Punctul pe Y, septembrie 2007

Titlu: Maneliști politici
Nr Editie: 2022 Data: sâmbătă 01 septembrie 2007
Agenția de presă AMOS NEWS a lansat un sondaj  (nu o anchetă sociologică) referitoare la posibilii contracandidați ai lui Traian Băsescu la alegerile prezidențiale din 2009. A fost propusă o listă cu circa 50 de nume de personalități politice sau nepolitice, în legătură cu care s-a apreciat că pot deveni, în răgazul de timp rămas pâna atunci, contracandidați cu șanse. Sondajul  rămâne deschis și navigatorii pe internet au făcut deja propuneri suplimentare, adaugându-i, din mers, pe Crin Antonescu, Gheorghe Ciuhandru și Ioan Talpeș. Voturile sunt însoțite, de regulă, de comentarii, unele inspirate, altele mai puțin. Din prima categorie l-am reținut pe acela al unui cititor care pune punctul pe I: „În acest sondaj apar și nume cu sonoritate din provincie, care s-au impus prin atitudini verticale, corectitudine și principialitate. Este vorba de oameni precum Johannis, de la Cluj, Ciuhandu, de la Timișoara, sau Săniuță de la Ploiești. Este curios cum mass media, în general, și televiziunea în special, nu au spațiu disponibil și pentru astfel de oameni, prezentându-ne în schimb tot felul de  MANELIȘTI POLITICI”. Iată una dintre cele mai inspirate formule de a denumi categoria dominantă a politicii românești: maneliști. Cei care știu ce așteaptă de la ei un anumit public și sunt dispuși să interpreteze mereu și mereu, aceleași piese. Sau să „creeze” pe aceeași rețetă, variante și variațiuni. Parlamentul, conferințele de presă ale partidelor, discursurile liderilor sună toate la fel, cu aceleași tremolouri și cu aceleași refrene agramate. Cererea stimulează o ofertă dubioasă care, la rândul său, alimentează piața în exces. Nu este de mirare, deci, că atunci când apare câte o voce curată, pe o partitură originală, audiența rămâne descumpănită. O astfel de surpriză creează chiar sondajul pe care l-am menționat: deși la „vârf”, bătălia se  duce între suporterii lui Năstase și Stolojan, aproape egali la numărul de voturi, din spate vin candidaturile primarului Sibiului și al parlamentarului de Ploiești, Johannis, și Săniuță, persoane cu resurse demne de luat în seamă, mai ales dacă în „corul meneliștilor” vor interveni unele defecțiuni….
Titlu: Logica fara logică?
Nr Editie: 3039 Data: vineri 21 septembrie 2007
'Jurnalismul funcționează pe o logică simplă: critici puterea, ești credibil; o lauzi, ești pierdut!' Cel care scrie aceste rânduri, astăzi, era bine intrat, el însuși, în această schemă, și chiar credea că așa stau lucrurile. Până la 'schimbarea' din 97, lumea presei a fost împărțită, brutal, în două. Tocmai de către aceia care se credeau în posesia adevărurilor absolute: presa 'aservită', și 'cealaltă parte a presei', care-și câștigase dreptul de a înjura orice, pe oricine și oricând. Primele probleme au apărut odată cu schimbarea. Nevoiți să rămână la nivelul principiilor enunțate cu sârg și convingere, ca suporteri ai unor valori care s-au dovedit cel puțin discutabile la proba verității, unii jurnaliști au clacat. Alții și-au păstrat convingerile cu prețul pierderii credibilității. Iar alții au schimbat cu seninătate azimutul, trecând cu arme și bagaje în barcazul noii puteri. Chestiune de gust, până la urmă. În logica alternativei la putere și la ciolan, presa, în ansamblul ei, ar fi trebuit să marcheze alternanțe asemănătoare. Logica realității s-a dovedit însă diferită: ce te faci când 'Puterea' este redusă, practic, la șomaj tehnic iar 'Opoziția' dirijeaza din culise? Ei bine, atunci se produce o nouă fractură în interiorul aceleiași categorii de analiști și comentatori: lumea jurnalisticii se împarte în 'condeieni' și 'mâzgălioi' cameleonici . Categorii limpede definite, dar cu granițe mai puțin ermetice .În sensul că dintr-o tabără în alta se poate trece individual sau la pachet. Paradoxurile presei actuale sunt infinite. Puterea atacată în ziarele și posturile de televiziune care aparțin 'mogulilor' , răspunde și contraatacă în aceleași mijloace mass-media. Puterea de la Cotroceni atacă Puterea de la Victoria și viceversa. Jurnaliștii își schimbă culoarea la față, atacându-se, la rândul lor, unii pe alții, în exact aceleași gazete în care jurnaliștii fundamentaliști de până mai ieri erau dovediți a fi fost instrumentaliști ai fostei Securități. Singurul care nu mai înțelege nimic din această poveste este bietul cititor, care , cu naivitate, mai crede că albul e alb, iar negrul e negru , bietul cititor care vrea si el, acolo, putin condiment de adevar, de puțin  real. Altfel ar putea  crede ca logica pe care funcționează jurnalismul tinde sa ramana fara  nicio logică, iar unicul reper să devină simbria cu câteva bune zero-uri în coadă.     
Titlu: Șerpăria DNA
Nr Editie: 3038 Data: joi 20 septembrie 2007
Lipsit de experiență-politică-ministrul Justiției, Chiuariu, a pățit precum ucenicul vrăjitor: a scos dopul clondirului fermecat și acum nu mai e în stare să controleze minunile care se întâmplă din acesta. Clondirul fermecat este DNA-ul. O instituție până acum mai autonomă decât orice altă instituție democratică. Un soi de stat în stat, care nu dădea nimănui socoteală și avea mână liberă în orice direcție. Înființată de Năstase pntru a le închide gura europenilor siderați că în lupta noastră cu corupția în năvoadele justiției nimerește doar plevușca, PNA-ul (cum s-a numit la început) a instrumentat cazuri legate de persoane din  linia a doua a puterii de atunci.Odată cu schimbarea, a intervenit hotărârea să fie luați în vizor  „pești mari”. A fost rândul Monicăi Macovei să iasă la rampă și să arate cum se poate da brânci unei asemenea campanii de amploare. Dotat cu un șef nou (acuzat la rândul lui că ar fi cercetat abuziv și că ar fi obținut  condamnări fără probe) DNA și-a făcut și un plan de lucru despre care un demnitar a scăpat pe la Bruxelles porumbelul din gură: vor urma inculpări la nivel înalt, vreo 10! N-au fost zece, au fost mai puține. Dar s-a făcut circ cât pentu o sută. DNA-ul a devenit „curtea miracolelor” unde stăteau la coadă să intre la cercetări mai toate VIP-urile  fostei guvernări. Această „preselecție” a prilejuit inamicilor instituției declanșarea unei campanii acuzându-l pe Morar &Comp de a fi devenit uneltele unor  răzbunări politice. Ceea ce pare să fie sută la sută real este că în spatele  perdelei de zgomote și de fum, DNA a lucrat și lucrează ca orice intituție românească: pe sponci, cu aproximații, după bunul plac. Ancheta realizată de CSM și concluziile privind activitatea procurorului Țuluș ne evocă o instituție rămasă la nivelul condiției sale staliniste, în care  procurorul e un soi de Dumnezeu care face și desface după bunul plac. Chiuariu a avut perfectă dreptate să ceară revocarea lui Țuluș, a făcut-o însă într-un moment nepotrivit și într-o manieră neadecvată. Și asta îl poate costa chiar capul. Nu  că ar fi o pierdere prea mare pentru justiție, dar chestiunea de principiu rămâne că nu poți să umbli în șerpărie fără riscul de a fi mușcat mortal. Or DNA-ul este o șerpărie, în care s-au adunat tot felul de oprtuniști politici, dornici să-și exprime zelul și devotamentul față de cine trebuie. Și să-i radă pe cei care (nu ne mai) trebuie.
Titlu: Târgul potrivit la locul potrivit
Nr Editie: 3037 Data: miercuri 19 septembrie 2007
În timp ce la București, Camera de Comerț a municipiului este ținta unui asalt concertat din partea unor forțe care par să-și fi făcut un ideal din  distrugerea sistemului cameral, repus în funcțiune cu nu puține eforturi după 50 de ani de absență, la Suceava, timp de trei zile, a avut loc o veritabilă demonstrație a ceea ce înseamnă, pentru mediul economic și comercial, un târg promoțional  adecvat  realităților locului și momentului. Despre povestea de la București, mai pe larg,  cu un alt prilej. Deocamdată  consemnez doar faptul că o grupare cu certe conotații infracționale (liderul său a făcut deja cunoștință cu pușcăria , deși se erijează în  om al legii, având pe rol și un dosar în care este acuzat de a fi luat cu asalt, cu sprijinul unei grupări paramilitare, sediul Camerei de Comerț a României) sprijinită de la cel mai înalt nivel al Executivului pe bază de relații de partid și de rudenie, încearcă să demoleze instituția pe care n-a putut să pună mâna      altfel, „jumulind-o” treptat de patrimoniu. Actorul principal este acum un ministru care centreză acte normative la care tot el sare la cap în calitate de președinte al unei camere de comerț județene, promovând decizii ale Executivului vizavi de o organizație neguvernamentală. La Suceava a avut loc, la finele săptămânii trecute, prima ediție a Târgului de Turism al Bucovinei, eveniment central al unei suite de manifestări care celebrează „Anul Bucovina”. Modernul Centru Economic „Bucovina”, dat recent în folosință, a fost gazda a peste o sută de agenți economici din zonă  care și-au prezentat oferta. Alături de Delta Dunării, Bucovina este un brand major pentru  turismul românesc. Puține alte zone beneficiază de o natură atât de diversă și de spectaculoasă, de oameni pricepuți și cu spirit gospodăresc. Turismul rural, agroturismul, a explodat pur și simplu în ultimii ani și zone ca Moldovița sau Gura Humorului concurează de la egal la egal cu ceea ce se află, comparabil, prin Austria sau Germania. Hotelurile cu grad înalt de confort, cu piscină și centre spa sunt aici mai numeroase ca în oricare altă zonă. Un imbold serios a primit și amenajarea  de zone de agrment și de sporturi de iarnă, câteva compexe de acest fel fiind deja în lucru. Toate acestea au putut fi văzute și aflate la Târg, unde așteptările organizatorilor au fost substanțial depășite. Că Târgul a fost un succes, că „Anul Bucovina” va fi și el un succes, este fără dubii, iar meritul revine excelentei colaborări și coordonări a autorităților locali cu agenții locale și cu Camera de Comerț, principalul actor. Dar, în același timp, succesul n-ar fi fost posibil fără asistența și sprijinul direct  primite din partea marelui specialist în domeniu – ROMEXPO, dealtfel inițiator al acestui proiect, prin președintele George Cojocaru. Cel care a creat și dotat la standarde internaționale însăși Camera de Comerț a României, pe care acum feluriți trepăduși lacomi se chinuie să o demoleze…
Titlu: Lecția de demnitate
Nr Editie: 3036 Data: marți 18 septembrie 2007
Stau și mă întreb și aproape că nu-mi vine să cred cât de simplu ar fi raspunsul: ce s-ar întâmpla dacă puterile occidentale, America și NATO ar considera mâine-poimâine, că populația maghiară din Harghita-Covasna este discriminată și că singura soluție aplicabilă ar fi acordarea independenței acestei enclave (teorie care funcționează, dealtfel, cu ceva mai puțin succes decât altele)? Cum ar reacționa clasa politică românească (nu vreau să ma refer la popor, de cărui recție sunt sigur)? Îmi pun aceste întrebări având în față cazul Serbiei. După ce, ca stat independent, a fost supusă unei agresiuni din partea comunității internaționale care a folosit ca vârf de lance NATO, după ce una dintre provinciile sale istorice a fost ocupată de aceleași forțe, acum Serbiei i se propune, nici mai mult nici mai puțin, ca de bună voie și nesilită de nimeni să fie de acord cu soluția găsită cu laboratoarele de analiză ale Washingtonului și transmisă aliaților americanilor:Kossovo trebuie să devină independentă. Altminteri nu see vor rezolva problemele existente acolo. Cu o demnitate și un curaj pe le-au avut mai totdeauna în cursul istoriei lor zbuciumate, sârbii-indiferent de orientarea lor politică-naționaliști sau prooccidentali-resping cu hotărâre o asemenea soluție. Ba chiar, cu toată dorința lor de a recupera timpul și ocaziile pierdute de-a lungul conflictelor din Balcani, afirmă cu hotărâre că, în cazul în care se va lua ao astfel de decizie, vor declina invitația de a se alătura NATO și vor căuta viitoare soluții politice spre Est. Este o poziție nu doar curajoasă – având în vedere câți de puțini aliați mai au într-o Europă copleșită miraculos de bune sentimente fața de proliferarea fundamentalismului islamic în inima continentului-dar și una care poate modifica hotărâtor raportul de forțe într-o zonă considerată practic scoasă de sub influența Moscovei. Sârbii știu că refuzul lor le afectează inclusiv șansele de aderare la Uniunea Europeană, dar demonstrează ca înțeleg că există o limită a concesiilor și a slugărniciei și că anumite lucruri nu pot fi ignorate-și nici acceptate Revin la întrebarea din preambul: cum ar fi reacționat clasa noastră politică la o atare eventualitate?Sunt sigur, mai mult ca sigur că s-ar fi făcut auzite opinii conform cărora (nu mă refer la opiniile unei anumite formațiuni politice, parte în proces) ideea este judicioasă și ar trebui să respectăm voința comunității internaționale,altminteri riscând să-i supăram și pe americani și pe nemți și pe alții care ar putea zice: după ce că v-am primit , așa nepregătiți și neperformanți, și în NATO și în UE, mai faceți și nazuri? Și că s-ar găsi foarte rapid consensul politic pentru acceptarea -chiar cu un oarecare entuziasm-a unei recomandări-ultimatum. Dar lăsând la o parte speculațiile: oare nu cumva scenariul „original” cuprinde chiar un astfel de episod, după ce Serbia va fi obligată, forțată să dea liber kossovarilor?
Titlu: Discriminările lui Băsescu
Nr Editie: 2035 Data: luni 17 septembrie 2007
Cred că deja se face prea mult caz de vorbele pe care le mai scapă, după cum îi este obiceiul dobândit pe mare, președintele Băsescu. Iar unele instituții (membrii lor) își freacă mâinile de bucurie că au cu ce să se ocupe, pentru a justifica fondurile guvernamentale pe care le înghit lună de lună. Până acum, se pare, președintele este cel mai bun client al lor: l-au mai chemat odată la audieri după ce a gratulat o jurnalistă cu apelativul de „țigancă împuțită”, dar nu s-a prezentat și a fost sancționat cu avertisment. De data asta, motivul îl constituie discriminarea pe care președintele a operat-o între „armenii buni” (cei care l-au operat pe el de gușă) și cei răi (cei car-i freacă „căpușa” cu demonstrații neconvingătoare legate de sursele de finanțare pentru majorarea pensiilor). Ați ghicit poate - iar dacă n-ați ghicit, „armeanul” rău s-a deconspirat atunci când a ieșit la rampă și l-a acuzat pe Băsescu că, „orbit de ură”, ar fi insultat întreaga comunitate. Cu excepția, desigur, a chirurgului Ghemigean, care n-a fost deloc deranjat de apelativul cu care i s-a adresat președintele după operația reușită… Repet, cred că se face prea mult caz de niște simple vorbe. Sunt convins că Băsescu nu are idiosincrazii față de unele etnii, în propriul său ADN amestecându-se gene diferite. Cred însă că Băsescu are idiosincrazii ferme față de anumite persoane. Una dintre acestea este Vosganian, pe care a și încercat să nu-l numească ministru, dacă n-ar fi făcut Tăriceanu restructurare. Băsescu nu l-a vrut nici pe Cioroianu, dar nimeni n-a tras concluzia că ar fi fost orbit de o atitudine rasială (chiar dacă numele acestuia are o conotație de acest sens): Trebuie însă să recunoaștem că la alte tipuri de discriminare, Băsescu stă foarte bine: a ziariștilor „lichele”, a politicienilor „corupți”, a grupurilor de interese care roiesc în jurul unor guvernanți „mânjiți”. Aceste discriminări nu fac însă obiectul Consiliului amintit, care este nevoit să lucreze pe excepțiile pe care i le oferă președintele. Ciudat este că n-am auzit (încă) despre un protest oficial al armenilor, care au și un (alt) reprezentant în Parlament, pe dl Pambuccian. Probabil, însă, că dânsul nu se consideră discriminat. Sau poate nu-l consideră pe Vosganian un armean autentic….
Titlu: Guru Iliescu?
Nr Editie: 2034 Data: sâmbătă 15 septembrie 2007
Mai jemanfișist ca oricând, președintele de onoare, dar și fondator, al PSD, declară ritos: „Dacă n-aveți nevoie de mine, eu pot să plec!” Ion Iliescu este nemulțumit, pe bună dreptate, că nici măcar n-a fost consultat în legătură cu  decizia de depunere a moțiunii de cenzură. Nu este, dealtfel, prima dată când Mircea Geoană îl ignoră sau îl ocolește. De data aceasta bănuim și de ce nu l-a  consultat: știa care este poziția sa, poziție expusă fără echivoc cu câteva ocazii. Avertismentul lui Iliescu n-ar trebui luat de Geoană&Comp, ca o toană, ca o țâfnă de veteran ofuscat că nu e băgat în seamă. Ion Iliescu rămâne, în ciuda trecerii lui pe o linie „moale”, din punctul de vedere al ierarhiei de partid, un reper important în afara partidului. Dealtfel, ceea ce s-a întâmplat la congresul din 2005 a reprezentat o surpriză doar pentru electoratul lui Ion Iliescu, nu și pentru colegii săi de partid, dintre care nu puțini se temeau de o eventuală pe teme epurare de „morală proletară”, după nenumărate acuze  la adresa reprezentanților de frunte ai puterii pesediste. Ion Iliescu nu spune, ca Lăpușneanu: „Dacă voi nu mă vreți eu vă vreau!”. Lehamitea este aproape reciprocă. El spune că va pleca. Unde? Asta este întrebarea pe care trebuie să și-o pună membrii „echipei Geoană”. Plecarea – eventuală - a lui Iliescu din partid, acum, după erorile în lanț comise de înlocuitorul său, și într-un moment în care impactul moțiunii (depuse sau nu) este greu de evaluat, ar putea da o lovitură mortală partidului aflat și așa la cota sa cea mai de jos. Faptul că un „electorat Iliescu” este o certitudine, în timp ce un „electorat Geoană” este doar o supoziție, complică lucrurile până  la a le face explozive. PSD-ul actual nu este un leagăn al armoniei. Curente și contracurente se ciocnesc aici surd și este greu de afirmat cu certitudine că cei care-și declară dragostea față de Geoană nu-i doresc, de fapt, capul, suportul și inițiativele lor fiind, în fond, cadouri otrăvite. „Alungarea” lui Iliescu poate să facă parte din acest scenariu ale cărui sfori pot fi trase de unde te-ai aștepta mai puțin. Nu cred că, dacă va pleca, Iliescu se va duce la  un alt partid. Nici n-ar prea avea unde, nu din cauza „dosarelor grele”, ci din aceea a  incompatibilității sale cu ceea ce este la ora aceasta pe piață. Cred mai degrabă, că va prefera  să-și asume un rol de „guru” care, de deasupra partidelor, se va adresa direct electoratului.
Titlu: Mihai - Liniuță - Răzvan: pe după plop!
Nr Editie: 2033 Data: vineri 14 septembrie 2007
După aproape doi ani de parazitare a Ministrului de Externe, unde n-a fost în stare să găsească soluția unei coabitări între îndatoririle sale față de șeful de guvern și de partid și umorile prezidențiale, Mihai Răzvan Ungureanu s-a întors la Viena, pentru a face față enormelor responsabilități pe care le implică poziția sa în cadrul SECI-o instituție fantomatică, rămasă de pe vremea conflictului din Balcani, cu sarcini neclare dar foarte bine plătită. Putea fi și mai bine, dacă manevra pe care a făcut-o pe ultimii metri ai mandatului său Ungureanu ar fi ținut și i-ar fi păcălit pe membrii Comisiei de Politică Externă de la Parlament. Nu numai că ministrul a avut grijă să-și păstreze timp de doi ani postul intact, cu cheltuieli nejustificate (avea sediu, secretară și șofer, dar n-avea activitate de niciun fel) dar a mai și promovat o hotărâre de Guvern prin care-și majora retribuția la vreo 10.000 de euro pe lună, sumă pe care nu și-o mai permite niciun oficial român. Ei bine, pentru o astfel de măgărie, căci nu poate fi numită altfel, blândul premier Tăriceanu i-a promis – ca să-i fie „exilul” mai ușor – că-i va da primul loc pe lista candidaților liberali la europarlamentare. Aici mă văd nevoit să mai fac o paranteză care completează profilul acestui arivist de marcă: Ungureanu a devenit membru al acestui partid dintr-o adâncă convingere, a doua zi după ce un concurs de împrejurări favorabile a făcut să fie nominalizat pentru funcția de ministru de externe. Dealtfel, după ce-a fost remaniat, a și demisionat din PNL pe motiv că funcția la care se întorcea nu-i permitea să fie aparținător de un partid. Fierberea politică din ultimele zile a adus pe tapet și europarlamentarele. În timp ce partide ca UDMR sau PNG și-au stabilit deja listele, cu capi cu tot, celelalte așteaptă. Într-o expectativă dubioasă este și PNL-ul. La o recentă reuniune, liderii săi, au decis să se ocupe mult mai serios de această problemă, în special de aceea a capului de listă. Care pare să nu mai fie Ungureanu. S-a cochetat, la un moment dat, cu ideea că Nadia Comăneci ar putea fi un vehicul de imagine. Dar s-a renunțat. Acum se vorbește despre juniorul Paleolog, printre alții. Dar nu despre Ungureanu. Care nu mai dă niciun semn. Pitit la Viena, acesta așteaptă să treacă valul, considerând că  diurna de europarlamentar nu se compară nici pe departe cu ce încasează (împreună cu nevasta, care mai și lucrează ca medic pe acolo) la SECI. Și nici cu mandatul de vreun an, doar, nu se împacă Ungureanul cel pus pe căpatuială cu orice preț. Oricum, nu și cu prețul devotamentului față de un partid care mâine-poimâine iese de la guvernare.
Titlu: Polii politicii de "doi poli"...
Nr Editie: 2032 Data: joi 13 septembrie 2007
Cu un picior în groapa moțiunii (totuși, nu e prea clar dacă cei care sapă groapa nu o fac chiar pentru ei) liberalii fac planuri de coagulare. După ce s-au fript cu democrații, de nu prea clară sorginte, acum liderii PNL-ului și-au îndreptat privirea spre aliații de altădată, dintr-o precedentă guvernare la fel de lipsită de glorie ca și cea precedentă: țărăniștii. Istoria frăției liberalo-țărăniste e una agitată și plină de contradicții. Aflați pe baricade adverse în epoca interbelică, s-au trezit de aceeași parte după Revoluție, în focul reînnodării firului istoriei de unde-l tăiaseră comuniștii în 1946. Țărăniștii de stânga și liberalii de dreapta au făcut front comun împotriva unui FSN „de largă concentrare națională”, pe care au încercat să-l contracareze cu argumente ideologice ieșite din uz. „Alungați lupii” a fost sloganul cel mai neproductiv al contemporaneității politice și a trebuit să-și bage coada democrațiile occidentale pentru ca dreapta să se coaguleze de ochii alegătorilor și să izbutească performanța neașteptată de a ajunge la putere. Ce au făcut după aceea, e deja istorie. Cum istorie e și faptul că ieșirea din scena parlamentară a țărăniștilor se datorează colegilor lor liberali, care au decis să abordeze alegerile din 2000 pe cont propriu, fără păguboșii lor aliați. Pentru exercițiul electoral 2004 liberalii au schimbat partenerul. I-au ales pe democrații lui Traian Băsescu, care au acceptat o cotă de reprezentare inferioară. Au făcut o Alianță care, la fel de surprinzător ca în 1996, a ajuns la Putere. Și aici s-a repetat scenariul: coabitarea a fost scurtă și agitată, iar de la finele lui 2006 Tăriceanu și ai săi au luat-o iar pe cont propriu (cu „aliatul de serviciu”, ungurii, nelipsiți de la guvernare din 1996). Momentul actual îi arată pe liberali la putere, dar mai izolați ca oricând și atacați din toate părțile. Ca și PSD-ul, altădată, au nevoie ca de aer de o alianță cosmetică, în măsură să marcheze această izolare. Aceasta este esența polului de la Timișoara. Statistic, PNL+PNȚCD+AP nu înseamnă mai mult decât PNL. Fantoma țărănistă și amintirea lui Emil Constantinescu nu adaugă procente. Dar se vrea să dea bine, demonstrând că dracul nu e chiar atât de negru și că liberalismul e încă viu și competitiv. Dacă va ține până la alegerile viitoare, acest pol s-ar putea să n-aibă alt rost decât să rupă câteva locuri eligibile de la gura clienților proprii, pentru a fi cedate noilor aliați. Sacrificiu care – după cum merg lucrurile - s-ar putea să devină greu de suportat.
Titlu: Cu Gigi la Strasbourg
Nr Editie: 2031 Data: miercuri 12 septembrie 2007
Președintele PNG, George Becali, nu mai are nicio emoție: cap de listă la „europarlamentare”, va merge la Strasbourg „cu capul sus și cu pieptul înainte”, pentru a le arăta europenilor ce înseamnă să aperi interesele țării tale. Întrebat de către „obraznica” Lavinia Șandru (epitet pentru folosirea căruia Gigi a cerut scuze în direct șoțului acesteia) în ce limbă va susține aceste interese, liderul a evitat elegant să raspundă. Deși ar fi avut la îndemână un răspuns logic: limba română, în Parlamentul european toate limbile țărilor membre fiind considerate limbi oficiale. Probabil că, dacă va ajunge acolo, cum crede el cu fermitate, „principele” din Tunari va constitui una dintre atracțiile majore ale instituției, cu toată dificultatea pe care o ridică corecta percepție a filosofiei sale din motive lingvistice. Constatăm, cu acest prilej, că PNG-ul său este una dintre foarte puținele formațiuni politice care privesc cu seriozitate scrutinul europarlamentar și care și-a blindat lista cu o piesă de calibrul său. Partid neparlamentar, cu rezultate surprinzătoare în sondaje, PNG-ul așteaptă de la acest scrutin o confirmare a validității sale. Un scor bun ar putea întări speranțele că la toamnă – sau la primăvară – filosofia becaliană va putea populsa formațiunea peste pragul electoral, pe prima scenă a politicii. PNG-ul, cel actual, are însă o problemă: marea sa dependență de… fotbal, și de rezultatele echipei „Steaua”. Atâta timp cât „Steaua” câștigă, Becali se poate bate cu pumnul în piept, invocând faptul că el este cel „ales” de divinitate. Dacă, însă, pierde, asta poate însemna că din varii motive (păcatul trufiei, de exemplu, sau acela al jucurilor de noroc), Cel de Sus, și-a întors fața de la Gigi și, ca urmare, procentele din sondaje pot scădea vertiginos. Până acum, însă, atitudinea cea mai responsabilă față de euroalegeri o are UDMR-ul. Este singurul partid care și-a definitivat lista, punând în fruntea sa politicieni autentici, cu experiență și determinare în atingerea scopurilor. Gheorghe Frunda are toate șansele să devină primul europarlamentar autentic pe care-l dă România. Explicația acestei stări este limpede: pentru UDMR, următoarea redută de atacat e Strasbourgul. În linii mari, acțiunea internă a UDMR s-a soldat cu atingerea obiectivelor dezirabile. Acestea vor trebui confirmate sau revigorate dintr-o perspectivă europeană. Becali și Frunda: doi europarlamentari în spe, cu profile și resurse foarte diferite. Dar specifice.
Titlu: Gușa lui Băsescu
Nr Editie: 2030 Data: marți 11 septembrie 2007
Actualul președinte este cel mai  vulnerabil în fața bolii, dintre cei pe care i-am avut până acum. Ion Iliescu și-a operat la Elias un neg. Constantinescu n-a stat nici o zi în spital. Băsescu, însă,  are deja la activ două intervenții chirurgicale, una la Viena și una la București, în doar doi ani și jumătate de mandat, din cei vreo zece pe care, teoretic, ar dori să-i petreacă la Cotroceni. Dacă prima operație, cea de hernie de disc, a fost mai complicată, precedată fiind și de o brambureală care a făcut ca intervenția să nu poată avea loc într-un spital românesc, de data asta lucrurile au mers unse. Investigațiile făcute cu două luni în urmă au impus  bisturiul în fața pastilelor și, cu toată surpriza provocată de anunț, momentul intervenției a fost planificat atent, iar secretul său  întreținut cu multă rigoare. Practic, nimeni dintre cei în cunoștință de cauză n-a scăpat vreo vorbă despre boala președintelui și depre necesitatea unei operații. Sănătatea liderilor politici este un secret păstrat cu grijă. Deși implicațiile eventualelor maladii pot fi greu de comensurat. Este celebrul caz al celor trei mari de la Yalta, care au împărțit lumea viitoare pe fondul agoniei unora și al etilismului. Nu se pune o altfel de problemă în cazul nostru, pentru că nu-mi dau seama exact cum ar fi putut influența maladia tiroidiană acțiunile  președintelui. Acesta nu a părut cu nimic diferit  de felul  cum se manifesta, constant, de la preluarea mandatului. Starea de sănătate a lui Traian Băsescu pune însă o altă problemă. Ideea ca un candidat la președinție să beneficieze de un aviz medical complet nu este nouă. Ea a fost considerată însă  jignitoare , pentru a fi pusă în aplicare. S-a  preferat ca diagnosticul  să fie pus  de electorat, pe baza observației libere. Traian Băsescu, în ciuda unor  derapaje de ordin emoțional, a fost considerat perfect apt pentru serviciul prezidențial. Lucru pe care, în linii mari l-a și dovedit. Pentru că nu se poate pune semnul egalității între efectele „gușei” și ale „căpușei”. Aici președintele a fost cât se poate de consecvent și coerent: ce a avut în gușă a exprimat și prin căpușă și este greu de stabilit dacă maladia de care suferă a avut vreo influență asupra discursului său în general. Cât despre Gușă, acesta a fost „extirpat” încă de la început de mandat!
Titlu: Ziua judecății
Nr Editie: 2029 Data: luni 10 septembrie 2007
Astăzi, conform avertismentelor  mai mult decât solemne azvârlite spre electorat, PSD-ul, Mircea Geoană însuși, ca lider al Opoziției, ar trebui să  facă cel puțin  anunțul introducerii moțiunii ce cenzură împotriva guvernului Tăriceanu. Un guvern care funcționează în ciuda unei susțineri parlamentare minoritare, datorită suportului  tacit pe care social-democrații i l-au acordat după alungarea democraților, Ba, ca să fie mai exacți, operația de extirpare a apendicelui democrat n-ar fi fost posibilă fără niște asigurări venite pe canalul de comunicație Hrebenciuc. Apoi a venit vârtejul de la Bran. Nu se știe ce i-a apucat atunci pe liderii social-democrați, de-au  reacționat cu maximă veselie la propunerea de a  i se arăta lui Tăriceanu cartonașul roșu. Ori unii   s-au plictisit deja în Opoziție și au simțit nevoia să grăbească cu veun an termenul  teoretic la care s-ar fi putut așeza din nou în fruntea bucatelor… Ori le-a pus cineva ceva în ceaiul sau cafeaua pe care le-au servit nu departe de  locul unde Contele Dracula își făcea poțiunile miraculoase. Cert este că, în mahmureala de după, au început să apară tot felul de întrebări Între care cea mai pertinentă  le-a pus-o fostul lider  și actualul fondator: mă rog, vă jucați de-a moțiunea, dar dacă iese, pe unde scoateți cămașa? Și de aici întrebările care s-au ținut lanț și la mai  toate  singurul care a trebuit să dea răspunsuri  a fost Mircea Geoană. Că luăm puterea, că mă fac eu prim-ministru daca altineva nu vrea, că s-a săturat lumea de liberali ca de mere acre și așa mai departe. Povestea a început să se complice și prin defecțiunile apărute în frontul opoziției:și Vadim și Voiculescu , după o matură chibzuință, au ajuns la concluzia că decât cu Blaga, mai bine cu Tăriceanu.Oricum, știm ce-i poate pielea. Și atunci mai rămâne doar Frontul. Adică PSD cu PD. Împreună, dacă își pun mintea și oamenii, aceștia ar reuși să surpe fundația fostei Alianțe, mai ales că unii dintre ei au lucrat chiar la  turnarea ei. Dar după aceea? Dacă Băsescu se ține de promisiune și nu-l vrea nici mort  pe Geoană?Se va pune partridul său la remorca PSD-ului? Mai ales în condițiile în care într-un an și ceva, cât mai e până la următorul scrutin, ei ar putea să mai  piardă din procente, să câștige? Cât despre anticipate, să le lăsăm deoparte. Nimeni nu se mai gândește serios la ele. Nici chiar Băsescu, care a înțeles că și  creșterea PD-ului are o limită, dincolo de care poate să înceapă să se dezumfle brusc. Așadar, azi Geoană și ai săi trebuie să hotărască: ori în căruța Opoziției, ori în teleguța unei alianțe mai dubioase decât toate cele de până acum…
Titlu: Dezmeticirea TVR-ului?
Nr Editie: 2028 Data: sâmbătă 08 septembrie 2007
     Deși n-a fost încă definitivat pe post, dl Sassu pare a fi înțeles deja care sunt problemele postului public de televiziune. Probleme cronice, a căror rădăcină se află în chiar noua condiție în care acesta s-a trezit după Revoluție. Vreme de vreo 4 ani, cât a fost singură pe piața audiovizuală, Televiziunea publică și-a premis să evolueze fără vreun program, pe valul actualității și al bătăliilor acerbe pentru controlul său. Pentru că Televiziunea a rămas, în toată această perioadă, principalul vector de influență mass-media cu cea mai mare forță de penetrare în conștiința publică. Având ca locomotivă Departamentul de Știri, instituția din Dorobanți nu și-a pus, pe acest parcurs, probleme privitoare la reformare, perfecționare și nici măcar la concurență. Aceasta era angrenată, prin monopolul pe care l-a deținut până la crearea CNA și la democratizarea undelor herziene pe care au început să se insinueze, la început timid, iar apoi în forță, televiziunile private alternative, într-o cursă de una singură! Prima breșă a făcut-o SOTI, o înjghebare modestă și mult prea părtinitoare pentru a putea deveni credibilă, care nu a făcut decât să sublinieze decalajul de calitate și performanțe dintre instituția de stat și ce putea să dea, la acea oră, inițiativa privată. Alegerile din 1992 au fost ultimele în care cuvântul decisiv l-a avut Televiziunea Română. În 1996 apăruseră deja pe firmament mai întâi Tele 7 abc - cu echipamente germane la mâna a doua, aduse de Marcel Avram -, apoi ProTv, cu un debut exploziv, purtând marca americană a CME-ului și Antena 1, prima instituție sută la sută românească în domeniu. Toate acestea și-au tras resursele umane și tehnice din bagajul acoperitor al Televiziunii publice. A fost perioada marelui exod de cadre și a basculării în jos pe scara audienței a postului care, nu demult, o controla autoritar. Alegerile din 1996 și "schimbarea" au purtat din plin amprenta diversității mesajelor pe care o permitea un audiovizual pe care forțele politice și-l împărțiseră deja. De aici a plecat lungul drum de bejanie pe care Televiziunea publică, cu o schemă uriașă, cu resurse enorme, dar prost folosite și cu manageri lipsiți de har, l-a parcurs, târându-se, pe la mijlocul plutonului, în urma noilor vedete și în mijlocul puzderiei de outsideri creați de felurite interese, dintre care prea puține erau comerciale. Televiziunea publică s-a trezit că, în disputa cu restul competitorilor, nu prea mai are instrumente. Și atunci, a ales varianta cea mai păguboasă: să-i concureze cu armele lor. A fost, din capul locului, un război pierdut, tabloidizarea nepotrivindu-se nici cu profilul și nici cu publicul său. Dl Sassu a realizat și el acest lucru, iar acum își bate capul să descopere veritabilele atu-uri ale TVR, care țin, probabil, de tradiție și de publicul captiv.
Titlu: Ambasadori fără condei
Nr Editie: 2027 Data: vineri 07 septembrie 2007
Parcă e un blestem: după Revoluție, România n-a reușit să aibă, constant, ambasadori numiți și recunoscuți în principalele capitale europene sau transatlantice. Cine va urmări schemele de personal ale ambasadelor noastre de la Washington, Londra, Paris, Berlin și Moscova, va vedea că aici s-au înregistrat cele mai mari intervale în care nu am fost reprezentanți la nivelul corespunzător. De cele mai multe ori a fost nehotărârea autorităților (vorba vine: de fapt a premierului și a președintelui) în privința persoanelor care ar putea să facă față exigențelor acestor posturi. De doi ani și ceva încoace a intervenit o altă cauză: neînțelegerile, adesea violente, dintre președinte, pe de o parte și miniștri, premier ori Parlament, pe cealaltă. Ambasadele noastre n-au „cap” pentru că ce vrea Băsescu nu vrea Tăriceanu, și viceversa. Cel mai șocant caz îl reprezintă situația de la Londra și Washington. Aici Băsescu a vrut cu tot dinadinsul să recompenseze niște cântăreți în strună de-ai lui, care-i ridică osanale săptămânal în diverse gazete. Pentru Washington l-a propus, mai întâi, pe Sever Voinescu, apoi pe Teodor Baconschi. Pentru Londra a „candidat” Traian Ungureanu. Opoziția Guvernului și a Parlamentului i-a scos însă din cursă pe toți trei. Recent s-a anunțat că s-a căzut la pace și, în sfârșit, vor fi trimiși ambasadori. Vieriță      la Londra și Jinga la Washington. Diplomați de carieră. Unul a mai fost la post în Germania, celălalt în Belgia. Ba, ca să fie șocul total, s-a anunțat și numirea unui ambasador la Moscova: Grigorie, care în prezent este la Ankara. Dar la Moscova avem ambasador, trimis de Băsescu cu forța, încă din 2005, cu bube la dosar, dar cu pile la Cotroceni – dl Donca. Numai că, de doi ani și Putin refuză să-l primească pentru a-și prezenta scrisorile de acreditare! Un veritabil afront, privit cu seninătate de la București, căruia i se datorează, în bună măsură, răceala relației cu Rusia.  După „lupte seculare”, iată că, dintr-un condei, sunt trimiși la posturi vreo jumătate de duzină de ambasadori. Fără condei. Care nu scriu pe la ziare. Mare minune!
Titlu: Afacerile proaste ale Statului
Nr Editie: 2026 Data: joi 06 septembrie 2007
Sigur că în comparație cu tranzacția pe care a făcut-o Dinu Patriciu cu kazahii, vânzarea Petromului poate să reprezinte un eșec. Suma a fost incomparabil mai mică – la o valoare incomparabil mai mare – în condiții contractuale cel puțin greu de înțeles. Dar faptul e fapt, și dacă mulți  viteji se arată acum, nu știu cum ar răspunde la întrbarea unde erau când preluarea de către austrieci  a fost aplaudată public.  Nu e vorba numai de Petrom. În aceeași categorie se înscrie și BCR-ul. Și aici,  nenumărați  specialiști constată cu uimire că profitul , după numai un an ,e mai mare decât valoarea cu care cea mai mare bancă a fost vândută. Și, ca în bancul cu baba care-și vinde vaca slabănoagă, dar pe care un samsar o învață cum să-i ridice prețul, românii se întreabă acum de ce statul n-a păstrat aceste două vaci grase pentru a le mulge el.  Povestea, atât a Petromului cât și a BCR-ului a început odată cu declanșarea  privatizării intensive  în precedentul mandat al Convenției Democrate, din care făceau parte majoritatea guvernanților de azi Atunci a fost repetat cu insistență refrenul că cele două companii de stat trebuie privatizate pentru că așa ne cer FMI-ul, Banca Mondială și chiar Uniunea Europeană. „Vindeți-le repede și oricui!” - pare să fie cuvântul de ordine pe care responsabilii noștri factori de decizie  se dădeau peste cap să-l pună în aplicare. Nimeni nu s-a întrebat atunci ce interes ar fi avut respectivele entități în aceste operațiuni. S-ar fi văzut că nu aveau nici unul. Mesajul lor a fost tradus  eronat cu intenție: ei ne spuneau, ceea ce știam și noi,  că  subordonarea acestor companii statului este un  prilej de corupție și proastă administrare. Că statul le poate folosi pentru  a-și perpetua politicile păguboase și că numai punerea lor pe bazele sănătoase ale economiei de piață poate ajuta întregul sistem să funcționeze corespunzător. Ei nu spuneau „vindeți!” Ei spuneau: faceți ceva să le scoateți  de sub controlul factorului politic! Oricum noi nu prea eram  în stare de așa ceva, nu rămînea decît varianta înstrăinării. Dar nici asta în orice condiții .Sigur, trebuia făcută, dar nu indiferent de conjunctură, ci în  momentul cel mai favorabil și în condițiile cele mai avantajoase. Aceeași presiune politică (alimentată și de felurite interese  personale sau de grup în perfectarea  afacerilor) a făcut ca fostul guvern să-și lege numele de ambele  privatizări care pot părea astăzi păguboase . Istoria nu lucrează însă cu „dacă” și „parcă”. Cele două operațiuni sunt fapte împlinite. Ne rămân însă suficiente instrumente de a le corecta – pe cât este posibil – și de a le face ceva mai profitabile decât sunt. În nici un caz, însă, comparabile cu lovitura dată de Patriciu...  Cât despre „politica energetică” de care ne vorbește acum dl Berceanu, el însuși  un „ artizan”  al pagubei de acum, este ca și cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului...
Titlu: Capul lui Geoană
Nr Editie: 2025 Data: miercuri 05 septembrie 2007
Cine n-are bătrâni, să-i cumpere, zice un proverb care, însă, nu precizează    și de unde s-ar putea face asemenea achiziții și la ce prețuri. PSD-ul are, din întâmplare, astfel de exemplare.Chiar pe președintele –fondator al partidului, pe care zelul mai noilor membri nu a reușit să-l scoată definitiv din scenă, după Congresul din 2005.Iliescu a rămas în partid, unde se dovedește a  fi o nucă tare pentru dinții de lapte ai noilor lideri. Deloc dispus să-și asume o disciplină de partid formală în care toată lumea să spună ceea ce spune „șeful”, Iliescu a contraatacat dur zilele trecute, pe tema moțiunii pe care PSD-ul, într-un elan necontrolat, a promis că o va introduce luni, 10 septembrie, la „12 trecute fix”. Promisiune solemnă, fără loc de întors, pe care acum toată lumea o așteaptă cu sufletul la gură. Iliescu le-a atras atenția colegilor săi că n-au prea stat pe gânduri când au luat această decizie, uitând pur și simplu să-și pună o întrebare esențială: ce se va întâmpla după moțiune, mai ales dacă aceasta va trece? Cam același lucru s-a îmtâmplat cu câteva luni în urmă când același PSD, condus de același Mircea Geoană, într-un elan similar, a declanșat procedura suspendării președintelui Băsescu. Nici atunci nu și-a bătut nimeni capul cu ce se va întâmpla după. Și s-a întâmplat că Băsescu a ieșit victorios din aceasta confruntare, țintuindu-i la sâlpul infamiei pe cei care cutezaseră să atenteze la icoana sa de  fiu al poporului. Pentru prima dată în istoria de aproape 18 ani a democrației românești, o moțiune de cenzură nu mai este un simplu exercițiu retoric, și are șanse de reușită. Este meritul conjuncturii, nu al PSD-ului. Angajamentul luat de Geoană se poate întoarce însă, ca un bumerang, înpotriva sa. Întâi pentru că, odată demolat Guvernul Tăricenu,  nu există nici o garanție că i-ar putea lua locul un „Guven Geoană”. A doua oară, pentru că dacă Geoană nu va fi desemnat să formeze un nou guvern, va fi desemnat un altul, cel mai probabil Blaga, care însă nu va reuși să obțină susținerea necesară. Și atunci se va ajunge la alegeri anticipate - o formulă care va lovi dur pe toată lumea, opozanți sau guvernanți, nu contează. Ce e de făcut? Deja se speculează că se studiază intens formula de înlocuire a moțiunii de cenzură cu două moțiuni simple-una pe învățământ și alta pe sănătate, de pildă, ceea ce n-ar mai însemna că trebuie să cadă capul lui Tăriceanu, autorii mulțumindu-se cu două capete mai mici. În oricare dintre situații perdantul devine Mircea Geoană, pe care nu se mai știe cât de mult îl mai susțin susținătorii săi, și câți sunt ce care l-ar dori ieșit din cărți,până nu e prea târziu.
Titlu: Supărarea (fără rost) a doamnei Mantale
Nr Editie: 2024 Data: marți 04 septembrie 2007
    Ultimele schimbări făcute de guvern la unele prefecturi au ridicat din nou problema politizării acestor instituții. Democrații au țipat ca din gură de șarpe că Puterea s-a atins de oamenii care,de fapt, nu mai erau ai lor, ci ai Puterii înseși. Când foștii prefecți puși de social-democrați au fost schimbați, la rândul lor, cu liberali sau democrați, operațiunea li s-a părut perfect legitimă. Acum nu li se mai pare. Pentru că, zic Bocii și Videnii, asta înseamnă politizare. După filosofia lor de ultimă oră, ca să dovedească cât este de neimplicat politic, un guvern ar trebui să numească în funcțiile de prefect ori apolitici ori reprezentanți ai altor partide.     În fond, un lucru simplu și clar le scapă acestor domni, prea înrăiți de excluderea lor brutală de la ciolan: prefectul este reprezentantul Guvernului, nu al Opoziției, nu al Societății civile sau a altor organizații. Poate că este normal ca pe timpul mandatului să renunțe la tutela (formală) de partid. Dar asta nu înseamnă că are dreptul  să facă o politică independentă sau, cum le-ar place unora, contrară aceluia a guvernului. În fond, schimbându-i pe ultimii democrați rămași în funcții după ieșirea acestora de la guvernare, Tăriceanu n-a făcut decât să clarifice și să normalizeze o situație ambiguă. Aceea în care un partid strigă în gura mare că e în opoziție și înjură guvernul, deși prin oamenii pe care-i are rămași în funcții, guvernează!     Situația din București e mai specială. Dna Mioara Mantale a fost și este un reprezentant al Partidului Democrat. N-am auzit să-și fi dat demisia. Dânsa a fost numită la insistențele lui Traian Băsescu, mentorul său politic. Că de-a lungul celor doi ani și ceva a mai învățat câte ceva despre administrația publică este perfect real și nu cred că trebuia  să facă erori majore pentru ca premierul să recurgă la rocada pe care a efectuat-o. Oricum, dna Mantale nu reușise să-și impună autoritatea necesară pentru a face o „opoziție” constructivă, dar fermă unui Consiliu General dominat de oamenii lui Băsescu. Perpetuarea acestei situații artificiale nu ar fi fost decât în paguba Executivului, confruntat cu o reacție tot mai dură și mai categorică  a forțelor proprezidențiale. Doamna Mantale ar fi trebuit să-și dea seama de aceste circumstanțe  și o demisie sau o retragere proprie i-ar fi conferit avantaje pentru o nouă poziție, inclusiv politică. Așa încât supărarea sa - de înțeles din punct de vedere omenesc – e una fără rost din punct de vedere administrativ.
Titlu: Cronica unui naufragiu anunțat
Nr Editie: 2023 Data: luni 03 septembrie 2007
Fix 1352 de zile va împlini Călin Popescu Tăriceanu, pe 10 septembrie, de când se află în fruntea unui guvern șubrezit de propria sa componență și de marea agitată pe care a plutit în derivă până acum. Echipajele s-au tot modificat – unii mateloți s-au înecat la mal, alții s-au salvat pe alte corăbii până la a ajunge la formula de acum – cea  în care, cu două-trei excepții,  majoritatea miniștrilor sunt cu cașul aferent la gură și cu lipsa de experiență ce-i face victime sigure printre corsarii care pândesc prin diversele golfuri. Doar trei dintre ei fac parte din gloriosul guvern al Alianței pus cu de-a sila de Băsescu  să păstorească România portocalie, restul având o vechime în post de numai 5 luni la data când, cel puțin teoretic, vor trebui să-și împacheteze lucrurile de prin cabinete și să ia calea bejeniei opoziționiste. Cu toate acestea, o liniște suspectă domnește în rândul formațiunilor aflate la guvernare. Cei 12 liberali și 4 maghiari par să nu-și facă prea multe griji în legătură cu votul de după depunerea moțiunii de către Mircea Geoană.  Știu ei ceva ce nu știm noi, sau e tactica obișnuită, de negare sau ignorare a unei evidențe? Că-și văd de treabă, desăvârșindu-și erorile și nepriceperea, nu e chiar așa de rău. Decât să nu facă nimic, mai bine să se facă că fac ceva. Este limpede însă că, în aceste condiții, de presiune permanentă, din toate părțile, nu se poate structura nimic deosebit. Este la fel de limpede că, dacă nu se așteaptă la un naufragiu definitiv, de tip Titanic, echipajul lui Tăriceanu știe bine că alternativa nu poate fi alta decât subțierea considerabilă a rândurilor sale și primirea printre ei a unor mercenari agresivi și puși pe recuperat la ce se mai poate recupera. Un lucru este (aproape) sigur: cu nici un preț, actuala structură parlamentară, căreia-i revine luarea deciziei, nu va accepta o soluție care să implice alegeri anticipate. Care să-i trimită pe toți cei vreo 500 de aleși actuali în bezna incertitudinii legate de viitorul lor politic. În această teamă generală stă forța – câtă mai este – a actualului Executiv. Tăriceanu știe că între două rele, parlamentarii  vor face tot ceea ce ține de ei pentru a-l evita pe cel  mai mare. Și atunci își permite să mai spere că în bătălia dusă cu rivalul de la Cotroceni, poate să conteze pe toți aceia care nu-l au la „ficați” pe marinarul național. Lucru care-l poate salva, în ultimă instanță. Cu  prețul de a trage barca pe uscat...
Titlu: Băsescu:sponsorul de suflet al lui Geoană!
Nr Editie: 3040 Data: sâmbătă 29 septembrie 2007
Șocantă declarația făcută la televiziuni, joi, de președintele Băsescu: tot ce-am spus aici, în fața telespectatorilor, i-am spus și lui Geoană între patru ochi - sau câți vor fi fost la întâlnirea - surpriză de la Cotroceni. Ce poate să însemne un astfel de lucru, decât o deplină încredere în omul cu care a stat față în față, omul pe care nu de mult l-a prevenit că nici în ruptul capului nu-l va numi ca premier, dacă Doamne – Ferește, guvernul premierului Tăriceanu va cădea de pe urma moțiunii. Ce schimbare s-a petrecut în mintea și în sufletul domnului președinte după această întâlnire istorică? Ce anume îl poate face pe președintele „Dreptei” să-l compătimească pe liderul  „Stângii” de pe urma faptului că doi „băieți răi”, pe nume Iliescu și Hrebenciuc, nu l-au lăsat să fie președinte. De partid. Președintele de țară evită, însă, să ne spună ce a fost, în acest răstimp, Mircea Geoană, partenerul său de discuții private.   Cu toată înțelegerea și compasiunea pe care o manifestă, Băsescu nu este însă dispus să facă concesii: Geoană tot nu va fi premier. Rolul său rămâne acela de a-l da jos pe Tăriceanu și de a ține scaunul cald pentru Blaga. Pentru că Traian Băsescu vrea ca în România să fie lucrurile  clare: puterea să fie putere, iar opoziția-opoziție! Nu ca până acum. Și mai vrea președintele ceva: să fie dreapta-dreaptă, adică să coaguleze, în aceeași oală executivă, și PNL-ul (fără Tăriceanu), și PD (cu toți ai lui), dar și PLD-ul lui Stolojan, cu care PD-ul său parcă ar avea ceva de împărțit. Sau ceva ce nu ar vrea să împartă. De unde și durerea prezidențială, că cei doi „fii” politici ai săi se cam poartă precum Cain și Abel. Cert este că miercuri, când se va vota, Băsescu va fi departe, la Bruxelles, în tete-a-tete cu regele ai cărui supuși sunt pe cale să se încaiere mai ceva decât supușii săi. De acolo va afla dacă jocurile - care cică-l lasă indiferent - se vor face așa cum și-ar dori. Și dacă va mai trebui să-l suporte în coastă pe Tăriceanu.