odată ajuns la vârf a considerat că ceea ce e bine pentru el e bine și pentru țară și a acționat în consecință. Nu doresc să fac un paralelism între cele două figuri istorice. Vreau să spun doar că toată teoria pe care a expus-o zilele trecute referitor la modul cum are de gând să contracareze o eventuală nouă “lovitură de stat” are un substrat nedemocratic. Practic, intenționează să prevină o lovitură de stat (constituțională!) printr-o altă lovitură de stat (și ea constituțională). Mai precis prin blocarea mecanismului de funcționare a societății în cazul în care voința sa nu este respectată. Probabil că dacă cei care au redactat Constituția n-ar fi făcut-o cu gândul la persoane, ci la principii, nu s-ar fi ajuns într-o astfel de situație. Întreaga criză politică cu care se confruntă România încă de la primele defecțiuni ale Alianței D.A. este determinată de aproximațiile sau neclaritățile din legea fundamentală, în care atribuțiile puterilor sunt precizate la fel de schematic ca și modul de reglementare al conflictelor de competență. Constituția a fost elaborată în ideea că atât președintele cât și Parlamentul joacă pe aceeași parte cu aceleași reguli, și asta chiar s-a întâmplat până în 2005. De atunci încoace, regulili “jocului” s-au schimbat, iar la această oră s-a ajuns în situația unei adversități totale, în cadrul căreia fiecare din părți nu face altceva decât să caute (sau să inventeze) mijloacele de interpretare legală prin care să o anihileze pe cealaltă. Asistăm în ultimele zile, la episoadele acestei competiții prin care fiecare parte își dezvălui câte un element de strategie. O strategie care, în nici un caz nu vizează mai binele națiunii, ci mai binele grupării care crede că ea este cea care îl reprezintă: o suită de lovituri și contralovituri de partid sau de grupări de interese.
Titlu: Circul "curățeniei morale"
Nr Editie: 2363 Data: vineri 14 noiembrie 2008
Cineva – Dan Radu Rușanu, parcă – spunea că după alegerile de la sfârșitul lunii, Parlamentul se va împrospăta în proporție de cam 70 la sută. Doar vreo 100-150 dintre actualii parlamentari vor rămâne la Casa Poporului. Restul vor pleca pe la casele lor și vor fi înlocuiți de persoane dornice să contribuie, pe măsura promisiunilor și a posibilităților, la perfecționarea cadrului legislativ. Pentru că asta este menirea unui parlamentar – de multe ori uitată în focul campaniei: nu să facă lobby pentru un grup – ci să facă legi bune pentru toată națiunea.
Evident că o astfel de sarcină presupune o anumită competență. Nu există însă școli sau cursuri de parlamentari. Oamenii vin de la treaba lor și intră în „fabrica de legi” unde vor lucra „la bandă”, conform protocolului de funcționare a instituției. Cei 70 la sută vor trebui să se califice din mers, beneficiind de sprijinul direct al celor 30 la sută care au mai mâncat pâinea asta. Așa cum se întâmplă deobicei, unii vor fi apți să învețe, dar alții nu. Aceștia din urmă vor rămâne în dormitare patru ani, după care vor ieși din scenă. Desigur, cea mai potrivită profesie pentru a face dintr-un om obișnuit un parlamentar este aceea de jurist. De persoană familiarizată cu noțiunile și procedurile pe care le implică producția de legi și acte normative. Nicăieri în lume, însă, parlamentele nu sunt burdușite de juriști. Este suficient bunul simț și capacitatea de a asculta sau de a învăța, pentru ca oameni cu alte profesii, sprijiniți de aparatul tehnic al parlamentului, să lucreze eficient. Mai este nevoie și de un grad suficient de ridicat de detașare față de interesele și nevoile proprii, pentru a se putea dedica interesului general. Și din acest punct de vedere sunt create condițiile necesare, mai ales că parlamentarii au privilegiul de a-și vota ei înșiși veniturile și beneficiile, și nu s-a întâmplat până acum ca vreun parlamentar să sufere de lipsurile pe care le poate îndura cetățeanul obișnuit. Ba dimpotrivă. Rezultă, deci, că „fabrica de legi” va lucra atât de bine cât i-o va permite calificarea personalului. Iar acesta va fi atât de apt să performeze după cum i-au permis criteriile care au condus la crearea resursei umane.
De ce am făcut acestă lungă introducere? Pentru că, la fiecare ciclu electoral, apar niște ONG-uri care hibernează patru ani, băgându-se în seamă prin fel de fel de liste alcătuite după criterii suficient de incerte dacă nu dubioase.. Acestea se erijează în apărătoare ale moralei publice, țintuind la stâlpul infamei persoane despre care-și culeg informațiile de prin ziarele care scriu cum le dictează mogulii sau interesul. Nu există un sistem de criterii unanim acceptate, și nici un mecanism de selecție, care să facă din Parlament o incintă a absolutei curățenii morale și a priceperii. Nu putem spera că o țară marcată încă de fel de fel de tare să poată da la iveală un eșalon de exemplare inoculate. La urma urmelor, în Parlament vom avea o reprezentare la scară a societății – cu oameni mai buni sau mai răi, mai cinstiți sau mai puși pe căpătuială, mai dedicați sau mai egoiști. Curățenia Parlamentului se va produce odată cu cea a societății din care sunt extrași reprezentanții săi. Iată de ce cred că toate aceste spectacole de circ politic nu-și au rostul atâta timp cât nu sunt soluții și nici persoanele apte să le propună și să le impună.
Titlu: Zicale americănești
Nr Editie: 2352 Data: sâmbătă 01 noiembrie 2008
Ascultați-o pe asta: „Am auzit pe cineva spunând: unde este Mandela? Ei bine, Mandela este mort, pentru că Saddam Hussein i-a omorât pe toți cei ca Mandela!” Cine a spus-o, a spus-o răspicat, așa cum își rostește majoritatea gafelor care l-au făcut celebru.
Ei bine, la vestea că Mandela este mort, cel mai șocat a fost însuși Nelson Mandela. E drept că la vârsta lui te aștepți ca nefericitul eveniment să survină de pe o zi pe alta, dar celebrul lider sud-african a infirmat cu demnitate vestea, fiind tentat să procedeze mai degrabă precum Mark Twain, cu vreo sută de ani înainte, care spunea într-un discurs: „Shakespeare e mort. Moliere e mort. Și nici eu nu mă simt prea bine.”
George Bush – căci despre el este vorba în propoziție – seamănă cu personajul din celebrul nostru banc cu castravetele, cel cu care Bogdan Aurescu a încercat să-i înveselească pe scorțoșii judecători de la Haga pentru a-i sensibiliza în favoarea noastră și nu în cea a ucrainienilor, în celebrul litigiu care are în miez Insula Șerpilor. Orice i-ai spune, sau orice ar spune Bush, el ajunge până la urmă la Saddam și la teroriștii Al Quaeda – chiar dacă s-a dovedit științific că defunctul președinte irakian n-a avut nimic de-a face cu Bin Laden și ai lui (au avut de-a face însă americanii!). Bush continuă să invoce pericolul pe care l-a reprezentat pentru omenire liderul de la Bagdad, chiar și fără armele de distrugere în masă care se arătau atât de clar în fotografiile făcute de sateliții-spioni ai CIA. Ajungând să-l… omoare pe Mandela, pentru a-și argumenta demonstrația, i-a pus în cârcă tot lui Saddam propriul său asasinat. Și pentru ca lucrurile să nu ia o turnură dramatică, directorul Fundației „Nelson Mandela” a ținut să facă următoarea precizare: „Tot ce putem face este să liniștim oamenii, în special pe sud-africani, pentru că președintele Mandela este încă în viață”.
Saddam e mort. Mandela nu încă. Și nici Bush nu se simte prea bine…
(N.B. Această gafă s-a produs exact în urmă cu un an. Nelson Mandela este și acum bine mersi!)
Dar de asta ce părere aveți?
„Dinozaurii și oamenii au trăit în același timp pe Terra, acum 6000 de ani!”
Nu, nu este un om de știință cel care a avut aceste revelații, presupunând că a făcut-o pe baza unor descoperiri recente. „Descoperirea” cu pricina a fost făcută în 1997 de către pretendenta actuală la funcția de vicepreședinte al Statelor Unite, Sarah Palin. În prezent guvernator al statului Alaska. „Comunicarea” a fost făcută unui profesor de muzică din Wasilla (localitate din Alaska) care și-a adus aminte de ea abia acum, când a și transmis-o ziarului Los Angeles Times.
Se zice despre americani că nu sunt prea tari la geografie și că ceea ce depășește granițele frumoasei lor țări este învăluit într-o ceață (intelectuală) deasă. Iată, însă, că nici la istorie nu prea strălucesc. În viziunea doamnei Palin, dinozaurii ar fi fost contemporani cu istoria timpurie a Egiptului, populat la acea vreme de omul preistoric. S-ar putea însă ca doamna Palin să se fi referit strict la istoria și cultura continentului american, unde timpul a avut alte reguli de desfășurare. Dovadă: popularul serial de animație „Aventuri din Epoca de Piatră” unde, într-adevăr, Fred și Barney coexistau cu dinozaul Dino.
Titlu: Uninominalul va naște cel mai puternic partid: cel al absenților!
Nr Editie: 2353 Data: luni 03 noiembrie 2008
La fel ca și criza, campania electorală nu pare să fi avut un început distinct. Cu atât mai puțin sâmbătă, când ea a fost declanșată oficial. Ea seamănă mai mult cu o cursă în care competitorii nu se aliniază la un start, ci încep să fugă când vor ei și pe ce culoar vor. Așa încât nimeni nu se așteaptă ca seismograful electoral să înregistreze vreun semnal major, datat 1 Noiembrie. Spuneam într-un comentariu precedent că actuala campanie, prima uninominală din istoria electorală post-decembristă, va fi mai degrabă o prelungire a campaniei pentru locale, una axată pe persoane, și mai puțin pe partide.
Partidele se vor arăta mai ales în audio-vizual, în funcție de banii de care dispun sau pe care sunt dispuși să-i supună decontarilor. Acest tip de campanie îi avantajează, evident, pe candidații cu notorietate (indiferent dacă aceasta este preponderent negativă sau pozitivă) și partidele mari, capabile să înscrie candidați în toate colegiile. Deși este prematur de făcut pronosticuri, iar sondajele pre-electorale sunt mai totdeauna infirmate de rezultatele votului, câteva concluzii se pot trage deja. Prima este că bătălia pentru procente se va da între cele trei partide "mari", respectiv PD-L, PSD și PNL.
Pe lângă ele mai este posibil să "sară" pragul electoral (la limită) partidul etnic magiar, al cărui electorat se mobilizează cu conștinciozitate în momentele în care este în joc realizarea programului de autonomie. Aproape sigur, PRM-ul nu va mai rezista acestei încercări. Din păcate spun, pentru că prezența sa pe scena era necesară, pentru contracararea exceselor fundamentaliste ale UDMR-ului. Pierderea de teren este, însă, atât de vizibilă, încât însuși liderul său pare resemnat. Iar neintrarea în parlament va însemna, neîndolielnic, dispariția acestui partid al cărui unic coagulant a fost și mai este personalitatea lui Vadim. Cu atât mai puține șanse de a păși peste prag are "noua generație" a lui Gigi Becali, compusă din rămășițe de la alte partide și din veleitari dornici de popularitatea pe care le-o poate oferi campania. Fără doctrină, fără o structură de organizare și permanent la discreția hachitelor "finanțatorului" partridul acesta se va topi și el în neantul anonimatului după alegeri.
Cel mai sigur lucru mi se pare a fi acela că pricipalul rezultat al Parlamentarelor 2008 va fi o structură politică tripolară, axată pe principalele curente europene ale momentului, în jurul cărora va mai gravita pe orbită, atâta timp cât procentul său va înclina balanța spre una dintre combinațiile posibile, UDMR-ul. Este un proces natural de clarificare și de distilare care nu mai poate să întârzie și dacă se va găsi vreun merit actualei formule electorale adoptată în pripă și sub presiune, fără o analiză atentă acela revine în mod clar uninominalului acesta.
Un sistem de vot despre care majoritatera electoratului nu știe și nu înțelege mare lucru. Și care va avea și meritul de a îngroșa rândurile absenteismului - în fond cel mai puternic partid din România in viitorul ciclu.
Titlu: Dilema Americii
Nr Editie: 2354 Data: marți 04 noiembrie 2008
America se află în momentul care s-ar putea să marcheze o cotitură în istoroa bicentenară a celei mai admirate și mai detestate dintre democrațiile lumii: posibilitatea ca pentru prima dată, cea mai înaltă funcție din stat să revină unui reprezentant al unei minorități. Și nu doar al unei minorități, ci chiar al aceleia despre care se consideră, din diverse rațiuni, că n-ar putea da Amercii un președinte: cea de culoare.
Două au fost tabu-urile politice ale Americii. Niciodată, s-a consiserat multă vreme, un negru sau o femeie nu vor avea acces la Casa Albă. O singură dată un alt negru s-a încumetat să emită pretenții, dar a renunțat rapid: pastorul Jesse Jackson. Iar Hillary Clinton a fost prima femeie din istoria Americii care a dorit să se întoarcă la Casa Albă, dar pe locul „șoferului”. Anii 2007 și 2008 au reprezentat perioada de maximă răsturnare a oricăror idei preconcepute. Începutul fusese făcut prin toleranța cu care societatea a acceptat, în cele din urmă, aventura din debara a lui Bill Clinton. Cu doar câțiva ani în urmă, un alt candidat, Gary Hart, a fost nevoit să se retragă din campanie doar pentru că s-a aflat că avusese o amantă. Rigiditatea morală și principiile sacrosancte ale familiei au fost abandonate însă cu repeziciune de o societate tot mai puțin bigotă, tot mai puțin omogenă și tot mai supusă influențelor liberale și libertine. America cu drept de vot nu mai este preocupată de amantele președinților și ale candidaților. Nu mai este preocupată nici măcar de faptul că o femeie ar putea ajunge să conducă o națiune făurită de bărbații cuceritori ai Westului sălbatic. Iată că nu mai este preocupată nici de faptul că președinte ar putea deveni un urmaș de-al sclavilor aduși din Africa cu trei secole în urmă (chiar dacă Obama are o ascendență africană mai recentă, tatăl său venind de bună voie din Kenia).
America este profund preocupată de ce se întâmplă cu ea. De rolul tot mai ambiguu pe care-l joacă pe tabla de șah mondială. De transformarea sa, din promotor al libertăților, în jandarm mondial. De libertatea fără limite de care se bucură sistemul financiar și despre venerarea, tot mai nerușinată, a „vițelului de aur”, în dauna altor valori.
Nici în visele cele mai urâte ale apărătorilor „doctrinei WASP” nu s-ar fi produs un scenariu ca cel de față: ca, mai întâi, partidul cu cele mai mari șanse la câștigarea președinției, să aibe de ales între o femeie și un negru. Iar apoi ca negrul să aibe șansele cele mai mari împotriva unui alb, supercalificat după grila clasică! Din păcate, McCain este departe de standardul unui președinte – de care se apropie cu aplomb Obama. Este și prea în vârstă – ar fi cel mai bătrân ocupant al Casei Albe. Și, în plus, și-a ales drept coechipier tot o femeie, însă una incomparabil mai puțin dotată (intelectual) decât consoarta lui Clinton. Așa încât sunt convins că, deși cu inima îmdoită, majoritatea americanilor va vota pentru Obama: omul de la care așteaptă rezolvarea tuturor problemelor pe care le-a creat, în 8 ani de guvernare dezastruoasă, juniorul Bush. Dezastruoasă pentru americanul de rând, nu și pentru cei care au beneficiat din plin de războaiele sale.
Titlu: Cum îi lovește criza pe bieții miliardari de top
Nr Editie: 2355 Data: miercuri 05 noiembrie 2008
Cred că dacă cele două TOP-uri – 500 și 300, ale Adevărului și Capitalului – s-ar fi făcut acum sau peste vreo lună-două, ele ar fi arătat cu totul altfel. Cel mult, cele două întreprinzătoare publicații ar putea edita suplimente cu clasamentele pierderilor suferite de cei mai bogați români, loviți mișelește de criza financiară. Mai precis, la lichidități.
Bogătașii României își cuantifică averea mai ales în bunuri: vile, mașini, fabrici, magazine, imobile construite pentru închiriere sau vânzare. Dacă-i cauți prin buzunare, mulți dintre ei sunt nevoiți să se împrumute ca să-și ia un pachet de țigări. Ori ce-a făcut criza? I-a lovit unde-i doare mai tare: la banii cu care toate aceste bunuri prezente și viitoare trebuiesc alimentate ca să funcționeze și să aducă alte beneficii. Valoarea bunurilor imobile fiind adesea extrem de relativă și lovită la rândul ei de prăbușirea prețurilor imobiliare, nu prea mai interesează băncile, pentru a fi primite ca garanții pentru noi împrumuturi. Și fără bani și fără credite cum să-ți mai întreții bogăția?
Este neîndoielnic că criza financiară – și cea economică în plină desfășurare – vor afecta grav rândurile miliardarilor și milionarilor făcuți peste noapte mai ales de delirul imobiliar din România ultimilor câțiva ani. Averile lor se vor topi sub dogoarea unei crize pe care nu știu și nu pot să o contracareze. Singurii avantajați vor fi deținătorii de fonduri cash. Destul de puțini, știut fiind că depozitele bancare produc incomparabil mai puțin decât banii investiți în afaceri sau proiecte. Acum este momentul când acești privilegiați pot deveni mai bogați, cumpărând pe nimic bunuri pe care le vor putea susține și crește și revinde peste un an sau doi la prețuri de câteva ori mai mari. Dintre miliardarii români, cel mai avantajat de criză pare să fie Dinu Patriciu, care a intrat peste noapte în posesia a aproape două miliarde de euro din vânzarea Rompetrolului. A investit și el masiv, dar n-a apucat să-și plaseze toți banii, așa încât îi rămâne suficient numerar cu care să rărească rândurile competitorilor din TOP.
Desigur, criza îi va lovi și pe cei care nu se regăsec în TOP. Îi va lovi prin șomajul care va urma restrângerilor de activități sau falimentelor, prin scăderea puterii de cumpărare a populației care se va răsfrânge în ansamblul activităților curente. Este un val de fenomene cauză-efect, care va avea ca consecință primară decepția generală a celor care au crezut că majorările – salariale sau de pensii - din ultima perioadă le vor îmbunătăți nivelul de trai. În realitate, acestea vor acoperi doar o parte din pierderea care, la nivelul omului simplu, fără alte resurse, poate să fie la fel de dramatice ca pentru milionarul care-și pierde milioanele și statutul de vedetă a topurilor.
Cum spuneam, este momentul potrivit ori pentru o nouă ediție a topurilor, ori pentru un supliment care va da milioanelor de victime ale crizei sentimentul tonic că nu sunt singuri în criză. Și că miliardarii, deveniți peste noapte milionari, sunt alături de ei.
Titlu: O situație rabinică...
Nr Editie: 2356 Data: joi 06 noiembrie 2008
Știți anecdote cu rabinul care judeca problemele credincioșilor în stil propriu: îi spunea fiecărui reclamant „și tu ai dreptate!”. Iar când un al treilea venea și, pe bună dreptate, se mira că le dădea... dreptate amândurora, conchidea: Vezi? Și tu ai dreptate!
Cam așa stau lucrurile și la noi cu acest scandal al salariilor profesorilor. Să luăm puțin lucrurile în ordine cronologică: mai întâi a fost Parlamentul, ai cărui membri, într-un elan de generozitate electorală, au decis în unanimitate să majoreze lefurile profesorilor cu 50 la sută. Dascălii au constituit, de-a lungul ultimilor ani, categoria cea mai defavorizată. Întotdeauna banii bugetului se terminau când le venea lor rândul. Întodeauna era invocată o viitoare majorare, când se va mai întrema acesta. Prost plătit, prost îmbrăcat, corpul profesoral a cunoscut o deteriorare aproape continuă. Calitatea tot mai slabă a dascălilor s-a reflectat direct asupra rezultatului muncii lor: serii după serii de analfabeți cu diplomă. S-a considerat că lucrurile pot fi remediate doar printr-o mai bună salarizare. Salariile mai mari vor genera concurență și, implicit, calitate. Numai că socoteala din târg a Parlamentului nu s-a prea potrivit cu cea de acasă a Guvernului, prins nepregătit de inițiativa legislativă menită să-l pună pe Tăriceanu în fața unui fapt împlinit. Evident că o astfel de soluție nu putea fi acceptată decât de un guvern incompetent, sau indiferent la ce se întâmplă după el. E drept că, în plin scandal, au început să iasă la iveală fel de fel de situații din care reieșea că același guvern face o risipă incredibilă dând salarii exorbitante unor întregi categorii de funcționari publici, aflați în afara oricăror reglementări. Dar, în practica guvernării, lucrurile nu sunt chiar așa de simple, în sensul că nu rezolvi o probloemă tăind dintr-o parte și dând în alta. Aici nu era vorba doar despre leafa profesorilor, ci mai ales despre ceea ce această măsură avea să declanșeze: un val de revendicări asemănătoare. Opoziția lui Tăriceanu este justificată și de bun simț – dacă toate celelalte acțiuni ale guvernului s-ar fi putut înscrie în acești parametri. Dar nu s-au înscris! Ultimul act al scandalului s-a consumat la Cotroceni, unde președintele Băsescu, aflat între ciocanul popular și nicovala executivă, a preferat să fie pe placul votanților. Pentru el personal, respingerea legii și returnarae ei la Parlament ar fi putut căpăta semnificații păguboase pentru partidul pe care-l ocrotește.
Și astfel s-a ajuns într-o situație imposibilă: Parlamentul a dat o lege, pe care Executivul nu poate să o aplice decât cu prețul declanșării haosului economic! Bașca, peste toate astea mai plutește și spectrul crizei care bate la ușă și pentru care o astfel de măsură ar însemna, practic, o acutizare a fenomenului.
Se putea evita o astfel de situație? Probabil că da. Ar fi fost însă necesar ca aburii beției electorale să nu fi rătăcit mințile oamenilor. Parlamentari, guvernanți, salariați, laolaltă...
Titlu: Tentativă de blat din meciul Copos-Taher
Nr Editie: 2357 Data: vineri 07 noiembrie 2008
Cine-l cunoaște pe George Copos, și nu doar din activitatea de politician ajuns vicepremier – știe că acesta nu este omul care să poată fi păcălit cu ușurință. Și, mai ales, nu este partenerul de la care să spui că vei putea obține mai mult decât e el dispus să dea. Or Copos nu este, în general, dispus să dea ceva. Doar să ia.
Deci: atunci când s-au făcut auzite primele rumori legate de o eventuală tranzacție prin care „regele prăjiturilor” punea pe tarabă savarina sa favorită, lumea s-a cam mirat. Cum să vândă Copos Rapidul? Și ce să facă după aia? Cine și de ce să-i mai ia interviuri? Și cum să nu-și dea el cu părerea despre tot și toate? Indiferent cum a mers Rapidul de-a lungul anilor, Copos n-a avut de pierdut de pe urma lui. A fost o vacă de muls, pe care a luat-o de la stat, împărțind sarcinile: statul o hrănea și el valorifica laptele! Cum-necum, a știut întotdeauna să-și ia partea leului și dacă a băgat vreodată bani (eu mă îndoiesc), atunci i-a scos cu vârf și îndesat. Și uite că, deodată vrea să-și taie sursa de vitamine!
Cu viclenia specifică omului, el a intuit în partenerul din alte afaceri, sirianul Taher, pofta acestuia de popularitate. Într-un context în care avea tot ce aveau și alții – Becali, Turcu, Borcea și alte figuri carismatice ale fotbalului – lui îi lipsea ceva: popularitatea. Mediatizarea. Sentimentul că fiecare vorbă pe care o scoate din gură e plină de miez, din moment ce ziarele și televiziunile se reped să o reproducă. Și ce altă cale mai bună spre un astfel de context putea fi decât fotbalul? Și decât nevoia de bani a lui Copos? În aceste condiții s-a produs celebra tranzacție care a uimit o lume fotbalistică, foarte puțini fiind cei care au putut să creadă că Copos se va despărți cu atâta ușurință de asset-ul său cel mai de preț. Fericit, Taher a bătut palma și a început să se dea în stambă înainte să se facă actele. Și ca să nu moară capra înainte să poată să bea cupa de lapte a victoriei, a și început să o furajeze cu milioanele de euro de care avea nevoie. Nu echipa, ci Copos. Greu de imaginat o asemenea naivitate și neglijență din partea unui om hârșit în toate afacerile, precum Taher, care s-a trezit cu jumătate din milioanele de dat tocate și fără nicio hârtie la mână. Somat, Copos a scos șmecheria din buzunar: stai așa nene Taher, că banii aștia n-au fost pe vânzare. Ai investit și mata ceva în echipă. Îți recunoaștem investiția și o s-o scoți când o câștiga Rapidul Cupa UEFA! Vânzarea e altceva. Dacă vrei să cumperi, vino cum am vorbit, cu 15 milioane cash. Că mai am nevoie să înalț Turnul ăla de care ți-am vorbit.
Ce-a făcut Copos? Nimic altceva decât ce face când face afaceri. Ce-a făcut Taher? Ce n-a făcut în alte situații, când și-a luat garanții. Ăsta-i fotbalul și astea-s blaturile lui.
Titlu: Un fenomen generalizat: furtul la comandă pentru recompensă!
Nr Editie: 2358 Data: sâmbătă 08 noiembrie 2008
Înainte de Revoluție, Brigada de Furturi Auto de la Poliția Capitalei era condusă de un milițian cu veleități de scriitor (are câteva cărți la activ) care reușise să motiveze o echipă tânără căreia activitatea aceasta îi activa adrenalina, chiar dacă nu avea de făcut față unor cazuri extrem de complicate. Se furau, evident, Dacii, pe care hoții ori le foloseau o vreme după care le abandonau, ori le duceau pe la vreun atelier clandestin unde le tăiau bucăți și le transformau în piese de schimb.
Aceasta era, mai ales, soarta mașinilor noi. Un coleg de breaslă de pe atunci a pățit-o la doar câteva zile după ce, cu aprobare de „sus”, reușise să intre în posesia unei mașini „speciale” – cu faruri de Oltcit! Căci aceasta era suprema dotare la care se putea aspira. A găsit-o după vreo săptămână într-o baltă din jurul Bucureștiului, făcută ferfeniță.
După Revoluție, existența polițiștilor de la furturi s-a complicat considerabil. Odată cu posibilitățile deschise în fața hoților, de afluxul aproape necontrolat de mașini de toate mărcile și vârstele. Profitând de lipsa de experiență și de aproximațiile legislative, hoții de mașini au făcut din România un teren de experimentare a metodei lor. Mașinile furate din Occident erau aduse în țară, autohtonizate și vândute mai departe, de regulă peste Prut. Au intrat în joc complicii hoților, funcționarii din asigurări și, bineînțeles, polițiștii. Unii dintre cei cu trese mai vechi sau mai noi s-au orientat rapid spre posibilitățile de prosperitate pe care le oferă traficul. S-au creat rețele bine puse la punct și afacerea a devenit înfloritoare. Atunci s-au iscat și primele semne de întrebare la nivel de conducere a ministerului de Interne. Scandalul „Căpățână" de prin 1995-1996 a pus în evidență faptul că cei care ar fi trebuit să-i prindă pe hoți erau cel mai adesea mână în mână cu aceștia. Ba, mai mult, s-a dezvoltat și o tehnică specială: se furau mașini scumpe de la oameni cu bani, după care acestora li se făcea oferta de restituire în schimbul unei taxe consistente. Așa cum au pățit câțiva dintre miliardarii de azi, deveniți între timp și moguli, pe vremea când încă le mai păsa de AUDI-ul lor nou-nouț, lăsat de șofer cu cheile în contact. Furtul la comandă și oferta polițiștilor de a rezolva cazurile în schimbul unor atenții sunt cele mai frecvente fenomene produse în acest domeniu. Iată că a început să aibe și conducerea MIRA ceva suspiciuni în acest sens, primul pas fiind destutuirea câtorva șefi. Dacă vor avea curiozitatea și perseverența de a adânci cercetările, concluziile s-ar putea să fie deosebit de surprinzătoare, arătând că, așa cum s-a întâmplat cu permisele de la Pitești, fenomenul este, practic, generalizat și că cei rămași în afara jocului sunt ori proști de cinstiți, ori incompetenți.
Era, însă, timpul să se întâmple și așa ceva. Chiar dacă nu va dura prea mult.
P.S. Să nu-i nedreptățim pe cei de la „auto”. Aproape la orice circă de poliție se cere, curent, mită, pentru găsirea făptașilor unor furturi. Nu se dă șpagă – se scrie A.N. pe dosar!
Titlu: Un monument al prostiei și al hoției
Nr Editie: 2359 Data: luni 10 noiembrie 2008
Am trecut, deunăzi, pe șoseaua spre Buzău, pe la Mihăilești. Înainte de sat, pe dreapta, un mic platou cu mai multe cruci și cu un soi de monument. Ridicat în memoria victimelor de acum patru ani și ceva...
Era pe 24 Mai 2004, dimineața pe la ora 5, când un autocamion încărcat cu azotat de amoniu s-a răsturnat înainte de intrarea în sat. Șoferul s-a dus la Poliție să ceară ajutor. Când s-a întors, a observat că motorina scursă din rezervor s-a amestecat cu azotatul și a început să ardă mocnit. N-avea extinctor, ca să stingă începutul de incendiu. Au fost anunțați pompierii din Buzău. Între timp, sătenii au prins de veste de întâmplare și după un vechi obicei al locului, la adăpostul întunericului au început să șterpelească din sacii împrăștiați în jur. Au venit și pompierii și au constatat situația, pregătindu-se de acțiune. Fără prea mari precauții, ca de altfel toți cei din jur. Au apărut, cârpiți de somn, dar bucuroși de șansa unui subiect în exclusivitate, și doi reporteri de televiziune. Toată această populație se călca în picioare, în jurul încărcăturii despre care cea mai elementară cultură generală spune că era o bombă. Una îngrozitoare, devastatoare. Teroriștii care au încercat să arunce în aer World Trade Center din New York prima dată, în 1994 dacă-mi aduc bine aminte, au utilizat câteva butoaie de azotat de amoniu.
La Mihăilești erau câteva sute de saci. Mai puțin cei pe care sătenii apucaseră deja să-i fure și să-i ducă prin ogrăzile lor. Iar inevitabilul s-a produs, cu o forță îngrozitoare. Explozia a spulberat totul, ucigând pe loc șapte pompieri, doi jurnaliști și șoferul camionului. Alte zece victime au fost țărani din Mihăilești, prinși cu sacii în spinare. Craterul exploziei a avut un diamentru de 24 de metri și o adâncime de 6.
Pe acest loc s-a ridicat acest mausoleu. Pe care cineva ar trebui să scrie – cu toată compasiunea pentru viețile nevinovate sau inconștiente pierdute atunci –„al prostiei și al hoției”. Aproape fără excepție cei care au murit atunci, au murit pentru că au ignorat pericolul, cunoscându-l sau nu. Sau pentru că l-au înfruntat, din lăcomie. Această tragedie ilustrează în mod nefericit o situație care se perpetuează, în ciuda evidențelor. Aproape zilnic mor oameni pentru că nu respectă reguli elementare sau pentru că le sfidează. Prostia și hoția merg mână în mână pentru a scrie cronica neagră a unei tranziții lipsite de principii și busolă.
Titlu: Modelul american
Nr Editie: 2360 Data: marți 11 noiembrie 2008
Alegerile din America și tehnologia „ștafetei” politice ar putea fi, în unele planuri, un model și pentru România. Obama a câștigat alegerile, dar nu s-a instalat la Casa Albă a doua zi, cum a făcut Băsescu în Decembrie 2004.
Noul președinte are la dispoziție aproape două luni pentru a-și pregăti temeinic echipa și programul. Până atunci, Bush își continuă mandatul de președinte, dar fără a mai lua decizii importante. Acestea se vor amâna până la preluarea prerogativelor de către Obama, în a doua jumătate a lunii Ianuarie 2009. Este o procedură înțeleaptă care evită blocajele sau conflictele care pot interveni între cele două formațiuni politice care își predau ștafeta guvernării.
Spun că ar putea fi un model, deși la noi lucrurile sunt diferite. Băsescu nu este un președinte executiv, cum este șeful statului american. Puterea executivă revine președintelui. Între actualul premier și cel care va rezulta din componența viitorului parlament se va produce trecerea reală de prerogative. Spre deosebire de americani, cei doi vor avea la dispoziție doar câteva zile, ceea ce înseamnă că unele lucruri se vor face în pripă, așa cum s-a întâmplat în 2004, când noul guvern s-a însăilat din nume întâmplătoare sau, teoretic, de sacrificiu. Probabil că s-a învățat ceva din întâmplarea asta și partidele și-au articulat deja structurile din umbră. Bunul simț politic ar cere însă din partea actualului executiv un altfel de comportament decât cel de care face uz cabinetul Tăriceanu: deciziile importante, de impact, ar trebui lăsate pe seama viitorului guvern. Acum, Executivul ar trebui să se rezume la gestionarea curentă a administrației naționale. Nici măcar Bugetul pentru 2009, dacă tot nu s-a putut elabora la timp, așa cum spune Constituția, dar cum s-a întâmplat de puține ori până acum, ar trebui lăsat în seama viitorului cabinet. Pentru că acela este cel care va trebui să-și asume răspunderea punerii sale în operă.
Tot bunul simț spune că șansele ca guvernul Tăriceanu să-și continue activitatea după alegeri sunt minime, dacă nu chiar nule. Este limpede că situația de acum, de neconcordanță cu coeficientul de susținere parlamentară, nu va putea continua. Așa încât asumarea răspunderii față de decizii importante, cruciale, nu mai poate reveni unui guvern aflat pe punctul de a trece în istorie. Cu plusurile dar mai ales cu minusurile lui.
Titlu: Băsescu și-a lansat campania pentru cel de-al doilea mandat!
Nr Editie: 2361 Data: miercuri 12 noiembrie 2008
Luni seară la TV, într-un decor de teatru, Traian Băsescu și-a lansat campania pentru cel de-al doilea mandat. A spus-o explicit: „Stați că încă nu mi-am terminat mandatul, sau mandatele!”. A fost, implicit, o atenționare către inamicii săi politici, pe care i-a enumerat conștiincios în cursul emisiunii: Tăriceanu (omul care nu s-a dovedit de încredere), Geoană (premierul de Dăbuleni), Iliescu (unul dintre promotorii suspendării), Voiculescu (vestitorul viitoarei suspendări), Hrebenciuc (fără comentarii) și… Icsulescu Rafinatorul! Singurul pe care nu l-a pomenit pe nume este și adversarul cel mai detestat, promotor al grupului de interese și inspiratorul din umbră al acțiunilor oneroase ale primului ministru. Inventarul a fosr necesar pentru demonstrația de forță pe care a anunțat-o cu acest prilej președintele încă în exercițiu: „Acum nu-i mai las!”. Pe cine? Pe cei care au dat „lovitura de stat”. Pentru Traian Băsescu, definiția personală este mai importantă – și mai productivă – decât cea din dicționar. Suspendarea sa a fost o lovitură de stat – și nu o acțiune constituțională – asta trebuie să le intre în cap oamenilor și pentru aceasta o repetă de câte ori are prilejul. Președintele consideră că prin acțiunea sa pasivă a încurajat acțiunile adversarilor săi politici. „Nu voi mai tolera o lovitură de stat! Am luat toate măsurile legale să nu se mai petreacă o lovitură de stat în România!”. Convins că suspendarea sa a fost o acțiune ilegală, este hotărât că dacă ceea ce a anunțat Voiculescu se va întâmpla, să nu mai plece de la Cotroceni, cum a făcut-o, ci să sesizeze Curtea Constituțională pentru un „conflict între instituțiile statului”. Traian Băsescu și-a expus pe înțeles planul de acțiune: nu va numi ca premier pe Tăriceanu și nici pe Geoană (candidații de Ciofliceni și Dăbuleni) ci pe acela care se bucură de încrederea sa. Încrederea va prevala în fața principiului majorității – „o majoritate care nu are nici un bun simț în a respecta președinția”. De asemenea, desemnarea viitorului prim-ministru este o chestiune de încredere a președintelui în persoana respectivă. Degeaba adună voturi formațiunea care va propune un candidat neagreat: „Parlamentul va trebui să accepte numele celui pe care-l desemnez eu, în care eu am încredere”. Altminteri îl dizolv! – scoate președintele din mânecă atu-ul decisiv.
Să recapitulăm deci: drumul spre al doilea mandat e pavat cu intenții clare! Prima – că nu se mai lasă suspendat. A doua – că numește premier pe cine vrea el, nu pe cine vor alegătorii. A treia: că Parlamentul votează ceea ce-i dictează el, în caz contrar noii aleși pleacă acasă. Și astfel, cu un Parlament cumințit și cu un Guvern care să-i mănânce din palmă, drumul spre cel de-al doilea mandat devine o autostradă fără restricții. Mare democrat domnul președinte. Dacă mai era vreun dubiu…
Titlu: Votul de criză
Nr Editie: 2376 Data: sâmbătă 29 noiembrie 2008
Cel de-al șaselea scrutin legislativ este primul care are loc într-un context cu totul diferit de celelalte. Nu doar modificarea sistemului de vot - de la listă la uninominal – ci, mai ales perspectiva economică imediată este cea care face ca alegătorii să abordeze la nivel diferit acest scrutin
Din 1990 până în 2004, România s-a aflat pe un trend ascendent, propunându-și, rând pe rând, obiective care să contribuie la creșterea performanțelor economice și la ridicarea nivelului de trai. Fie că a fost vorba de intrarea în NATO sau în Uniunea Europeană, guvernele care au rezultat din componența legislativelor au încercat să îndeplinească acele criterii de performanță pe care le-au fluturat prin fața alegătorilor în campanii. Acestora li s-au promis, de fiecare dată, condiții mai bune în educație și în asistența medicală, pensii mai decente și salarii mai mari pentru bugetari, aflați într-o permanentă competiție cu salariații de la privați. Totul depindea, de fiecare dată, de mersul economiei, iar mersul acesteia era strâns legat de reglementările fiscale menite să asigure stabilitate și coerență cadrului în care acționează economia, contribuind prin măsuri judicioase la înregistrarea performanțelor superioare, cu efecte directe asupra încasărilor de impozite și taxe. Cea mai mare găselniță a fost considerată, în acest sens cota unică de 16 la sută, a cărei idee a vehiculat-o mai întâi PSD-ul, pentru a fi mai apoi preluată de către Alianța D.A. În primii ani de guvernare i s-au adus elogii chiar, fiind considerată responsabilă de creșterea încasărilor la buget, după care asupra taxei s-a așternut liniștea.Criza financiară izbucnită la mijlocul acestui an a făcut mai evidente marile discrepanțe sociale pe care le-a creat cota liberală, polarizând și mai acut societatea, între bogații deveniți tot mai bogați (feluritele TOP-uri ale miliardarilor veghiculau sume uriașe create aproape peste noapte) și săracii aflați într-un proces de sărăcire contină, în condițiile „egalității de șanse”: 16 la sută plătește și bogatul care are, și săracul care n-are.
Reacția în lanț declanșată în economie, aflată abia la începutul său, este elementul care diferențiază net contextul actual de cele precedente. Pentru prima dată România nu se mai află în fața unei perspective optimiste, de creștere. Pentru prima dată promisiunilor a trebuit să li se pună o frână pentru a nu friza indecența, în fața unei realități tot mai amenințătoare. Pentru prima dată electoratul se întreabă cine ar putea gestiona amai bine criza și lipsurile viitoare. Până acum, problema s-a pus într-un singur sens: cine va împărți mai bine plăcinta aruncată în cuptorul unei economii energizate. Experiență de gen nu are nici unul dintre partidele care se înghesuie să obțină mandatul administrativ. Problemele care vor veni sunt de o complexitate care depășește capacitatea de analiză și reacție a unor guvernanți care n-au învățat decât adunarea și tabla înmulțirii. Îngrijorarea firească a electoratului se traduce, cel mai direct, prin refuzul de a încredința acest mandat, prin neparticipare la vot.
Aș dori să mă înșel, dar sunt aproape sigur că „învingătorul” în aceste alegeri este partidul absenteiștilor...Votul de criză va fi un non-vot.
