Punctul pe Y, decembrie 2007

Titlu: Soarta PMM-urilor: partidele mici și mijlocii!
Nr Editie: 2091 Data: sâmbătă 01 decembrie 2007
Clasamantul partidelor politice s-a structurat, după europarlamentare, printr-o departajare mai clară a partidelor „mari” – PD, PSD și PNL – și a celor mici, cele de sub pragul electoral. Între ele, un singur veritabil „mijlociu” – UDMR. Pentru că locul ocupat de PLD nu este unul real. Partidul lui Stolojan a fost împins, aproape cu forța, spre această poziție de structura electoratului care a participat la votul de duminică: unul preponderent de dreapta, susținător radical al președintelui și al opțiunilor sale. Într-o rundă de alegeri regulară, PLD n-ar fi depășit pragul electoral și s-ar fi situat, normal, pe undeva în urma PRM-ului și PNG-ului. Dealtfel nici un sondaj de opinie, indiferent de cine l-a comandat, n-a creditat disidența liberală cu un asemenea procentaj. UDMR-ul este un partid mijlociu real. Indiferent de context, acesta reușește să-și mobilizeze electoratul și să rămână în joc, putând apleca balanța într-o parte sau alta, ceea ce face din el un partener necesar și disputat. Aș spune chiar că la aceste alegeri, partidul etnic și-a depășit bazinul electoral, procentele sale împreună cu cele ale lui Laszlo Tokes, însumate, propulsându-l chiar spre prima categorie. Din aceeași zonă, a partidelor mijlocii, cred că continuă să facă PRM-ul. Dacă va reuși să iasă din această criză fără pierderi majore, partidul lui Vadim își va păstra șansele ca, într-o competiție neviciată de mobiluri adiacente, să-și recâștige electoratul său naționalist și radical. Cu atât mai mult cu cât varianta becaliană a eșuat la primul examen electoral serios. Pe cât de „umflat” a fost PNG-ul în sondaje de popularitaea ieftină a liderului său, pe atât de spectaculos a capotat la testul verității. Este de așteptat ca o parte din electoratul său să se reîntoarcă la România Mare, în cazul în care aceasta își va regăsi busola. Cazul Partidului Conservator este unul aparte. Dirijat cu măiestrie de Voiculescu printre „ghețarii” aranjamentelor de partid, PUR/PC a reușit performanțe nelaîndemâna altor partide, jucând un rol important pe scena politică. Asta fără a se fi calificat vreodată pe propria sa mână în Divizia A a politicii. Cu tot discursul populist dublat de gesturi concrete, cu toate demersurile sale în favoarea electoratului defavorizat majoritar, partidul nu reușește să câștige procente. Pare a fi un blestem pe care nu-l înlătură nici forța mediatică a trustului lui Voiculescu (mult mai puțin folosită decât s-ar aștepta cineva) și nici importurile sistematice de politicieni cu CV de la alte partide. PIN-ul lui Gușă rămâne, în ciuda eforturilor liderilor săi, un partid de”1+1”. Electoratul tânăr nu reușește să vadă în el farul călăuzitor spre o nouă politică, iar cel matur nu agrează metodele lui Gușă. În fine, PNȚCD nu reușește să dovedească altceva decât că e un partid expirat, care și-a trăit traiul și nu-și mai găsește locul într-o lume care s-a schimbat radical.
Titlu: De-a dulăii și cățeii pe șosele
Nr Editie: 2103 Data: sâmbătă 15 decembrie 2007
Ceea ce vrea să însemne, cam pe când am semnat noi acordul ăsta cu americanii, că ostașii lor, implicați în fapte de război pe alte meleaguri nu pot fi trași la răspundere decât de propria justiție, a căpătat (dacă nu cumva a avut deja) un înțeles mai larg. În sensul că nu doar cadrele militare, ci mai toți angajații guvernului american au imunitate și nu doar în ceea ce privește acțiunile militare, ci în orice situație. Iar cea mai frecventă pare să fie omorârea cetățenilor români, pietoni, șoferi sau pasageri, în condițiile ca de război ale traficului. N-au trecut decât vreo patru ani de când Teo Peter a fost omorât de un pușcaș marin de la ambasadă care a „tras” cu „4x4”-ul său drept la țintă, într-o intersecție în care n-avea prioritate. Educați în respectul legii, americanii l-au luat pe sus și l-au dus în America, până să se dezmeticească autotitățile române, și după un proces minuțios și sever, din care au lipsit probele și martorii principali, l-au condamnat la câteva zile de arest la domiciliu, sau cam așa ceva. Adică exact cât valorează o viață de român „împușcat” de un american. La recentul accident din Băneasa lucrurile au o tentă ceva mai puțin clară. Dincolo de asta e limpede că un alt militar american – de la Serviciul Secret – beat și el, a făcut-o zob într-un Tico pe nevasta unui angajat al ambasadei! Și cu el americanii au fost extrem de severi: l-au înhățat și l-au dus iute la răcoarea ambasadei, nelăsându-i pe anchetatorii români să se apropie de el și să-i ghicească halena alcoolică. În continuare se va proceda standard: va fi expediat în America, unde va rămâne la dispoziția autorităților până când o instanță va dispune în funcție de probele pe care i le livrează ambasada. Și, la fel ca și Van Goethem, riscă să se aleagă cu vreo mustrare. Dacă nu mi-ar fi atât de bine întipărită în minte fabula lui Alexandrescu, (celălalt, nu Horia), cu dulăii și cățelul, m-aș putea întreba naiv: de ce am semnat noi o reglementare din care lipsește clauza de reciprocitate? De ce să n-aibe și șoferii români care conduc prin America, imunitate atunci când calcă vreun reprezentant al nației mai egale decât altele? De ce oare?
Titlu: Corbii justiției nu-și scot ochii!
Nr Editie: 2104 Data: luni 17 decembrie 2007
Scandalul cu traficul de influență și mită pentru promovarea la examenele magistraților dezvăluie o fațetă interesantă a justiției. Și anume „cifre de afaceri” a dreptății. Dacă un magistrat este gata să ofere 50.000 de euro ca să devină procuror șef asta poate să însemne două lucruri: primul, că omul are suficienți de mulți bani puși deoparte din alte surse decât salariul, chiar dacă acesta este unul consistent, și este dispus să-i cheltuie ca să-și pună o tresă pe umăr, avansând în ierarhia profesională și socială. Al doilea, că investind 50.000 de euro pentru a obține funcția de procuror general la Argeș, dl Eugen Cojocaru spera nu doar sa-și scoată banii, dar să obțină și un profit pe măsură. Evident, nu din leafă. Atunci din ce? De 18 ani umblă zvonuri insistente că justiția română e o tarabă, unde fiecare funcție, fiecare încadrare, fiecare sentință are un preț, negociabil sau nu. În funcție de speță. Că cine merge de-a-n-boulea, cu încredere în dreptate, se înșală amarnic și suportă consecințele. Că presiunile au fost atât de mari încât treptat-treptat i-au convins și pe cei obișnuiți să-și facă în mod corect meseria să „cupleze” la un „lanț al slăbiciunilor” care a creat veritabile trasee de albire a unor dosare, de scoatere de sub urmărire sau de absolvire a unor persoane cu culpe mai mult decât evidente. Perdanți siguri în aceste procese au rămas cei sortiți să moară cu dreptatea în mână pe altarul unui sistem nu doar nereformat, dar supus chiar unei veritabile cangrene. O dovadă în acest sens este chiar decizia comisiei de procurori a CSM-ului, instituție compusă, până la urmă, din persoane nu mai corecte, ci doar mai abile și mai capabile să construiască scheme de susținere eficiente. „Corb la corb” nu-și scoate ochii, spune un binecunoscut proverb și nu va fi nimeni prea mirat dacă la capătul acestui caz nu se vor înregistra nici condamnări și nici măcar trimiteri în judecată.
Titlu: Cazul "Andrei Alexandru"
Nr Editie: 2105 Data: marți 18 decembrie 2007
Nu știu dacă purtătorul de cuvânt al președintelui Camerei a fost sau nu în slujba Securității. Dealtfel, această relație a fost atât de complexă și de diversă încât și astăzi este greu să fie încadrată cu precizie, după nenumărate încercări și experiențe. O dovedește chiar CNSAS-ul. După ce a decis că Andrei Alexandru a făcut poliție politică, la judecarea contestației acestuia lucrurile s-au complicat. Mai întâi, patru dintre membrii Colegiului au zis că n-a făcut, în timp ce alți patru au zis că a făcut. A fost necesar un nou vot pentru ieșirea din balotaj, la capătul căruia unul dintre cei care au fost de părere că Andrei Alexandru n-a făcut poliție politică și-a schimbat părerea și a votat cu cei care au ținut morțiș că a făcut. Ei bine, după părerea mea, în acest sistem de pertractări, de negocieri și de căderi la învoială stă viciul de fond al deciziilor CNSAS-ului. Atâta timp cât criteriile nu sunt clare, limpezi, în afara oricărui dubiu, înseamnă că mecanismul este defectuos construit și generează abuzuri, și într-un sens și în altul. Vinovăția sau nevinovăția vin la capătul unor „trageri” de genul „6 din 49” și nu din probe și argumente clare. CNSAS-ul devine o manufactură de diplome de merit sau de sentințe civile distribuite după bunul plac sau după algoritmul numirii membrilor săi. Este cea mai scurtă cale spre compromiterea definitivă a unei instituții care s-a născut înainte de soroc, prin cezariană, dând la iveală o progenitură monstruoasă, cu prea multe capete și cu foarte puțin creier. Responsabilă de direcționarea falsă sau abuzivă a unor destine omenești, instituția în care strălucesc fără merite deosebite câteva exemplare anonime sau nimerite acolo din întâmplare sau din lipsă de ceva mai bun, instituția deconspirării poliției politice nu face, până la urmă, altceva decât să compromită un principiu valoros pe fond dar nefericit pus în practică. P.S. După votul ăsta chiar nu mai știu ce să cred despre colegul Andrei Alexandru, și el  fost ghid turistic, ca și alții, care au primit însă binecuvântarea votului „uninominal” majoritar (vezi Chirieac).
Titlu: Adevărul Revoluției
Nr Editie: 2108 Data: vineri 21 decembrie 2007
Mă număr - și multumesc sorții că mi-a oferit această șansă - printre cei care au trăit, nemijlocit - principalele evenimente din decembrie 1989. Trebuie să mărturisesc că multe dintre cele pe care le-am văzut cu propriii ochi îmi rămân și astăzi, la aproape două decenii, greu de explicat, și ca tot românul, am încercat la rândul meu să aflu „adevărul” despre revoluție. Mă conving, însă, tot mai mult, că nu există un adevăr unic. Există o sumă de adevăruri, ale fiecăruia dintre cei care au participat la evenimente și care au înțeles, mai bine sau mai puțin pentru bine, semnificația lucrurilor. Vor rămâne, cu siguranță peste ani, aspecte pe care nimeni nu le va putea descifra, explica. Ele, însă, nu afectează cu nimic semnificația majoră a ceea ce au trăit România și românii atunci: schimbarea cursului istoriei, prin voință proprie. Pentru că a fost, într-adevăr, un act de voință. Libertatea și democrația nu au mai fost cadouri ale cine știe căror forțe pe care nu le puteam controla. Românii n-au mai vrut să trăiască la fel ca până atunci: în supunere, în minciună, în anihilarea propriei lor personalități. Au ales singura cale ce îi putea elibera: a revoltei. A revoltei în masă, copleșitoare, căruia mașinăria restrictivă bine pusă la punct de sistemul ceaușist nu i-a putut face față. Sau au înțeles că este inutil să i se opună. Lucrul care m-a impresionat cel mai mult atunci, și căruia nu i-am găsit până azi vreo explicație, rămâne ieșirea în stradă a bucureștenilor, din dimineața lui 22 decembrie. Am fost atunci, pe bulevardul Magheru, în zona bisericii italiene, când am văzut sosind dinspre Romană valul de oameni, cu drapele decupate și cu pancarde scrise în pripă. Am văzut și celălalt val, vrenind dinspre Piața Unirii și oprindu-se în spatele lanțului de trăgători care baricadase bulevardul. Am realizat, cu uimire, că totul se desfășura într-o ordine deplină. Cele două fluvii de oameni s-au oprit la circa 50 de metri de cordoanele militare și au scandat lozinci anticeaușiste. Nu i-au impresionat deloc focurile trase în aer de militari și ordinea menținută cu strictețe s-a păstrat până la ordinul primit de militari de a se retrage. Atunci, într-o pornire ce nu mai putea fi controlată, mulțimea s-a contopit, deasupra ei răsunând cuvântul care avea să ne obsedeze: libertate! Am aflat, apoi, de la piloții militari care survolaseră Capitala în acea dimineață, că toate coloanele, plecate din toate colțurile orașului, de pe platformele industriale, au afluit cu precizie de cronometru spre centru, urmându-se într-o mare de oameni ce nu mai putea fi zăgăzuită. Părea că este rodul unui plan de acțiune minuțios pus la punct, organizat în cele mai mici detalii - dar n-am reușit până acum să dau de vreun indiciu care să confirme o astfel de variantă. Nu-mi rămâne decât să cred că totul a fost dirijat de undeva de sus, de o forță supranaturală care s-a făcut ecoul istoriei...
Titlu: Vestitorul libertății
Nr Editie: 2109 Data: sâmbătă 22 decembrie 2007
Istoria funcționează pe bază de documente. Ceea ce nu rămâne scris, menționat, nu există. Istoria omenirii este, de fapt, o colecție de texte și ea începe odată cu mențiunea - fie că e vorba de un desen rupestru din vreo peșteră, sau de cuneiformele de pe o tăbliță de lut. Chiar și pentru evenimentele recente, această definiție rămăne valabilă. Iată, se împlinesc 18 ani de când în România se scrie un alt capitol de istorie. Peste ani, când martorii vor dispare iar amintirile se vor șterge, locul acestora va fi luat de atestările documentare. Care este prima atestare documentară a Revoluției Române? Răspunsul la această întrebare a fost dat, în ziua de 22 decembrie, pe la ora 14, când din teascurile imprimeriei „Universul” a ieșit primul exemplar din ceea ce s-a numit și „primul ziar liber al Revoluției Române”. Am avut privilegiul să mă număr printre cei care - cu inconștiență, de-a dreptul - au luat atunci decizia unică, de neconceput, de a tipări un ziar fără vreo aprobare din partea unui for diriguitor, altul decât conștiința profesională și umană. Ziarul „Libertatea” s-a născut din strigătul străzii inundate de mulțimea celor care n-au mai vrut să suporte teroarea ideologică și lipsa celei mai de preț dintre valorile umane. A fost scris dintr-o suflare, pe genunchi, și tipărit cu o rapiditate de care bătrânele mașinării de pe vremea lui Cazzavilan nu puteau fi bănuite. A fost difuzat din om în om, mai întâi aruncat pe ferestrele sediului din Brezoianu, spre mulțimea adunată în stradă, în așteptarea evenimentului unic despre care vestea se răspândise deja. Atunci, pe cele patru pagini, cu format mic, s-a scris adevărul despre cele întâmplate în noaptea de foc și ziua care i-a urmat. Acolo au fost întipărite literele cuvântului care a definit noua condiție a României: Revoluția! Cât de important a fost acest moment aveam să mă conving câteva luni mai tărziu, când în calitate de prim redactor șef al acestui ziar am fost solicitat să dau relații într-o anchetă efectuată de procurori: unul dintre eroii Revoluției murise cu ziarul la piept, străpuns de un glonte. Prezența publicației a fost în măsură să determine intervalul în care omul acela a devenit victima reacției brutale a celor care pierduseră trenul istoriei și pe care ne-am obișnuit să-i numim, fără a-i identifica, teroriști. Acel ziar „Libertatea” - fără nicio legătură cu ceea ce publică, de prin 1996 încoace, trustul elvețian Ringier - va rămâne în istoria României - nu numai a presei - ca vestitorul libertății. Și al democrației pe care o tot silabisim, vorba politologului, de aproape două decenii de curs elementar...
Titlu: Taxa de primă nerușinare
Nr Editie: 2106 Data: miercuri 19 decembrie 2007
Luni, în Parlament s-a dezbătut problema taxei de primă înmatriculare. Parlamentarii au acuzat, guvernul s-a scuzat. Venite cu ideile lor, părțile au plecat așa cum au venit. A fost, mai degrabă, un cenaclu, în care fiecare a căutat să facă mai pe „deșteptul”. Să joace un alt rol decât cel real. Guvernul - că e preocupat până peste urechi de protecția mediului și că n-are ideal mai nobil decât acela. Parlamentarii - că îi doare de problemele cetățeanului căruia nu-i împărtășesc această problemă din motive obiective: ei circulă cu mașini la primă mână, puse la dispoziție cu generozitate de stat. De un an și ceva de când a fost lansată, această taxă - abuzivă ca orice taxă - a devenit una dintre marotele primului ministru. Confruntat cu opoziția firească a Uniunii Europene, el a declarat că „nu va renunța nici mort la taxă”. Ai zice că aceasta a devenit o chestiune de principiu. În fond este una de interes personal. Tăriceanu provine din nobila castă a dealerilor de mașini noi. Citroen scria pe el până să devină premier. Este și în prezent președinte de onoare al APIA - asociația producătorilor și importatorilor de mașini. O categorie de băieți deștepți care prosperă de pe urma noilor îmbogățiți și pe care această taxă îi servește ca o mănușă. De cealaltă parte sunt băieții fraieri, cei fără bani și care speră să-și pună pe roate o mică afacere, sau să-și îmbunătățească viața cu mai puțini bani decât cei care-i au și nu se uită când e vorba să-i arunce pe un autoturism de fițe, cu preț corespunzător. În această bătaie evident că au câștig de cauză primii. Mai ales că au recurs la câteva trucuri menite să-i „convingă” pe cei mulți că e în folosul lor să ia o mașină nouă, nepoluantă. De tot hazul este când băieții de casă ai premierului se lansează în demonstrații științifice. Va rămâne de pomină lecția ținută de ministrul Vosganian, la tablă, în care s-a încurcat penibil în argumentația pregătită. Mai nou, echipa de șoc a dealerilor auto a pus la cale un alt artificiu: va schimba numele taxei, tot printr-o ordonanță de urgență, și va dispune cheltuirea banilor pe piste de biciclete și excursii de documentare în Deltă, cu sprijinul ONG-urilor adăpate de la buget. Cel mai intens a exploatat, însă, Guvernul, celebrul său program „Rabla”. Dai mașina veche la DCA, primești un bonus la cumpărarea unei mașini noi - dar doar de la anumiți dealeri, autorizați de aceiași băieți deștepți. În ritmul actual, guvernul ar scoate din circulație mașinile vechi peste vreo 10-15 ani. Cel mai grav lucru în toată povestea asta nu mi se pare sfidarea populației, ci atitudinea față de Comisia Europeană. Aceasta a avertizat de la început că nu va permite existența unei discriminări pe piață și că va obliga guvernul să dea banii înapoi. Guvernului (acesta) nici că-i pasă. Socoteala e în felul următor: noi luăm banii, îi folosim pe unde avem nevoie să facem populism, iar de dat înapoi îi va da, tot de la buget, un guvern viitor cu care noi nu vom mai avea treabă. Și vom rămâne și cu banii luați pe mașinile noi! Curat murdar, coane Căline! Dacă ai fi avut aceeași vână să te „bați” cu Comisia și pe problemele agricole - pe care știm cu toții că le-am negociat în genunchi, pe vremea lui Năstase și Sârbu - aș fi zis: aferim! E tare omul. Așa însă nu pot să zic decât că nu vrea altceva decât să demonstreze camarilei sale că se poate baza pe el. Până la moartea… guvernului.
Titlu: Alegerile la CCIR: continuitate sau dezagregare?
Nr Editie: 2107 Data: joi 20 decembrie 2007
De cinci ani Mihail Vlasov se străduie din răsputeri să ajungă la conducerea Camerei de Comerț și Industrie a României. Pentru a-și atinge scopul, a atacat succesiv președintii George Cojocaru, Victor Babiuc și mai recent Dragoș Șeuleanu. Urmărind să atragă de partea sa votanți din rândul președinților județeni, le-a promis că se va desființa Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București și-i va împărți patrimoniul între sprijinitorii săi. Apoi va desființa Romexpo și va împărți bunurile acesteia. Domnul Vlasov vinde blana ursului din pădure și omite faptul că astfel de transformări nu se pot face decât pe cale judecătorească prin procese lungi și complicate iar abilitățile sale de avocat al baroului Iași, ca și pilele și relațiile pe care le mai are nu au putut duce în cinci ani la câștigarea vreunui proces, ba mai mult la Parchet sunt pe rol 5 sau 6 plângeri penale împotriva sa. Dihonia din sistemul cameral românesc provocată de domnul Vlasov și camarila sa are putea avea efecte mult mai grave. Legea Camerelor de Comerț și Industrie recent adoptată la inițiativa și insistențele domnului Vlasov are lacune foarte mari printre care și lipsa unor măsuri sancționatorii. Astfel, dacă una dintre camere nu dorește să se afilieze la noul sistem nu poate fi obligată să o facă pentru că s-ar încalca dreptul la liberă asociere. Recent, mai mulți președinți de camere teritoriale printre care și Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București care are în componență circa 70% din comercianții înscriși la nivel de țară, au afirmat că în cazul în care conducerea ar fi preluată de Mihail Vlasov, se vor retrage din sistemul actual. De asemenea, Uniunea Camerelor Bilaterale având în componență 40 de organizații poate acționa în același mod dacă va fi obstrucționată în realizarea obiectivelor pe care le urmărește. Principalele imputări pe care ei le fac lui Vlasov sunt: trecutul dubios înainte de 1989 când a fost shopist, judecător comunist și chiar condamnat pentru trafic de influență; lipsa de sinceritate și corectitudine mascată de numeroase promisiuni neonorate, cum ar fi susținerea că nu va candida dacă se votează legea și până la momirea a nu mai puțin de opt președinti județeni pe care i-ar numi vicepreședinți; comportamentul său coleric, generator de conflicte care nu se vor încheia după alegeri; lipsa de tact în relațiile cu instituțiile statului și mai ales cu mass-media; faptul că nu are charisma si nici abilitățile necesare pentru a realiza cooperarea cu organismele internaționale sau naționale cu care Camera de Comerț și Industrie a României are relații deja stabilite. Pe 27 decembrie 2007 la Camera de Comerț și Industrie a României vor avea loc alegeri și pe bună dreptate ne întrebăm ce se va întâmpla cu sistemul Cameral din România și, mai ales, dacă acesta se va menține unitar sau se va destrăma?
Titlu: Vânătoarea de miniștrii
Nr Editie: 2113 Data: joi 27 decembrie 2007
Încă în urmă cu 10 ani, Orban ar mai fi avut șanse ca accidentul său să fie mușamalizat. Astăzi aceste șanse tind spre zero. Ca un pitbull, presa a înhățat cazul și refuză să-i dea drumul, cu toate sforțările ghinionistului demnitar. Accidentul care i s-a întâmplat dlui Orban i se putea întâmpla oricui. Neatenție, ghinion, o zi proastă - toate au concurat spre deznodământul cunoscut. Și pentru care ministrul poartă răspunderea pe care o poartă orice cetățean. Unii au fost, probabil, revoltați de insistența reporterilor, de hărțuirea rudelor fetei accidentate și chiar a ministrului. Este însă un lucru cu care trebuie să ne obișnuim. Într-o democrație funcționează principiul interesului public: dl Orban are un mandat, iar acest mandat implică transparența. Nu se poate prevala de regula intimității. Aceasta e valabilă pentru cetățeanul simplu, care nu are de dat socoteală nimănui, decât legii. Persoanele publice dau însă socoteală și societății. Spuneam că, în urmă cu 10 ani, Orban ar fi avut șanse incomparabil mai mari de a-și mușamaliza accidentul. Oricum, plata unor sume de bani către victimele accidentelor pentru a renunța la depunerea plângerii este o practică curentă. Nimeni nu mă va putea convinge că primul lucru pe care l-a făcut ministrul după ce a luat fata pe capotă nu a fost să se înțeleagă cu părinții ei asupra sumei care să compenseze rănile suferite, din fericire nu grave. Legea nu pedepsește acest tip de înțelegeri. Ministrul este însă vinovat de raportarea cu întârziere a accidentului către organele competente. El ar fi dorit să treacă totul sub tăcere, pentru că nu-ți pică bine, ca ministru, o astfel de întâmplare. Dar nu s-a mai putut. Și nu este exclus ca dacă Parchetul va dori cu adevărat să lămurească acest caz, să fie anulată și înțelegerea. În acest caz povestea devine penală. Iar demisia lui Orban iminentă. Un adevărat dezastru pentru omul care s-a văzut, sistematic, ieșind pe locul doi în competițiile politice. Personaj orgolios, și-a dorit să fie primar al Capitalei și n-a reușit. Și-a dorit să dețină o funcție mai importantă în partid, dar n-a avut susținere. S-a decompensat prin poziția de purtător de cuvânt în care s-a putut manifesta agresiv la adresa lui Băsescu. Remanierea democraților i-a oferit marea șansă: aceea de a fi ministru. Și, de când a preluat portofoliul, profită din plin de privilegiile și vizibilitatea pe care i le conferă această funcție. Într-un stat normal, cu politicieni responsabili, Orban ar fi trebuit să-și dea demisia imediat după dezvăluirea încercărilor sale de acoperire a urmărilor accidentului. N-a făcut-o, dându-i astfel apă la moară inamicului Executivului, care nu va întârzia să-l denunțe pe răbojul coaliției de mafioți, incompetenți și penali din acest cabinet care încearcă cu disperare să reziste în fața evidenței slăbiciunii sale. Și a „legitimității” tot mai reduse.
Titlu: Justiția femeilor: de la Monica la Norica
Nr Editie: 2114 Data: vineri 28 decembrie 2007
În actualul ciclu electoral, justiția a fost terenul preferat a experimentelor reformiste. Totul a început odată cu suflul nou pe care l-a pus într-un minister în care se pare că femeile sunt preferate pentru sinonimia cu emblema justiției - dovadă că avem până acum deja trei femei ministru, lucru nemaiîntâlnit în vreun alt minister – deja celebra doamnă Macovei. Dincolo de stilul său nonconformist - presupuse libațiuni bahice pe la sindrofii, ieșiri informale pe la locante cu consilierul - jurnalist după program - doamna Macovei s-a remarcat de la bun început prin câteva măsuri prin care a anulat ceea ce făcuse predecesoarea sa, Rodica Stănoiu. Dacă aceasta lăsase mai larg lanțul dependenței magistraților de minister, dânsa l-a scuturat, asumându-se responsabilități care nu mai erau ale sale. A intrat în război deschis cu CSM-ul, transformând dezbaterile de acolo în veritabile altercații. Deși susținută politic de PNL, s-a pus deîndată în slujba președintelui ridicându-i mingi la fileu în meciurile acestuia cu diferiți lideri politici de-ai casei. Bref, a reușit în doi ani să dea complet peste cap o justiție și așa rămasă în urma reformelor generale. A jucat însă atât de bine rolul de Ioană D’Arc, încât unii oficiali europeni chiar au crezut-o mai capabilă decât era, făcând abstracție de faptul că îi lipseau calitățile organizatorice și de relaționare umană ca să facă lucrurile să funcționeze. Osanalele pe care i le-a ridicat „o anumită parte a presei” au făcut-o chiar să se creadă o campioană a luptei cu corupția, pe care neînvingând-o la București, a încercat-la fel de fără succes, să o doboare în Macedonia. Remanierea sa  a făcut pe mai toată lumea fericită-mai puțin, poate, pe președinte, care-și pierdea și ultimul agent de influență din coasta Executivului. După un scurt interludiu masculin, marcat de naivitățile și de boacănele imberbului fin al Fenechiului, Justiția reintră pe mâini de femeie. Norica Nicolai este făcută din alt aluat. În primul rând are experiența politică ce îi poate permite să nu se rezume la un rol de „Gică Contra”. Are și experiență administrativă, din perioada precedentei guvernări de dreapta. A reușit să păstreze o distanță de siguranță și față de președinte, dar și față de șeful său de partid, căruia nu i-a cântat în strună. Marele dezavantaj pe care-l înfruntă Norica Nicolai este cantitatea de balast adunată în trei ani într-un minister scăpat din hățuri, și scurtimea mandatului său, la care se adaugă „sabia lui Damocles” pe care o flutură deasupra capului justiției eventualitatea uneei activări a clauzei de salvgardare. În rest, toate bune și frumoase-atâta timp cât sunt pătruse de spiritul Sărbătorilor. După aia o luam de la capăt.
Titlu: Traian Băsescu se ia la trântă cu nevestele altora
Nr Editie: 2102 Data: vineri 14 decembrie 2007
Atacul lui Traian Băsescu împotriva lui Cristian Pârvulescu este unul gratuit și lipsit de demnitate. Lucrând, împreună cu cei de la PRO DEMOCRAȚIA la proiectul pentru votul uninominal, n-a făcut-o ca să-i bage o strâmbă președintelui. A fost o opțiune, o încercare de a găsi o variantă acceptabilă pentru starea de lucruri din România. Băsescu o vede ca pe o premeditare perfidă, ca pe un scenariu diabolic prin care Părvulescu, mână în mână cu Tăriceanu, intenționau se dea democrației lovitura de grație. Cum? Într-un mod de neconceput pentru cineva de bună credință: premeditând invalidarea alegerilor prin aplicarea unor prevederi neconstituționale. Mai mult, Băsescu are impresia că a descoperit și „cheia” acestei afaceri: e nevasta lui Pârvulescu, care lucrează la Guvern. Adică primește soldă pentru serviciile pe care le face soțul! Este o gândire de mahala, căreia i s-a lăsat pradă nu odată președintele, demonstrând că are o mică problemă de viziune la nivelul funcției pe care o ocupă și pe care o coboară sistematic la nivelul politicii de cartier. Morga și aplombul cu care-și debitează găselnițele taman la ora 19.00, ca să intre în direct în principalele jurnale ale televiziunilor „mogulilor” sau ale instituției de stat aservită inamicilor săi guvernamentali, începe să-i nu mai impresioneze pe „românii” pe care-i invocă cu atâta pasiune ori de câte ori crede că este unicul lor exponent. Băsescu se consumă inutil și păgubos în mici hărțuieli care n-au cum să-i aducă nici victorii și nici prestigiu. Încercarea de a-și atribui trese de pe urma lui Chiuariu este pur și simplu penibilă. Nu cu un „tânăr mafiot” trebuia să se bată ditamai președintele ca să-și demonstreze atașamentul față de democrație, dând și o tentă de răfuială personală acestui demers. Avea dreptate cine spunea că Băsescu  nu este în stare să se lupte cu idei, cu principii: el are nevoie, obligatoriu, în față, de persoane, cu identități și defecte care să poată fi atacate și speculate. Trânta, nu strategia, este specialitatea sa. Și bârfa cu iz de dezvăluire senzațională. L-aș întreba pe dl președinte dacă-și mai amintește că soția traficantului de țigări Anghelescu lucra la Cotroceni? Înseamnă asta că domnia sa era părtaș la contrabandă? Cum ar fi întâmpinat o asemenea acuză din partea premierului, care ar fi putut adăuga că prin asta era agresat bugetul Statului? Printre altele...
Titlu: Sărmanul Dionis Geoană
Nr Editie: 2099 Data: marți 11 decembrie 2007
După ce s-a văitat la BBC că n-are casă și că stă de nevoie într-una de protocol (când s-a întors din America a vândut-o pe cea pe care o avea, că era prea mică și nu-i încăpeau toate „angaralele”, dar a omis să-și ia alta), sărmanul președinte social-democrat a făcut o declarație de onoare zguduitoare: dacă PSD-ul va pierde și alegerile locale, și pe cele legislative din 2008, el se va retrage, demn, din fruntea partidului! În termeni specifici organizației sectorului 5, asta se numește „a pune batista pe țambal”. Mircea Geoană execută o diversiune pe care o crede ingenioasă: dacă tot vreți să scăpați de mine, vă ofer acest prilej, prin toamnă, la anu’. Până atunci, însă, rămânem împreună. Lăsăm baltă ideile cu congresul extraordinar, cu răspunderea pentru eșecul (nu semi-seccesul?) de la europarlamentare și ne vedem de treabă, încă nu an. Asta doar dacă, Doamne-ferește, se întâmplă vreo minune care să ne împiedice să revenim la putere. Dacă nu, nu! Aș spune, ascultându-l, că Mircea Geoană este foarte sigur pe sine și că se bucură, în partid, de o autoritate pe care nici Iliescu n-a avut-o. Altminteri cum să vină cu o asemenea idee, care ar putea fi catalogată drept provocare sau sfidare, în alte condiții? Mircea Geoană vrea să convingă lumea că, unu, e foarte sigur pe postul lui, că doi, scorul europarlementar nu este prea important iar partidul va progresa până la viitorul ciclu electoral și, trei, că este foarte posibil să rămână președinte al PSD-ului până prin 2012 sau pe acolo pe undeva. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este o perspectică extrem de inconfortabilă pentru un partid în care majoritatea – mă refer la activiști, nu la electorat resimte acut criza de autoritate și de personalitate care s-a instalat în partidul lui Iliescu și Năstase, odată cu aducerea lui Geoană pe „tancurile” lui Mitrea și ale clujenilor. Ei înșiși, acum, printre cei mai nemulțuniți de modul cum merg lucrurile. Nici nu e de mirare că fronda aproape permanentă a lui Iliescu nu poate fi sancționată, decât cu riscuri pe care actualii lideri nu și le pot permite, și că încercările lui Năstase  de a se reinsera în linia directoare nu vor mai putea fi împiedicate prea mult timp. Pentru ca PSD-ul să-și refacă imaginea și autoritatea are nevoie de toate resursele, inclusiv cele pe care, la un moment, le-a considerat împovărătoare. Timpul șterge și vindecă multe și să nu ne mirăm dacă la anul vor fi tot mai puțini cei care-și amintesc de Mătușa Tamara și de aroganța foștilor guvernanți, în fața unei ostilități generalizate față amatorismul și lăcomia celor actuali. Iar pentru a rezista, pe acest fond, încă un an, Geaoană va trebui  să se „reîmprietenească” cu toți cei care-l pot ajuta să refacă un edificiu la a cărui părăginire a contribuit mai mult ca oricare altul...
Titlu: Eșecul referendumului sau succesul lui Băsescu?
Nr Editie: 2092 Data: luni 03 decembrie 2007
Dacă am credita alegerile europarlamentare ca fiind reprezentative pentru actuala structură a electoratului, prima întrebare care-mi vine în minte este următoarea: de ce au participat la referendumul pentru „uninominalul lui Băsescu”, doar un sfert dintre cei cu drept și convingeri de vot? Dacă ne luăm după scorul adăugat al celor două formațiuni de suflet – PD și PLD – procentajul celor pe care doar acestea ar fi trebuit să-i aducă la urne este de vreo 40%. N-a fost, însă, nici pe departe așa. Primul motiv îl constituie personalizarea excesivă a referendumului. El a fost aproape umanim acreditat ca „al lui Băsescu”, nu ca al „românilor” lui. Aceștia s-au văzut implicați într-o dispută care le este străină și care nu le oferă nicio satisfacție. Referendumul a devenit unul dintre armele de bătălie politică dintre Băsescu și Tăriceanu. Întrebarea n-a mai fost dacă uninominalul ăsta e bun sau rău, ci cui îi servește și pe cine afectează utilizarea lui. În mod repetat președintele a militat nu pentru aducerea „românilor” la urne, ca să hotârască ei, cu capul lor, ci aducerea lor ca să-i voteze lui uninominalul. Modelul acesta de vot a adus izbitor cu cel utilizat de sistemul comunist, unde erai adus la urne ca să votezi pe cine trebuia (nici nu exista alternativă). Or, din capul locului electoratul de astăzi a respins acest procedeu. Un alt posibil răspuns constă în aceea că o parte a electoratului – puțin numeroasă, e drept – a înțeles despre ce este vorba. Că între varianta lui Băsescu și cea a Guvernului nu sunt diferențe majore, că e vorba, practic, despre același model și că, în aceste condiții, tot acest circ, cu cheltuieli și desfășurare de forțe, era profund inutil. Și, ca atare, a refuzat să-l valideze ca metodologie. Dar, marea problemă pe care a avut-o de înfruntat acum președintele, este prețul pe care trebuie să-l plătească pentru politica sa de permanentă hărțuire a guvernului și a adversarilor politici în general. Traian Băsescu practică un soi de haiducie de tipul „singur împotriva tuturor”, care este valabilă într-un anumit context istoric. Nu însă și în cel actual, când societatea democratică are, dispune de resorturile necesare reglării unor fenomene nocive. Sigur, clasa politică nu este cea mai calificată și mai curată. Dar pe asta o avem. Este produsul societății, la fel ca și Traian Băsescu. Ea nu poate fi curățată și înnoită la comandă, pe bază de impresie personală. Or tocmai ăsta este procedeul pe care președintele îl recomandă și prin care se recomandă. O asemenea manieră nu poate fi decât falimentară, iar „românii”, invocați cu supramăsură, nu mai par dispuși, după trei ani de nereușite, să-l crediteze pe Băsescu într-o dispută care apare tot mai limpede a fi între „ceilalți” și „oamenii mei”. De aici eșecul referendumului care nu a răspuns la întrebarea „vreți sau nu vot uninominal”, ci la aceea mai complexă: „vreți sau nu, în continuare, un președinte arțăgos și ineficient”.
Titlu: Uniunea ne dă bani, dar nu ni-i și bagă în traistă...
Nr Editie: 2093 Data: marți 04 decembrie 2007
Pentru cei mai mulți dintre românii obișnuiți, Uniunea Europeană, continuă să fie, la aproape un an de la aderare, o noțiune confuză care răspunde la o singură întrebare: vom trăi mai bine înăuntrul ei? Răspunsul este: da. Dar! Nu peste noapte și nu fără o serie de eforturi necesare și considerabile. Uniunea a avut în vedere decalajele dintre membrii cu stagiu și noii veniți. Acestea au făcut obiectul unui program vast și ambițios. Statele membre cu un produs intern brut mai mic de 90% din media comunitară urmează să primească o sumă totală de circa 70 miliarde de euro, pentru programe de investiții în domeniile protecției mediului și rețelelor de transport transeuropean. Fondul de Coeziune va acoperi în special investiții în țările nou venite. Acesta va contribui, alături de Fondul European de Dezvoltare Regională, la programe multinaționale gestionate descentralizat, în loc să mai fie supuse aprobării individuale a proiectelor de către Comisie. Este o facilitate extraordinară, care elimină o mare parte a birocrației și a unor tratamente preferențiale. Cu alte cuvinte, Uniunea a format un purcoi de bani și spune: veniți să-i luați și să-i folosiți! Ușor de zis, mai greu de făcut. La un an de la deschiderea acestui proces, România nu a obținut încă niciun euro. De ce? Lipsesc nu doar proiectele - executate conform normelor și răspunzând regulilor - ci mai ales modul de administrare și operare.  În haosul coborât deasupra administrației publice responsabile de gospodărirea fondurilor europene, fondurile structurale rămân, uite, încă, un soi de “Fata morgana” pentru instituțiile , persoanele, forurile interesate să le folosească, într-o formulă extrem de avantajoasă (85% din fonduri sunt puse la dispoziție de Comisie, 10% de stat și 5% de către inițiatorii proiectelor). Pentru ieșirea din acest impas, Universitatea Athenaeum a decis să facă o mișcare decisivă: a reunit vreo 50 de specialiști din administrație, mediul academic, afaceriști, pe care i-a dus la Bruxelles, în "gura lupului", să afle din sursele cele mai autorizate ce și cum. Seminarul Internațional "Atragerea Fondurilor Structurale în România. Metodologie de execuție", desfășurat timp de două zile la Bruxelles s-a bucurat de participarea unor specialiști și responsabili cu autoritate din cadrul Comisiei. A ținut să fie prezent la întâlnirea cu delegația română și fostul ambasador și șef al Delegației Comisiei Europene la București, Es. Jonathan Scheele un bun cunoscător al realităților românești și, în același timp, un prieten al României. Semalul dat de domnia sa a fost unul foarte hotărât: ați pierdut zece ani până să vă apucați de treabă. Nu mai pierdeți alți zece, în interiorul Uniunii, cum au făcut grecii. Formulați o viziune a integrării europene, un program pe termen lung, care să fie aprobat și urmat de toate forțele politice. Începeți prin a învăța să faceți proiecte și să accesați fondurile care vă sunt puse la dispoziție și pe care altfel le veți pierde și le vor folosi alții, care sunt dispuși să aplice lecția! "Sper din toată inima că acest seminar ne-a deschis ochii și va determina o mișcare concretă și necesară în direcția accesării fondurilor structurale, de care țara are atâta nevoie", declara doamna Emilia Vasile, rector al Universității Athenaeum, la finele seminarului care are meritul de a fi trasat o potecă a inițiativei private pe șantierul întârziat al “șoselei” oficiale.
Titlu: Nașul Băse și sexul noului partid
Nr Editie: 2094 Data: miercuri 05 decembrie 2007
Din încrucișarea dintre "Dragă Stolo" și "Măi Boc" s-a născut - prin cezariană - o progenitură al cărei ADN ar dori să aducă cu acela al formulei cu care Traian Băsescu a forțat intrarea la guvernare în 2004. Anunțul festiv a fost făcut de către fericiții părinți - dintre care nu se știe precis care e mama și care e tata, dar se știe exact cine e Nașul. Cel care are privilegiul să vadă primul sexul "finului". Un sex incert, ceva între masculinul "popular" și efeminatul "liberal". Dar nu asta este important, ci faptul că forțând nașterea, înainte de termen, președintele Băsescu a reușit să împiedice un previzibil fenomen de canibalism politic. Aflați în același cuibar, puiul de cuc democrat abia așteaptă momentul să-l arunce peste bord pe mai plăpândul semi-liberal, moment dramatic pe care Băsescu l-a evitat în mod iscusit. Dar să vorbim serios: după o ploaie de declarații prin care fiecare dintre cele două partide anunță că n-are de gând să fuzioneze cu celălalt, ziua de luni a adus confirmarea principiului că în politică orice e posibil - inclusiv ceea ce pare imposibil. Cum s-a produs minunea? Într-un mod extrem de abrupt: rezultatul europarlamentarelor arată limpede că copilul de suflet al președintelui, Stolojan, în loc să ia voturi de la liberalii de care se separase, le-a luat de la democrați! Frustrați de procentajul inferior celui din sondaje, în locul unui triumf electoral, ei s-au pomenit în situația de a devansa doar cu vreo cinci procente fratele vitreg, în timp ce băieții lui Stolojan s-au trezit în posesia unui procent la care nici măcar nu visau. Pe acest fond, un conflict violent se anunța iminent. Iar Băsescu n-a făcut altceva decât să pună piciorul în prag impunând rapid o fuziune care să împiedice o eventuală dezagregare a fragedei alianțe dintre două partide paralele, dar inegale. Ordinul a fost executat cu promptitudine și astfel micul Boc a devenit șeful marelui Stolo, alături de care a făcut anunțul festiv. Văzându-i, solemni și neconvingători, am derulat pe repede înainte, în memorie, firul evenimentelor, până când am ajuns la pasajul în care Stolo își anunță retragerea, din motive de sănătate, din cursa pentru funcția de prim-ministru, în timp ce Boc varsă conștiincios lacrimile tradiționale...
Titlu: (S)Pionul Liniuță
Nr Editie: 2095 Data: joi 06 decembrie 2007
Pe vremea când a fost promovat neașteptat de Pleșu în funcția de secretar de stat la „Externe”, imberbul Mihai Răzvan Ungureanu s-a făcut remarcat pentru o notă internă în care preciza – obligatoriu - modul în care trebuia să-i fie scris numele: „Mihai – liniuță – Răzvan” Ungureanu. Așa i-a și rămas numele: Liniuță! Cunoscut mai ales pentru gloriosul său trecut utecist, Ungureanu a trecut prin diplomație fără a lăsa urme, schimbarea de regim aruncându-l într-o slujbă creată de Pactul de Stabilitate, la Viena. Acolo, la S.E.C.I., Răzvan liniuță- Mihai a dus un trai tihnit, departe de lumea dezlănțuită a politicii dâmbovițene, și fără cine știe ce obligații, dat fiind faptul că Pactul de Stabilitate a fost rapid trecut pe planul al treilea al preocupărilor occidentalilor, confruntați cu o Iugoslavie recalcitrantă. Acolo l-au redescoperit „vânătorii de capete” ai Alianței DA, obligată la un test de viteză supersonică: să găsească cât de iute se poate candidați pentru portofoliile unui guvern care trebuia să intre în pâine până la Crăciun! Un guvern de „sacrificiu”, după câteva luni fiind programate alegeri anticipate, care, în viziunea prezidențială urmau să dea o majoritate confortabilă dreptei. Cum, însă, nimic nu e mai durabil decât temporarul, guvernul n-a demisionat, alegeri nu s-au mai făcut și echipa de strânsură a trebuit să-și ducă crucea incompetenței și a nepotrivirii până la un capăt. După ce s-a agitat nițel, să se vadă că ministerul are un nou stăpân, Liniuță s-a potolit și și-a văzut de vizitele în străinătate care mai toate aveau escale la Viena, unde continua să trăiască consoarta și, după un timp, odrasla ministerială. Cu toate eforturile depuse, Liniuță n-a găsit tranșeea potrivită care să-l ferească de tirurile „prietenești” ale celor doi centri de putere, rămânând la mijloc în scandalul ostaticlilor din Irak despre care „uitase” să-l informeze și pe premier. Și-a dat demisia, nu înainte de a încerca o manevră subtilă – aceea de a-și dubla salariul pentru importanta funcție onorifică de la Viena, pe care și-o păstrase grijuliu pe tot parcursul mandatului. A ieșit atunci din partid (PNL) așa cum și intrase: peste noapte și fără să lase vreo urmă. Eshivarea de a figura pe lista europarlamentarilor i-a atras reproșuri din partea premierului. Dar i-a adus o nominalizare din partea președintelui, bucuros să-i posteze o sulă în coasta lui Tăriceanu. Mi-a greu să cred că Băsescu își face vreo iluzie în privința capacității lui Ungureanu de a administra fabrica de spioni. Nici nu are nevoie de așa ceva, relația sa directă cu eșalonul doi fiindu-i suficientă. Ungureanu va rămâne ca un pion prin care speră să-l țină în șah pe premier. Dacă nu va reuși, îl va scoate fără regrete de pe tablă. Ca pe Elvis. Și ca cel care-i va urma lui Liniuță...
Titlu: Doctrina la români
Nr Editie: 2096 Data: vineri 07 decembrie 2007
Neavând alte modele la îndemână, după un „regim” de jumătate de secol, românii din politică l-au ales pe acela al fotbalului. Uneori, chiar, domeniile s-au întrepătruns atât de mult încât unii politicieni s-au crezut mai degrabă șefi de cluburi sau jucători decât viceversa. Pe măsură ce înaintăm prin meandrele concretului democrației, pe atât lucrurile devin mai confuze. Iar când vine vorba de doctrine, intrăm chiar într-un domeniu presărat cu nenumărate pericole. Scena noastră politică s-a împărțit, de la început, în două: dreapta și stânga. Sau stânga și dreapta. Stânga celor mulți și năpăstuiți de comunism, în diverse forme (unii fiind făcuți chiar șefi, pentru a suporta mai abitir teroarea), și dreapta celor mai puțini, dar care se considerau mai altfel decât ceilalți. Înscrierea în cele două curente s-a făcut nu pe bază de program, ci pe bază de modele și afinități. Cei care l-au plăcut pe Iliescu s-au aliniat la stânga. Cei care au crezut că seamănă cu Coposu, s-au aliniat la dreapta. Și a început bătălia politică.Treptat, opțiunile au început să vizeze centrul, rămas liber, spre care au migrat, teoretic, și cei din stânga, și cei din dreapta, pe motiv că dădea mai bine și te ferea de extremism. Confuziile n-au întârziat să se manifeste. Stânga, ajunsă la Putere, a început să aibă apucături de drapta, iar dreapta, când i-a venit rândul, s-a întrecut în stângism. Doctrina n-a mai contat decât ca reper justificativ. Competiția a fost cea care a primat. Ca-n fotbal. Nu contează cu ce ideologie câștigi meciul sau campionatul. Important e să câștigi, și după aceea explici ce ideologie, ce programe și ce platformă ai folosit când ai șutat cu stângul sau cu dreptul. Am făcut această lungă introducere pentru a ilustra ce se întâmplă în acest moment în politica românească, odată cu previzibila apariție pe scenă a „celui mai puternic” partid de dreapta: Partidul Democrat Liberal. În primul rând, numele „sună ca dracu” – vorba lui Roman. E ca și cum ai zice că a luat ființă echipa „Steaua-Dinamo”. În fine. Partidul, cică e de dreapta. Dar s-a născut, a crescut și a prosperat  la stânga - prin partea sa majoritară. A crezut atât de tare în valorile socialismului încât s-a opus din răsputeri primirii fratelui vitreg în Internaționala Socialistă. Apoi, deodată, cu arme și bagaje a făcut pasul la dreapta, devenind popular. Pentru că așa au decis șefii săi. Acum s-a înhăitat cu un partiduleț desprins din coasta dreptei, care se pretinde liberal și care proclamă că va perpetua valorile liberalismului. Unde? În Alianța Popularilor europeni, aflați la cuțite cu liberalii europeni? Toate aceste viraje nu fac decât să-l zăpăcească pe bietul alegător care nu mai întețege nimic. Și atunci se concentrează asupra fotbalului, unde lucrurile,cel puțin din punctul de vedere al doctrinei, sunt mult mai clare. Acolo câinii sunt câini, ultrașii sunt ultrași, sau Rapidul e Rapid...
Titlu: Campioni la corupție? Nici măcar...
Nr Editie: 2098 Data: luni 10 decembrie 2007
Nu știam - nu vreau să cred - că suntem campionii corupției în Europa, cum arată niște studii. O asemenea cercetare nu poate evidenția decât aparențele fenomenului, sau percepția sa de către opinia publică. Mecanismele corupției sunt complexe și ele nu acționează la vedere. Dacă tot e vorba de superlative, s-ar putea să fim campioni la competiția "mică", cea de uzură, pe care o implică relația cetățean-funcționar public, iar aici beneficiem de o veritabilă tradiție, care aproape că a intrat în firea lucrurilor și are cauze care țin nu numai de funcționarul-corupt, ci și de cetățeanul-corupător, care caută soluții de a-și rezolva demersurile. Este, până la urmă, un climat întreținut de ambele tabere implicate în proces și pe care nu-l poate înlătura educația, ci constrângerea: eliminarea tuturor portițelor și a chichițelor care lasă loc liberului arbitru și fixarea de reglementări clare și neinterpretabile.      Adevărata corupție, la care mă tem că nu suntem campioni - pentru că nu avem "privilegiul", ca națiune, să fim în stare să nu facem nici binele și nici răul performant, până la capăt - este cea care doar rareori iese la iveală. Sunt marile tranzacții care se fac la niveluri înalte, pe bază de înțelegeri bine puse la punct și care nu au martori. Când apare câte o defecțiune de genul Remeș, apare pentru că, pe undeva, lucrurile au ieșit de pe făgaș, iar în aceste cazuri, meritul nu este nici pe departe al polițiștilor sau al procurorilor, care primesc cazul mură în gură. Marea corupție se consumă cu discreție și la mize care fac ca ea să funcționeze impecabil și să rămână, în veci, nedescoperită sau nedovedită. Și aici există, în Europa, tradiții și specialiști cu care nu ne putem pune. Chiar dacă ne-am înscris și noi deja pe un astfel de traseu. Marile cazuri de corupție sunt acolo unde este vorba de bani publici, mulți, acolo unde se fac licitații trucate și unde se acceptă specialiștii despre care se știe clar că-și vor depăși substanțial costurile și că nici grosimea stratului de breton de pe autostrăzi nu va putea fi vreodată măsurat cu precizie și nici valoarea consultanței nu va putea fi evaluată.      Cum spuneam, noi devenim specialiștii Europei în corupția derizorie, penibilă, care se învârte între caltaboșii destinați lui Remeș și vinul și peștele cu care slujitorii justiției, doritori de posturi de șefi, își arvunesc pozițiile în concursuri trucate. Justiția română rămâne, prin asemenea mostre, piatra de moară atârnată de picioarele integrării noastre europene, cea care ar putea înregistra performanța de a ne întoarce de unde am plecat.
Titlu: Dan Iosif
Nr Editie: 2097 Data: sâmbătă 08 decembrie 2007
A plecat – culmea! – de bunăvoie spre îndepărtata Siberie, în căutarea a ceva ce nu mai exista pentru el. A revenit într-un sicriu și a fost depus, solemn, în aula Parlamentului. Acolo unde, poate, s-a bucurat de cel mai puțin respect cât a fost în viață. Dan Iosif va rămâne în istoria acestui crâmpei zbuciumat de vreme. Va rămâne ca – poate – unicul revoluționar adevărat. Și când spun „adevărat” mă gândesc la impulsul acela magic care te face să nu te mai gândești la consecințele gesturilor tale istorice și să te lași călăuzit doar de aspirația spre ceva ce ți-a lipsit mai mult decât se poate suporta. Dan Iosif a fost, și până să se urce pe baricada de la Universitate, în bătaia gloanțelor, și să strige ceea ce mai mulți nu îndrăzneau nici să gândească, un om liber. O libertate asumată în felul său, la limita unor legi absurde. A fost un fel de haiduc pe cont propriu, călăuzit de spiritul unei aventuri temperate, în condițiile mediului social al vremii. În 21 decembrie și-a descoperit vocația justițiară și a demonstrat-o, până mai ieri, așa cum a știut și a crezut. Cu multe erori, cu multe exagerări, dar întotdeauna cu sinceritate. A fost un rătăcit în politica în care una se spune și alta se fumează. El a spus, aproape întotdeauna, ceea ce fuma. Nu i-a menajat pe cei pe care i-a considerat nedemni de încrederea sa și le-a creat nu puține probleme celor pe care-i prețuia și pe care dorea să-i slujească în felul său –frust, lipsit de diplomație, violent uneori. Contrar lucrurilor ce i-au fost puse în sarcină, Ioșca nu s-a căpătuit de pe urma Revoluției și a politicii. Spiritul său întreprinzător s-a dovedit valabil în mediul controlat care-i cataloga drept „bișnițari” pe cei cu aptitudini specifice economiei de piață. A încercat să facă câteva mici afaceri care nu i-au adus însă, nici pe departe beneficiile așteptate. Cu atât  mai mult cu cât peste toate a venit această boală necruțătoare cu care Ioșca s-a luptat, cu hotărârea și demnitatea pe care le-a avut și pe baricadă. Dan Iosif n-a fost un personaj pe placul analiștilor fini. Nu avea nuanțe. Avea însă o cinste pe care n-o prea au politicienii, care-l făcea să amendeze pe loc deraierile. Atât ale „inamicilor” politici, cât și ale „aliaților”, între care și-a făcut nu puțini dușmani. Dar toate acestea pălesc și se dovedesc lipsite de semnificație în fața unei realități de necontestat: Dan Iosif a fost pregătit – și a dovedit-o – că poate să-și dea viața pentru un ideal pe care istoria i l-a străfulgerat într-un moment de grație.El are tot dreptul să rămână în analele acestui nou început de istorie ca prototip al revoluționarului. O merită întru totul.
Titlu: Cetățeanul iese la bătaie cu statul!
Nr Editie: 2100 Data: miercuri 12 decembrie 2007
Aproape nici nu mai au importanță argumentele la vedere sau cele ascunse pe care le încearcă (sau nu) premierul, în această ciudat de disperată apărare a taxei de primă înmatriculare. Nu știu de ce îmi vine greu să cred că ceea ce-l animă este grija pentru mediu. Că n-am înțeles nimic din celebra explicație dată de Vosganian este una. Alta e că dacă este să te ferești de poluare, în niciun caz aceasta nu va fi amplificată de mașinile second-hand pe care le aduc românii din străinătate, cât de diviziile de Dacii autohtone, cu vechimi remarcabile, care bat drumurile fără nicio taxă. Problema e alta: că încordându-și mușchii în fața Comisiei Europene, Tăriceanu nu va reuși nimic altceva decât să amâne anularea taxei, mai încasând ceva bani pentru nevoile zilnice. Sunt sigur că în mintea sa și a colaboratorilor săi zburdă ideea că „noi încasăm taxa și ne facem treaba cu ea și nu ne interesează că cei care vin după noi or să fie nevoiți să o dea înapoi!”. Iată însă că se ivește la orizont un adversar mai decis și mai periculos decât Comisia Europeană: cetățeanul român, tot mai conștient de drepturile sale și de faptul că nu este înfrânt din start. Domnul acela din Arad a îndrăznit să facă ceea ce ar fi dorit și alții, dar s-au lăsat păgubași cu gândul la precedentele în care statul a avut, sistematic, câștig de cauză. Decizia instanței din Arad mi se pare și ea un act de luciditate, nu de curaj, pentru că nu-ți trebuie curaj ca să respecți principii sau legi. E drept, e primul pas, până la final mai este, dar dacă mai mulți români vor urma exemplul arădeanului, Tăriceanu și Comp. se vor trezi în fața unui adversar hotărât și motivat, pe care nu-l vor mai putea ameți. Instalarea unui climat de egalitate în fața legii, între cetățean și administrație, este una dintre condițiile esențiale ale progresului democrației, iar guvernanții trebuie, în sfârșit, să învețe și ei această lecție. De la cetățean.
Titlu: Culmea duplicității: Da, dar nu primii!
Nr Editie: 2101 Data: joi 13 decembrie 2007
„România nu va fi printre primele țări care vor recunoaște independența Kossovo” – este formula prin care țara noastră și-a făcut cunoscută poziția față de cea mai arzătoare dintre chestiunile cu care se confruntă Europa. Poziția a fost reiterată de către ministrul nostru de Externe la recenta reuniune CAGRE și nu pot să nu mă întreb de ce a făcut-o. Ca să ce? Ca să sublinieze o atitudine duplicitară și incoerentă? Adică, cu alte cuvinte, o să recunoaștem, dar ceva mai încolo, când se vor mai liniști lucrurile și nu se va mai băga de seamă că cedăm într-o chestiune care mâine-poimâine ne poate atinge la fel de dureros ca pe sârbi. Faptul că țara noastră nu poate saluta o asemenea perspectivă a fost făcut cunoscut cu ceva vreme mai înainte de președintele Băsescu. Ceva mai hotărât și mai limpede. Afirmând o fărâmă de suveranitate și de demnitate. Ce se întâmplă în Kossovo este un precedent periculos pentru mulți dintre cei care acum îl văd ca o soluție pentru numeroasele probleme din zonă. Sub oblăduire americană, acolo s-a consoldiat un focar de fundamentalism în care Arabia Saudită și alți susținători au pompat bani și activiști în speranța constituirii unui „pol” islamic în mijlocul Europei. Asta pe de o parte. Pe de alta, acest aranjament peste capul sârbilor poate să semene cu scoaterea dopului de la ulcica în care adastă un spirit malefic. Cât va mai trece până când sindromul Kossovo se va manifesta în Țara Bascilor, în Corsica, în Irlanda de Nord și în Transilvania? Cum vor reacționa atunci cei care astăzi admit deschis că vor recunoaște independența Kossovo, chiar dacă vor lăsa pe alții să o facă mai înainte? Nu cred că apartenența la Uniunea Europeană conține un factor care să oblige la servilism și la acceptarea în bloc a oricărei decizii, chiar împotriva intereselor naționale. Și că guvernanții noștrii se vor gândi mai serios la consecințele actelor și deciziilor lor.
Titlu: Aderare fără integrare
Nr Editie: 2115 Data: sâmbătă 29 decembrie 2007
Leneș și indecis, 2007 se îndreaptă spre finalul lipsit de glorie al unui interval buimac și frământat fără rost. Este de înțeles de ce principalele instituții ale statului se feresc - ca de dracu’ - de bilanțuri. Ce le-ar putea arăta acestea, altceva decât că bifăm un an pierdut. Un an în care logica și bunul simț ar fi trebuit să ne îndemne să onorăm succesul în Uniunea Europeană printr-un efort pe măsură, care să demonstreze colocatarilor noștri că suntem un partener avizat și civilizat, că știm să conviețuim în liniște și pace, și că dorim, alături de ei, prosperitatea casei comune. Ca să-ți dai seama, în linii mari, ce s-a întâmplat în România în 2007, este suficient să treci în revistă ce a prezentat presa străină ca fiind evenimente notabile, demne de a fi consemnate. Or acestea sunt majoritar negative. Începând cu conflictul aproape perpetuu dintre președinte și premier, continuând cu cazurile de corupție la nivelul Executivului și culminând cu starea emigrației românești, tabloul care rezultă este acela al unei nații turbulente, aplecate mai mult spre scandaluri decât spre muncă și neînstare să-și urmărească propriile interese. Imaginea României – obsesie postdecembristă – este aceea pe care noi înșine o propagăm. Mediile externe nu fac altceva decât să o preia și, eventual, să o „cosmetizeze” potrivit intereselor particulare. Uniunea Europeană nu este, cum am putea noi să credem, tărâmul armoniei supreme. Există și acolo contradicții, competiție, interese divergente. Sunt țări cu îndelungată experiență în tehnica acesării de fonduri europene, cărora nu le convine să împartă acest trofeu cu noii veniți. Iată, însă, că nici măcar nă nu sunt nevoite să dea măcar mai tare din coate, pentru că noi le deschidem calea, prea ocupați fiind cu propriile noastre răfuieli și cu incapacitatea cronică de a opera corect demersurile necesare. Anul 2007 este un an pierdut. Nu doar el, în sine, ci și următorii, a căror strategie ar fi trebuit pregătită încă de pe acum. Intrarea nostră în Uniune rămâne un gest simbolic dar lipsit de efecte, atâta timp cât aderarea nu este urmată de integrare. Adică exact de ceea ce este important pentru o țară care dorește să-și facă un alt destin.