Punctul pe Y, iulie 2007

Titlu: Buletin de știri
Nr Editie: 1995 Data: marți 10 iulie 2007
Căldură mare! Ce ți-e și cu încălzirea asta globală! În curând o să luăm locul țărilor calde – cu turiști cu tot… Până atunci tot românul transpiră din greu și se gândește de două ori când să pună mâna pe ‚instrumentul’ de lucru: odată, dacă angajatorul îi asigură, conform legii, apa minerală și aerul condiționat; iar a doua oară dacă se merită să-i fiarbă creierii în cap la muncă, în loc să stea pe o terasă, la umbră. Și să se gândească dacă i-ar place sau nu să citească dosarul de securitate al lui Traian Băsescu, de la CNSAS. Conform BCS, mai bine de jumătate dintre români l-ar lectura cu interes. Pe Traian Băsescu chestiunea pare să-l preocupe mai puțin. Dânsul a fost preocupat în week-end de botezul finuței sale de la Arad. Iar de acolo s-a dus glonț să sărbătorească Ziua Magistratului la Alba-Iulia. Fără Monica de data asta (nițel ocupată prin Macedonia). Acolo, președintele n-a uitat să le amintească magistraților că reforma nu s-a făcut și că salvgardarea stă la colț, la pândă, la anul. S-a luat nițel și de ministrul ăsta nou, care era și el pe acolo. Magistrații o dau însă cu independența justiției, de parcă chestia asta le-ar rezolva lor toate problemele. Eu nu mă gândesc decât la judecătorul care va primi dosarul primarului Falcă de la Arad, finul președintelui, și cum va judeca acesta ce e mai bine să facă. În deplină independență… Măcel pe șosele! Autostrada Soarelui a început să producă, masiv, victime. O ajută și neglijențele constructorului, dar și hoția țăranilor, care-i distrug dotările. Și pentru că trebuia să cadă un cap, ministrul David l-a găsit pe chestorul Jianu, șeful Poliției Rutiere, că din cauza lui s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Exact ca pe vremea răposatului: când se întâmpla ceva, era dat afară cineva. Nu conta cine… În schimb, pe autostrada Bechtel nu sunt accidente. Sunt doar incidente. Gurile rele zic că aceasta va costa, până la urmă, de vreo trei ori mai mult decât suma pentru care au bătut palma cu americanii Năstase și Mitrea. Adică, în loc de vreo două, șase. Miliarde. De euro. Aceasta va fi însă gata exact la termen pentru a circula pe ea cele 200.000 de mașini pe care le va produce anual, fabrica de la Craiova, pe care o iau americanii de la Ford. Ce mult îmi plac mie condițiile astea, exacte, pe care le punem, noi cumpărătorilor de active. Și cum se dau ei peste cap să le îndeplinească… Bine măcar că nu vor fi tractoare pe șoseaua asta. Tractoare de la ‚Tractorul’. Gata: s-a vândut cu peste 80 de milioane de euro unor englezi. Care vor demola halele și vor face un cartier nou-nouț pentru care vor încasa cam de zece ori mai mult. N-am să înțeleg nici în ruptul capului de ce operațiuni atât de limpezi este nevoie să le facă alții, nu noi. Dar nu țin morțiș să aflu răspunsul…     
Titlu: Propunerea lui Gușă
Nr Editie: 2002 Data: miercuri 18 iulie 2007
    Lider al unui partid mic, dar care se vrea vioi, Cozmin Gușă a obișnuit asistența cu extravaganța ideilor sale duminicale menite să crească cota formațiunii măcar în coloanele ziarelor și la știrile televizare, dacă nu și în electorat.     Ultima sa idee mi se pare însă demnă de luat în considerație. El propune ca parlamentarilor să li se aplice aceleași reguli în materie de pensionare, ca și restului populației: 65 de ani pentru bărbați și 60 pentru femei. Scociorând el prin liste, a depistat vreo 70 de cazuri în care aleși actuali ar trebui să se retragă definitiv la terminarea mandatului. Între aceștia se află, bineînțeles, și cel căruia Gușă îi poartă sâmbetele mai mult ca oricărui altuia: Ion Iliescu. Teoretic, Gușă are dreptate. Legea ar trebui să fie una pentru toți. Inclusiv pentru acei parlamentari obosiți de viață care ar putea să doarmă mai bine acasă, în fața televizorului, decât în sala de plen. Parlamentul este însă un loc de muncă deosebit. Care are nevoie de persoane și personalități viguroase, dar de toate vârstele, cu inițiativă, dar și cu experiență, cu tenacitate, dar și cu prudență. Legile sunt un lucru gingaș și trebuie bine cumpănite efectele lor înainte de a li se da drumul la promulgare. Ar avea un astfel de parlament compus din tineri și maturi de primă generație discernământul necesar să adopte legi bune, eficiente, în absența experienței și ponderării celor mai în vârstă? Mă îndoiesc. Într-o meserie ca aceasta, care se învață din mers, sunt necesare calități deosebite și resurse intelectuale diverse. De aceea cred că soluția nu trebuie căutată pe aiurea. Ea exista și a mai fost aplicată cu real succes. În sensul specializării celor două Camere ale Parlamentului. Dacă tot ne-am pricopsit cu două, hai să le ‚decomandăm’, să le personalizăm. Să facem, de pildă, din Senat, o cameră a ‚înțelepților’, a oamenilor cu experiență și cu merite reale în progresul societății și unde limita de vârstă să nu funcționeze. Această specializare vine ca o mănușă pe mult-clamatul vot uninominal, în timp ce Camera Deputaților ar putea fi rezervată votului clasic, pe listă. Sincer să fiu, mi-ar place să știu că avem un Senat, în care lucrează spre binele țării, foști președinți, foști premieri, personalități remarcabile din domeniul științific și cultural, în timp ce Camera va colcăi de energiile creatoare ale tinerilor calificați în procesul elaborării de noi legi de care țara are nevoie.     De aceea cred că propunerea lui Gușă n-ar trebui nici respinsă, nici ridiculizată, ci analizată cu atenție și folosită pentru crearea unui cadru cât mai eficient și mai adaptat noilor realități europene.  
Titlu: Canicula și siguranța națională
Nr Editie: 2003 Data: joi 19 iulie 2007
    Zvonuri care persistă de zeci de ani, spun că atunci când temperatura sare calul, meteorologii au interdicție de la SRI să spună adevărul. Mai precis, ei au indicația să aproximeze valorile de temperatură în jurul cifrelor care pot liniști spiritele și tempera agitația cauzată de excesul de căldură. Acest lucru este strâns legat de faptul că și în legislația pre-decembristă, cât și în cea post-decembristă se găsesc precizări legate de protecția muncii și de contracararea efectelor negative ale caniculei.     Iată-ne, însă, în faza în care Guvernul a adoptat recent un plan național de luptă împotriva caniculei – ca să-i spunem așa. Planul a fost adoptat în urma presiunii tot mai mari a grupărilor civice în apărarea sănătății publice. Nu este o noutate că, anual, fiecare val de căldură mai duce pe lumea cealaltă un eșalon de vârstnici sau de cardiaci, care nu mai fac față încercării și nici nu dispun de mijloacele de contracarare. Este celebru episodul produs în urmă cu câțiva ani în Franța când un val de căldură în urma căruia au decedat câteva mii de oameni a produs un mare scandal ce a pus sub semnul întrebării capacitatea guvernului de a proteja populația. S-a lăsat atunci cu demisia ministrului Sănătății și cu o puternică presiune chiar asupra șefului statului, făcut responsabil de lipsă de reacție.     Creșterea temperaturii globele a adus, de câțiva ani, România, în situația de a se confrunta cu o situație pentru care nu era pregătită. Nici climatizarea și nici tratarea lucrătorilor cu apă minerală nu se dovedesc suficiente. Locuind în cutii de beton care se comportă ca niște veritabili acumulatori, oamenii nu mai găsesc remediu împotriva temperaturii insuportabile. Țările din zonele cu temperaturi obișnuite peste 35 de grade au operat modificări în timpul de activitate ale instituțiilor și întreprinderilor, adoptându-se la un ‚orar’ specific. Nici nu știm încă cum să procedăm. Programul anunțat de guvern este un test, pe care vom vedea dacă-l trece sau nu. Cât despre ‚embargoul’ impus meteorologilor, el are cel puțin o rădăcină de adevăr: pe timpul lui Ceaușescu era într-adevăr interzis să se comunice valori mai mari de 35 de grade. Pentru ca statul să nu bage mâna în buzunar. Dacă și acum e la fel, înseamnă că nu ne-am îndepărtat prea mult de o asemenea etapă… 
Titlu: Secetă sau caniculă?
Nr Editie: 2004 Data: vineri 20 iulie 2007
    Utilizăm adesea termeni fără să fim atenți la semnificația lor. Cel mai frecvent, în aceste zile fierbinți s-a făcut confuzia între caniculă și secetă. Or prin ceea ce trecem noi, odată cu valul de aer încins venit dinspre Africa e doar caniculă. Seceta s-a manifestat și se manifestă în unele zone din Moldova sau din sud. Canicula e prezentă aproape peste tot, cu temperaturi care au depășit în multe locuri 40 de grade. Această fierbințeală este urmată, de regulă, de scurte vijelii, de averse consistente de ploaie.     Cei mai afectați de acest tablou ecuatorial sunt – după categoria tradițională a vârstnicilor și a cardiacilor – producătorii agricoli. Aceștia privesc resemnați cum li se usucă culturile pe pământul care crapă ca-n Sahel, sau asistă fără speranță la incapacitatea acestora de a se poleniza și a da rod. Pentru că avem de-a face cu două lucruri diferite, după cum îmi explică, pedant, dl Nicolae Săndulescu, un reputat specialist în probleme agricole. Odată cu lipsa apei – seceta propriu-zisă, iar a doua oară cu incapacitatea plantelor de a poleniza, la temperaturi de peste 40 grade. Greu de spus ce e mai rău pentru că ambele situații se soldează cu pagube importante. Dar cele mai mari pagube le suportă agricultorii care-și irigă culturile, care cheltuiesc energie pentru a duce apa în câmp la rădăcina plantelor. Ei bine, aceștia suportă o pierdere dublă: odată de la natură și o dată de la stat. Pentru că, în timp ce cei care nu și-au irigat terenurile, primesc din partea statului anumite sume drept compensație, aceștia nu primesc nimic! Cei care au făcut regulile, ori n-au cunoscut, or au ignorat diferența dintre secetă și caniculă. Pentru ei nu există decât seceta! Așa încât categoria celor care muncesc mai mult și cheltuiesc mai mult pentru a face agricultura performantă se vede complet descoperită în fața unui stat incapabil să diferențieze între ceea ce poate fi corectat, din acțiunea naturii, și ceea ce nu poate fi contracarat. 
Titlu: Băsescu a pierdut pariul cu pensionarii!
Nr Editie: 2005 Data: sâmbătă 21 iulie 2007
    Obișnuit să aibă ultimul cuvânt, Traian Băsescu și-a mai alinat orgoliul suferind când și-a pus semnătura pe documentul care dădea liber măririi pensiilor acuzându-i pe miniștrii care i-au răspuns la observații de incompetență. Palidă consolare pentru cel mai important meci pe care-l pierde președintele în fața șefului Guvernului.     Prost sfătuit sau din inițiativă proprie, președintele s-a opus din capul locului proiectului de mărire a pensiilor. Și-a dat seama că prin acesta Tăriceanu încearcă să mai adune ceva susținere pentru fragila sa construcție executivă. Pensionarii constituie, tradițional, eșalonul cel mai consistent și mai disciplinat de alegători. Mișcarea n-a fost inspirată. Pentru că populația nu a receptat eventuala sa îngrijorare față de posibilitatea guvernului să scoată acești bani. A receptat refuzul, interpetându-l ca pe unul menit să-i condamne pe mai departe pe pensionari la un trai mizerabil. ‚Tăriceanu vrea să ne mărească pensiile, dar nu vrea Băsescu’ – este enunțul prin care s-a sintetizat disputa politică dintre cei doi. Cu atât mai mult cu cât pentru prima dată în istoria postdecembristă un guvern spune că poate să facă rost de bani pentru a mări pensiile. Până acum toți premierii și-au întors buzunarele pe dos încercând să convingă că vor, dar n-au de unde. Întotdeauna s-au găsit bani pentru SRI, SIE, Guvern, Agenții și, bineînțeles, Parlament (Președinția n-o mai punem la socoteală) și niciodată acești bani n-au mai ajuns până la pensionari. Acum s-a putut, dar lupta politicianistă a fost cât pe ce să împingă lucrurile într-o fundătură.     Băsescu și-a pus semnătura pe proiectul de lege. A făcut-o dându-și seama că nu are cum să evite o astfel de finalitate. Și că insistând pe această partitură va pierde în continuare încredere și susținere. Care sunt departe de a fi nelimitate. Bătălia electorală intră într-o nouă fază: aceea a contraatacurilor executive. La baionetă. Tăriceanu a prins curaj și va apăsa pe pedala accelerației, încercând să reducă avansul – teoretic – pe care l-au obținut foștii colegi de alianță. Liberalii – având la îndemână instrumentele guvernării – vor încerca să constituie o altă alianță. Nu cu adversarii tradiționali, ci cu parteneri scoși din joben și adăugați la numărătoare. Ceva de genul coaliției create ad-hoc de americani pentru a interveni în Irak. Iar acest lucru trebuie să capete o formă până la europarlamentare – examenul hotărâtor al viitoarelor configurații politice.
Titlu: De ce e PSD-ul tot mai mic?
Nr Editie: 2006 Data: luni 23 iulie 2007
    Năstase crede că PSD-ul devine – precum el în campania electorală – tot mai mic. Iar asta n-are decât o cauză: conducerea partidului. O conducere din care fostul prim-ministru ar dori să facă parte, indiferent pe ce poziție. Trecut cu forța în civilie, Năstase a descoperit secretul politicii: ca să însemni ceva, trebuie să ai grad. Nu neapărat să fii priceput. O demonstrează chiar președintele Geoană. Ministru de Externe norocos, cu imagine făcută de la sine, acesta a intrat în structură târziu și doar pentru că nu se făcea ca el să rămână pe dinafară. Ca vicepreședinte nu s-a remarcat prin nimic. Cum nu s-a remarcat nici în campania pentru Primăria Capitalei în care l-a aruncat Năstase, ca să-și rupă gâtul definitiv. Șansa a fost însă de partea lui: nu numai că nu i s-a rupt gâtul, dar până la urmă i-a luat și locul lui Năstase. Nu de unul singur, bineînțeles, ci cu sprijinul neprețuit al ‘grupului (neexistent !?) de la Cluj’ și al lui Miron Mitrea. Cei care au sperat că va fi mai ușor de manevrat decât Năstase. Cum se întâmplă deobicei cu cei care ajung șefi peste noapte, figura n-a ținut. Pentru că în culise mai așteptau și alte grupuri de manevră. Conduse de Hrebengiuc, de Sârbu, de alții mai puțini vizibili. Tutela clujeană devenind tot mai greu de suportat, Geoană a decis că e timpul să se manifeste independent. I-a cerut lui Dâncu să nu mai tot dea interviuri în care să spună ce-i trece prin cap, fără să se consulte cu el. Și Dâncu a demisionat din funcție. S-ar putea să fie primul pas spre o demisie în grup. Clujul este tot mai departe de București și tot mai aproape de PD. E orașul lui Boc. Iar Boc este al președintelui Băsescu. Suspendat, e drept, dar tare. Mai tare decât alții. Și poate că e mai comod să te așezi în siajul său decât în urma fără valuri pe care o lasă cu Geoană. Un Geoană pândit la cotitură de Năstase. Despre care el știe precis că are niște ‘dosare grele’, cărora Morar nu le-a dat drumul încă. De unde știe asta? – se întreabă retoric Năstase. Păi de unde, dacă nu chiar de la Morar, sau – cine mai știe – chiar de la șeful lui Morar, Băsescu. Asta înseamnă – vrea să spună cu subtilitate fostul premier – că șeful PSD-ului are canale de comunicare preferențiale cu Puterea. Că are un pact secret cu ea și că degeaba lasă să se creadă că ar fi în amor cu PNL-ul, pentru că inima lui este dată, de fapt, aceluiași PD. Și uite cum se înțelege de ce PSD-ul e tot mai mic: ca să se facă PD-ul tot mai mare. Invers de cum era când s-au desprins de la sânii generoși ai FSN-ului.
Titlu: Căldură mare!
Nr Editie: 2007 Data: marți 24 iulie 2007
    Căldură mare, monșer! Ca pe vemea lui nenea Iancu, atunci când încă nu se vorbea despre încălzirea globală și când singurele metode anti-caniculă erau apa rece de la gheață și evantaiul.     Atunci oamenii suportau căldura cu mai mult stoicism, ca pe un dat, și nu ca pe o catastrofă naturală, cum ne induc, oră de oră, buletinele de știri ale televiziunilor în pană de alte subiecte. Sloganul zilei – în gura reporterilor – pare a fi următorul: nu-i așa că nu mai puteți de cald? Că vă sufocați? Și că nimeni nu vă ajută? Că guvernul (primăria, ministerul) nu fac nimic să vă aline suferințele? Ce-o să faceți dacă mai crește temperatura? Loc de veci aveți? Este o veritabilă isterie care pe unii, mai slabi de înger, îi duce la infarct mai repede decât temperatura propriu-zisă, despre care dacă n-ai veste, nici n-ai ști cât e de mare. Cine nu moare de căldură, moare de accident, o altă marotă a televiziunilor fără subiecte. La Gura Ocniței, un șofer tembel, inconștient, duce autobuzul cu nuntași direct în gura locomotivei. Opt morți pe loc, și încă unul după aceea. Carnagiul e impresionant, dar modul în care e tratat e oribil. O duminică întreagă televiziunile s-au întrecut în a transmite imagini și reportaje de la fața locului, de parcă acolo a început cel de-al treilea război mondial. Un accident e, până la urmă un accident și se întâmplă, de regulă, deși n-ar trebui. Aici se închide cercul. Dezbaterile au continuat însă până în noapte, analiștii de serviciu și-au spus părerea – cunoscută în general. Și anume că de vină este ori Guvernul – în opinia prezidențialiștilor – ori președinția, după părerea anti-Executivilor. Nici cu căldura nu e prea limpede cine poartă resposabilitatea în cea mai mare măsură. În orice caz, anti-canicula pare să funcționeze mai bine decât anticorupția, pentru că lucrează în primul rând cu apă (nu de ploaie) și abia mai pe urmă cu documente.     Căldură mare, monșer! Nimic nou sub soarele românesc de peste 150 de ani!  
Titlu: Românul: fruntaș în întrecerea capitalistă la alegeri!
Nr Editie: 2008 Data: miercuri 25 iulie 2007
    Alegeri libere am vrut, alegeri avem. Cu carul! Dacă până acum ele ne-au mai lăsat câte un răgaz de doi până la patru ani, de acum înainte am încurcat-o: de aici și până în 2009 vom avea parte de nu mai puțin de 5 runde de alegeri și pe puțin două referendumuri. Deci 7 runde electorale. Una pentru europarlamentare, în această toamnă. Alegeri locale și generale la anul. Alegeri prezidențiale și, din nou, europarlamentare, în 2009. Despre cele două referendumuri – pentru uninominal și unul pentru ce se va mai ivi în bătălia dintre Palate, nu știu exact când vor avea loc. Dar vor avea.     Alegerile astea nu vin însă singure, ci cu tot convoiul de angarale aferent: cu campanii electorale de câte o lună cel puțin. Cu cheltuielile de operare a exercițiului electoral. Cu cheltuielile propriu-zise pentru campaniile partidelor și ale candidaților. Toate acestea vor însemna o gaură considerabilă într-un buget care oricum nu dă pe dinafară. Și o blocare aproape totală a reformelor aflate în curs. România va fi, timp de doi ani, într-un soi de Carnaval de la Rio, cu ‚samba – si, trabajo-no’, cu politicieni dându-și în stambă de dimineață până seara, cu războaie mediatice interminabile și cu promisiuni pe măsura lipsei de șansă de a fi respectate. Este, trebuie să fim sinceri, o perspectivă cel puțin îngrijorătoare. O țară întreagă va lucra – dacă va mai lucra – ca să hrănească această structură nesățioasă și profund ineficientă. Nu știu care ar putea fi alternativa, probabil că nici nu există vreuna în cadrul procedurilor democratice. Există însă riscurile creșterii până la niveluri îngrijorătoare, care să pună sub semnul întrebării însuși rostul acestora, a absenteismului. Dar mai poate exista și șansa ca sita selecției repetate să producă acea înnoire necesară a clasei politice, să aducă în prim plan acele figuri noi capabile să facă din politică o activitate profesionistă și profitabilă pentru societate. Măcar de-am avea noi norocul ăsta…
Titlu: Cea mai caldă zi a anului
Nr Editie: 2009 Data: joi 26 iulie 2007
    Marți (!), 24 iulie 2007, a fost cea mai caldă zi a anului. La Calafat, în sudul țării s-au înregistrat 44,2 grade Celsius la umbră. Nu știu cum se vor fi simțit ieri noapte calafatenii, știu însă că bucureștenii, în special cei cărora le-a căzut rețeaua electrică au traversat o noapte de coșmar. Casele încinse de soare peste zi și lipsite de protecția microclimatului vegetal, s-au transformat pur și simplu în acumulatori de căldură, pe care au eliberat-o, generoase, pe tot parcursul nopții. Se poate spune că la nivel general, noaptea de 24 spre 25 iulie a fost una dintre cele mai nedormite ale anului, sau una presărată cu cele mai multe coșmare legate de sete, foc și jăratic.     Dacă acesta a fost subiectul principal al zilei, hai să vedem, totuși, ce altceva i-a preocupat în cea mai fierbinte zi a anului pe politicienii români.     Păi ce să-l preocupe pe președinte, altceva decât ce face (sau ce nu face) Tăriceanu? Băsescu este revoltat că ‚în numeroase rânduri a încercat să protejeze persoane care au încălcat legea’! Imaginați-vă că ‚a exercitat presiuni chiar și asupra mea, dar și a doamnei Macovei, asupra procurorului general pentru a-l proteja pe unul dintre apropiații săi’. Președintele nu-l numește pe ‚apropiat’, dar lumea cam știe despre cine e vorba. Ce-l preocupă pe primarul general Videanu, cel care păstorește un oraș cu mai mulți locuitori decât pomi? Că n-a reușit să-și facă decât trei zile de concediu – și acelea restante de anul trecut. Și aduce ca dovadă site-ul primăriei unde scrie negru pe alb că a fost zi și noapte la datorie.     Ce-l preocupă pe șeful Opoziției, Mircea Geoană? Ce altceva decât tupeul prezidențial care, prin încercarea de a achiziționa două avioane de protocol a adus un grav afront pensionarilor care călătoresc cu tramvaiul. Și când te gândești cât a mai călătorit Mirciulică cu avioane de protocol când era șef la Externe…     Singurul personaj care pare sincer preocupat de o problemă serioasă este, până la urmă, ambasadorul american. Mr Taubmann constată cu amărăciune că ‚sunt unii politicieni care nu înțeleg cât de mult dăunează corupția imaginii României în străinătate’.     Ei și? Trăim la noi acasă, nu în America.
Titlu: "Președinte la președinte își scoate ochii!"
Nr Editie: 2010 Data: vineri 27 iulie 2007
    Era aproape inevitabil ca Traian Băsescu să nu ajungă la un conflict deschis, acut, și cu Ion Iliescu. Relația dintre cei doi a fost una de tatonare subtilă sau de evitare, după ce Traian Băsescu a ajuns la Cotroceni.     Ba, Ion Iliescu i-a întins câte o mână de ajutor în momentele în care acesta reușise să asmută asupra sa majoritatea partenerilor politici. Apoi, pe măsură ce interesele gherilei sale solitare o cereau, Băsescu a lăsat deoparte orice menajamente, atacându-l direct pe predecesorul său, ca un instrument prin care să dea lovitura întregii structuri care-l are ca exponent. Într-un interviu acordat recent unei publicații străine, Băsescu folosește cu brio mijloace prin care poate să-și amplifice mesajul: abordarea unui discurs constituit special pentru ‚exterior’, cu aproximări și omisiuni intenționate. Una peste alta, Băsescu zice că Iliescu e judecat pentru crime (nu că e anchetat în cauze legate de morții Revoluției) și că este principalul exponent al unui sistem ticăloșit, calitate în care l-ar fi atacat pe motiv că actualul președinte n-a avut idei mai scumpe decât condamnarea comunismului, lustrarea foștilor comuniști și darea pe mâna justiției a corupților.     Sunt teme și formulări de succes, care corespund așteptărilor din zona căreia i se adresează, prin acest interviu, Traian Băsescu. La ‚interior’ însă, mesajul șchioapătă și i se vede urzeala prin cusăturile cu ață albă. E notoriu faptul că Băsescu n-a fost suspendat pentru că a demascat comunismul, și nici că ar fi fost absolvit de Curtea Constituțională. Sunt deja trucuri fumate care mai pot să țină, eventual, la niște cititori nevinovați din Flandra sau Scoția. Nu însă și în România, unde tactica băsesciană este cât se poate de transparentă: în lupta sa cu adversarii politici, el nu se sfiește să folosească false argumente și teorii, să mistifice realități sau să nege evidențe. E o tactică ce i-a adus avantaje mai mereu și a făcut ca unii dintre ‚consumatori’ să uite ascendența sa – directă din sistemul ticăloșit pe care l-a slujit cu zel – și formația sa și actualul anturaj. Ca și obiectivele sale, care nu vizează atât corupția, ca fenomen, ci și pe acei adversari politici asupra cărora poate fi proiectată o astfel de suspiciune.     Atacul la Iliescu este unul gratuit și necinstit. Din păcate nu este singurul de acest fel care se dedă președintele.
Titlu: Scandalul "Jacuzzi"
Nr Editie: 2012 Data: luni 30 iulie 2007
    Nici nu se putea imagina un moment mai prost pentru inițiativa legislativă de mărire a salariilor personalului diplomatic decât acesta în care, în paginile ziarelor a erupt ‚scandalul Jaccuzzi’. Adică darea ‚în vileag’ (e un fel de a spune) a mail-urilor personale ale doamnei ambasador Vulpe de la Mexico City.     Un jurnalist australiano-român, care o cunoștea pe doamna Vulpe încă de pe când aceasta se afla la post în Canberra, a făcut cunoscute – într-un mod nu prea onorant – amănunte picante din viața și activitatea doamnei ambasador. Cum a intrat în posesia lor – ar cam fi treaba justiției, pentru că operațiunea reprezintă, în mod evident, o încălcare a dreptului la intimitate. De ce au reluat unele ziare povestea – este și asta o chestiune de discutat, în care va prevala însă faptul că atâta timp cât este persoană publică, deținătoarea unui mandat, doamna ambasador își pune viața personală în slujba misiunii pe care o îndeplinește. Spuneam că povestea asta pică extrem de prost pentru Cioroianu și compania, venindu-i însă ca o mănușă președintelui Băsescu, care s-a opus acestei formule de ‚discriminare pozitivă’ a diplomaților față de restul funcționarilor publici. Ca în bancul cu rabinul, și diplomații au dreptate, că trebuie să corespundă unor standarde, inclusiv materiale, prin fișa postului, și președintele, că n-ar trebui să existe legi speciale pentru o categorie sau alta de salariați. Mai neplăcut este faptul că amănuntele picante din corespondența doamnei ambasador induc ideea că diplomații noștri duc o viață de huzur, ușuratică, aranjându-și problemele personale în jaccuzzi-ul pus la dispoziție de la buget. Pică prost și vizita exotică a președintelui Camerei, Olteanu, aflat în turneu prelungit într-o zonă fără nici un fel de perspectivă economică (pentru noi) și politică (tot pentru noi). Nu mai vorbesc de faptul că deși noi ținem o misiune diplomatică costisitoare la Mexico City, mexicanii nu se obosesc, de 17 ani, să numească un ambasador la București, demonstrând limpede lipsa lor de interes față de noi. În ciuda căreia de ani de zile, delegații simandicoase, la cel mai înalt nivel, bat drumurile aeriene ale Americii Latine.     Povestea are însă o parte proastă și pentru președinte: în centrul scandalului se plasează și un protejat al său pe care a dorit cu tot dinadinsul să-l numească ambasador la Washington și pe care se mulțumește în prezent să-l folosească ca lăudător de serviciu la o gazetă partizană. Dl Baconsky – între altele și față oarecum bisericească – făcea o diplomație agreabilă colindând băile reprezentanțelor noastre, dotate prin grija ministerului cu folositoarele și plăcutele instalații de jaccuzzi.  
Titlu: Boomul imobiliar
Nr Editie: 2011 Data: sâmbătă 28 iulie 2007
    România e bântuită de boom-ul imobiliar. Sute de companii lansează proiecte de construcții de locuințe și birouri, concomitent cu darea în funcțiune a noi spații moderne. Peisajul de astăzi diferă net de cel al primilor ani de după Revoluție când inițiativa privată își găsea găzduire în apartamentele de bloc din cartiere. Între timp multe instituții și întreprinderi de stat și-au abandonat obiectul de activitate, devenind agenți imobiliari și trăind din chirii. Avem, probabil, cel mai mare număr de agenți imobiliari pe care i-a creat statul socialist, dându-le pe mână un patrimoniu la care nu aveau dreptul și pe care-l exploatează în interes personal. Avem, deasemenea, un mare număr de unități economice privatizate de un stat neglijent și indiferent, fără ca cineva să ceară noilor proprietari respectarea vreunei prevederi prin care acestea să nu purceadă cu maximă grăbire la tăierea și ducerea la fier vechi a utilajelor și pregătirea terenului pentru demararea unor bănoase proiecte imobiliare. A cumpăra un teren și a construi pe el a devenit cea mai rentabilă afacere din zilele noastre pentru că bazinul de cumpărători este alimentat de valuta care intră în țară din prestații de tip căpșunar. Acești bani dau o aparență de bună stare, alături de infuziile temporare de capital venite din partea unor investitori străini. Aceștia pompează bani în aceleași proiecte imobiliare și, după vânzare, îi scot din țară cu beneficiile corespunzătoare. Este un circuit deloc profitabil pentru economia românească, care se confruntă cu o prosperitate fără baze solide, cu creșteri surprinzătoare de salarii care nu pot fi susținute printr-o producție pe măsură. Cele mai grave consecințe le poate avea acest fenomen asupra sistemului bancar. Scutit, vreme de aproape zece ani, de convulsii prin politica de mare prudență a Băncii Naționale, acesta se aruncă acum asupra creditului ipotecar cu un avânt ce riscă să devină necenzurabil. Potrivit specialiștilor, avântul acesta s-ar putea transforma, într-un an-doi, într-un crah comparabil – păstrând proporțiile – cu cel care a zguduit America la începutul anilor ’90.     La noi, însă, nimeni nu se gândește prea mult la urmări. Mediul de afaceri este concentrat doar asupra profitului rapid ce poate fi obținut pe termen scurt. Ce-o mai fi, vom vedea… 
Titlu: Modelul indian
Nr Editie: 2001 Data: marți 17 iulie 2007
    În urmă cu vreo patru ani am însoțit o delegație oficială care făcea o vizită în India. Țară mare, cu potențial economic remarcabil, dar și cu un mare procent de sărăcie în cadrul miliardului său de oameni.     Am văzut atunci un lucru remarcabil: toate mașinile oficiale folosite inclusiv de președinte și de primul-ministru aveau o vechime remarcabilă. Erau produse în țară, erau bine îngrijite, dar inspirau un aer vetust. Obișnuit cu defilarea de mașini supermoderne de la noi, mi-am exprimat nedumerirea față de niște confrați locali de breaslă. Aceștia mi-au explicat că nu vreo reglementare anume, ci bunul simț al demnitarului îl face să folosească aceste mașini care nu intră în conflict cu percepția oamenilor față de guvernanți, care trebuie să demonstreze modestie și grijă față de imaginea pe care o prezintă în fața oamenilor.     Mi-am amintit aceste lucruri citind știrea potrivit căreia Administrația Prezidențială și STS-ul tocmai și-au cumpărat mașini noi, de lux, de peste un million de euro. Este doar o secvență din frenezia cu care instituțiile publice dau iama în oferta automobilistică de ultimă oră. Prefecturile au considerat că nu se mai pot descurca fără câte un Tuareg de teren de ultimă generație, în valoare de peste 50.000 de euro bucata. Până și directorul unui muzeu din Iași nu mai putea trăi fără o mașină de teren luată din bani publici, ca să nu mai amintim că fostul ministru al învățământului își trăsese pe blat un Audi de peste 60.000 de euro pe care-l ținea în garaj de frica sindicaliștilor din învățământ. Legislația și reglementările din domeniul administrației publice sunt extrem de relaxate și de generoase. Constructorii și importatorii străini prosperă pe seama statului, care este cel mai pretențios, dar și cel mai generos client. Asta în timp ce producția internă este ocolită cu strâmbături din nas, iar falimentul uzinei de la Craiova poate fi pus direct pe seama refuzului autorităților de a da prioritate producției interne. ‘Daciile’ și ‘Daewoo’-urile au fost considerate depășite, sub nivelul pretențiilor celor aflați în trecătoare funcții, de la care doreau să mulgă toate beneficiile posibile. În puține țări, din Europa cel puțin, diferențele dintre clasa conducătoare și cea a celor conduși au fost abordate cu o ostentație și o lipsă de bun simț mai mare ca în România. O țară care se scarpină prin toate buzunarele pentru a mări spre cota decenței punctul de pensie, nu are nici o problemă când e vorba să etaleze luxul de stat și de partid. Dintre multele modele la care am tras inutil cu ochiul, n-ar fi rău să ne oprim puțin și asupra celui indian. Măcar așa, ca un memento…     
Titlu: Mischie, prezent! Cine urmează?
Nr Editie: 2000 Data: luni 16 iulie 2007
    Prima acțiune serioasă anti-corupție, declanșată în timpul lui Iliescu și Năstase la adresa baronilor locali suspectați de a încălca legea instaurând-o pe a lor, proprie, se finalizează, iată, în vremea lui Băsescu și Tăriceanu. Subiectul: unul dintre fruntașii locali ai fostului partid de guvernământ, Nicolae Mischie de la Gorj. Acesta a fost condamnat la patru ani de închisoare cu executare, pentru trafic de influență și luare de mită. Mischie a făcut ceea ce suficient de mulți dintre colegii și omologii săi făceau și fac în zonele lor de influență pe care considerau și consideră că au libertatea să le păstorească cum cred ei mai bine. Să folosească banii publici pentru a face drumurile pe care umblă ei, încredințând lucrări firmelor care cotizează ridicându-le câte o casă sau făcându-le cadou câte o mașină. Atât de intrate în firescul, normalitatea de fiecare zi deveniseră aceste lucruri încât chiar subiectul acestor rânduri a fost uimit și nedumerit atunci când Parchetul l-a chemat la audieri: cum adică, să mi se facă mie una ca asta? Eu care am luptat și am cotizat când partidul era la anaghie, în opoziție? Această primă încercare a fostului premier Năstase, de a mai domoli corupția care luase avânt prin sacrificarea câtorva capete locale (au mai fost atunci pe liste liderii de la Vrancea, Ilfov și Ialomița) nu a avut darul să convingă opinia publică de faptul că această măsură e una serioasă. Principalul motiv a fost că vârfuri ale suspiciunii de corupție, aflate în funcții înalte, în jurul președintelui de partid și a premierului de atunci, n-au fost atinși nici cu un deget. Într-un fel, sacrificiul – aproape inutil, prin prisma evoluției ulterioare a sentimentelor publice – s-a întors chiar împotriva lui Năstase, el fiind cel care, după ieșirea de la guvernare, avea să înfrunte cele mai dure acuzații și cele mai îndârjite investigații.     Revin la Mischie: condamnarea lui poate constitui un semn. Că, cu toată lipsa de celeritate a justiției, cu toate subterfugiile care într-o societate democratică îi ajută pe cei suspectați de încălcarea legii să se apere, mecanismul funcționează. Că după Mischie vor urma și alții, pe care aproape că i-am uitat de când umblă pe la Parchet și prin tribunale și că în România dreptatea și anticorupția nu sunt vorbe goale, bune de folosit doar în rapoartele către Uniunea Europeană, redactate cu sula salvgardării în coastă.       
Titlu: Commedia del’arte
Nr Editie: 1988 Data: luni 02 iulie 2007
    Teatrul Evului Mediu, cunoscut sub numele de ‚commedia del’arte’ se baza pe un truc simplu: complicitatea dintre actori și spectatori. Aceștia din urmă se prefăceau a nu vedea și a nu înțelege ceea ce nu servea tema, dimpotrivă stimulând și dirijând jocul actorilor în direcția cunoscută și așteptată de toată lumea. Adică, un fel de ‚voi vă faceți că jucați și noi ne facem că vă credem’…     Cam așa se întâmplă în politica românească actuală: avem câteva personaje, despre care știm totul, și care nu fac altceva, de-a lungul actelor, decât să rostească replici mereu rostite, să-și dea în mod repetat cu mătura în cap, să-și pună piedici, dând brânciuri în hohotele de râs ale asistenței.     Cu totul și cu totul demn de această artă mi s-a părut recentul schimb de scrisori dintre președinte și premier, care, mai nou, dialoghează pe calea corespondenței. Parcă-i și vezi scriind cu râvnă, trecându-și limba pe marginea plicului pentru a-l lipi, punând marca și repezindu-se la cutia poștală pentru ca, mai apoi să aștepte, fremătând, după ușă, să sune poștașul cu răspunsul.     Ce-și scriu cei doi fruntași ai nației. Păi, despre caniculă. Și despre secetă. Cum stă și bine unui om venit din popor și întors la acesta călare pe referendum. Traian Băsescu se arată foarte îngrijorat de modul în care soarele pârjolește culturile sub privirile nesimțitoare ale responsabililor publici. Și îi cere fostului său prieten Tăriceanu să ia toate măsurile pentru  a contracara efectele negative ale secetei. Mă mir doar că anterior n-a făcut o vizită de lucru pe o tarla crăpată sahelic de soarele Bărăganului, pentru a dialoga cu țăranii care au furat tuburile de irigații pe tema incompetenței guvernului. Ce face ‚andrisantul’? Călin Popescu Tăriceanu? Răspunde, tot pe calea poștei. Și zice că e impresionat de faptul că pe președinte îl preocupă grija față de guvern, drept pentru care îi cere ajutorul: să implice societatea civilă în lupta cu antiseceta! Care societate civilă? Să fim serioși: o știe toată lumea: aia care a fost la Neptun cu elicopteru’ să se întâlnească cu președintele și să pună țara la cale. Societatea civilă aceea care le știe pe toate și dă lecții la orice oră din zi și din noapte, pe orice temă. Are dreptate Tăriceanu: să se treacă de la teorie la practică. Să-i vedem pe civici la treabă, udând porumbul cu stropitoarea și floarea-soarelui cu cana.     Un lucru este cert: din corespondența celor doi va rezulta o nouă față a societății civile – una mai activă și mai pragmatică, care-ar putea-o face să se transforme în partid și, în cele din urmă, să ajungă la guvernare!   
Titlu: Să vină tehnocrații!
Nr Editie: 1989 Data: marți 03 iulie 2007
    Cu un 13% din intențiile (actuale) de vot, PNL-ul se arată într-o minoritate tot mai accentuată, mai ales că, în conformitate cu același sondaj (INSOMAR), UDMR-ul nu-i mai adaugă nimic, cu previzionatul său 4% urmând să nu mai intre în viitorul Parlament. Așadar, se cam adeverește lozinca băsesco-democrată referitoare la ilegitimitatea unei guvernări fără suport parlamentar și electoral.     Cum astea sunt considerate simple figuri de stil, Guvernul își vede mai departe de treabă. Cu propuneri electorale – vezi mărirea punctului de pensie – și cu acțiuni de imagine. Astfel, Delegația Permanentă (cât de permanentă?) n-a ezitat în a-și exprima încrederea în cei trei miniștri repetenți ai săi: Cioroianu, Chiuariu și Adomniței. Cioroianu i-a servit pe tavă lui Băsescu un nou argument referitor la nepotrivirea sa cu funcția, după penibila prestație de la conferința de presă a Condolezzei Rice: a confundat, într-o reuniune internațională, Georgia cu Azerbaigeanul! Mă rog, poate fi considerată o ‚replică’ la cei care confundă curent Bucureștiul cu Budapesta, dar gafa e gafă și se contabilizează ca atare. Chiuariu se dă și el în stambă, nerecunoscând o scrisoare către Comisia Europeană, care dacă ar fi existat n-ar fi fost o gafă la fel de mare ca ceea ce rezultă din negare. Iar constructorul Adomniței își vede de drumurile lui pe la porțile unui învățământ cu care nu prea are mare lucru în comun – nici măcar cât zicea Traian Băsescu că are, personal. Cu o asemenea tripletă, la care se adaugă gafele unor miniștri maturi, precum Meleșcanu, Tăriceanu are șanse foarte mici să convingă pe cineva că treaba merge bine înainte, chiar și cu un scor de 18%. Restructurarea guvernamentală se dovedește deja un eșec și singura șansă pe care o are premierul de a mai reduce din riscurile extincției electorale este o remaniere dură, în care turiști de felul celor trei să fie înlocuiți cu tehnocrați, acceptați de opoziție și nu neapărat liberali. Pentru că izvorul de cadre al PNL pare să fi secat odată cu seceta, altfel nu-mi explic cum de-a ajuns premierul să numească în funcții importante personaje a căror greutate reală poate fi cântărită cu ochiul liber.
Titlu: A fost sau n-a fost… aviară?
Nr Editie: 1990 Data: miercuri 04 iulie 2007
    Dacă mare lucru n-a apucat să facă pentru domeniul care i s-a încredințat într-un mod, aș zice, cam imprudent – experiența sa de ministru al finanțelor nefăcând din el, automat, un specialist apt pentru oricare alt portofoliu – Decebal Traian Remeș (alt Traian, născut, pe deasupra, la Băsești!) a apucat măcar să facă o descoperire senzațională: că în ministerul de care se ocupă nu există nici o mențiune a existenței gripei aviare! Cu alte cuvinte, din nici un document din arhiva ministerului care s-a luptat din răsputeri cu inamicul aripat nu reiese că în România anilor 2005 – 2006 ar fi existat această molimă! E ca și cum ai spune că, în ciuda tuturor eforturilor lor, istoricii n-au reușit să găsească în documentele din timpul domniei lui Vodă Caragea vreo referință la epidemia de ciumă care a devastat țara! Împărtășesc pe deplin uimirea teoretică a domnului Remeș, neputând să nu mă întreb: de ce? Or aviara asta n-a existat, de fapt, cu toată tevatura care s-a făcut în jurul ei, or a fost considerată ca un fapt atât de notoriu încât nimeni nu s-a mai obosit să pună pe hârtie vreo impresie. Cum a doua variantă mi se pare exclusă am să mă opresc la prima. Și am să merg pe firul evenimentelor. Primele semnale cum că am avea de-a face cu aviara au venit în toamna lui 2005, odată cu păsările călătoare. Atunci s-au suspectat decesele – obișnuite, altfel – ale unor orătănii din ogrăzile oamenilor – ca fiind de proveniență aviară. S-a declanșat o veritabilă isterie în care rolul principal l-a jucat ministrul de atunci, cel avid după publicitate și expunere mediatică. Măsurile inițiate de acesta au fost nu doar pripite, dar și lipsite de o bază științifică și legală. Oamenilor le-au fost ucise păsările din ogradă, fiind lăsați cu un pumn de bani, dar fără hrana cotidiană, înaintea vreunei confirmări (dealtfel, aceasta, sută la sută, n-a venit niciodată). Combaterea maladiei a prilejuit o grămadă de manevre de pe urma cărora s-au îmbogățit fel de fel de șcmecheri care stropeau mașinile cu apă chioară pe baza unor licitații trucate sau prin celebrele ‚încredințări directe’. Producători autohtoni de carne de pasăre au fost falimentați pe bază de zvonuri sau de… concurență, îmbogățind importatorii. Costurile – enorme – ale luptei cu un inamic nu doar imprevizibil, dar probabil și inexistent – au fost exorbitante și nimeni nu a catadixit să le calculeze. Ministrul – trompetă Flutur a căzut din motive de concubinaj politic, nu de competență și continuă să dea lecții de morală și onestitate de pe o baricadă de circumstanță. Or, dacă revelația ministrului Remeș se dovedește reală, ex-ministrul Flutur ar trebui să dea socoteală. Ban cu ban… 
Titlu: Candidatul Cioroianu?
Nr Editie: 1991 Data: joi 05 iulie 2007
    Nu este pentru prima dată când cad într-o ‚capcană’ de presă. Este un risc pe care meseria îl pune în evidență, cu toate consecințele sale. Apar aserțiuni – unele șocante – pe care branșa le preia fără a mai solicita garanții de autenticitate, trimițându-le direct în folclor. Este cazul, de pildă, al celebrei fraze ‚Victoraș, ai grijă de copii’ – pe care ar fi adresat-o Elena Ceaușescu lui Stănculescu, pe acoperișul CC-ului.     Nimeni nu poate să o confirme, cu atât mai puțin ‚andrisantul’, dar ea continuă să domine amintirile Revoluției. Nenumărate astfel de exemple își fac loc în legenda politică a contemporaneității, negarea sau rejectarea lor nemaifăcându-se auzite în hărmălaia controverselor de fiecare zi.     Așa ar fi și povestea cu ministrul Cioroianu, care la nu se știe ce reuniune internațională ar fi confundat Georgia cu Azerbaidjanul. Știre-bombă pe care o jurnalistă de la o agenție cu pretenții a lansat-o spre marea bucurie a tuturor celor care au un cui asupra noului titular de la Externe sau vreo datorie morală față de titularul de la Cotroceni. Mărturisesc că, împotriva obiceiului, am dat și eu credit acestei povești tentante, deși bunul simț mi-a dat un ghiont îndemnându-mă să refuz asocierea Cioroianu-Udrea. În sensul că, deși n-a fost consilier prezidențial, primul este mai puțin pasibil de a face o asemenea confuzie, care ține mai ales de cultură generală.     Un coleg mai binevoitor, mi-a semnalat cazul și mi-a făcut și demonstrația erorii. Ca întotdeauna, o ‚mea culpa’ nu rezolvă mare lucru. Nu cred nici că dl Cioroianu este atât de orgolios încât să mă dea în judecată pentru a obține o satisfacție morală, tardivă și inutilă. Nu pot să nu sesizez însă o campanie subtil concertată împotriva celui mai tânăr membru al Guvernului. Evident, acesta nu are experiența unui diplomat de carieră. Nici n-are cum. Are însă o solidă cultură și uzul european al unui astfel de tip de relații pe care nici alți titulari ai portofoliului Externelor nu l-au avut. Și nici funcția de ministru de Externe nu mi se pare a fi una mai puțin politică decât altele (câtă pregătire diplomatică avea Jocshka Fischer?) Acest handicap nu mi se pare însă a fi unul care să facă necesare atacurile la care este supus, sistematic Cioroianu pentru a se justifica rezervele și ostilitatea cu care șeful statului i-a întâmpinat candidatura (același șef de stat care o considera pe domnișoara Pârvulescu calificată pentru Integrarea Europeană). Cred, mai degrabă, că interesul general cere ca Cioroianu să fie sprijinit în demersurile sale de a controla domeniul și de a obține rezultatele de care are nevoie mai mult țara, decât el personal.     Sigur, știu că se mai pot suspecta anumite lucruri, cum că un ministru de Externe ar putea dobândi prea mult capital politic pentru a deveni, la un moment dat, un concurent periculos pentru dobândirea unei anumite demnități, dar mă feresc să continui pe o astfel de partitură. E încă prea devreme. Sau nu? 
Titlu: Axa Băsescu-Becali
Nr Editie: 1992 Data: vineri 06 iulie 2007
    ‘Cu siguranță că viitorul premier pe care îl voi numi va fi de la PD’ – a declarat președintele Băsescu, într-o emisiune de televiziune referindu-se la modul în care vede el evoluția situației politice. Ca și în alte multe cazuri în care vădește o cunoaștere destul de aproximativă a mecanismelor democratice, Traian Băsescu dă impresia că numirea premierului îi revine de drept. Că el este cel care spune: m-am săturat de liberali, acum voi numi un democrat în funcția de premier! Pe dl Boc, de exemplu, că e competent și ascultător.     În realitate, lucrurile sunt nițel diferite.     În sensul că președintele nu numește, ci desemnează cu formarea guvernului pe reprezentantul acelui partid sau al acelei coaliții care deține majoritatea parlamentară. Deci nu este un act de voință prezidențială, ci unul de respectare a Constituției și a configurației politice rezultate din alegeri.     Că dl Băsescu are probleme personale de interpretare a Constituției se știe. Se știe încă din 2004, pe la sfârșit, când domnia sa a forțat lucrurile într-un mod mai degrabă haiducesc decât democratic, și în locul prietenului său Năstase, care aștepta cuminte desemnarea, i-a încredințat nobila sarcină dușmanului său Tăriceanu, după ce a pus la cale ‘trădarea’ conservatoare.     Probabil că Traian Băsescu vede și de data asta lucrurile într-un fel asemănător, cu diferența că în locul lui Călin la desemnare – sau numire? – se va prezenta Emil. S-ar părea că sondajele de opinie sunt favorabile acestei opțiuni. Dacă mâine s-ar vota, PD-ul ar obține circa 40% din voturi. Dar de unde ia celelalte 11, de care ar avea nevoie? De la PNL? Poate doar peste cadavrul lui Tăriceanu – și asta în cazul în care PNL-ul nu va fi definitiv doborât sub prag de exercițiul guvernării solitare. De la PSD? Partidul cu care PD-ul nu se poate alia, conform statului său, care prevede o dușmănie eternă față de fratele FSN-ist? Cu PRM-ul lui Vadim, indiferent cât va mai obține la anul? Glumiți. Cât despre artizanii ‘trădării’ din 2004 (conservatorii și maghiarii) același sondaj dă de înțeles că n-ar obține nici măcar cifra necesară intrării în Parlament. Rămâne o singură speranță: într-un câmp politic în care susținerea prezidențială n-a creat decât adversari, răsare luminoasă figura lui Gigi Becali, călare pe calul alb al mântuirii neamului de necredincioși. Problema este însă: cât de real este optimismul statistic al momentului? Poate lua Becali mai mult de 10 procente? Și de la cine? Iar dacă le ia, nu cumva va găsi cu cale să tranzacționeze însuși postul de premier nedemocrat? Și, cu o axă de zile mari, Băsescu-Becali, către ce orizont se va îndrepta România?       
Titlu: Muniție de tip ‚Macovei’ lansată în Macedonia
Nr Editie: 1993 Data: sâmbătă 07 iulie 2007
    După atacurile aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei, asistăm la o nouă agresiune în spațiul ex-iugoslav: artileria și aviația civică au folosit muniție de tip ‚anticorupție’ pentru a o parașuta pe Monica Macovei în Macedonia! În felul acesta s-a răspuns apelurilor aproape disperate ale minorității necorupte din Macedonia, aflată în situația de a fi copleșită de o majoritate coruptă, dornică de independență.     Ce a calificat-o pe Monica Macovei pentru această misiune?     În primul rând, o carieră de procuror, făcută pe vremea comunismului, când a încercat din răsputeri să mineze sistemul din interior, încurcând dosare și suspecți. Pentru a se răzbuna, autoritățile vremii i-au compus o serie de falsuri, sub formă de mandate de arestare semnate în alb, pe care inamicii săi de azi le-au vânturat fără succes prin fața opiniei publice.     Apoi, după ‚89, prin serviciul la Parchetul General, unde a fost persecutată de șefi pe motive puerile: că n-ar rezolva dosare, că le-ar întârzia prea mult, că ar fi mai mult plecată în străinătate…     Următoarea etapă a regăsit-o în societatea civilă, de unde a putut să denunțe abuzurile foștilor colegi și să susțină cauze drepte, ale unor persecutați politic, precum Bivolaru și a sa MISA. Este locul unde a remarcat-o Cozmin Gușă, eminența cenușie de scurtă durată a noului regim Băsescu, care i-a recomandat-o cu căldură președintelui pentru a fi introdusă în guvernul Tăriceanu. Abia aici a început Monica Macovei să strălucească. Fire conflictuală, ca și șeful său de la Cotroceni (pe cel de la Victoria nu prea l-a recunoscut ca atare), ministreasa s-a lansat, mai întâi, într-o luptă pe viață și pe moarte cu CSM-ul, cel colcăind de comuniști și nostalgici, pe care i-a făcut de râs peste tot pe unde a putut. Apoi s-a angajat în combaterea grelei moșteniri pesediste, reușind să scoată numirea procurorilor din custodia CSM-ului, lăsând-o la îndemâna obiectivității și imparțialității ministeriale. A lansat apoi un pachet de legi – acuzate de a fi fost scrise de oamenii săi pe genunchi – pe care o Curte Constituțională obedientă fostului președinte l-a returnat la andrisant, fiind cât pe ce să provoace demisia Tăriceanului. Și, în fine, ultima sa operă a fost legea ANI, proiectul ei, atât de complexă și de riguroasă, încât nimeni n-a înțeles nimic, fiind și respinsă de un parlament retrograd. A urmat remanierea de guvern și mârșăvia punerii pe liber a celui mai bun ministru român din istorie – conform opiniei prietenului său Frattini.     Ce va face Monica în Macedonia? Probabil că ceea ce știe mai bine. Va ațâța ministerul contra CSM-ului (dacă există așa ceva), va întărâta judecătorii împotriva procurorilor, va zăpăci pe toată lumea până când, sătui de astfel de anticorupție cu ștaif de scandal, macedonii îi vor mulțumi din inimă și o vor ruga să facă cale întoarsă. Iar asta – după estimările specialiștilor în macovistică – nu se va întâmpla peste prea mult timp.  
Titlu: Românii au încredere în jandarmi!
Nr Editie: 1994 Data: luni 09 iulie 2007
    Un recent sondaj INSOMAR, efectuat între 20 și 25 iulie, oferă câteva rezultate statistice care, interpretate, conduc spre concluzii interesante.     Astfel, în topul încrederii conduce Biserica. Urmată de Armată. Până aici nimic nou. Este o încredere stabilă și, în linii mari, justificată. Surpriza vine pe locul trei, unde Jandarmeria devansează atât Mass Media (!) cât, mai ales, Președinția. Iată deci că Traian Băsescu începe deja să plătească succesul ‘fulminant’ de la Referendum. Iar ambele tabere – presa și președinția – costurile gâlcevei aproape fără sfârșit – și fără noimă – dintre ele. Surpriză și nu prea, prezența Jandarmeriei pe podiumul încrederii românilor. Este aproape unic ca o instituție din categoria celor considerate represive să câștige simpatie și încredere. Și, totuși, acest lucru se întâmplă. Este rezultatul unei acțiuni consecvente în cadrul căreia instituția și-a regăsit nu doar locul pe care-l merită, ci și tradiția. Pentru că în memoria nu puținor români, ea stăruie ca unul dintre stâlpii statului democratic pre-comunist, ca un garant al ordinii publice. Poate că această consacrare ar fi venit mai devreme dacă instituția nu ar fi fost încărcată cu o ereditate dubioasă și nemeritată. ‘Vărsată’ în curtea Securității, sub forma ‘trupelor’, ea nu a făcut niciodată – sau aproape niciodată – poliție politică, fiind folosită la paza unor obiective de interes public. Renăscută după Revoluție, Jandarmeria și-a recucerit pas cu pas terenul și atributele.     Ca unică forță militarizată din actualul Minister al Internelor, e a parcurs treptele unei profesionalizări constante, dublând și garantând acțiunea și eforturile celorlalte instituții însărcinate cu asigurarea ordinii publice, nu ca un substitut, ci ca un actor cu rol principal. Nu este de mirare că în acești ani, Jandarmeria și-a câștigat un meritat prestigiu internațional. Este membru de drept, cu un cuvânt greu în organismele internaționale. Este consultată și modelul său a devenit tentant până și pentru americani, în a căror organizare nu există ceva similar. Atât ambasadorul Taubmann – un oaspete constant al comandamentului din Băneasa, cât și mai mulți oficiali americani, între care senatori și congresmani care au vizitat Jandarmeria, și-au exprimat interesul pentru a constitui o structură similară în Statele Unite luând ca model jandarmeria noastră. Și poate că dacă România ar putea avea în Europa prestigiul și autoritatea pe care le are între parteneri Jandarmeria, situația sa ar fi alta. Din păcate, nu este și nu ne rămâne decât să sperăm că aceasta poate deveni un model și în interior. 
Titlu: Bordeiul de beton și sticlă
Nr Editie: 1996 Data: miercuri 11 iulie 2007
    ‘Afacerea Bordei’ scoate în evidență, dincolo de complicațiile legaliste, existența poate a celei mai mănoase îndeletniciri postdecembriste : cumpărător al drepturilor de proprietate litigioase.     Pe fondul isteriei declanșate de susținătorii lui ‘restitutio in integrum’ în confruntarea lor cu partizanii mai mult sau mai puțin interesați ai etatismului, a apărut această categorie: a oamenilor cu bani, dispuși să investească în operațiunile de recuperare a unor bunuri pentru care foștii proprietari nu mai aveau sau nu mai ai nici timp, nici răbdare și nici bani – cunoscute fiind procedurile greoaie și lipsite de celeritate ale sistemului judiciar românesc. A existat și mai există o categorie de moștenitori care n-au reușit să se încadreze în termenele succesive de solicitare a restituirii, sau care nu dispun de documentarea completă. S-a format și consolidat, în paralel, o altă categorie: cea a cumpărătorilor de astfel de drepturi. Ei află, prin interpuși sau prin agenții specializați, care sunt ‘poturile’ mari, respectiv moștenirile importante nerevendicate. Dau de urma celor în drept și negociază: mai puțini bani, dar acum – sau mai mulți, dar prea târziu sau deloc. Aparent este o ruletă, un joc, în care se mizează pe o carte care poate să fie sau nu câștigătoare. În realitate, această veritabilă industrie merge la sigur. Toate rotițele mecanismului sunt atent verificate și bine unse, în așa fel încât să conducă spre finalul așteptat. Atât la nivelul producerii de dovezi (s-a perfecționat o adevărată industrie de profil care produce aproape orice tip de document) până la disponibilitatea (contra ‘taxă’) acceptării și luării lor în considerare. În acest fel, un procent important din terenurile și clădirile din zonele cele mai scumpe ale Bucureștiului au intrat în mâna câtorva persoane pe care le veți regăsi sistematic pe rolurile instanțelor în calitate de reclamanți. Una dintre acestea este și domnul Constanda de la Bordei. Dânsul nu este la prima afacere de acest gen. A mai câștigat câteva proprietăți în confruntarea în instanță cu un proprietar nepăsător și neglijent – RAPPS-ul. A primit și despăgubiri importante de pe urma tergiversării punerii în posesie cu care-și finanțează actuala acțiune. Este unul dintre ‘băieții deștepți’ ai imobiliarelor care-și construiește o avere spectaculoasă pe baza anihilării sistematice a fiecărui metru pătrat de spațiu liber de care mai dispune Capitala, aflată deja într-un serios deficit de zone de recreere și respirație. Cu tot teatrul jucat de Videanu și Compania, soarta Bordeiului este pecetluită. Ea a fost decisă încă de atunci când predecesorul său a admis să se facă un astfel de schimb, strigător la cer, în numele unei legalități care excede legalitatea urbanistică și a regulilor de conviețuire. La anul pe vremea asta vom avea un Bordei din beton și sticlă, așa cum avem deja o Băneasa de beton și sticlă, în locul hectarelor vitale de vegetație. Iar pe dl Constanda îl vom vedea, probabil, în următoarea legislatură, parlamentar, șef de comisie de abuzuri…        
Titlu: Mărirea pensiilor – armă de luptă politică!
Nr Editie: 1997 Data: joi 12 iulie 2007
    Președintele Băsescu, al tuturor românilor – inclusiv al pensionarilor – este foarte preocupat ca nu cumva mesajul său să fie înțeles greșit. Unica sa dorință este ca recentul proiect guvernamental de mărire a pensiilor să nu fie cumva o păcăleală. Și atunci, aprobând proiectul, s-ar face părtaș la aceasta. Nu! Președintele vrea să se mărească pensiile, dar mai înainte vrea să știe cum și de unde. De aceea, înainte de a-l promulga (sau nu) îi cere premierului un raport amănunțit asupra surselor: de unde se vor lua banii necesari și ce garanții sunt că acești bani chiar vor exista.     Interesul prezidențial este pe deplin justificat. Supiciunile sale au fost alimentate chiar de premierul Tăriceanu, care cu vreo săptămână înainte de a da această hotărâre de guvern, declara că nu există resursele necesare pentru a se mări pensiile. Apoi, cu senitătatea care-l caracterizează, mai ales atunci când e vorba de decizii care se contrazic, a anunțat nația de pensionari că majorarea este perfect posibilă. E drept că între timp a avut câteva convorbiri de taină cu Mircea Geoană  - unul dintre consilierii săi neoficiali, după părerea democraților – și este, desigur, meritul acestuia de a-i fi deschis ochii și de a-l fi convins că dacă va căută mai atent prin cotloanele bugetului va aduna suma necesară ușurării vieții celei mai expuse dintre categoriile sociale.     Am putea spune, altfel, că asistăm la o simplă dispută tehnică, între persoane cu aceleași idealuri, dar cu modemuri și sisteme de calcul diferite. În realitate ne aflăm în fața unei hărțuieli politicioniste, în care o măsură guvernamentală cu serioasă motivație populistă este contestată doar din rațiuni de adversitate politică. În timp ce Tăriceanu speră că mărirea pensiilor îi va aduce pe pensionari la urne, mai hotărâți ca oricând să recompenseze prin voturi sacrificiile guvernamentale, Băsescu ar dori din tot sufletul ca Tăriceanu să nu găsească acești bani și să-și rupă gâtul spre a-l putea înlocui cu Boc. Ba, speranța sa este de două ori mai mare pentru că odată cu al lui Tăriceanu nici gâtul lui Geoană n-ar rămâne intact, ceea ce ar deschide larg calea spre o guvernare mai eficientă și mai în consonanță cu nobilele idealuri prezidențiale. Cât despre pensionari, ce să mai spunem? Și într-un caz și în altul, starea lor nu se va îmbunătăți și vor rămâne la discreția luptelor politice sterile, în care protagoniștii se vor folosi de ei și de necazurile lor doar ca un instrument de pocnire a adversarului. Nimic mai mult.
Titlu: Zece ani de când a fost Bill la noi!
Nr Editie: 1998 Data: vineri 13 iulie 2007
    Au trecut zece ani de la vizita de consolare pe care președintele american Bill Clinton a făcut-o la București, după summit-ul NATO de la Madrid unde, contrat așteptărilor – și promisiunilor – România n-a fost inclusă în ‘valul’ care includea tripleta fruntașă a Estului: Ungaria-Polonia-Cehia. Am avut șansa de a mă afla, în calitate de jurnalist, la Madrid, în timpul summit-ului. Îmi amintesc foarte bine optimismul cu care președintele Constantinescu poposise în capitala spaniolă, convins că victoria încă proaspătă pe care opoziția ‘democratică’ o obținuse în fața cripto-comuniștilor social-democrați, califica automat țara noastră pentru accesul în clubul select al organizației tratamentului Atlanticului de Nord. Cum miliardele de dolari investiți, pe care le anticipase Convenția Democratică, nu începuseră încă să curgă, principala nădejde se punea atunci în ‘umbrela’ de securitate colectivă pe care NATO urma să o planteze pentru a-i convinge pe investitorii occidentali să poposească în România. În fața opoziției președintelui american – la rândul său obligat de opoziția Senatului SUA – sprijinul lui Chirac n-a mai contat. Jocurile fuseseră făcute încă dinainte ca Bill să poposească, ultimul, în uriașul său ‘Airforce One’ pe aeroportul din Madrid, lăsându-se așteptat vreo jumătate de oră până să coboare, de către regele Juan Carlos. Bucuria unora a însemnat și resemnarea noastră. Bulgarii, măcar, nici nu încercaseră să spere. Ne-am întors cu toții la București, cam cu coada între picioare, pentru a-l întâmpina pe marele Bill în prima vizită a unui președinte american, după cele făcute la București de Nixon și Carter, în cu totul alte conjuncturi. Deși umiliți, politicienii români și-au regăsit tonusul odată cu asigurarea primită de la Clinton, cum că ne aflăm pe ‘drumul cel bun’. Un drum care, într-adevăr, avea să ne poarte, după 5 ani, spre o organizație deja pusă în umbră de coaliția americană ad-hoc pentru Afganistan și Irak, și de nefericita intervenție a NATO în Iugoslavia. Vizita din ’97 a fost un premiu de consolare, de pe urma căruia nu pot să nu-mi amintesc că m-am ales și eu cu ceva: cu o strângere de mână cu adevărat bărbătească din partea celui mai puternic om de pe planetă, la recepția dată în onoarea sa de Emil Constantinescu, care m-a prezentat omologului său într-un moment în care încă mai cocheta cu o presă care avea să-l dezamăgească nu peste multă vreme…   
Titlu: Coloana a-V-a democrată!
Nr Editie: 1999 Data: sâmbătă 14 iulie 2007
    Trebuie să recunosc că teoria pe care o lansează fostul președinte Constantinescu este cel puțin interesantă. Cel care a fost ‘învins’ de ‘structuri’ păstrează încă rana vie a eșecului și resentimentele aferente. În guvernarea CDR-isto-democrată din 1997-2000, partidul dlui Roman a fost piedica esențială în calea armoniei dintre puterile statului, iar Traian Băsescu a fost vârful de lance al opoziției antiprezidențiale de atunci. Așa încât ideea că două valuri succesive de ‘structuri’ au intrat și intră în Partidul Democrat, o dată la fuziunea cu partidul lui Măgureanu și a doua, cu previzibila fuziune cu partidul lui Talpeș, rămâne de luat în seamă. Cam de luat în seamă este și ideea că în acest fel Partidul Democrat, al dlui președinte Băsescu, își croiește drum spre guvernare folosind metode și efective neortodoxe.  Nu este pentru prima dată când se arată cu degetul rolul pe care-l joacă serviciile secrete, foștii lor membri, în viața politică. Și este de notorietate faptul că membrii la vedere, nu acoperiți – ai acestora au ajuns să dețină funcții importante în partide parlamentare sau neparlamentare. Cele mai notorii cazuri sunt acelea ale PRM și PD, dar nici altele, precum PSD sau PNL n-au fost ocolite de ‘structuri’.     Ce vrea să însemne semnalul pe care-l dă Emil Constantinescu? Că demersul democraților este unul fără precedent prin amploarea și diversitatea metodelor utilizate pentru a ajunge la putere. Și că odată ajunși la putere, aceștia vor guverna prin metode preluate din recuzita tradițională a serviciilor.     Desigur, la o privire mai calmă, aduce a exagerare să susții că toți cei care au aderat la inițiativele politice ale domnilor Măgureanu și Talpeș, ar fi foști subordonați sau colegi. Și chiar de-ar fi așa, nu văd cine i-ar împiedica să facă politică și chiar să fie performanți. La urma-urmelor, un partid are nevoie de management performant și de disciplină creatoare pentru a performa. Din păcate nu a fost și nu este cazul prea multor partide de pe scena politică românească. Singurul element de luat în seamă, și asta pentru viitor, este că ar trebui să existe o reglementare care să limiteze accesul în politică al foștilor șefi de servicii secrete, presupunându-se că aceștia ar putea utiliza datele și informațiile pe care le-au deținut în cursul mandatului pentru a influența sau determina decizii suspecte de a se lua sub o anumită presiune.     În rest – suntem o țară liberă și într-o țară liberă oamenii pot face orice doresc atâta timp cât respectă legea. Inclusiv să facă fuziuni de partid, chiar dacă dl Constantinescu vede în asta un pericol.   
Titlu: Cele 16 procente
Nr Editie: 2013 Data: marți 31 iulie 2007
    Până acum, mai toate gafele comise de Traian Băsescu s-au soldat cu creșteri de popularitate și procente în sondaje. De data aceasta, președintele-jucător înregistrează primul său eșec major: o pierdere de 16 puncte, după episodul boicotării legii Pensiilor. 16 puncte înseamnă enorm. 16 puncte se pot câștiga extrem de greu, dar se pot pierde dintr-un foc. Asta dovedește că pentru chestiunile care implică direct nivelul de trai, percepția este necruțătoare. Aici nu se mai pot face jocuri de glezne. Ai spus NU legii pensiilor pentru că ai tu ceva cu Tăriceanu? Rezultatul nu este că lumea se va îndoi de capacitatea lui Tăriceanu de a găsi bani pentru pensii, ci că președintele zice NU. Că nu vrea să se ușureze soarta pensionarilor. Că vrea să-i lase în aceeași stare în care i-au adus predecesorii săi.     Chestiunea mai comportă o particularitate. Pentru prima dată în 17 ani, un guvern a admis că ar avea bani să crească pensiile. Până acum, toate guvernările, fie ele de dreapta sau de stânga s-au întrecut în a demonstra că nu au bani, că nu au de unde să-i ia pentru a face pensiile mai puțin de mizerie. Că economia nu merge, că sunt prea mulți pensionari și prea puțini salariați, că dările se strâng greu și cu întârziere. Principala preocupare a constat în spoielile de indexare menite să facă viața pensionarilor cât de cât suportabilă. Nicidecum să le-o îmbunătățească. Și vine guvernul ăsta, cu sau fără intenții populiste (evident ‚cu’) și zice: ne-am putea scociorî prin cămările Bugetului și să găsim bani! Și atunci sare președintele tuturor pensionarilor și-i dă la cap lui Tăriceanu cu ideea că n-o să aibă bani și în 2010! Și că s-ar putea întâmpla un dezastru. Or, nu puțini dintre pensionari se întreabă, pe bună dreptate, dacă ei vor mai fi pe lume în 2010 și consideră că le-ar fi suficient să ia ceva mai mulți bănișori în 2008 și 2009. Dar uite că președintele nu vrea, a respins legea și-l amenință pe bietul prim-ministru.     Ce-a făcut Băsescu în acest caz se cheamă imprudență, de-a dreptul fatală. Eticheta care i-a fost pusă pe chelia bronzată va putea fi greu ștearsă. Geaba discursul din fața pensionarilor. Geaba și argumentele. 16 procente, grele, au zburat ca un fum. Și vor mai zbura și altele, din zestrea strânsă cu trudă la suspendare, dacă va continua să politizeze ieftin disputa sa personală cu premierul.