Punctul pe Y, februarie 2007

Titlu: Pasul înapoi
Nr Editie: 1880 Data: joi 01 februarie 2007
În bătălia sa de uzură cu președintele Băsescu și cu armata sa de pedestrași portocalii spre stacojiu (liberalii colorându-se tot mai vizibil spre albastrul tradițional) Tăriceanu&Comp. au făcut primul pas înapoi, după ce săptămâna trecută 'cunctatorul' Călin răspunsese cu o serie de lovituri directe la figura atacurilor prelungite ale locatarului de la Cotroceni. Ca replică la intenția democraților de a participa singuri la scrutinul european, liberalii au răspuns, prin gura președintelui Camerei, că n-ar fi exclus să se amâne organizarea alegerilor pentru Parlamentul European. Două explicații poate avea o astfel de decizie: ori ruperea democraților i-a prins pe picior greșit și se consideră nepregătiți pentru a face față acestui test; ori vor ca prin aceasta să-i lovească pe democrați, lipsindu-i de momentul favorabil al unui previzibil vârf de formă. Și într-un caz și în altul, liberalii greșesc. Și pasul acesta înapoi îi pune într-o situație delicată, tocmai în momentul când ar fi avut nevoie, mai mult ca oricând, să-l facă în față. Relația dintre cele două partide este iremediabil compromisă, cu concursul direct al președintelui. Nici un alt președinte dintre cei pe care i-am avut până acum nu și-a dirijat cu atâta autoritate formațiunea din care provenea, precum o face Traian Băsescu. Ion Iliescu avea grijile lui personale față de separația puterilor și, deși își menținea influența, nu dorea deloc ca acest lucru să se vadă. Constantinescu nu avea în spate un partid, ci o alianță cu interese divergente, pe care nu o controla decât superficial. Băsescu este un veritabil comandant, pe nava sa neexistând noțiunea de democrație. Regula este ascultarea absolută a ordinelor. Iar ordinul de zi este: 'Jos cu Tăriceanu!' O primă mișcare în direcția dărâmării liderului liberal a fost constituirea PLD-ului. Cea de-a doua este ruperea Alianței. În fața a ceea ce urmează, Tăriceanu nu prea mai are ce pierde. Nu-i rămâne decât să iasă hotărât la bătaie. Se pare însă, vorba lui Voiculescu, că în afară de prestanță și de stil nu prea are, pe dedesubt, ceea ce caracterizează un adevărat bărbat de stat. Ceea ce Băsescu are până la exhibiționism. Nu amânarea alegerilor europene este soluția problemelor liberale. Ci abordarea fără jumătăți de măsură a ceea de ce încă mai dispun și nu le poate fi luat cu ușurință: guvernarea. În condițiile în care partenerii demonstrează că nu sunt dispuși să respecte înțelegerile (chiar dacă alegerile europene nu au fost prevăzute explicit în protocol), Tăriceanu ar trebui să renunțe la reprezentanții democraților și să formeze un guvern monocolor. Minoritar, dar susținut cam de toată lumea, cu excepția, poate, a maghiarilor. În felul acesta și-ar lipsi adversarii și de importantul atu pe care-l reprezintă portofoliul Internelor, acolo unde se va pune în practică strategia viitoarelor alegeri. Nu mai vorbesc de fondurile europene care pot fi dirijate, prin portofoliile Mediului sau Transporturilor, spre clientela politică proprie. Pentru asta, însă, Tăriceanu trebuie să facă pasul înainte. Nu înapoi, cum ne-a obișnuit până acum.
Titlu: Meci nul!
Nr Editie: 1885 Data: vineri 16 februarie 2007
Spre surpriza generală, Traian Băsescu n-a venit la Parlament îmbrăcat în armura cavalerului fără prihană, hotărât să lupte până la ultima picătură împotriva morilor de vânt ale legiuitorilor cu simbrie de la oligarhi. Nici nu și-a pus cenușă în cap, dar nici nu a crezut necesar să mai toarne gaz peste focul care și așa a încins aproape jumătate din asistența dusă să se răcorească pe la bufet. Atacurile susținute din ultima vreme ale președintelui la adresa legislativului s-au izbit de o opoziție pentru care au făcut zid aproape toți aleșii, cu excepția - bineînțeles - a 'copiilor săi de suflet', democrații. De aici și afronturile în serie pe care a trebuit să le înghită: refuzul primirii în ziua solicitată, boicotul adunării de către președinții camerelor, boicotul opoziției și declarațiile violente făcute de reprezentanții acesteia. Ca urmare, discursul prezidențial a fost rostit în fața unei săli pe jumătate goală, adresându-se unei asistențe pe jumătate (cea liberală) plictisite și a alteia (cea democrată) politicoasă. Cum spuneam, contrar așteptărilor, demersul nu a fost unul dur. A fost însă unul inspirat, 'animalul politic' Băsescu mirosind pericolul și întorcând-o ca la Ploiești. Propunea sa de referendum a fost asul scos din mânecă pentru a dezamorsa tensiunea. N-a venit cu ideea dizolvării Parlamentului, n-a sărit în nici un fel în ajutorul iubitei sale Monica Macovei pe care cu o zi înainte senatorii o tăvăliseră prin colbul sălii. A venit cu banala propunere a votului uninominal, aruncând în balta politicii piatra pe care 'înțelepții' se vor strădui multă vreme să o scoată. În sitlul său propriu, Băsescu a deviat atenția de la problemele cu adevărat acute spre o temă de dezbatere colaterală a cărei paternitate nici măcar nu poate să și-o asume. A dat din coate și PSD-ul pe acest subiect, când era la putere, și l-a pus în program și PNL-ul, l-a agitat cât s-a putut și o parte a societății civile și, probabil că lucrurile vor rămâne la fel. Pentru simplul motiv că mecanismele politice sunt prea adânc înrădăcinate în modelul actual și pentru că la o judecată mai atentă se va constata că votul uninominal dă apă la moară tocmai celor pe care Băsescu ar dori să-i înlăture: oligarhii! Aceștia vor avea la îndemână cel mai bun intrument pentru a-și subordona direct politicul, fără a mai recurge la interpuși. Judecând lucrurile la rece vom vedea că meciul Parlament-Președinte, derby-ul sezonului, așteptat cu sufletul la gură de sponsori, 'tehnicieni' și suporteri s-a încheiat cu un rezultat alb: meci nul!
Titlu: Fumigena lui Boc
Nr Editie: 1885 Data: sâmbătă 17 februarie 2007
În plin tămbălău creat de 'consultarea' președintelui Băsescu cu jumătatea de parlament prezentă la întâlnirea de miercuri, Traian Boc, eternul și fascinantul înlocuitor al președintelui se simte dator să lanseze și el o fumigenă: Alianța ia în considerare revocarea lui Nicolae Văcăroiu din funcția de președinte al Senatului! Primarul de la Cluj dezgroapă o temă pe care chiar Alianța a dat-o uitării, odată ce a reușit, cu nesperatul concurs al PSD-ului, să-l dea jos din scaun pe Năstase. Victoria de anul trecut a fost, pe cât de neașteptată, pe atât de copleșitoare încât obiectivul programatic - schimbarea ambilor șefi ai Camerelor - a fost pur și simplu abandonat. Motivul principal fiind, probabil, acela că mandatul lui Văcăroiu era pe deplin suportabil de către putere. Asta, cu atât mai mult cu cât, în cazul unei reușite, postul ar fi revenit unui democrat - Berceanu la vremea respectivă - lucru deloc pe placul colegilor de Alianță care nu puteau să-și dorească mai puțin decât să-l aibă în coastă pe cârcotașul oltean. Motivul pe care-l flutură Boc este 'încălcarea gravă' a regulamentului Senatului și a Constituției, prin punerea pe ordinea de zi spre dezbatere a moțiunii anti-Macovei. Așa cum se întâmplă de regulă, perspicacele jurist Boc a observat aceste grave abateri abia după ce s-a anunțat rezultatul votului. Nu a crâcnit, nici el și nici vreun altul dintre iubitorii de Macovei înainte de vot. Abia după ce și-au văzut favorita tăvălită prin colbul moțiunii li s-au limpezit mințile și Dumnezeu le-a deschis ochii asupra paragrafelor din regulament care dădeau în vileag mârșăvia văcăroișteană. Cât de convins este dl Boc de succesul demersului său? Înclin să cred că deloc. Dar domnia sa procedează conform reflexului său avocățesc: chiar dacă cel pe care-l apără în instanță este vinovat, iar el știe bine acest lucru, datoria îl face să încerce să-l scoată basma curată. Probabil că niciodată acest demers nu a avut mai puține șanse ca acum când Alianța e ferfeniță și Coaliția scârțâie din toate încheieturile. Dar, asemeni mentorului său, Boc își îndeplinește mandatul de a tulbura apele cu noi teme - false - de dezbatere. După care tot el și-ai lui, și ceilalți, vor țipa ca din gură de șarpe că nu pot să vadă de interesul general!
Titlu: Rezoluția infailibilă
Nr Editie: 1886 Data: luni 19 februarie 2007
Un vechi amic care, pe vremuri - ale comuniștilor, bineînțeles - a fost director al unei întreprinderi de administrarea și de reparații locative mi-a povestit odată cum făcea el pentru a rezista presiunilor de tot felul venite în special din partea 'organelor' de partid și de stat care interveneau pentru rezolvarea unor probleme locative ale șefilor sau subalternilor lor. Amicul meu director solicita să i se facă o cerere pe care punea o rezoluție infailibilă, adresată compartimentelor de resort: 'Da! Cu respectarea prevederilor legale!' Și semna. Această rezoluție infailibilă l-a ferit de orice bucluc în care ar fi putut intra cu ușurință, transferând responsabilitatea la nivelurile la care sancțiunile le dădea tot el dacă ceva nu mergea bine. În felul acesta reușea să-i mulțumească pe cei care apelau la el, fără a-și periclita propria situație. Noua repriză de scandal stârnită de rezoluția președintelui Băsescu pe cererea unui om de afaceri cu care avusese relații anterioare îmi amintește acest episod. Naivii se vor întreba, poate: bine, domnule, dar ce mare scofală a făcut? A solicitat o rezolvare legală. Nu i-a zis lui Dobre: 'Dă-i, dom'le banii!' I-a solicitat doar să verifice legalitatea cererii! Probabil că tot doar naivii își mai închipuie că vreun șef din ziua de azi are tupeul să pună rezoluții de genul: 'Dați-i banii, indiferent de situație!'; 'E omul meu!'; 'Rezolvați-l, că ne-a ajutat și el în campanie!' sau 'Șeful mai mare a zis să-l ajutăm!' Ar trebui să-l considerăm pe dl ex-ministru Dobre o persoană prea puțin lucidă dacă ne-am închipui că a luat rezoluția prezidențială mot-a-mot și că primul lucru pe care s-a grăbit să-l facă a fost să vadă dacă, legal, Bucșaru putea să primească miliardele pe care le cerea. El - afaceristul - n-a făcut altceva decât face întreaga categorie a 'grupurilor de interese' care se leagă de câte un sponsor politic: să beneficieze de avantajele acestei relații! Nu îndrăznesc să spun că dl Băsescu nu este bine intenționat în demersul său de contracarare a mafiei politico-afaceriste. Dar, pentru ca acesta să aibă succes, ar trebui ca asupra domniei sale să nu planeze nici o umbră de suspiciune. Lucru imposibil atâta timp cât la rândul său a parcurs un traseu plin de compromisuri și de mezalianțe morale care, iată, acum ies la iveală una câte una.
Titlu: Cât de potrivit va fi Cioroianu ca ministru de externe?
Nr Editie: 1887 Data: marți 20 februarie 2007
Era de presupus că în fața unui previzibil veto prezidențial, candidatura calificată - din punct de vedere diplomatic - a lui Teodor Meleșcanu devenea una riscantă. De aceea, consensul s-a abătut asupra tânărului și elegantului istoric, ale cărui relații cu Cotroceniul nu sunt la fel de compromise ca ale majorității fundamentaliștilor liberali. Așa încât Tăriceanu nu va merge la Cotroceni cu mâna goală, cum a mai făcut-o pentru a încerca să întrerupă pauza creată prin demiterea lui Ungureanu, pe motive de partizanat politic. Cu președinția! Dacă va fi acceptat - și nu prea văd de ce n-ar fi - Cioroianu devine cel de-al noulea șef al diplomației românești postdecembriste. Patru dintre cei nouă - Celac, Meleșcanu, Ungureanu și Geoană - au provenit din structurile ministerului, având la bază pregătire diplomatică. Alți patru - Roman, Năstase, Severin și Pleșu - au venit din afară. Cel mai din afară este Andrei Pleșu. Distins critic de artă, literat, el a intrat în jocul politicii, prima dată ca disident, când a primit portofoliul Culturii în guvernul provizoriu, iar a doua oară la Externe, după demisia precipitată a lui Adrian Severin, în guvernarea cederistă. Insist asupra lui Pleșu deoarece cred că are cu Cioroianu cele mai multe filiații. Extracția intelectuală, vocația critică și adierea constantă a unui nonconformism care l-a direcționat spre zona contestatară. Și Pleșu și Cioroianu au făcut pasul înainte sau înapoi, spre sau dinspre societatea civilă. Ambii au reușit să-și conserve, într-o atmosferă extrem de agitată de suspiciuni multiple, un statut de integritate morală, care se dovedește, în cele din urmă, a fi cel mai prețios capital politic. Adrian Cioroianu a funcționat corect, dar nespectaculos, în calitatea sa de parlamentar și de europarlamentar. Cea din urmă i-a oferit și bruma de cultură diplomatică de care va avea nevoie ca de aer ca ministru. Este oare, însă, suficient? Pleșu a capotat lamentabil în contact cu presiunea evenimentelor din Iugoslavia. Este, însă, puțin probabil, ca astfel de situații să se repete. Principala presiune asupra viitorului ministru de Externe va veni însă din interior. Dinspre Cotroceni, sediul unor inițiative hazardate și nerealiste, cu care Cioroianu va fi nevoit să conviețuiască dacă va dori să supraviețuiască. Aceasta va fi proba de foc a unui ministru pe care noua condiție a României, de țară membră a NATO și a Uniunii Europene îl va scuti de multe dintre întrebările la care ar fi trebuit să răspundă. Dar nu-l va scuti de multe altele.
Titlu: Spovedaniile publice ale președintelui
Nr Editie: 1887 Data: miercuri 21 februarie 2007
Președintele actual, care nu mai este un liber-cugetător, ca precedentul, are obiceiul ca din când în când, atunci când îi țiuie urechile de liniște, să se spovedească. Public. Merge la câte un prelat, de regulă unul cu desuuri portocalii, unde începe să-și înșire păcatele: că e prea înțelegător cu alții, că alții nu-l înțeleg, că e jucător, în loc să fie static și contemplativ, că vrea binele semenilor săi care nu-i vor și lui binele. Ba, uneori îi vor capul. În 'cușca' de spovedanie sunt montate microfoane și de pe turla bisericii difuzoarele împrăștie în toate zările gândurile și simțirile prezidențiale. Una dintre cele mai subtile mărturisiri făcute deunăzi de dl președinte este aceea că unii nu arată respect pentru instituția prezidențială: 'În momentul în care vor înceta să mai arate lipsa de respect pentru instituția prezidențială, pentru că deocamdată președintele Băsescu reprezintă instituția, s-ar putea să și dialogăm mai eficient. Sau cum să nu se altereze relația când auzi declarații ale unor șefi de partide care spun 'n-am ce discuta cu Băsescu...' Sincer, sincer, dar și șiret dl președinte. Când îi convine scoate la bătaie noțiunea de 'președinte-jucător' care intră în teren și le dă la gioale jucătorilor pentru că și ei îl faultează. Când nu-i convine, se pitește după catargul instituției și se joacă de-a v-ați ascunselea. Cu această declarație, Traian Băsescu a atins, poate, cea mai sensibilă coardă a mandatului său: respectul față de instituția prezidențială. Au mai existat de-a lungul timpului atacuri, critici, unele chiar deosebit de violente, la adresa predecesorilor săi. Niciodată, însă, cota respectului nu a coborât la un nivel atât de scăzut ca acum. Niciodată până acum instituția și cei care au reprezentat-o nu s-au bucurat de mai puțină prețuire. Și asta dintr-un singur motiv: odată cu sine, Traian Băsescu a tras și instituția în stradă, a târât-o prin cârciumi, a pus-o să joace turcește pe la chermeze, a luat-o la plimbare alături de el, urcându-se la volan după ce-a tras câteva șprițuri, a băgat-o în față în mai toate încăierările verbale pe care le-a avut cu diverși proepinenți. Până și obiceiul de a tot da telefoane noaptea, pe la felurite posturi de televiziune unde se vorbește despre el, din patul conjugal în care se odihnește alături de ea - instituția - nu prea intră în cutumele primei magistraturi a nației. Nu Parlamentul este cel care l-a sfidat pe Băsescu înainte ca el însuși să o facă. Nu partidele chemate la Cotroceni, la consultări, și expediate după 'bună-ziua' au fost cele care au declanșat polemicile. Nu Parlamentul e cel care i-a aruncat peste umăr: 'Gata!V-am consultat!' Traian Băsescu primește acum ce a dat. Și ce merită. Respectul se câștigă greu și se pierde ușor. În cazul său, cronic, nu prea mai exista vreo șansă de a-l recâștiga. Pentru că nu va putea să se schimbe. Și nici nu dorește să respecte regulile elementare ale bunei cuviințe politice.
Titlu: Sistemul cusut cu ață albă/neagră
Nr Editie: 1888 Data: joi 22 februarie 2007
Traian Băsescu a mai pus odată mâna pe telefon, marți seară, pentru a se răfui - în direct și la o oră de vârf - cu șeful Guvernului. Subiectul disputei: favorurile acordate de politicieni oamenilor de afaceri prin diferite metode: ori prin telefoane la Parchet ori prin rezoluții pe memorii. Ambii participanți la dialog n-au făcut altceva decât să confirme că 'sistemul ticăloșit' nu este apanajul unei forțe politice anume, că el este transpartinic și că funcționează 'uns'. E bine că cei doi au pus problema. Poate că în acest fel vom ajunge să înțelegem măcar de ce sistemul continuă să funcționeze. Este limpede că marii jucători din afaceri sunt conectați la lucrările publice. Aici sunt cei mai mulți bani și cei mai siguri. Un partener privat de afaceri poate da faliment și te poate lăsa cu buza umflată pe vecie. Statul nu dă faliment. Statul însă întârzie plățile pentru că dinozaurul greoi și ineficient care este Ministerul de Finanțe nu reușește să se miște cu repeziciunea pe care o reclamă lumea de mamifere iuți în care trăiește. Statul întârzie plățile. Iar întârzierile acute pot merge de la zile la ani. Iar uneori, și o zi este suficientă pentru a arunca un jucător în deficit de lichidități. Statul mai este o entitate enormă și confuză. El nu e cineva anume, să-l poți lua de gât și să-i ceri socoteală. Așa încât prestatorii sunt sută la sută la mâna lui. Singura lor șansă este să reziste până când complicatul mecanism va da 'verde' plăților către ei. Pe acest fond s-a dezvoltat un veritabil 'parteneriat' afaceri-politică. Nici o firmă mare, serioasă, care are afaceri cu statul, nu-și poate permite să nu aibă niște conexiuni politice prin care să influențeze operativitatea plăților. Una preferențială. Indiferent de opțiunile lor personale, oamenii de afaceri trebuie să se lipească de cineva în măsură să le deschidă uși și să influențeze decizii. Nu se poate spune, de aceea, că ei sunt de o anumită culoare. Își schimbă culoarea aproape instantaneu, după cum o cer interesele. Este dl Bucșaru un antreprenor portocaliu? Nicidecum. Era bleu-ciel când obținea lucrări de la guvernarea pesedistă. Mai înainte de asta avusese nuanța care-l punea în concordanță cu fostul ministru al tansporturilor. Memoriul său a ajuns la timpul potrivit și la omul potrivit. Privit dintr-un anumit unghi, Traian Băsescu are dreptate: statul trebuie să-și plătească datoriile. Dar, oare, apostila sa a generat o îndreptare totală a lucrurilor sau l-a favorizat pe prieten, băgat de dl Dobre într-un lot mai larg ca să nu sară chestiunea în ochii cârcotașilor? Și încă o chestiune: de ce n-a ieșit atunci dl Băsescu pe post, cum îi place dânsului, ca să demaște procedeele incorecte și să ceară renunțarea la ele, în loc să-i trimită un bilețel omului său, direct, ocolindu-l pe șeful acestuia, premierul? Dreptatea asta e cusută cu ață albă/neagră, iar sistemul ticăloșit nu mai este al altora, ci al nostru, al tuturor.
Titlu: Apelul Fundației AlegRO
Nr Editie: 1889 Data: vineri 23 februarie 2007
Două zile, cât au fost plecați, unul pe la Tokio, în Japonia, iar altul pe la Cairo, în Egipt a fost liniște. N-a mai dat nici Traian Băsescu buzna prin emisiuni cu telefonul, să se ia de piept cu proepinenții, și n-a mai trebuit nici Tăriceanu să răspundă cu retușat-tradiționalul 'ba pe-a mamei dvs.' A fost un experiment cel puțin interesant prin prisma factorilor și a metodelor care ar putea să aducă un pic de liniște în agitata noastră viață publică: dacă i-am trimite mai des și pentru perioade mai lungi în deplasări pe protagoniștii gâlcevei naționale, ne-am putea vedea mai bine de treaba noastră internă și de cele europene. După doi ani de gălăgie, țara pare a se fi cam săturat de scandaluri. Certurile și acuzele în direct nu mai sunt de mult apanajul binomului Putere-Opoziție. Ele au devenit o marcă înregistrată a Puterii. S-a spus, în acest răstimp, cam tot ce se putea spune și în cea mai completă gamă de procedee. Nu știu ce s-ar mai putea adăuga. Poate doar o păruială în direct, deși lucrul ar fi dificil de când premierul se poartă cu o frizură 'boxer', iar președintele a renunțat la celebra sa șuviță. Sau la un turnir - unul călare pe motocicletă și altul pe snowmobil. Tot mai des lumea se întreabă dacă la nivelul de sus cineva mai și lucrează pentru bunul mers al statului. Sau acesta merge singur, la întâmplare, fără șofer... O expresie cât se poate de palpabilă a acestei lehamite o constituie și episodul care s-a consumat joi, cu prilejul ceremoniei de decernare a premiilor Fundației AlegRO - organizație civică dedicată consolidării principiilor democratice și perfecționării procedurilor electorale, în condițiile responsabilizării sporite a societății civile. Participanții, printre care s-au numărat și politicieni de top, au convenit să adreseze celor răspunzători de situația creată de aceste certuri nesfârșite - președintelui, premierului, șefilor celor două Camere ale Parlamentului și liderilor partidelor parlamentare, precum și principalelor organizații neguvernamentale un 'Apel la responsabilitate, civilitate și sinceritate'. 'Considerăm că disputele între partidele politice și politicieni trebuie să rămână la nivelul ideilor și că susținerea unui punct de vedere nu trebuie convertită în dușmănie față de cei care gândesc altfel' - se spune în apel, menționându-se totodată rolul pe care trebuie să-l joace societatea civilă: 'Oamenii așteaptă de la societatea civilă înțelepciune, echilibru și echidistanță, mai ales în actuala perioadă de turbulențe de pe scena politică'. Un apel care merită toată atenția: pentru că asemenea limpeziri, inclusiv ale societății civile, vor putea genera clarificări mai ample în tulburele câmp social-politic.
Titlu: In(expriența) ca criteriu
Nr Editie: 1889 Data: sâmbătă 24 februarie 2007
Faptul că președintele Băsescu 'reflectează încă' asupra propunerii ca Adrian Cioroianu să fie noul ministru de Externe este un lucru bun. 'Plec de la premisa că la mijloc de mandat, într-un exercițiu guvernamental sau prezidențial nu poți să începi să înveți tocmai de la Ministrul de Externe', zice președintele referindu-se la lipsa de experiență a istoricului europarlamentar. Și are, în principiu, dreptate. Numai că președintele a devenit specialist în a compune tocmai acele premise care să-i justifice deciziile și acțiunile indiferent cât de contradictorii ar fi ele. Sunt curios cum ar fi caracterizat public propunerea ca jurnalistul care-i lustruiește zilnic încălțările în editoriale - odă să devină peste noapte, ambasador la Londra - cel de-al doilea partener al României, ca importanță, în viziunea axei trasate imaginar de dl Băsescu între Washington și București? Ce fel de experiență diplomatică (desigur, păstrând proporțiile) avea cel desemnat și remarcat tocmai printr-un partizanat fanatic, care i-a făcut până și pe patronii săi englezi de la BBC să-l dea afară? Nu mai vorbesc de celebra propunere, ce aparține tot președintelui, ca 'blonda de la Primărie' să devină ditamai ministru al Integrării, dintr-o conțopistă oarecare ce nu știa nici măcar cu ce se mănâncă integrarea. E drept, atunci era vorba de un început de mandat, și domnișoara Pârvulescu ar fi avut șansa ca până astăzi să mai învețe câte ceva... Politica prezidențială devine, pe zi ce trece, tot mai transparentă. Tot mai des, de sub ambalajul principiilor răzbate înfățișarea intereselor sau a reticențelor. 'Cazul Cioroianu', dacă va deveni până la urmă un caz, nu este altceva decât o nouă etapă a bătăliei, acum pe față, dintre palate. Ceva de genul: 'dai în oamenii mei, dau în oamenii tăi'. Ungureanu a fost obligat să demisioneze datorită prea evidentei sale obediențe față de Cotroceni. Cioroianu riscă să nu fie validat pentru că aparține aripii dure a PNL-ului. Nu pentru că n-ar avea experiență. Dealtfel, lipsa de experiență este chiar o tradiție la MAE. Nici Năstase n-a avut experiență diplomatică, nici Severin, ca să nu mai vorbim de Pleșu. Și nu s-a dărâmat țara, pentru că aceasta rezistă aproape oricărui grad de incompetență. De ce ar fi un pericol Cioroianu, care cât de cât a mai dat cu nasul, pe la Strasbourg, cu ceea ce înseamnă diplomația parlamentară? Pentru că și experiența are limitele ei. Ca să dau un exemplu: la ce i-a folosit dlui Dunca, ambasadorul numit de dl Băsescu la Moscova, experiența de o viață (e trecut de multișor de vârsta de pensie)? Cu ce altceva s-a soldat incompetență sa crasă, demonstrată recent la Budapesta, când a fost să fie trimis cineva la ruși? Și cu ce ne ajuta pe noi faptul că după aproape doi ani acesta n-a fost încă primit de Putin pentru a-și prezenta scrisorile de acreditare, cu toate că (sau mai ales din cauza asta) se știa că e omul lui Băsescu?
Titlu: Restituirea proprietăților abuziv restituite
Nr Editie: 1890 Data: luni 26 februarie 2007
A fost trimis în judecată un domn, pe nume Fotino. Un domn care, deși nu figurează în 'TOP 300' al celor mai bogați români, era cât pe ce să se instaleze, triumfător, pe undeva pe la jumătatea clasamentului cu o avere de câteva sute de milioane de euro. Avere dobândită aproape dintr-un condei, pe baza unor certificate de moștenitor și a zelului cu care o serie de autorități ale statului s-au grăbit să-l repună în posesie, în numele nobilului țel al reparării erorile trecutului. Acest Fotino pusese deja mâna pe câteva sute de hectare de prin câteva județe, iar de doi ani a stopat lucrările în cartierul ANL Henri Coandă, unde el susținea că ar dispune de o importantă suprafață moștenită. Efectul acestei din urmă acțiuni a fost de-a dreptul catastrofal, lucrările au înghețat, iar câteva sute de oameni care-și băgaseră toți banii în acest proiect riscau să rămână cu ei pierduți. Numai că, răscolind nițel prin arhiva moștenitorului, păgubașii au avut prilejul - nu surpriza - să constate că aveau de-a face cu o escrocherie uriașă. Una de sute de milioane de euro, pe care acest Fotino îi dobândea din câteva mișcări simple - falsificarea unor acte de moștenire! Cine se arată uimit de întorsătura pe care au luat-o lucrurile înseamnă că nu înțelege prea multe din ceea ce se întâmplă azi în România. Azi, și de câțiva ani buni, de când acțiunea 'retrocedarea' a luat un nebănuit avânt, devenind o veritabilă industrie pentru grupări specializate în stabilirea situației unor proprietăți, căutarea proprietarilor și - în multe, foarte multe cazuri - în 'inventarea' altora în situația celor dispăruți sau neidentificați. Curios este că nimeni nu s-a arătat prea mirat de faptul că după 7-8 ani în care au tăcut mâlc, deodată sumedenie de moștenitori s-au trezit din letargie și și-au reclamat proprietățile. S-au retrocedat, în ultimii zece ani, mai multe proprietăți decât și-ar fi imaginat cineva. Acest lucru a fost posibil prin punerea la punct a unei filiere pe care actele falsificate au fost validate și aprobate de instanțe de judecată 'specializate' (o investigație a CSM-ului pe acest subiect ar oferi concluzii stupefiante: ce judecători au cele mai multe restituiri la activ?). Concomitent cu 'inactivarea' (deloc întâmplătoare) a reprezentanților autorităților care ar fi trebuit să vegheze la corectitudinea procesului. Fotino nu este singur: este însă reprezentativ pentru o întreagă categorie, care încă mai poate fi dată în vileag. Este însă o excepție în necesarul proces de restituire a bunurilor publice restituite abuziv și ilegal.
Titlu: Ascensiunea lui Arturo Vanghelie mai poate fi oprită?
Nr Editie: 1891 Data: marți 27 februarie 2007
Democrația are, ca orice lucru, părțile ei bune și părțile rele. Depinde din ce punct privești problema. Alegerile democratice sunt cea mai bună formă de reprezentativitate. O alta n-a fost inventată. Dar ele pot avea rezultate regretabile. Hitler a ajuns la putere și a dus Germania unde a dus-o printr-un sufragiu popular. Același tip de sufragiu pune în fruntea celei mai democratice societăți - Statele Unite - un președinte care, de 200 de ani n-are nici o șansă să devină un autocrat. Pentru că societatea americană și-a creat instrumentele de control și de protecție necesare. Pe de altă parte, Rusia își împlinește aspirația de a redeveni mare putere prin acordarea de puteri discreționare unui lider ales în același fel. Rusia n-are nici tradiție democratică și nici mijloacele de a se proteja altfel decât printr-o politică de mână forte. Cum stau lucrurile la noi, păstrând proporțiile? Nici noi nu prea avem tradiții democratice. Ceea ce s-a întâmplat în perioada interbelică nu a făcut decât să scandalizeze societatea și să conducă, inevitabil, spre dictaturile în lanț care au urmat. Teama de repetarea unor astfel de evenimente a făcut ca croitorii Constituției să-i ia măsurile în așa fel încât să-l incomodeze în mișcări pe oricine ar îmbrăca-o. Lui Iliescu i s-a potrivit pentru că n-a avut aspirații autoritare. Lui Băsescu nu i se potrivește de fel, tocmai pentru că el interpretează în chip cu totul diferit menirea sa istorică. La nivelele de mai jos, lucrurile basculează sistematic. Democrația din partide? Așa ceva practic nu există. În formațiunile noastre politice domnește un soi de dictatură personală care face ca liderul să poată aranja procesele așa cum îi convine. Și odată instalat la vârf, creează cele mai propice condiții pentru a fi dat cu greu jos. Coborând pe scara ierarhică, lucrurile sunt și mai clare. Liderii locali sunt mici domnitori peste activul din subordine, pe care-l tratează în mod autocratic. Ei repetă, într-un fel, modelul istoric al boierului pe care Vodă trebuia ori să-l cumpere, ori să-i taie capul, pentru a-și împlini vrerea... Am făcut această lungă introducere pentru a ajunge la subiect: alegerile din organizația municipală București a PSD. Aici există un singur candidat serios, împotriva căruia ar face front comun - dacă ar putea - aproape toată lumea. Cei nemulțumiți însă de ideea devenirii politice a unui model de tipul Vanghelie nu reușesc să mobilizeze un contracandidat credibil. Așa cum n-au reușit să-i opună lui Băsescu un adversar, nu reușesc să-l contreze nici pe Vanghelie. Astfel, primarul de la sectorul 5 are toate șansele să ridice la nivel municipal prototipul liderului politic de cartier. O ridicare în grad nefirească și periculoasă de-a dreptul. Vanghelie, însă, n-are cultură, dar are vână de lider. Iar ceea ce înfruntă îl face să creadă, pe bună dreptate, că locul său e mai sus. Și că nu poate fi oprit! N-au putut ai lui să-l oprească să candideze și să câștige în 2004 la sector. De ce-ar putea acum? Problema, însă, nu mai este aceea de a-l opri. Problema este: ce se va întâmpla după ce va câștiga? Care va deveni viitorul său obiectiv? Ce forțe ascunse din PSD se vor trezi în acel moment și cum vor reacționa? Cum va reacționa întreaga clasă politică la asaltul sistematic al forțelor de tipul Vanghelie? De tipul Vanghelie-Becali-Băsescu?
Titlu: Cartea din mâneca conservatorilor
Nr Editie: 1884 Data: joi 15 februarie 2007
Pentru oricine are un cui împotriva conservatorilor - fie pe motiv de 'trădare', fie pe acela de 'soluție imorală' - ceea ce s-a întâmplat marți, 13 februarie nu va putea fi ignorat. Pentru că, dacă este să stăm și să judecăm lucrurile la rece, moțiunea 'anti-Macovei' rămâne cea mai importantă performanță politică a partidului lui Dan Voiculescu. Este pentru prima dată când o moțiune trece de votul unei camere și implică consecințe pe care nimeni nu le-a luat în considerație. Nici măcar Constituția, care se prezintă cu o nouă fisură a eșafodajului procedural. Evenimentul este cu atât mai memorabil cu cât rezultatul său nu ar fi fost posibil fără contribuția unor reprezentanți din arcul puterii. Cel puțin 12 membri ai PNL și PD - este greu de stabilit proporția - au votat împotriva Monicăi Macovei. N-ar fi exclus să fi fost mai mulți, admițând ideea că doamna ministru a avut, totuși, simpatizanți și prin cele trei partide care n-o înghit. Ce spun aceste întâmplări? Primul lucru: că decizia de ieșire de la guvernare a PC-ului a fost una corectă. Roadele acestui gest se văd deja. Conservatorii tind să nu mai fie percepuți ca 'băieți de cor', care au înclinat balanța sensibilă spre gruparea pe care Băsescu a împins-o pur și simplu spre putere. Și că votul lor poate să cântărească greu și în partea cealaltă. Al doilea: campania declanșată împotriva ministrului justiției nu a fost una formală, de conjunctură. Ea a fost dusă cu consecvență chiar dacă nu părea a avea sorți de izbândă, având în vedere interesul coaliției și nicidecum dragostea sa față de ministerul conflictual. În cazul în care conservatorii vor reuși să-și ducă până la capăt demersul, forțând mâna premierului pentru a renunța la Monica Macovei - cu riscul de a-și ridica în cap zona activistă a societății civile și prietenii de la Bruxelles ai ministresei - acest succes se va putea coagula, mai clar, mai semnificativ și în intențiile de vot ale electoratului. Aflați în criză de aliați 'naturali', conservatorii n-au altă variantă decât să-și joace cartea proprie. Iar această carte constă în agresivitatea cu care partidul îl cenzurează pe șeful statului și 'grupul de interese' personal din care Monica Macovei face parte. O demitere a Monicăi Macovei ar ridica considerabil cota PC-ului și i-ar deschide interesante căi de construcție a unor eventuale alianțe elctorale, nu neapărat cu unii dintre jucătorii consacrați. Viața noastră politică e plină de surprize, surprize...
Titlu: Blestemul 'Macovei'
Nr Editie: 1883 Data: miercuri 14 februarie 2007
Liberalii au declarat, plini de demnitate, că nu vor vota moțiunea de cenzură împotriva ministrului Macovei. Au făcut-o așteptând parcă să fie aplaudați și recompensați pentru acest gest de ținută morală. Astfel, susținută de liberali și democrați, alături de maghiari, doamna ministru s-a putut prezenta cu fruntea sus în această încercare pusă la cale de cei care nu o prea au la suflet. Ar trebui să înțelegem, de aici, că domnia sa se bucură de încredere și de prețuire din partea celor care o susțin. Să fim serioși: liberalii n-au ochi s-o vadă, democrații s-au trezit cu ea pe cap via-Cotroceni, din ograda societății civile. Cât despre unguri, atâta timp cât îi lasă să-și vadă de ale lor, n-au treabă cu ea. Nici n-o iubesc, nici n-o urăsc. Susținerea doamnei Macovei este, în ultimă instanță, o manifestare de decență. Păi, cum altfel ar veni să-ți dai în gât propriul ministru? Să spui că nu e bun, după ce te-ai folosit de el oridecâteori ai avut ceva de reglat cu opoziția? E ca și cum ți-ai denigra propriul copil, acceptând ideea că e urât, neascultător și face numai prostii. Așa ceva nu se face. Doamna Monica Macovei este un caz aparte. Cum spuneam, domnia sa a venit din tradiționala procuratură comunistă, după o escală făcută în avanposturile societății civile. Opiniile și convingerile ei au basculat violent dintr-o parte în alta a busolei. Ajunsă la minister, a uitat parcă peste noapte tot ceea ce predicase în legătură cu independența justiției și cu controlul politic asupra acesteia. Primele lucruri pe care a dorit să le facă au fost să ia în mână numirea magistraților și să limiteze raza de acțiune a CSM-ului, cu care a intrat într-un lung război de uzură. Acuzele ministrului (uneori justificate) s-au lovit de un veritabil zid de ostilitate, intervențiile în favoarea sa ale președintelui nefăcând altceva decât să-i mărească cota de antipatie. Pe cât de incomodă în relațiile interumane din interior, pe atât de comodă s-a dovedit doamna Macovei în relația cu forul european, unde a câștigat un susținător necondiționat în dl Franco Frattini. Ministerul Justiției a devenit marfă de export, cererea sa pe piața internă diminuându-se până la cote de alertă. Dacă n-ar fi prinși în menghina jocului politic, liberalii lui Tăriceanu s-ar fi descotorisit de mult de ea. Dacă n-ar fi prinși în același joc, și democrații ar fi fost mai bucuroși să aducă în locul său un om cu care să poată avea o relație mai puțin tensionată. Așa, însă, 'blestemul Macovei' va continua să apese asupra Puterii, dând apă la moara Opoziției.
Titlu: Șmen la nivel înalt
Nr Editie: 1881 Data: vineri 02 februarie 2007
Premierul și câțiva dintre politicienii noștri de vârf par să nu se fi dezmeticit încă de pe urma uluitoarei manevre prin care un guvern întreg a fost dus de nas și pus să dea girul unui document neconstituțional și care aduce grave atingeri libertăților fundamentale ale individului. Respectivul document, cunoscut acum sub numele 'Ordonanța DIICOT' a fost introdus, în cea mai șmecherească manieră, pe ordinea de zi a ultimei ședințe de guvern din 2006. Evident că, cu gândul la Revelion, la cârnați și șampanie, nimeni nu a mai avut chef să o frunzărească și să vadă ce e în ea, mai ales că ministrul de resort, doamna Monica Macovei i-a asigurat pe colegii săi că nu intervenea nimic nou, că erau doar niște precizări menite să facă munca procurorilor mai eficientă. Când a izbucnit scandalul, primul care s-a derobat de răspundere, ridicând din umeri și recunoscând senină că nici măcar n-o citise, a fost chiar doamna Macovei. Premierul și-a pus și el cenușă în cap, admițând că s-a dat dovadă de neglijență și că se vor lua măsuri de corectare pe căile legale. Până atunci, însă, șmecheria și-a atins scopul: cei care ne vor citi după bunul plac mail-urile și ne vor asculta telefoanele fără aprobare din partea judecătorilor, sunt perfect acoperiți de lege! Până ce eroarea va fi corectată, ei își vor putea face treaba după bunul plac, fericiți că au reușit să-i tragă în piept pe toți cei care nu-i prea au la inimă. Sunt de acord că Parchetul întâmpină dificultăți în luptă cu o infracționalitate tot mai calificată. Soluția nu este însă abuzul și încălcarea drepturilor fundamentale. Soluția este perfecționarea și creșterea competenței profesionale. Ceea ce s-a întâmplat în ședința de Guvern n-ar trebui să rămână fără urmări. Cineva trebuie să-și asume responsabilitatea. Iar principala vinovăție îi aparține doamnei Macovei care nu poate ieși din această încărcătură doar pe baza simplei recunoașteri că n-a citit documentul. Cred că Parlamentul ar trebui să desemneze o comisie care să ancheteze modul în care s-a produs acest abuz incalificabil și să-i depisteze pe cei care au introdus, șmecherește aceste precizări, comițând o ilegalitate. Cât despre doamna Macovei, singurul gest decent pe care-l poate este să-și asume răspunderea și să demisioneze dintr-o funcție pe care o dezonorează prin modul în care a procedat!
Titlu: Spionii lui Pește
Nr Editie: 1881 Data: sâmbătă 03 februarie 2007
Cea de-a doua telenovelă irakiană a luat sfârșit: grație eforturilor combinate ale șefului statului, Ministerului de Externe, SIE și a altor comitete și comiții, 'spionii lui Pește' au fost eliberați și se vor întoarce în țară triumfători. Probabil că, pe scenariul jurnaliștilor răpiți, îi va aduce acasă o aeronavă militară, special trimisă, și că pe aeroport vor fi primiți de președintele Băsescu, care se va fotografia cu ei și cu familiile fericite. Tentația derizoriului este atât de puternică la nația noastră încât nici binele și nici răul nu pot fi duse vreodată, consecvent până la capăt. Serialul 'eroismului' de doi bani a început încă din anii '90, odată cu prima noastră participare la o acțiune de luptă inernațională. Atunci a revenit în țară, primit cu onoruri militare, primul sicriu de zinc în care se afla trupul primului combatant român căzut la datorie tot în Irak, dacă nu mă înșeală memoria. Era o infirmieră din corpul expediționar român, care la finalul unui chef prelungit, cu tovarășii de arme, trăsese de dușcă o sticlă întreagă de insecticid, plasată, probabil, de agenții lui Saddam. Alte câteva jertfe supreme au fost date de națiunea română în accidente de circulație sau casnice. În Irak s-a petrecut și răpirea, mai întâi simulată, a jurnaliștilor, care a pus pe jar o țară întreagă și a făcut din Traian Băsescu izbăvitorul nației. Acum, iată, avem un nou episod, ce va fi înscris cu litere de foc în analele eroismului: doi super-agenți (probabil de-ai SIE!) au căzut, la datorie, în mâinile contraspionajului militar american. Au rezistat eroic torturilor psihice și, poate, fizice, și n-au deconspirat cine i-a trimis să fotografieze și să filmeze bazele americane. În cele din urmă, au fost salvați de către primul om al țării care, deși păruse în prima fază că a uitat de ei, n-a făcut altceva decât să aștepte momentul potrivit pentru a interveni la colegul său de axă în favoarea conaționalilor săi. Mai contează, oare, faptul că realitatea este incomparabil mai banală decât reflectarea ei? Că cei doi spioni sunt, de fapt, niște prostănaci, care n-au găsit o distracție mai bună decât să se filmeze și să se pozeze pentru cumetrii și verii din sat, cum făceau ei pe eroii în Irak? Că tâmpenia lor a mai agitat odată interesele divergente din politică, servind de pretext pentru răfuieli și dispute? Și că odată cu acest episod, ne confundăm mai adânc în derizoriu și în penibil?
Titlu: Au spurcat meseria...
Nr Editie: 1881 Data: luni 05 februarie 2007
La sfârșitul săptămânii trecute, Librăria 'Mihail Sadoveanu' a fost gazda unei lansări de carte: volumul 'Elite Rome', semnat de Mircea Bunea și Dana Lascu și publicat în Editura 'Balcanii și Europa'. O carte necesară - mi-am permis să susțin, la lansare - care restituie zona de demnitate necesară unei etnii marcate de gena culturii și a cărei prezență în istoria noastră comună nu poate fi în nici un fel omisă sau diminuată. Caracterul relativ festiv al manifestării a fost 'desființat' din câteva vorbe de către Johny Răducanu, marele interpret de jazz pe care apropiații îl cunosc ca pe un monument de modestie și bun simț. Ilustrul muzician s-a declarat mai întâi nedumerit de puținătatea reprezentanților etniei căreia-i era dedicată cartea. După care și-a transformat, cu farmec, speech-ul, într-o degresiune pe tema condiției uneori tragice, alteori comice a țiganilor din România și a modului în care sunt receptați ei prin alte locuri. 'Aveți noroc, voi, majoritarii, că țiganii nu sunt școliți, căci altfel ați fi avut acum motive de reflecție serioasă asupra 'oboselii' de care dați dovadă, în fața sprintenelii mentale a țiganilor. 'Ciordeala' este o trăsătură conjuncturală. Am vizitat în Anglia o comunitate în care au fost adunați țiganii: li s-au făcut case, li s-au dat copiii la școală, iar ei au fost ajutați să facă demonstrații de măiestrie, ca meșteșugari. I-am întrebat: da voi cu ciordeala pe aici cum stați? Păi, de ce să ciordim dacă ăștia ne dau de toate?! Mica șezătoare în care s-a transformat lansarea de carte a continuat cu câteva pilde din lumea pitorească, de după război, a șuților. Unul i s-a plâns odată: 'au venit românii peste noi să-i învățăm să fure. Dar n-au finețe și măsură. Noi, când buzunărim vreun țăran, dacă are doi poli în buzunare, îi luăm unul și pe celălalt i-l lăsăm. Nu putem să-i luăm tot, că ne vede Dumnezeu! Dar cu ăștia, cu românii, e de speriat! Iau tot și-i mai dau omului și-n cap! Ce zici că unii dintre ei, pe care-i știu de când au dat prima lovitură, au ajuns acum mari mahări. Miniștri chiar. Și fură la fel de fără finețe. Ăștia spurcă meseria!' Lui Johnny Răducanu i s-a alăturat, pe același palier meditativ, Mădălin Voicu. Pentru muzicianul dedat la politică, spectacolul pe care-l oferă 'breasla' aleșilor pare desprins din Buda-Deleanu. 'Vă puteți imagina țigănie mai mare decât aceea care are loc cotidian, sub ochii noștri?' Și pentru Voicu, 'ciordeala' a devenit apanajul majorității, a aceluia pentru care banul public este, practic, fără stăpân, și pe care ei se simt datori să-l 'ocrotească'. De parcă ar fi minoritar...
Titlu: Caftul național
Nr Editie: 1881 Data: marți 06 februarie 2007
Alianța Băsescu-Tăriceanu e moartă și îngropată. Nici alianța PNL-PD nu se simte prea bine, mai ales după puseul de febră care a făcut ca democrații să aleagă să meargă singuri la Strasbourg, la Parlamentul European. Ce se întâmplă în politica românească? Ceva ce nu s-a mai întâmplat în ultimii 17 ani. Au mai fost certuri și hârjoane, dar niciodată ele nu a ajuns atât de departe. Vreau să spun că în orice 'famiglie' politică se mai întâmplă să se certe unii cu alții, mai ales când devin rude prin alianță. Au avut probleme care au dus până la divorț și 'mirii anului I', Iliescu și Roman. Dar atunci totul s-a făcut civilizat, și-a luat fiecare lucrurile și s-a mutat în tabăra lui, reproșurile s-au rostit discret, și o aparență de civilitate a mai fost salvată. Iarmarocul politic al Convenției Democratice a fost mai degrabă distractiv: nu găsești în fiecare zi tipare precum Ciorbea, Radu Vasile, Ion Diaconescu, Valeriu Stoica, ca să nu mai vorbim de primadona Băsescu! Erau pline de haz încăierările lor, le caracteriza o undă de tragicomedie care nu avea să se mai facă văzută și auzită! Cât despre certurile de alcov Iliescu - Năstase, le-au auzit doar apropiații, care au tras cu urechea pe la ușa dormitorului comun. Astăzi, spectacolul este total. Principala bătălie politică nu se duce între Putere și Opoziție! Nici vorbă! Opoziția dormitează comod și, din când în când se mai trezește pentru a lansa un 'huo!' la adresa protagoniștilor. Se bat, într-un meci de 15 reprize, reprezentanții Puterii. Ei cu ei! Iar cine va învinge, va învinge însăși Puterea, cea care va fi, totodată, câștigătoare! A sosit și ora marilor dezvăluiri: Băsescu recunoaște acum, senin, că a forțat Constituția pentru a-și aduce ortacii la guvernare și că el este cel care a decis, peste voința alegătorilor, că PSD-ul trebuie 'pedepsit' cu patru ani de recluziune în opoziție! Tăriceanu, la rândul său, ne dezvăluie profilele de Ianus politic ale colegului său de guvernare, care ar face orice să dea la cap PNL-ului, pentru a-și aduce propriul partid la putere. Că grupurile de interese mișună în jurul Cotrocenilor, în timp ce la Victoria fac cerc grupurile de prieteni. Nimic nu e prea puțin sau prea puțin important dacă e să-i dai la cap adversarului: l-au găsit acum pe nevinovatul Ungureanu, cel sfâșiat, asemenea Cidului, între datoria guvernamentală și amorul prezidențial, ca să-și mai tragă câteva lovituri la 'gioale'. Între pumnii celor doi nimeresc sistematic fani - precum Atanasiu, Flutur sau Ungureanu. Ies cu ochii învinețiți, dar cu satisfacția de a fi fost părtași la marele duel. Și la marea victorie care se prefigurează: cea împotriva lor înșiși!
Titlu: Recunoașterea tacticii imorale
Nr Editie: 1881 Data: miercuri 07 februarie 2007
Mai bine mai târziu decât niciodată: Traian Băsescu nu a răspuns până acum acuzelor care i-au fost aduse de căttre PSD că n-a ținut cont de rezultatul votului atunci când a încredințat sarcina formării guvernului Alianței portocalii. Acum o spune, fără să clipească. De unde acest puseu de sinceritate? El ține, nemijlocit de relația sa, tot mai deteriorată, cu aliatul electoral și de schimbarea radicală a raporturilor produsă de defecțiunea lui Stolojan în campania electorală. Nimeni nu poate ști care ar fi fost rezultatul final dacă Stolojan nu se 'îmbolnăvea' la țanc. Rolurile fuseseră distribuite și negociate: în caz de victorie, Stolojan urma să devină președinte, iar Băsescu premier. Până la momentul respectiv, PD-ul era la remorca PNL-ului (acesta având un avans de vreo 10 procente), iar Băsescu la remorca lui Stolojan. Dacă s-ar fi mers în această formulă este foarte probabil că alegerile n-ar fi putut fi câștigate cu nici un artificiu, iar la Cotroceni s-ar fi instalat Adrian Năstase, care l-ar fi însărcinat cu formarea guvernului (formula acestuia era deja decisă la finele lui decembrie) pe prietenul său Mircea Geoană. Calitățile de luptător ale lui Băsescu au modificat însă radical lucrurile. În sensul că el a devenit locomotiva de care Tăriceanu - apărut în cărți pe neașteptate - și ai săi au trebuit să se agațe cu disperare. Chiar și așa, cele două partide aliate nu au obținut un scor suficient de mare care să le aducă la putere. Victoria de pe ultimii metri ('ajutată' din exterior se spune, dar acum se spune degeaba) a lui Băsescu a schimbat, practic, întreaga situație. În timp ce Năstase aștepta să fie chemat și să fie însărcinat cu formarea guvernului, Băsescu studia de zor formulele care i-ar fi permis să evite acest lucru. Și le-a găsit. E drept, la limita Constituției, dar le-a găsit! A fost, practic, o lovitură de stat constituțională (!) prin care a întors, practic, rezultatul alegerilor. Lucru pe care astăzi îl recunoaște dintr-un singur motiv: are o poliță de plătit premierului neascultător și nerecunoscător. Vrea să-i arate că dacă se află unde se află e numai datorită lui. Are și n-are dreptate Băsescu. Un altul, probabil - Năstase de exemplu - ar fi luat lucrurile așa cum erau. Și ar fi însărcinat cu formarea guvernului pe reprezentantul majorității electorale. Băsescu însă a forțat și a recompus această majoritate. A apelat - cum tot el zice - la o soluție imorală. Numai că soluția imorală era a lui și nu a lui Voiculescu, care n-a făcut decât să se lase convins de argumentele și teoretica bună credință prezidențială și să considere că, la momentul respectiv, o stabilitate mai strâmbă era de preferat unei instabilități drepte. Că Băsescu n-a reușit să aprecieze gestul prin care a devenit reprezentantul autorizat al noii puteri, e treaba lui. Și a celor pe care i-a păcălit odată, și care nu vor repeta experiența...
Titlu: Arheologul național
Nr Editie: 1881 Data: joi 08 februarie 2007
Nelu și Adi s-au întors cu bine în țară, după aventura irakiană. Au venit cu avion special, Romavia dar, contrar așteptărilor, n-au fost așteptați la aeroport de oficialități și nici n-au fost primiți cu fanfara militară. Deși ar fi meritat: au dat, deja, o serioasă mână de ajutor la menținerea în sondaje a eliberatorului lor, președintele. E drept că tot ei l-au îngropat pe ministrul de Externe care, iată-l, apucă drumul Canossei făcând penitență la Institutul de Studii Liberale, precum Ciorbea, altădată, la biroul de sesizări al PNȚCD-ului. În încurcătură l-au băgat, Nelu și Adi, și pe premier, care și-a stors creierii o zi întreagă să găsească un înlocuitor pentru Ungureanu și nu l-a nimerit, lăsând pentru săptămâna viitoare decizia noii numiri, în care are de ales între bătrânii trupeți cu epoleții pe maieuri și tinerii recruți cu coșuri politice pe nas. Dacă e cineva care rămâne senin la toate furtunile din jurul său, acela e președintele. S-a dus, după cum îi e obiceiul, la bilanțul de la DNA pentru a-i încuraja pe procurori. Vezi bine, aceștia căzuseră într-o adâncă melancolie după ce colegii din guvern ai doamnei Macovei s-au prins că în Ordonanța DNA se băgaseră, pe șest, niște prevederi neconstituționale care le-ar fi permis, vorba lui Caragiale, ca "constituțional-neconstituțional" să-i umfle pe suspecți. Președintele-bărbat i-a îmbărbătat însă, cum numai el știe să o facă și le-a zis să nu mai fie așa de timizi cu politicienii căci și ei sunt oameni și, deci, au slăbiciuni și sensibilități la oligarhi. Și a mai făcut ceva președintele: i-a îndemnat să pună mâna pe lopată și să dezgroape niște dosare mai vechi care ori au prins mucegai prin sertare, ori au primit NUP-uri binevoitoare de la foștii șefi. Băsescu și-a adus aminte, printre altele, de dosarul Bancorex unde, zice el, nu putea să cadă măgăreața doar pe Temeșan, în spatele lui aflându-se o grămadă de politicieni (îi cunoaște bine dom' președinte, doar a lucrat cu ei la vremea respectivă). Nu le spune dl Băsescu nimic însă, despre voluminosul dosar 'Flota', din care s-a disjuns pe perioada mandatului. Și nici de dosarul Megapower, care ar putea să scoată la lumină câte ceva din contribuția prietenului său Teodor Stolojan. Că nu spune, nu e o problemă: așa cum a dovedit-o până acum, sunt sigur că dl Băsescu nu va mișca un deget și nici nu va trimite nici un bilețel dacă, Doamne ferește, cel pentru care vărsa lacrimi amare în campania electorală, ar avea niscai probleme. Așa încât îndemnurile primului arheolog al țării trebuie luate așa cum sunt: săpați, băieți, numai săpați! Nu contează peste ce (sau cine) veți da.
Titlu: Anticiparea anticipatelor
Nr Editie: 1882 Data: vineri 09 februarie 2007
Apelul premierului la reconciliere și la renunțarea la acțiunea de suspendare a președintelui până după alegerile pentru parlamentul european sună, vorba lui Petre Roman, 'ca dracu'. Mai ales într-un context ca acesta, când lupta între Palate a atins cote de referință. Întrebarea care se pune, firesc, în ce măsură îl servește cu adevărat pe premier suspendarea lui Traian Băsescu. Sau cât îl poate ajuta ...suspendarea suspendării? Cel care a observat primul incoerența procedeului este aliatul (din umbră) cel mai fidel: Dan Voiculescu. El a afimat răspicat că formațiunea sa va susține doar un guvern minoritar format din liberali. Adică unul fără democrați. În caz contrar, Tăriceanu nu mai poate conta pe conservatori. Pentru Voiculescu, obiectivul principal rămâne președintele Băsescu. Cel care a demonstrat lipsa de recunoștință pentru sprijinul esențial pe care l-a primit pentru a putea forța însărcinarea cu formarea guvernului în decembrie 2004. Și, totodată, cel care declanșat una dintre primele crize guvernamentale, care a dus la retragerea conservatorilor de la guvernare, prin 'ajutarea' CNSAS-ului să dea o decizie controversată în legătură cu relația lui Voiculescu cu Securitatea. Acuzându-l pe Tăriceanu de politicianism, Voiculescu îl avertizează implicit pe acesta supra pericolului care planează asupra sa prin pierderea momentului în care disputa cu președintele ar putea fi tranșată în favoarea sa. Deși nu semnează alături de social-democrați, conservatorii votează cu ei pentru suspendare. O suspendare nu doar menită să-l readucă pe președinte cu picioarele pe pâmânt, cum s-a exprimat elegant dl Iliescu (dacă dl Băsescu mai poate fi readus), ci una care are drept scop scoaterea sa din circuit înainte de termen. Or, o amânare a acestei operațiuni până prin iunie, după alegerile europene, n-ar face decât să anuleze orice efect, ancorându-l mai puternic pe președinte în spațiul public unde se mai bucură încă de încredere. Pentru că dl Băsescu are această problemă: până la încrederea electoratului, îl mănâncă neîncrederea politicienilor. Competiția se duce, practic, între aceste două entități, cu rezultate greu de anticipat. Singurul lucru care se poate anticipa la acest moment este că noțiunea de alegeri legislative anticipate este complet golită de sens prin disoluția Alianței și că n-ar fi exclus ca ele să fie înlocuite de alegeri prezidențiale înainte de termen!
Titlu: Rețeta magică
Nr Editie: 1882 Data: sâmbătă 10 februarie 2007
Ceea ce se întâmplă acum în mass media se va repeta, până la generalizare, în viitorul apropiat, în mai toate domeniile în care interesul investitorilor străini este real și vizează acapararea pieței românești. Evoluția, de-a lungul ultimilor 15 ani, a pieței de televiziune a fost atipică. Inițiativei private i-au trebuit vreo patru ani ca să se dumirească cum stau lucrurile și să încerce să atace monopolul televiziunii publice. A existat experimentul SOTI - naiv și lipsit de profesionalism - din care au evoluat, ulterior, mai multe direcții. Prima 'sfidare' a fost aceea a 'canalului 38' pe care Adrian Sârbu a făcut exerciții 'la perete' până când i-a prins pe americanii lui Lauder și i-a convins să bage bani suficienți pentru un debut exploziv. În aceeași perioadă a erupt pe piață Tele 7abc, susținută de Marcel Avram, cu echipamente la mâna a doua și cu oamenii din televiziunea publică, de mâna întâia. În competiție s-a înscris, discret la început și Antena 1, a lui Voiculescu, cu un proiect care nu dorea să rupă gura lumii. Deloc întâmplător, toate cele trei canale au avut ca azimut anul electoral 2006 și posibila reîmpărțire a bugetelor de publicitate. Principalul furnizor de resurse umane - profesionale a fost televiziunea publică. Cea care a cunoscut la vremea respectivă cea mai rapidă deteriorare. Pe seama ei au progresat, pe rând, PRO TV și Tele7, înscrise într-o competiție acerbă în care avea să intervină, neașteptat, Antena 1, cea care în campania electorală din '96 a reușit un salt spectaculos de audiență. Tele7 a intrat în vrie, după arestarea lui Marcel Avram în Germania, târându-se cu dificultate spre gongul final pe care i l-a sunat Florin Călinescu, înregistrând cel mai răsunător dintre eșecurile sale, în serie, după despărțirea de PRO TV. A apărut în scenă PRIMA TV, cu bani suedezi, dar pentru o lungă perioadă întâietatea și-au disputat-o (și și-o mai dispută) PRO TV și ANTENA 1. O oarecare revigoarea a postului public a fost adusă de mandatul lui Valentin Nicolau, insuficientă însă pentru a face față asaltului conjugat al noilor posturi, răsărite ca ciupercile înainte de ploaia electorală. Cred că la această oră, România este una dintre țările fruntașe ca număr de canale TV locale pe cap de locuitor, într-o țară mai cablată decât multe dintre cele occidentale. Ultimul venit pe piață este Kanal D. Un post turcesc care a aplicat o rețetă de forță: a cules de peste tot, tot ce s-a putut ca vârfuri de audiență. Ultima lovitură a dat-o prin achiziționarea, înainte de a intra în emisie, a transmisiunilor fotbalistice. Este o rețetă care - cu costurile corespunzătoare - presupune și o rapidă intrare în competiția pentru audiență și, implicit, pentru o felie cât mai consistentă din 'tortul' de publicitate. Faptul că n-a mai fost testată până acum poate să ridice semne de întrebare asupra valabilității ei. Rămâne însă, cum spuneam, un reper, pentru ceea ce va să se întâmple pe piața românească de acum înainte, când astfel de tăvăluguri financiare vor pregăti terenul pentru noii veniți.
Titlu: Sărmanul Mihai-Liniuță-Răzvan
Nr Editie: 1882 Data: luni 12 februarie 2007
Dacă el însuși n-a avut curajul să o spună, o face tatăl său: ex-ministrul (încă în funcție) al Afacerilor Externe riscă să se prăbușească într-o gravă criză economică. În sensul că neavând, ca alți liberali, mai prudenți și mai inventivi, propriile afaceri era nevoit să trăiască din leafa de funcționar public. Adică de ministru. Care nici aia nu e cine știe ce: vreo 50 de milioane de lei vechi. Fostul ministru Mihai-Liniuță-Răzvan Ungureanu are de ce să fie neliniștit. Nu pentru că șeful său (pe care l-a tras, elegant, în piept, cu episodul 'spionilor' din Irak) l-ar lăsa muritor de foame. Nicidecum. I-a promis că-l pune primul pe lista pentru Strasbourg. Și nu cred că cineva își închipuie că liberalii nu vor prinde măcar un loc de europarlamentar. Și nici pentru că până-n mai va rămâne șomer. I s-a promis, cu generozitate, șefia Institutului de Studii Liberale, unde firea sa de om pus cu burta pe carte îl va ajuta să mai recupereze câte ceva din ceea ce a pierdut de când bate drumurile lumii ca șef al diplomației. Groaza lui Ungureanu ține de faptul că orice i s-ar da, nu va putea compensa veniturile pe care le avea ca ministru. Nu vă gândiți la leafă. Asta e un mizilic. Ceva bun de pus la CEC sau de cedat vreunei fundații de caritate. Nici un ministru nu trăiește din leafă. Ci din nenumăratele privilegii care însoțesc această demnitate. Din faptul că nu este nevoit să facă nici un fel de cheltuială din buzunarul propriu, totul venindu-i de-a gata, pe tavă. De la cafeaua de dimineață până la cina somptuoasă de protocol. În cazul ministrului de Externe se mai adaugă ceva: faptul că el își petrece cam trei sferturi din viața de ministru pe drumuri, îi aduce un consistent venit din diurne și protocol. Cât e diurna ministrului de Externe este și acum un secret extrem de bine păzit. Ne putem face o idee gândindu-ne, de pildă, că Mircea Geoană și-a cumpărat o casă din acești bani. Că Năstase, și el, a realizat ceva proiecte edilitare încă de pe vremea când păstorea diplomația. Și că nici Meleșcanu n-a ieșit din post cu pantalonii rupți în fund. Aici e durerea dlui Ungureanu și a oricărui altuia care s-a trezit, înainte de termen în situații similare. Credeți că dl Flutur și-a revenit din șocul provocat de lăsarea din brațe de către dl președinte? Credeți că dacă știa că i se întâmplă așa ceva se mai făcea platformist, lăsând de bună voie pâinea și cuțitul agriculturii și pădurilor, cu care a împărțit hrană și beneficii la toți acoliții? Nu, domnilor! Deși prost plătită, slujba de ministru este ideală pentru cine vrea să se răsfețe bucurându-se de toate avantajele unor posturi dobândite pe neașteptate și fără nici un fel de merit.
Titlu: Marți, 13...
Nr Editie: 1883 Data: marți 13 februarie 2007
Probabil că nu întâmplător președintele Traian Băsescu a ales o zi de marți, în plus și de 13, pentru a se prezenta în fața Parlamentului și a răspunde la acuzațiile ce i-au fost aduse și la cererile formulate... Să recapitulăm puțin lucrurile: ajuns într-o fază acută, conflictul său cu premierul Tăriceanu și cu PNL-ul acestuia s-a extins, treptat, către aproape întreaga clasă politică. Cu excepția propriului său partid, bineînțeles. Acuzațiile la adresa grupurilor - ilegitime - de interese, s-au amplificat ajungând până la aceea, aproape globală, a făuritorilor de legi în favoarea infractorilor. Dacă o asemenea afirmație poate fi făcută cu ușurință - și cu motive întemeiate - de către un jurnalist, în gura unui președinte ea sună ca dracu! Pentru că pune la zid întreaga clasă politică - cea al cărei rezultat este chiar Traian Băsescu. Așa încât întâlnirea de marți, 13 (dacă nu cumva Parlamentul va dori să-i dea o lecție, demonstrându-i că nu e la cheremul său și îl va reprograma) promite să fie o zi memorabilă. Există două variante: una bună și una rea, cum se spune în bancuri. Cea bună ar fi ca președintele să vină, smerit și să spună: am greșit, v-am jignit, îmi cer scuze. Hai să dăm totul uitării și să ne apucăm serios de treburile noastre europene. Probabilitatea că așa ceva să se întâmple rămâne, însă, de sub unu la sută. Băsescu punându-și cenușă în cap! - iată un spectacol pe care nimeni nu va dori să-l rateze. Restul de procente aparține însă variantei 'hard'. Ceva îmi spune că Traian Băsescu nu va rata prilejul de a-și ataca decisiv adversarii în propriul lor 'bârlog'. Că mesajul său se va adresa electoratului, căruia i-i va denunța fără milă pe cei care vor ca prin suspendarea sa să recurgă la un soi de răstignire simbolică. Teoria 'readucerii cu picioarele pe pământ' prin metoda paradoxală a suspendării din funcție are nenumărate vicii. Nu numai că nu va produce efectele dorite, dar îi va servi ca argument decisiv în declanșarea unei veritabile cruciade împotriva celor pe care deja i-a definit ca inamici ai democrației și ai anticorupției. Parlamentul trebuie, deci, să se aștepte la un atac în forță, la noi acuzații și la o confruntare pe muchie de cuțit: suspendare contra dizolvare. Dacă potrivit găselniței avocatului Boc, eșecul înlăturării lui Băsescu va trebui să se transforme, automat, în dizolvarea Parlamentului, sunt sigur că președintele nu va 'precupeți' nici un efort pentru a ajunge la un astfel de rezultat.
Titlu: Logica complicată a jurnalismului
Nr Editie: 1891 Data: miercuri 28 februarie 2007
'Jurnalismul funcționează pe o logică simplă: critici puterea, ești credibil; o lauzi, ești pierdut!' Cel care scrie aceste rânduri, astăzi, era bine intrat, el însuși, în această schemă, cu niște ani în urmă când chiar credea că așa stau lucrurile. Practic, până la 'schimbarea' din 97, lumea presei a fost împărțită, brutal, în două. Tocmai de către aceia care se credeau în posesia adevărurilor absolute: era presa 'aservită', și era 'cealaltă parte a presei', care-și câștigase dreptul de a înjura orice, pe oricine și oricând, dacă nu pe baricada Revoluției, măcar pe baricadele Pieței Universității... Primele probleme au apărut odată cu schimbarea. Nevoiți să rămână la nivelul principiilor enunțate cu atâta sârg și convingere, ca suporteri ai unor valori care s-au dovedit cel puțin discutabile la proba verității, unii jurnaliști au clacat. Alții și-au păstrat convingerile cu prețul pierderii credibilității. Iar alții au schimbat cu seninătate azimutul, trecând cu arme și bagaje din șalupa fostei puteri în barcazul celei noi. Chestiune de gust, până la urmă. În logica alternativei la putere și la ciolan, presa, în ansamblul ei ar fi trebuit să marcheze alternanțe asemănătoare. Logica realității se dovedește însă diferită: ce te faci când se întâmplă ca acum, când 'Puterea' și 'Opoziția' se află în interiorul aceleiași entități, numită, de circumstanță, Putere? Și când Opoziția este redusă, practic, la șomaj tehnic, de către această nouă dihotomie? Ei bine, atunci se întâmplă ceea ce se întâmplă acum. Se produce o nouă fractură în interiorul aceleiași categorii de analiști și comentatori: lumea jurnalisticii se împarte în 'condeienii lui Băsescu' și 'mâzgălioii lui Tăriceanu'. Categorii limpede definite, dar cu granițe mai puțin ermetice decât ale României pe vremea lui Ceaușescu. În sensul că dintr-o tabără în alta se poate trece individual sau la pachet, odată cu ziarul sau cu încărcătura sa - parțială sau totală - de resurse umane. Paradoxurile presei actuale, în care Puterea este atacată în ziarele și posturile de televiziune care aparțin 'mogulilor' și în care Puterea răspunde și contraatacă în aceleași mijloace mass-media, în care Puterea de la Cotroceni atacă Puterea de la Victoria și viceversa, în care jurnaliștii portocalii devin stacojii, atacându-se, la rândul lor, unii pe alții, în exact aceleași gazete în care jurnaliștii fundamentaliști de până mai ieri erau dovediți a fi fost instrumentaliști ai fostei Securități (unii zic că ar fi și actuala) sunt infinite. Singurul care nu mai înțelege nimic din această poveste este bietul cititor, care a intrat în 'meserie' crezând cu naivitate că albul e alb, iar negrul e negru și că ce scrie la gazetă nu poate să nu fie cel puțin real dacă cu adevărat logica pe care funcționează jurnalismul nu mai are nici o logică și unicul reper pare să devină simbria cu câteva bune zero-uri în coadă.