Punctul pe Y, septembrie 2006

Titlu: Medalii pătate...
Nr Editie: Data: vineri 01 septembrie 2006
Pe fond nu poți să nu fi de acord cu ideea promovată de președintele Băsescu: desecretizarea completă a arhivelor Securității reprezintă pasul decisiv spre normalitate, într-o societate mult prea frământată și agitată de numeroasele 'pete albe' pe harta morală a României. Poate că și președintele Iliescu a avut dreptate amânând momentul pentru o etapă mai calmă, mai așezată, dar este limpede că a continua în felul acesta nu face decât să mențină un subiect constant de discordie și de nemulțumire. Mi-e greu să cred că la 16 ani de la Revoluție și după răsturnarea unei orânduiri politice, în condițiile participării României la sistem de securitate colectiv, mai pot să subziste teme care, prin deconspirare, ar mai putea afecta siguranța națională.. Singurul lucru care mai poate fi afectat este sistemul de siguranță personală și, poate, colectivă, pe care secretizarea unor dosare l-a oferit unor personaje care nu-și merită poziția pe care o dețin, iar eliminarea - justificată - a acestora mi se pare un act de conștiință și de demnitate.Cu ce nu pot să fiu de acord este tactica utilizată de președintele Băsescu în realizarea acestui obiectiv. Respectiv, asmuțirea unor părți din opinia publică asupra unor întregi categorii și întreținerea acestor focare de discordie. Pentru că odată cu semnalele sale, președintele generalizează în mod pripit și păgubos: el nu vorbește despre deconspirarea unor jurnaliști care și-au trădat meseria scriind articole 'secrete' pentru anumite 'publicații' oculte și semnând cu pseudonimele pe care li le acordau ofițerii recrutori. El vorbește despre presă, cea compusă din jurnaliști formați și afirmați înainte de '89, ca despre o categorie integral 'mânjită' și care n-ar avea dreptul moral să mai scrie - punct de vedere îmbrățișat cu entuziasm de reprezentanții generației care nu are în rândurile ei turnători la Securitate doar pentru simplul motiv că aceasta nu mai există, altminteri ei fiind dispuși să servească cu entuziasm politica acestuia. Mai vorbește președintele despre clerul-turnător, uitând că din rândurile preoților s-au îngroșat efectivele deținuților politici și că această categorie a fost sistematic considerată ca una reacționară. Vine acum președintele cu sportivii. Sigur că și printre aceștia au existat turnători. Dar cui și la ce ar servi să aflăm acum că o parte dintre medaliile țării au fost pătate cu cerneala delațiunii? Că unele dintre recordurile înscrise în anale au aparținut unor oameni pentru care performanța a fost, condiționată, poate, de concesii și compromisuri?Această stare de 'îmbârligare' constantă a societății dă, probabil, unele satisfacții personalității complexe (și complexate) a președintelui, dar în nici un caz nu ajută la însănătoșirea climatului general, pe care nu face decât să-l mențină într-o tensiune constantă. Folositoare demiterii unor astfel de acțiuni...
Titlu: Care societate civilă?
Nr Editie: 1814 Data: luni 18 septembrie 2006
De mai bine de 16 ani, în România funcționează o ficțiune: societatea civilă. Aceasta a fost înțeleasă - și pusă în practică - imediat după Revoluție, ca o reacție intelectuală la acapararea puterii de către 'moștenitori' ai vechiului regim și ca o compensație la faptul că Opoziția de extracție istorică era slabă și dezbinată - incapabilă să se opună noilor tendințe. Grupul de Dialog Social și, mai târziu, Piața Universității au fost expresiile cele mai concrete ale unei societăți civile ce tindea să se transforme în alternativă politică reală a FSN-ului, din care au plecat, rând pe rând, cei plasați acolo - în Consiliul inițial - de nevoia de a fi reprezentată și opoziția - câtă a fost - față de regimul totalitar. Această societate civilă a jucat un rol activ în construcția Convenției Democratice, ca bloc electoral capabil să se opună urmașilor Frontului, și tot ea este cea care l-a împins în față pe Emil Constantinescu. Finanțată și instruită la școlile occidentale ale democrației, această categorie a înregistrat, pe lângă succese, și eșecuri memorabile. Cel mai spectaculos a fost chiar acela al Convenției, incapabilă să pună în practică ideile din Opoziție, iar Emil Constantinescu s-a dovedit a fi prea puțin pregătit pentru a prelua o povară de un asemenea calibru. Cât despre reprezentanții propriu-ziși ai Alianței Civice și ai formațiunilor adiacente, cooptați sau promovați în structurile operative ale Puterii - aceștia au realizat, la rândul lor, contraperformanțe majore (să ne amintim nu mai mult decât conducerile televiziunii și radioului de stat!). Fără prea multă jenă, protagoniștii s-au retras, după 2000, la posturile lor, unde și-au reluat demersurile civice de parcă n-ar fi consumat niciodată din usturoiul puterii. Ceva, neplăcut pentru 'zonă' se întâmplă încă de când a început deconspirarea masivă a colaboratorilor securității, pentru care se militase intens: au început să iasă la iveală 'cârtițe' . persoane dintre cele mai active și mai necruțătoare în demersul lor anticomunist și antisecurist. Sau, legate strâns, prin căsătorii sau prietenii, de acestea. Cu fiecare nou nume care se ițește din dosarele adunate la CNSAS, credibilitatea acestei 'societăți civile' scade. Odată cu ea se năruiesc și miturile pe care a încercat să le impună. Aproape firesc, locul începe să fie ocupat de un alt tip de societate civilă, una de un soi mai băștinaș, mai puțin alimentată din conturile unor agenții sau ale unor susținători ai societății deschise, fără frontiere: presa. Și, alături de aceasta, sindicatele și chiar patronatele. O tripletă care, pe măsura ce reușește să-și definească opțiunile și obiectivele, va introduce elementele de echilibru social și moral de care are nevoie societatea.
Titlu: “Diversiunea” Crin
Nr Editie: 1815 Data: marți 19 septembrie 2006
Crin Antonescu a spus cu voce tare un lucru pe care tot mai multi liberali il gandesc: PNL-ul ar trebui sa-si caute deja un candidat la presedintie. Motivele sunt doua: primul - ca de multa vreme, deja, Traian Basescu nu mai reprezinta interesele acestui partid; si doi - alianta cu PD, in numele careia acesta a fost susti-nut, nu mai functioneaza.Crin Antonescu indeplineste, poate fara sa vrea, un rol de cutie de rezonanta pentru acele lucruri care trebuie spuse, dar pe care nu pot - din varii motive - sa si le asume cei din gura carora ar suna autorizat. Imaginati-va ce-ar iesi daca ideile ar fi puse in circulatie de prudentul nostru premier? N-ar putea ramane fara urmarile - probabil extrem de grave - pe care le-ar putea implica. Asa insa, ramane rezerva ca, nonconformist cum il stie o lume intreaga inca de pe vremea cand purta plete, Antonescu poate sa zica ce vrea despre presedinte, mai ales ca a zis destule, de cam acelasi calibru si despre seful sau de partid.Evident ca ideea nu poate fi acceptata, mai ales acum, intr-un moment extrem de important - suntem in preajma raportului de tara care ne va da, mai mult ca sigur OK-ul pentru aderarea de la 1 ianuarie 2007. Cu sau fara clauze de salvgardare (oricum, afara nu prea vor putea sa ne dea, daca nu ne vom dovedi suficient de seriosi sau de competenti. Vor prefera sa ne oblige sa devenim si una si alta, cu instrumentele pe care Uniunea le are la indemana...) Apoi, le cade ca bata-n balta, intr-o faza de perceptie publica in care, cu toate gafele, traznaile si diversiunile sale, Basescu se bucura de un coeficient confortabil de incredere publica. Probabil ca acesta va mai scadea pana in 2009, o contributie importanta va avea si faza de debut a integrarii, cu importante costuri sociale, dar pana atunci mai este, si nici soarta guvernului si a liderului sau nu va putea fi mai buna. Ba din contra: este de asteptat ca avand comanda, PNL-ul sa sufere in continuare pierderi de imagine, mai ales ca ministrii sai nu sunt nici pe departe comparabili cu cei ai PD-ului. Macar cu cativa dintre acestia.Asadar, o candidatura proprie, daca este dorita, trebuie pregatita. Cine va fi omul pe care liberalii se vor simti capabili sa i-l opuna lui Basescu? Cat de rezistent va fi acesta la proba “ve-ritatii” (cand vor incepe ziarele si “informaticienii” sa-l caute la biografie)? PNL-ul pare condamnat sa-si repete la nesfarsit ero-rile. Este deja in pragul unei noi sciziuni, dupa cele care au facut din el cel mai clonat partid de-a lungul timpului. Refuzul sustinerii presedintelui in exercitiu pentru o noua alegere a mai fost exersat de Stoica, in 2000. Atunci partidul s-a salvat de la o disolutie de tip taranist, sacrificandu-l pe Constantinescu, cel care, intr-un fel, ii adusese la putere. Dar Basescu nu e Constantinescu, iar sansele lui de a castiga fie si pe cont propriu, doar cu sustinerea PD-ului, raman deocamdata considerabile.Ce ramane, atunci, din acest exercitiu? Foarte putin. Probabil, o noua dezaprobare, in doi peri, a lui Crin Antonescu si perpetuarea sistemului de dublu standard in “sanctionarea” opozantilor din interior.
Titlu: Reflexul bolșevic
Nr Editie: 1816 Data: miercuri 20 septembrie 2006
Poate că în nici o altă orânduire istorică regulile puterii nu au fost atât de puse la punct ca în comunism. Cei care au dominat sistemul l-au dominat nu doar prin teroare și constrângere fizică - etapa ce a caracterizat începuturile, ci și prin mijloace incomparabil mai perfide și mai eficiente. Pentru cei căzuți de la putere nu exista alternativă, decât în foarte rare cazuri. Dacă nu erau lichidați fizic, li se rezerva decesul civil sau social. Deveneau paria, nu se mai vorbea despre ei și trebuiau să se considere fericiți dacă scăpau doar cu atât. Disidența politică era o utopie.De un an și mai bine, fostul lider aproape autoritar al PSD, Adrian Năstase, trece printr-o experiență doar vag asemănătoare. Ieșirea lui din dispozitivul de conducere a fost una secvențială. Mai întâi a fost nevoit să renunțe la șefia partidului, lăsându-i locul fostului său subordonat și mulțumindu-se să lucreze pe simulator cu ‚guvernul fantomă’. N-a durat prea mult până să înceapă ‚prigoana’ opoziției la adresa funcției de președinte al Camerei, obținută printr-un complex de împrejurări și astăzi greu de explicat. I s-a alăturat, cu entuziasm aproape egal propria sa formațiune care l-a ‚susținut’ în operațiunea de autosuspendare, alături de cea a lui Dan Ioan Popescu ce demonta structura de forță a unui partid care dominase autoritar scena politică printr-o tripletă (la care se adaugă Miron Mitrea) cu certe atu-uri economice. Autosuspendarea consfințită prin retragerea sprijinului pentru președinția Camerei a fost pasul decisiv pe care Adrian Năstase l-a făcut spre Canossa pătimirilor sale post-guvernare. Cel care își asumă crearea și modernizarea PSD-ului, constată că are tot mai puțin loc nu doar în sălile de reuniune, dar și în anturajul celor pe care el însuși i-a propulsat spre vârfurile guvernării sau ale structurilor de partid. Una dintre acțiunile care i-au fost cel mai des și mai dur reproșate lui Năstase este și modificarea dură a listelor de candidați în alegeri peste scrutinul formal desfășurat în organizații. Iar printre principalii săi acuzatori de astăzi se află o bună parte dintre beneficiari.Cel mai pregnant aspect însă rămâne acela al răfuielii la vârf. Plecat la drum, după ultimul Congres, cu un soi de conducere tricefală, datorită victoriei mai puțin convingătoare a lui Mircea Geoană, partidul a intrat rapid într-o criză de autoritate, generată de pozițiile divergente ale celor trei lideri. Încet-încet, gruparea poziționată în spatele lui Geoană, a început să pună stăpânire pe mecanismele de influență și de decizie. Obiectul lor principal a devenit înfundarea definitivă – vechi reflex bolșevic – a lui Năstase, cel care ar trebui să nu se mai scoale vreodată pentru a ‚popi’ pe cineva, după o altă rețetă, de data asta locală. Ultima găselniță este punerea în spinarea fostului președinte a datoriilor din campania electorală, acțiune și pripită și injustă atâta timp cât Năstase a fost candidatul partidului și nu al familiei sale. Cu o duritate care s-ar fi putut cu greu imagina cu doar doi ani în urmă, Mircea Geoană îl somează să plătească din buzunarul propriu. Într-un entuziasm tipic linșajelor publice, DNA-ul se bagă și el ca musca-n lapte, autosesizându-se într-un conflict pur comercial. ‚Vrem capul lui Năstase’, se aude, surd, din spatele noii conduceri care, grijulie cu imaginea partidului, se gândește chiar să-i retragă sprijinul politic. Care-o mai fi acesta…  
Titlu: Al doilea val
Nr Editie: 1817 Data: joi 21 septembrie 2006
Dosariada e pe val. Colegii de la CNSAS au reușit, în ultimul moment, să se salveze de la ridicolul unor decizii pe dos renunțând să o mai ‚albească’ pe Mona Muscă. Au reușit-o, însă cu alți vreo șapte parlamentari, dintre cei care consideră că ei, spre deosebire de alți turnători, își făceau doar datoria față de țară. Că mai încasau pentru asta și niște bănuți, e altă poveste. Politicienii au fost însă eclipsați, în ultimele zile, de oamenii de cultură și reprezentanții societății civile cu epoleți pe sub cămăși. Domni și doamne cu pretenții civice, care se bat de 17 ani cu pumnii în piept îngrijați până la sacrificiu de soarta democrației, încep să-și recitească notele și informările cu aproape uimire. Parcă n-au fost ei. Fenomenul e spectaculos și reține cu precădere atenția unei opinii publice fascinate de spectacolul grotesc al prăpastiei dintre vorbe și fapte, dintre pretenții și putințe. Este și asta una dintre multele diversiuni care se produc în laboratoarele de specialitate. O diversiune care, însă, nu va reuși să acopere faptul că după calcule bazate pe documente, cam vreo 200 dintre cei 500 de parlamentari români au avut un anumit tip de relație cu instituția care pare acum să fi guvernat cu o autoritate mai mare decât cea factorului politico-ideologic cariera îi era subordonată. Informatorii sunt, însă, plevușca! Campania declanșată de Traian Băsescu, ca un fel de ucenic-vrăjitor care nu mai știe să pună dopul la clondirul fermecat, amenință să explodeze pe un alt palier. Este vorba despre deconspirarea ofițerilor acoperiți. Aceia care, după ce au intrat în politică sau în administrație pe funcții importante, au semnat cu seninătate în documente oficiale, potrivit prevederilor legii, că nici usturoi n-au mâncat și nici gura nu le mirose a securitate. Algoritmul investigațiilor pe care CNSAS este obligat să le facă să apropie periculos de câteva nume grele și cu poziții extrem de importante. Oameni competenți de altfel, care și-au câștigat prestigiu și apreciere, dar care au preferat să ignore o obligație legală decât să-și piardă pozițiile. Aici ne rezervă actualitatea câteva dintre surprizele majore ale săptămânilor sau lucrurilor care urmează. Ca să nu mai vorbim de ravagiile pe care le poate face ordonanța de urgență prin care se înlătura termenul de ‚poliție politică’, lăsându-se cale liberă colaborării cu securitatea. Gurile rele spun că încrâncenarea cu care liberalii vor să facă acest lucru cât mai repede cu putință, aduce cumva cu inițiativa sinucigașă a țărăniștilor din precedenta guvernare care au impus un prag electoral pe care ei înșiși n-au mai reușit să-l treacă. Doar vreo 20 de liberali se vor afla în situația de a trebui, din această cauză, să renunțe la mandat, basculând întregul eșicher politic, poate până la a-l arunca din scaun pe premierul Tăriceanu.
Titlu: Deconspirare până la transpirare...
Nr Editie: 1817 Data: vineri 22 septembrie 2006
O discuție desfășurată zilele trecute la Alpha TV, în compania realizatorului unei emisiuni extrem de utile și de echilibrate - juristul Corneliu Turianu - și ziaristul - președinte al organizației CIVIC MEDIA, Victor Roncea, cel care a dat semnalul "curățeniei din presă" și din societatea civilă, mi-a relevat căteva dintre neconcordanțele fundamentale și inadecvările care însoțesc încă, după mai mult de șase ani, funcționarea unei instituții pe care ar trebui să o considerăm esențială în demersul spre o democrație autentică. Este vorba despre consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.      Concepută ca un for menit să scoată din circulație acele figuri ale vieții publice care s-au compromis acționând împotriva vieții și intereselor semenilor lor, instituția a plecat la drum printr-un compromis compromițător: deși legea proaspăt ieșită spune limpede că membrii Colegiului nu pot fi foști membri ai Partidului Comunist, partidele - cele de la Putere și Opoziție - au validat cu entuziasm candidaturile a cel puțin doi "comuniști" - Mircea Dinescu și Andrei Pleșu. După o funcționare de aproape patru ani, la relanti, Colegiul a intrat într-un nou clinci legal, odată cu noile alegeri: în aprilie anul curent, deși acestea au generat o formulă de conducere democratică, prin vot, chiar de la vârful Guvernului au început atacuri furibunde care au ambalat o parte a "societății civile" (cea cu musca securistă pe căciulă) în contestarea și anularea rezultatului. Cu binecuvântarea șefului statului, primul veghetor al Constituției, s-a acceptat cu naturalețe o formulă de conducere rotativă, neprevăzută în niciun regulament și, implicit, o diminuare a autorității instituției.     Presiunile politice generate de mizele momentului au făcut ca, în câteva dosare grele, deciziile Colegiului să se bazeze pe impresii, nu pe documente sau, mai rău, pe simpatii sau antipatii. S-au dat decizii contradictorii în cazuri identice. Mai mult, modul de lucru pune în evidență un sistem defectuos, oricând contestabil: faptul că aceeași instituție judecă și fondul și recursul (contestațiile) pune sub semnul întrebării înseși probele de la care se pleacă, iar omiterea sistematică a argumentării, a motivării votului de către membri creează o problemă juridică pentru cei care se consideră - pe drept sau nu - afectați.     Nu în ultimul rând, cea mai flagrantă inadvertență constă în faptul că deși aceeși lege prevede că membrii numiți și aleși ai Colegiului trebuie să beneficieze de certificate ORNISS (din care să reiasă că li se pot încredința secrete de stat), o bună parte dintre ei ori nu le-au dobândit, ori nu au nici o șansă să le primească. Mai mult, propria verificare la dosar - nici măcar pevăzută în textul legii de angajare - se face într-o manieră... cenaclistă, în sensul că membrii își frunzăresc unii altora dosarele, fără ca din această operațiune să rezulte vreo decizie. La fel de imperfectă este legea în ceea ce privește "deconspirarea" unor date din cadrul investigațiilor, ceea ce favorizează "scurgerile" de amănunte sau eventualele "acoperiri". Este notoriu cazul lui Sorin Antohi, depistat ca atare din 2002, pe care prietenii Patapievici, Dinescu, Pleșu l-au acoperit cu seninătate.     Este cert că CNSAS se află la o răscruce. Nemulțumirile răbufnite și din interior - vezi intenția tardivă a lui Dinescu de a demisiona - și din exterior, unde partidele mandatare nu mai știu cum să oprească o hemoragie necontrolată care le amenință însuși echilibrul parlamentar, impun o intervenție.
Titlu: Planul de arestări
Nr Editie: 1817 Data: sâmbătă 23 septembrie 2006
Dacă am trăi într-o țară normală care respectă legea și bunul simț, dl Leonard Orban negociatorul nostru șef la UE și frate bun cu vorbărețul Ludovic de la PNL, ar fi trebuit să fie mintenaș dat afară din funcția pe care o ocupă după stupidul interviu acordat publicației "Der Standaard", în care afirma senin că în următoarea perioadă vor fi pronunțate încă zece sentințe de condamnare în cazuri de corupție. Intenția domnului Orban era să-i asigure pe oficialii europeni că în pragul aderăriei România tratează cu maximă seriozitate imperativul luptei cu corupția. Modul în care a procedat nu face însă decât să ridice suspiciuni în legătură cu independența și corectitudinea unei justiții care face planuri de arestări și le pune în practică la comandă politică. Nu trăim însă într-o țară normală și dl Orban va continua probabil să mai debiteze niște prostii de același calibru până când rolul său se va sfârși definitiv. Cât despre Justiție, ea pare să acționeze exact în sensul descris: cele două acțiuni în forță din ultimele zile - arestarea a doi ofițeri superiori SRI și a vreo 20 de vameși - par să se înscre în scenariul luptei îndârjite cu un flagel care, cel puțin formal, în momentul delicat de față, nu mai poate fi tolerat. Ambele acțiuni par a fi rezultatul unei mai lungi perioade de "monitorizare" a ofițerilor SRI și a vameșilor, iar momentul acțiunii a fost atent regizat să coincidă cu vizita președintelui Băsescu la Berlin, pentru convingerea celui mai reticent dintre europeni că Uniunea nu se încarcă cu o povară prea mare luând la bord o Românie cu probleme. În tot acest context de oportunitate, decizia primei instanțe de a-i lăsa în libertate pe vameșii aduși cu arcanul la tribunal, pare să fie singura normală. În legătură cu generalul Soare, marele apărător al Constituției  și cu colonelul Dumitrache, naș și cumătru cu procurori, lideri sindicali și politicieni, pe bază de beneficii petroliere cred că măsura arestării lor se justifică. Pozițiile pe care le ocupă constituie evidente circumstanțe agravante și aici cred că Justiția, în totul ei, trebuie să manifeste cea mai mare severitate. Voi reveni, însă, la vameși: nu mai este un secret pentru nimeni că acești funcționari publici formează cea mai suspectată de corupție categorie profesională. De 16 ani averile vameșilor înfloresc sub ochii vecinilor, șefilor sau autorităților, din banalele lefuri de bugetari. Există, un sistem, un mecanism organizatoric bine pus la punct prin care marile beneficii nu vin din ciubucul dat pentru a se închide un ochi, ci din marile acțiuni orchestrate amănunțit la al căror succes ontribuie echipe complexe, cărora li se adaugă polițiști de frontieră, comisari de gardă financiară  și reprezentanți a altor "organe". Contrabanda adevărată nu se face cu cartușul sau cu litrul, ci cu TIR-ul sau cu cisterna. Ea nu este rezultatul înșelării vigilenței vameșilor, ci al unor acțiuni care curg unse, în condițiile în care nimeni nu-și propune să așeze peste vămile României o structură paralelă care să nu facă altora decât să-i urmărească și să-i verifice pe vameși. De aceea, mi-e teamă că acțiunea "Vama" este una minoră care se rezumă la câteva chestiuni marginale și nu la demontarea adevăratului mecanism care face din Vamă unul dintre marii fraudatori ai economiei. Am o singură speranță: că fenomenul se va diminua considerabil prin ... desființarea punctelor vamale care ne leagă de Europa.
Titlu: "Trufașa citadelă"
Nr Editie: 1818 Data: luni 25 septembrie 2006
Printre lecțiile memorabile din perioada unei inexplicabile deschideri intelectuale din epoca timpurie a dictaturii ceaușiste s-a numărat și volumul istoricului englez Barbara Tuchman, "Trufașa Citadelă". Era o abordare complet novatoare a modului în care s-a făcut politică în perioada de maximă expansiune și eficiență a imperiului britanic - cea victoriană. Destinele națiuni engleze erau gestionate și direcționate de o categorie de personalități extrase nu doar din aristocrația de vârf a imperiului, ci și din cea de merit, dar care aveau în spate importante realizări materiale și patrimoniale. Politica se făcea ca o datorie de onoare față de țară, fară remunerații sau beneficii de altă natură. Ba - mai mult - fiecare ministru bugeta din caseta proprie activitatea departamentului pe care-l conduce. Evident că lucrurile s-au schimbat considerabil în lumea contemporană. Aristocrația, câtă a mai rămas, își vede de castele și de vânători, iar locul ei a fost luat de politiceni de profesie, cărora statul le asigură un nivel rezonabil de subzistență.      În România de azi nimeni, sau aproape nimeni, n-a apucat să facă politică dintr-un sentiment pur al datoriei care îi revine către societate în schimbul avantajului de a-i fi creat suportul material necesar acestui transfer. Singurul care a încercat și mai încearcă - în opinia mea cel puțin - este președintele Partidului Conservator, Dan Voiculescu. Controversat în exces și dincolo de limitele rezonabilității, patronul "Crescentului" a parcurs Golgota suspiciunilor aproape niciodată dovedite, construind un business complex în care componenta mediatică n-a fost, în ultimă instanță, altceva decât reflexul de contracarare a ceea ce el a considerat că este nedrept față de sine. Voiculescu ar fi putut să trăiască liniștit și confortabil, la adăpostul acestei "trufașe citadele", mulțumindu-se să manipuleze, în stilul de-acum clasic, acele mișcări sau demersuri publice din care ar fi putut trage foloase. A preferat însă riscurile unei construcții politice, la debuturile sale cu certe propensiuni de stânga prin care a încercat să-și pună în aplicare conceptele umaniste și de echitate socială, într-o societate prea bulversată de egoism și competiție feroce. Virajele ideologice și organizatorice au fost consecințe directe ale căutării prelungite a unei busole care acum pare a se regăsi în revitalizarea unui filon istoric, cu nimic mai puțin justificat decât altele.     Și chiar dacă ideea conservatoare nu este la acest moment la fel de tentantă precum cea liberală sau cea social-democrată, marea peformanță a "profesorului" rămâne aceea de a fi realizat, printr-un business-plan clasic, un partid viabil după regulile unei afaceri de succes: profit maxim cu investiție minime. Partid mic ce tinde spre mijlociu, PC-ul voiculescian răspunde la ironii și persiflări printr-un drastic veto la adresa exceselor unui guvern din care face parte și care constată că nu poate să facă nici o mișcare fără aportul său.     La 60 de ani câți împlinește astăzi, Dan Voiculescu se poate considera un politician calificat la locul de muncă, chiar dacă are de înfruntat mai multă neîncredere și adversitate decât cele de care au parte neaveniții victorioși ai unei politici care-și așteaptă încă împlnirea și pe cei care să o împlinească.
Titlu: Mandatul Komisarului Monica
Nr Editie: 1819 Data: marți 26 septembrie 2006
Doamna Monica Macovei a intrat în politică pe o filieră patentată în precedenta guvernare de centru-dreapta. Și atunci, mai mulți reprezentanți ai societății civile, care se remarcaseră prin sprijinul acordat forțelor politice victorioase, au fost cooptați pe diferite paliere ale administrației, în funcții care urmau să acorde reprezentativitatea dorită noii Puteri. Sunt celebre ‚promovările’ din mandatul lui Emil Constantinescu, când atât la Președinție, Televiziunea Națională și chiar în Guvern au fost numite persoane lipsite de calificarea necesară, cărora doar imaginea nu le-a putut ține loc de competență. În decembrie 2004, în graba formării unui guvern forțat de Traian Băsescu, două din reprezentantele de frunte ale unei Fundații cu activități susținute, au fost plasate, una la Cotroceni – Renate Weber –în funcție de consilier, iar cealaltă la Palatul Victoria – Monica Macovei, pe postul de ministru al Justiției. Nici astăzi nu este prea limpede de ce susținere politică a beneficiat Monica Macovei și se poate doar presupune o filiație democrată, în absența unei înregimentări de facto. Monica Macovei și-a dobândit portofoliul grație disputelor publice pe care le-a generat cu regularitate în special pe parcursul mandatului Rodicăi Stănoiu și în care a militat pentru o reformă a justiției care nu avea să se mai potrivească cu modelul pe care l-a susținut ea însăși. Fosta militantă civică a venit la minister într-unul dintre cele mai delicate momente: acela în care reforma justiției, solicitată cu insistență de forurile europene, se ciocnea cel mai dur cu noile forme, încă nerodate, de auto-administrare a acesteia. Monica Macovei a avut în fața sa un CSM încărcat de orgolii și de dificultăți de înțelegere, pe care l-a tratat cu aroganță și într-o manieră de vătaf trimis de stăpân să-i pună cu botul pe labe pe lucrătorii recalcitranți. Fire prea directă, poate, lipsită de un minim de diplomație, ministrul a intrat rapid în conflict cu aproape toată lumea: nu numai cu colegii din CSM, dar și cu colegii din Guvern, apoteotic reușind să-și pună în cap și Parlamentul, indiferent de culoare politică. Apolitismul pronunțat al ministrului reprezintă și principala sa dificultate de acțiune, ea nebeneficiind, practic, de altă susținere politică decât aceea a unui președinte sătul și el din când în când de scandalurile pe care e nevoit să le medieze. În această situație, refugiul Monicăi Macovei a devenit, aproape firesc, Uniunea Europeană. Mai precis, comisarul Frattini, cel care a făcut din susținerea și lăudarea ei o adevărată îndeletnicire. Cu succesul de rigoare: omagiile lui Frattini nu numai că n-o ajută, dar o înfundă și mai tare. Pe cale de consecință, cu tot acest suport, raportul de țară decisiv marchează, printre neîmpliniri, tocmai domeniul doamnei Macovei: transparența unui CSM pe care ea a reușit să-l opacizeze! Nebeneficiind nici de simpatia premierului Tăriceanu – pe care l-a și pus într-o situație delicată când cu întrevederea cu Patriciu – Monica Macovei pare să nu aibă o altă cale de ieșire decât clasica ‚promovare’: să meargă la Bruxelles, pe postul de comisar care ar urma să revină României. Lucrurile nu sunt deloc simple: cei pe care și i-a pus în cap nu vor accepta cu ușurință o asemenea soluție. Deja conservatorii au reacționat somând-o să renunțe. Motivul: ceva ‚antecedente’ de pe vremea când era ‚procuror ceaușist’. Vreun abuz, probabil, vreo trimitere în judecată pripită sau, cine știe, vreun mandat de arestare semnat în alb, cum se proceda pe vremurile acelea, deși era ilegal. Cine știe. Vom afla miercuri, așa cum s-a promis, și tot atunci vom vedea în ce măsură Monica Macovei are argumente să-și asume o funcție atât de importantă precum aceea de comisar european.
Titlu: Francofoni din toate țările, uniți-vă!
Nr Editie: 1819 Data: miercuri 27 septembrie 2006
Bucureștiul este gazda celei mai importante reuniuni internaționale care a avut loc aici, vreodată poate. În mod sigur, după ’89. Pare paradoxal că nici în momentele sale de maximă acceptare internațională – zonă în care trebuie să recunoaștem că a înregistrat performanțe care nu vor mai fi niciodată egalate – Ceaușescu nu a reușit să convingă lumea că țara sa poate fi locul de întâlnire al elitei politice. Ce n-a reușit Ceaușescu reușește, iată Băsescu, indiferent că este doar beneficiarul unei conjuncturi și că acceptarea Bucureștiului ca loc de desfășurare a acestei reuniuni la vârf a țărilor care au în comun uzul limbii și culturii franceze i se datorează, aproape în exclusivitate lui Ion Iliescu. El este, de fapt, artizanul integrării noastre în organizație (încă din ’91, când am participat pentru prima dată ca observatori) și tot el a înregistrat cele mai multe participări la sommet-urile găzduite în afara Franței, în Asia, America de Nord, Africa și Oceanul Indian (nu sunt sigur din ce continent face parte Mauritius). Ba, mai mult, în 2004, chiar în ajunul alegerilor, s-a străduit să ajungă în Burkina Fasso, la Ouagadougou, pentru a parafa înțelegerile anterioare care stabiliseră că ediția aceasta se va desfășura la București. Nu cu totul lipsite de temei au fost și zvonurile privitoare la o eventuală candidatură a sa pentru funcția de secretar general, după încheierea mandatului lui Bouthros Ghali, pentru care avea susținerea (esențială) a președintelui Chirac, însă la vremea respectivă dl Iliescu considera că are treburi mai urgente și mai importante în țară, unde PSD-ul părea că-l așteaptă cu brațele deschise pentru a fi reformat…   Desigur, nu este cazul să hiperbolizăm și să acordăm evenimentului o importanță mai mare decât i se cuvine. Mișcarea francofonă a fost inițiată și este susținută de Franța, în încercarea de a-și păstra locul printre marile puteri cu influență globală. Este o asociere de tip cultural, în primul rând, ceea ce nu exclude însă extensiile de alt tip. Nu poate fi însă comparată cu Commonwealth-ul și nici nu cred că are astfel de ambiții. Pentru România este importantă, în primul rând, desfășurarea acestei reuniuni la București. Chiar dacă planeta nu va tresălta de emoție, media internațională nu va putea ignora prezența simultană a unui atât de mare număr de șefi de stat și de guvern, chiar dacă dintre acestea doar unul contează, practic, în graficele puterii. Este, însă, un prilej de a se vorbi despre România și altfel decât în termenii obișnuiți. Iar coincidența elaborării Raportului de Țară la Bruxelles, cu gongul inaugural de la București crează o stare propice pentru ca noul membru al Uniunii Europene să privească cu ceva mai multă încredere în jurul său.   Dincolo de evenimentul în sine și de impactul său mediatic, Sommet-ul mai reprezintă și un prim test organizatoric și funcțional, în perspectiva în care, prin rotație sau pe baza altor principii, Bucureștiul va găzdui de-acum înainte importante reuniuni comunitare. Vom vedea mai limpede cât suntem de pregătiți și de apți să ne merităm locul în rândul valurilor care formează Europa celor 27: cea care intră în vigoare de la 1 ianuarie 2007.
Titlu: București – oraș închis!
Nr Editie: 1820 Data: joi 28 septembrie 2006
Cu aproape o lună înainte de momentul deschiderii sommet-ului francofon, autoritățile și media au început să inducă publicului ideea că reuniunea găzduită la București va fi – din punctul de vedere al funcționalității orașului – o veritabilă catastrofă. Cel mai mult s-a bătut monedă pe dificultățile pe care le va crea organizarea de piste speciale de deplasare pentru coloanele oficiale și închiderea unor mari zone din centrul orașului accesului publicului. Ca lucrurile să fie cât mai limpezi s-a procedat și la câteva simulări care au reușit cu succes să dea peste cap bruma de funcționalitate pe care și așa o mai are urbea noastră, copleșită de problemele unei creșteri necontrolate și prost gestionate. O soluție pentru atenuarea problemelor a fost văzută de către Guvern în eliminarea din trafic a unei bune părți din populație – și n-a putut fi vizată decât cea bugetară – prin ‚lăsarea la vatră’ timp de trei zile a unora dintre cei care n-ar fi făcut altceva decât să încurce lucrurile.Reglementările de circulație fac parte integrantă din planul de asigurare a securității participanților. Este unul dintre cele mai complexe și mai stricte care s-au pus vreodată în aplicare la București. Pentru cei care au avut de-a face cu aceste lucruri pe vremea lui Ceaușescu, nu este aproape nimic nou. Sau în minus. Ceea ce pe vremuri era caracterizat ca exces, ca obsesie a protejării de orice ar fi putut atenta la siguranța celor mai iubiți doi fii ai națiunii, acum devine la ordinea zilei. În fața spaimei de a nu face vreo greșeală, autoritățile au luat măsuri care ar fi trezit revolta oricărui reprezentant al națiunilor democratice care vedeau constant în România un stat polițienesc care nu ține cont de nici unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Este o ironie a soartei că, la 16 ani după căderea comunismului, metodele de care uzau reprezentanții acestuia revin în actualitate cu o forță de neimaginat.Sunt sigur însă că, de data aceasta, nimeni dintre aceia pentru care sunt luate aceste măsuri, nu va fi șocat sau revoltat. Lumea s-a schimbat și, paradoxal, statele democratice au mai învățat câte ceva de la sistemele totalitare: cum să se păzească de riscurile terorismului, făcând lucruri care în vremuri normale nu s-ar fi făcut! Bucureștiul este, deci, trei zile, un oraș închis. Un oraș pe care cei care vin din toate colțurile lumii îl văd, practic, doar prin parbrizul mașinilor care-i poartă dintr-o parte în alta, la distanță de oamenii pe care ar fi trebuit – și ar fi meritat – să-i cunoască. România oferă în dulcele stil clasic o imagine de galantar, lipsită de suflul real al existenței sale umane. Ceea ce ar fi trebuit să constituie miezul acestei reuniuni – contactul nemijlocit cu realitatea românească – nu mai este, din păcate, posibil. Dintr-un alt septembrie, nu prea îndepărtat, lumea s-a schimbat atât de radical încât, iată, se sting până și diferențele de calitate care identificau democrația de nedemocrație, libertatea de captivitate. Am devenit cu toții captivii spaimelor și obsesiilor pe care le-au lansat ca o otravă de acțiune lentă, zborurile sfârșite în structura orgolioasă a Gemenilor… 
Titlu: Întoarcerea părinților risipitori?
Nr Editie: 1821 Data: vineri 29 septembrie 2006
Se vorbește prin 'poporul PSD' - cum zice Oprescu - despre faptul că, intrat serios la idei după alunecarea de neoprit a partidului pe toboganul sondajelor, Mircea Geoană și-ar fi luat inima în dinți și s-ar fi dus la Ion Iliescu pentru a-i cere ajutorul. Nu se știe ce răspuns i-a dat președintele-fondator președintelui în exercițiu, dar se pot bănui sentimentele cu care acesta a întâmpinat apelul, mai ales după recenta tentativă de 'demitere' a acestuia din funcția grupului parlamentar de la Senat, din motive de inactivitate.Recursul la Iliescu este, pe undeva, firesc. În istoria de 16 ani a partidului el reprezintă unicul reper constant, cu reverberație în masa de alegători, unde un bun procent îl consideră și astăzi ca fiind președintele României, dintr-un reflex istoric al vremilor când președinții nu se schimbau ca ciorapii. S-a vorbit mult despre 'nucleul dur' al PSD, ignorându-se faptul că acest nucleu îi aparține, de fapt, lui Iliescu și că electoratul, buimăcit de schimbările greu de explicat din ultima vreme, nu are încă asupra cui să-și tansfere opțiunile. Cu atât mai mult cu cât în partid lucrurile sunt departe de a se fi clarificat. 'Curățenia morală' pe care o promitea Ion Iliescu, la vremea când era chemat să revină în fruntea partidului, n-a fost făcută - câtă a fost - de noua echipă de conducere - mai ales că în ea își făcuseră loc, confortabil, câțiva dintre cei care trebuiau 'curățați' - ci de Parchet și DNA, prin acțiunile împotriva acestora. Locul unui Năstase sau al unui DIP nu au putut fi luate de persoane de la care să se aștepte vreo revigorare de ansamblu, înlocuitorii având prin datul lor, capacități și răspunderi limitate. Echipa de 'tineri lupi' pe care încearcă să și-o formeze Geoană nu are nici susținere din 'teritoriu' și nici experiența activistă necesară. În plus, continuă să se ciocnească teoriile referitoare la 'arta' conducerii, păstrate la foc mic de către năbădăiosul 'grup de la Cluj', cel care în afară de teorii nu a prea dat modele de acțiune practică. Apropierea lui aprilie 2007, data următorului Congres, când va expira și mandatul actualei conduceri îl forțează pe Geoană să caute soluții pentru a nu pierde teren. Una dintre acestea ar fi modificarea statutară prin care președintele ales să-și poată forma singur echipa de conducere, fără a mai accepta ceea ce i se livrează de către Congres. Acesta este și punctul în care, probabil, Geoană dorește un sprijin consistent din partea lui Ion Iliescu. Evident că, îngrijorat cum este de soarta partidului și neavând pentru moment alternative, acesta s-ar putea hotărî să i-l acorde. În mod sigur nu o va face fără condiții. Cine se frige cu 'ciorba' unui congres ca cel din aprilie 2005 va sufla, din răsputeri, câte zile va mai avea, în orice cană de iaurt care i se pune în față. Condițiile lui Iliescu vor ține tot de oameni. De oamenii 'lui'. Cât de compatibili vor fi aceștia cu cei ai lui Geoană? Aici se află răspunsul multora dintre problemele pe care le are de înfruntat un partid care a fost mare și dorește din răsputeri să revină la condiția care l-a consacrat.
Titlu: Candidatul “manciurian”
Nr Editie: 1813 Data: sâmbătă 16 septembrie 2006
Este atat de mare supararea liberalilor pe presedintele Basescu, incat prin vocea lui Crin Antonescu - altminteri un "fan" al acestuia - au facut cunoscut natiunii ca la viitoarele alegeri prezidentiale vor arunca in batalie un contracandidat. Cu alte cuvinte, liberalii ii vor retrage sprijinul politic celui care, prin victoria sa neasteptata in competitia prezidentiala, i-a impus, practic, in exercitiul guvernarii. Un exercitiu pentru care nu s-au dovedit doar nepregatiti...Alianta D.A. a fost "trucul" prin care, din doua partide de 8-10%, s-a obtinut un bloc de peste 40! A repetat, intr-un fel, experimentul Conventiei Democrate care, la alegerile din 1996, a adunat "algebric" procentele maruntite ale celor vreo 8 componenti ai acesteia. In ciuda diferentelor marcate de doctrina si de viziuni, cele doua partide au putut coexista, pe parcursul companiilor, datorita deciziei celor doi lideri - Stolojan si Basescu - care au avut capacitatea de a trece peste orgolii si a accepta o formula care daca nu ii aducea la putere, macar ii salva de la o disolutie ce parea iminenta sub tavalugul pesedist. Dupa retragerea - pana azi inexplicabila - a lui Stolojan, Basescu a fost motorul care a tras dupa el intreaga constructie, gratie atu-urilor sale populiste, cu care umplea locul lasat de Iliescu. Specializat in victorii pe "ultimii metri", el si-a adjudecat presedintia, pozitie din care a gasit formula prin care sa nu-l desemneze pe Nastase pentru formarea guvernului, desi partidul acestuia obtinuse un scor prin care, alaturi de PUR, putea sa pretinda acest lucru. Tariceanu este, asadar, produsul lui Basescu si orice alte rationamente n-au o baza credibila. Ca Basescu si-a imaginat ca acesta va actiona la comanda sa, putand sa-l manuiasca dupa cum va dori - este si asta o alta problema. Cert este ca ceea ce era aproape firesc sa se intample - alianta fiind conjucturala, electorala - s-a intamplat, iar drumurile celor doua formatiuni sunt tot mai separate. Aproape logic, PNL poate, deci, sa se gandeasca la un candidat propriu. Dar ca aceasta solutie sa aiba succes este extrem de improbabil. Popularitatea lui Basescu va continua sa reziste atata timp cat se delimiteaza de actiunile - si de esecurile guvernului, el avand sanse reale sa recastige, in 2009, prezidentialele chiar si in calitate de candidat independent, sustinut de PD. Basescu este, deci, un candidat real. Cine va accepta rolul de "candidat manciurian" al liberalilor? Premierul manciurian?
Titlu: Scrisoarea matusii Natalia
Nr Editie: 1813 Data: vineri 15 septembrie 2006
Ne-a scris matusa Natalia. Pentru generatia sa posta si scrisul de mana continua sa ramana mijlocul esential de comunicare. Scrisoarea ei este, ca de obicei, de o simplitate tulburatoare, in ea se spune tot ce este de spus direct, fara inflorituri si fara cuvinte de prisos...“Imi scrie L. ca la voi aveti calduri, da’ poate acum s-o mai fi schimbat. La noi e racoare si a plouat tare doua zile. S-a dus vara, cu caldurile ce le-am avut si noi, dar noi am avut macar aiercondisinu, e bani multi cu electrica, da’ ce sa facem, acusa incepe frigul si or sa fie mai multi bani pentru caldura, s-a scumpit gazu’ mult, si la masini si in case, si toate... de mine, ce sa va scriu, o duc si eu tot mai greu, se simte anii, imi fac ce pot, fetele ma duc la doctor la doua sau trei luni, maine ma duc la analize de diabet si la banca, sa platesc bilurile si sa iau bani pentru ce am nevoie, sa platesc acoperisul, medicamentele s-au scumpit mult, asigurarea o platesc acum 194 la luna, pana anul trecut plateam 200 la an, toate s-au scumpit, si asigurarea la casa, si impozite... Dragii mei, va las cu bine si multa sanatate de la noi si bunul Dumnezeu...”V-ati dat, probabil, seama, ca matusa Natalia scrie nu din Banatul pe care l-a parasit in urma cu multi ani, ci tocmai de pe cealalta parte a oceanului, unde si-a cautat, alaturi de multi alti romani, o viata mai buna si mai libera, poate. Impreuna cu sotul sau, unchiul Gheorghe (Dumnezeu sa-l odihneasca!), s-a stabilit cu o jumatate de secol in urma intr-un orasel de langa Chicago, unde el gasise de lucru la o otelarie. Si-au cumparat, pe credit, o casuta din lemn, din acelea americane, pe care au platit-o si din leafa si din pensie pana li s-a urat. Copiii le-au plecat la rostul lor, el s-a sfarsit din viata acum vreo doua decenii si de atunci matusa traieste singura, incercand sa gospodareasca, cum poate, pensia care se face tot mai mica in fata “bilurilor” tot mai mari. In America sau in Romania, viata batranilor este, in linii mari, aceeasi. Niciunde nu le ajung banii, pretutindeni gazul si curentul se scumpesc, medicamentele inghit lacome putinele economii, iar casa, atinsa si ea de batranete, are mereu nevoie de reparatii. Pentru varstnicii oricarei societati, aceia care au muncit din greu pentru a avea o bruma de siguranta in amurgul vietii, existenta este, pretutindeni, plina de griji si de lipsuri. Si de teama, aproape bolnavicioasa fata de ziua de maine, pe care nimic si niciodata nu o prevesteste a fi mai buna pentru ei. Nici in America si nici in Romania
Titlu: Dacă descentralizare nu e, geaba desconspirare
Nr Editie: 1805 Data: sâmbătă 02 septembrie 2006
Într-o formă cu mult mai bună și cu un autocontrol superior celui din seara de joi, când intrase în legătură directă, prin telefon, cu realizatorii unui talk-show în care era tocat mărunt pe clasica temă a dosarului său de Securitate, Traian Băsescu a apărut vineri la Școala de Vară a Tineretului Democrat de la Costinești îmbrăcat în clasicul său tricou marinăresc. Le-a mulțumit gazdelor, neuitând să precizeze că a fost singura școală de vară la care a fost invitat și că, de-ar fi fost chemat s-ar fi dus și la altele (rumoare în sală) și propunându-și să abordeze două teme: desconspirarea (probabil că Academia va trebui să facă corectura necesară în Dicționar, frecvența utilizării acestei forme, la nivel înalt, impunând-o în contra 'regulamentului' în vigoare) și descentralizarea. Dacă la prima temă n-a făcut decât să repete ceea ce a devenit deja loc comun, prin prisma viziunii sale asupra problemei, mult mai interesantă mi s-a părut cea de-a doua. Dacă m-aș păstra în cadrul simplist al relațiilor președinte-premier, aș putea spune că este vorba despre un nou atac la adresa partenerului de Alianță, premierul Tăriceanu, sub a cărui înțeleaptă guvernare s-a produs cea mai dură descentralizare: 22 de secretari de stat mai puțin! E ridicol! - a izbucnit președintele, arătând că, practic, lucrurile au rămas la nivelul la care se aflau pe vremea lui Ceaușescu. 'Funcționarii servesc ministerele, nu pe cetățean!' - a clamat președintele în aplauzele asistenței, în care se aflau și doi reprezentanți democrați ai guvernului - miniștrii Blaga și Barbu. Demonstrația lui Băsescu a fost suficient de sugestivă: toate direcțiile așa-zis 'descentralizate' de la județe - fie că e vorba de învățământ, agricultură, mediu, sănătate - sunt rupte de realitatea locului, ele răspunzând doar la comenzile ministerelor. Marele balast birocratic aici se află - la nivelul administrației centrale, unde ponderea miniștrilor este dată de numărul de amploaiați din subordine! De aceea, în teritoriu acțiunea acestora continuă să fie complet ruptă de realitate. Băsescu spune că a cerut în repetate rânduri Guvernului să taie acest nod gordian, dar că nu s-a făcut nimic, din teama ca Executivul să nu-și diminueze rolul și să se lipsească de posibilitatea de a-și plasa clientela politică în funcțiile de conducere. Predicile prezidențiale au fost însă în deșert, atâta timp cât 'grupurile de interese' își văd înainte de treabă. Și, de aici, concluzia: lucrurile nu se vor îndrepta decât în momentul în care clasa politică va opta limpede către republica parlamentară și cea prezidențială. Cu, evident, avantajele celei de-a doua formule...
Titlu: Deconspirarea corupției
Nr Editie: 1805 Data: luni 04 septembrie 2006
Cufundați până la gât în dosariadă și în șiroaiele de mizerii care se scurg din opera fundamentală a Securității, aproape că uitasem de corupție și de lupta grea pe care o aveam de dus cu aceasta. Ba, mi s-a părut chiar că dosariada a reprezentat armistițiul necesar ca luptătorii să-și refacă puterile și să se ia din nou la trântă. Noroc că de la Iași am primit semnalul necesar trezirii la realitate: acolo, "prefectul anului", cel mai tânăr, cel mai activ, cel mai... liberal, s-a dovedit a nu fi altceva decât un șpăgar ordinar. Din categoria celor care se perindă aproape fără întrerupere, în funcțiile-cheie ale administrației, de 16 ani încoace.Tânărul și promițătorul reprezentant al Guvernului în teritoriu n-a făcut altceva decât ce făceau și predecesorii săi, și ce vor face, probabil, și cei ce-l vor urma: și-a făcut parte din împărțirea beneficiilor ce decurg din trecătoarea deținere a puterii. A retrocedat lui X nu știu câte hectare de teren? De ce să nu-și oprească și lui o părticică? Cât de limpede e cazul, urmează să stabilească justiția. Dar este limpede că nu ieșea fum de unde nu se face foc. Pentru adepții teoriei conspirației, la Iași nu s-a întâmplat altceva decât o reglare de conturi între cele două partide-aliate: au umflat procurorii un primar democrat, nu demult? Era rândul unui prefect liberal. Scor egal! Teamă ne este că lucrurile nu stau deloc așa. Dacă este o competiție, aceasta nu e între partide, care să dea în gât mai mulți reprezentanți lacomi și fără scrupule ai părții alianței. Este o competiție generalizată, pe un model generalizat, între deținătorii de putere în zonele cele mai sensibile ale administrației - nu doar retrocedări, ci toată gama de aprobări insuficient reglementate și rămase la mâna și bunăvoința unor oameni dotați cu toate slăbiciunile omenești. Aparent, reținerea prefectului de Iași ar trebui să reprezinte un succes al luptei anticorupție care, iată, nu se împiedică doar de micii funcționari. În realitate, cazul dezvăluie proporțiile de aisberg ale fenomenului corupției din administrația publică, unde eventualele "deconspirări" nu sunt rezultatul investigațiilor autorităților, ci al neconcordanțelor intervenite între părți, mai ales atunci când cel care oferă mită nu este mulțumit de calitatea prestației celui care o primește. Este simplu să ne imaginăm câte astfel de tranzacții se derulează ca unse, spre deplina sau parțiala satisfacție a părților. Nu vreau să cad în păcatul generalizărilor pripite și să-i jignesc pe acei funcționari publici sau reprezentanți ai autorităților care mai au și decență și probitate. Mi-e teamă însă că pentru aceștia mediul este extrem de toxic și că, de regulă, nu reușesc să facă prea mulți purici printre "profesioniști"...
Titlu: Armistițiul neghiobiei cu neimplicarea
Nr Editie: 1806 Data: marți 05 septembrie 2006
La fel ca și Tăriceanu, Geoană învață din mers să încaseze. Să ai stomacul tare și bărbia solidă devine una dintre condițiile fundamentale pentru a rezista în politica de vârf. Considerat o simplă marionetă a lui Traian Băsescu (inclusiv de către acesta), premierul a primit lovituri în serie până când a constatat, oarecum surprinzător, că poate să răspundă. Din momentul acela meciul la vârf s-a echilibrat, cu un sensibil avantaj pentru cel care deține pârghiile executive, în pofida reprezentativității unui președinte cu mănuși constituționale prea grele pentru a-i permite să-și țină garda sus. Câștigător neașteptat al unui scrutin programat pentru un candidat unic, Mircea Geoană a parcurs și el toate treptele neîncrederii și ostilității vechii gărzi, înlăturate prin puciul din 2005 de la comanda organizatorică. I s-a pus la îndoială și legitimitatea și capacitatea de a controla o mașinărie complicată și tot mai ineficientă. În disputa dintre cele două tabere istorice - cea a lui Iliescu și cea a lui Năstase - el a ieșit învingător fără o echipă proprie. Încercările de a o construi și impune s-au lovit de nenumărate piedici și nici la ora aceasta Geoană n-ar putea să afirme că are un staff și o strategie proprie. Marea lui performanță rămâne însă aceea de a se fi mișcat în așa fel încât să nu dea naștere la o confruntare decisivă cu Ion Iliescu. A răspuns prudent la provocările acestuia, dar nu a avut nici forța și nici interesul de a-l elimina, din punct de vedere organizatoric.Păstrarea fostului președinte la cârma grupului parlamentar din Senat în ciuda tot mai numeroaselor voci care-l acuză pe acesta de ineficiență și de neimplicare, reprezintă o decizie corectă. PSD nu-și poate permite, nici acum și nici în viitorul apropiat, cu sau fără alegeri anticipate, să piardă sprijinul electoratului personal al lui Ion Iliescu. Fără acesta, probabil că PSD-ul s-ar zbate acum prin zona pragului electoral. La rândul său, cu toate 'neghiobiile' pe care e nevoit să le asculte, iar apoi să le dezmintă, Iliescu nu-și poate permite nici el să iasă din jocul politic 'autorizat', garantat de apartenența la o forță politică. Nu este - încă - vremea liderilor singuratici, capabili să producă seisme politice prin ei înșiși. Și nici a liderilor fără o 'patalama' care să le confere un statut social și politic pe care altminteri nimeni n-ar fi dispus să-l recunoască. Așa încât 'armistițiul' de luni, în care nici Iliescu n-a mai ridicat problema neghiobiilor și nici Geoană pe cea a neimplicării rămâne ca o mică victorie personală a ambilor asupra propriilor orgolii. Și un colac de salvare pentru un partid care reușește cu greu să-și revină din degringolada produsă de dispariția unui lideriat de tip autoritar, cu cel practicat de... Apropo, cum îl cheamă pe băiatul acela arogant, care era, la un moment dat, și premier, și președinte de partid, și candidat la președinție?
Titlu: Profețiile despre trecut
Nr Editie: 1807 Data: miercuri 06 septembrie 2006
Silviu Brucan se află pe patul de spital și este ținut în viață cu ajutorul aparatelor. Operația sa - extrem de dificilă - a reușit, dar supraviețuirea pacienților în asemenea cazuri este problematică, spun medicii. Nu este momentul, însă, să i se dedice necroloage 'profetului din Dămăroaia' și nădăjduiesc din toată inima că mai are cuvinte de spus în descifrarea realității politice pe care o disecă cu consecvență de atâta amar de vreme. Practic necunoscut în momentul Revoluției - puțini își mai aminteau de rolul jucat de el ca redactor șef al Scânteii sau ca ambasador al lui Dej în America - Brucan a devenit, aproape instantaneu, una dintre vedetele televiziunii libere. Un prieten englez îmi spunea atunci că, deși nu înțelegea nici o boabă din ce spunea acesta nu-și putea desprinde ochii de pe televizor, fascinat de expresivitatea vorbitorului. El a deschis era vorbirii directe, fără figuri de stil, iar afirmația sa cum că românii vor avea nevoie de cel puțin 20 de ani pentru a învăța lecția democrației i-a ridicat în cap, practic, o țară întreagă, revoltată și incapabilă să înțeleagă sensul spuselor 'profesorului' - titlu pe care l-a adoptat cu nonșalanță. Actor important pe scena deciziilor luate de FSN, Brucan a fost împins, încet, într-o parte și lăsat să se ocupe de ce știa mai bine: de analize și prognoze. Le-a făcut cu regularitate pe postul național de televiziune până când, sătui de invocarea 'capetelor' care trebuiau să cadă, liderii politici ai momentului i-au făcut vânt. I-am oferit atunci dlui Brucan o rubrică săptămânală pe prima pagină a ziarului 'Libertatea' pe care a ținut-o cu temeinicie și aplomb până când noii patroni elvețieni ai gazetei au decis să se apropie de publicul-cititor în maniera lor proprie: fără Brucani și alte chestiuni din astea. Profesorul n-a rămas șomer și a primit oferta postului PRO TV unde a susținut una dintre cele mai longegive rubrici din media românească, urmărită cu atenție constantă, chiar dacă el nu mai făcea demult parte din elita cu acces la secretele politicii. Îi era suficient spiritul de observație. Silviu Brucan este și va rămâne prototipul personajului complex, a intelectualului activ, capabil să defileze sub drapele diverse, de fiecare dată reușind să-și argumenteze demersul, și de fiecare dată reușind să-și recunoască și să-și explice erorile. Comunist militant, proletcultist, disident al național-socialismului, promotor al tranziției și al Reformei, el a reușit să fie mereu interesant, citibil și citabil, fără ca pentru aceasta să fie nevoit să recurgă la arsenalul care face astăzi voga 'personalităților': vulgaritate, obrăznicie, nesimțire sau indolență. Silviu Brucan ne rămâne dator cu cel puțin 4 dintre cei 20 de ani pe care i-a prosorocit, la sfârșitul cărora va fi cel mai în măsură să ne explice, din nou, cum și de ce a greșit. Dacă nu cumva, de data asta chiar a avut dreptate...
Titlu: Disidența de partid
Nr Editie: 1808 Data: joi 07 septembrie 2006
Mare zarvă mare, odată cu excluderea din partid a doamnei Muscă și a domnului Ghișe, pentru vina de a fi transmis corespondențe sub pseudonim la Securitate, și cu detronarea de pe funcțiile deținute în parlament a doamnei Turcan și a domnului Boureanu. Tuspatru susțin, mai sus sau mai puțin tare, că sunt victime ale represiunii declanșate de talibanii din partid împotriva celor care manifestă delict de opinie. Chestiunea e valabilă pentru ceilalți trei, dl Ghișe fiind un soldat disciplinat al partidului până în momentul în care i s-a arătat poarta cazărmii liberale. Și doamna Muscă, și dl Boureanu și doamna Turcan au oarece probleme cu conducerea actuală de partid. Doamna Muscă a fost, poate cea mai vehementă și mai elocventă, însoțindu-și rezervele și de o demisie semnificativă din funcția pe care o deținea în guvern, în semn de protest față de faptul că șeful său nu demisionase, la rândul său, când promisese, pentru a face loc celui dorit de Cotroceni. Din tabăra aceluiași outsider fac parte și domnii Boureanu, dar mai ales doamna Turcan, care i-a fost secretară - purtătoare de geantă dlui Stolojan. Aceștia au, deci, o problemă comună: nu-l văd (bine) pe Tăriceanu în funcția pe care o are și pe care o consideră mai potrivită pentru fostul lor președinte! E dreptul lor și nimeni nu poate băga mâna în foc că n-au dreptate. Pe acest motiv ei au devenit, cum se spune, disidenți, criticând deschis și des conducerea și stările de lucruri din partid, a căror îndreptare o văd posibilă doar prin intervenția divină a dlui Stolojan. Datorită repetatelor poziții de acest gen au fost sancționați. Au devenit victime ale represiunii de partid. Ai noului talibanism liberal, care a declanșat cu acest prilej 'jihadul' - cum inspirat a zis dl Ghișe. Pe vremea lui Ceaușescu, disidența avea un sens. Eram cu toții prizonierii unui sistem. Nu puteam face altceva decât să protestăm. Unii - nu prea mulți - au și făcut-o, după putință, și și-au binemeritat calitatea de oponenți ai unui regim pe care însăși istoria l-a condamnat. Care este noima disidenței într-o societate democratică și în interiorul unor structuri deschise, care nu pot aplica pedepse sau sancțiuni care să contravină libertăților fundamentale ale individului? Când nu-ți place ce se întâmplă într-un loc și ești în minoritate nu ai decât să te retragi. Și să te îndrepți spre formațiuni mai conforme cu viziunile tale, dacă există. Însă opoziția asta de dragul opoziției mi se pare o aiureală. Disidența de partid nu reprezintă altceva decât o formă facilă de a căuta notorietate pentru ce nu ai. Nu-ți plac ochii lui Tăriceanu și chelia lui Olteanu - n-ai decât să pleci ca să nu le mai vezi și să regreți faptul că pe ceilalți, majoritatea, acest lucru nu-i deranjează și, ca atare, nu sunt dispuși să ți se alăture pentru a încerca să schimbe lucrurile. Dar cu asta, basta!
Titlu: Politica - un meci de fotbal?
Nr Editie: 1809 Data: vineri 08 septembrie 2006
Lumea s-a obisnuit sa priveasca spectacolul politic ca pe unul de fotbal. Partidele sunt cluburile, Parlamentul e Federatia, serviciile secrete sunt comisiile de arbitraj si de disciplina, iar Guvernul un soi de L.P.F. Asta ca sa fac niste comparatii la nimereala. Rolul campionatului il joaca sondajele de opinie, din care aflam cam care ar fi configuratia clasamentului daca confruntarile ar fi pe puncte. Fac valva mare, ca-n fotbal, transferurile unor politicieni de la un partid-club la altul, eliminarile din teren si blaturile de la votul unor legi in Parlament.Intre ciclurile electorale - care ar putea fi asemuite cu o finala de campionat - cota politicienilor si a partidelor este extrem de relativa. Sondajele pot sa dea cel mult semnalul unor tendinte, dar nicidecum al ponderii reale a protagonistilor. Cu toate acestea, miscarile de personal - de care abunda momentul actual - sunt cantarite si analizate de parca ar fi vorba de echipe aflate in confruntari directe. Recentele demisii din PSD ale lui Dan Ioan Popescu si Rodica Stanoiu, precum si suspendarea prelungita a lui Adrian Nastase sunt vazute de fani ca si cum Steaua ar trebui sa joace de acum inainte fara Dica, Nicolita si nu mai stiu care dintre titularii formatiunii lui Gigi Becali. La PNL, excluderea Monei Musca si a lui Ghise, precum si scoaterea din teren a lui Turcan si Boureanu sunt comparabile cu decimarea "cainilor" din Stefan cel Mare taman in preajma unui derby. Este o viziune, bineinteles, simplista. Partidele nu sunt echipe de fotbal. Ele reprezinta o entitate relativa, care poate sa piarda sau sa castige prin concurenta celor mai neasteptati factori. In politica nu exista oameni de neinlocuit – au dovedit-o ciclurile electorale de pana acum. Nici macar o vedeta de talia lui Ion Iliescu, pusa pe lista de "transferuri" in cel mai nepotrivit moment nu reuseste sa trimita echipa in categoria inferioara atata timp cat exista un nucleu dur de suporteri gata sa voteze oricand si oricum partidul care cred ca ii reprezinta. Politicienii care cred ca vor influenta "scorurile" generale prin simpla lor prezenta sau absenta se insala. Se insala si acei sefi de partide care cred ca adunand jucatori cu constiinta disponibila de prin toate partidele isi construiesc automat armura electorala care sa-i puna la adapost de surprizele pragului. De fiecare data vine momentul adevarului, scrutinul electoral, cand feluritele piruete si driblinguri raman uitate si cand conteaza doar omogenitatea si sentimentul increderii in victorie.
Titlu: Diversiunea lui Voiculescu
Nr Editie: 1810 Data: sâmbătă 09 septembrie 2006
"Există o îngrijorare vizibilă față de faptul că odată cu intrarea în Uniunea Europeană, contribuția României în primul an va fi de 1,5 miliarde de euro, în timp ce fondurile pe care urmează să le primim nu vor depăși jumătatea acestei sume"; "Se vorbește mult despre costurile integrării. Sunt foarte puțini însă cei care se întreabă care ar fi costurile neintegrării, cât de mult ar greva o astfel de eventualitate asupra economiei și condiției țării"; "Nu înțeleg de ce nu am putut să ne gestionăm singuri resursa petrolieră"; "Lohn-ul a fost o mare păcăleală pentru România: în timp ce beneficiul întreprinzătorilor noștri oscila între 10 și 20 la sută, profitul net al celor care ne dădeau de lucru se putea ridica până la 300 la sută!"; "Să nu uităm că 85 la sută din comerțul românesc actual se face fără bariere vamale. Gândiți-vă ce se va întâmpla după integrare, și care va fi impactul asupra producătorilor români după integrare, când și ultimele bariere vor cădea"; "Suntem penultima țară din Europa în ceea ce privește numărul de absolvenți de învățământ superior la numărul de locuitori".      Sunt fragmente și replici din intervențiile participanților la simpozionul științific "Nevoia de competivitate a României în perspectiva integrării europene", organizat de Catedra de Relații Economice Internaționale de la ASE. Promotorul simpozionului, prof. univ. Dan Voiculescu, este autorul a două lucrări științifice pe această temă: "Competiția și competivitatea" și "Competivitatea", apărute în Editura Economică, în 2000 și 2001. În preambulul discuțiilor, autorul s-a referit la teoria harvardiană a negocierii și la necesitatea ca, într-o societate dominată de globalizare, "Tortul" afacerilor să fie atât de mare încât să-și poată tăia fiecare câte o felie, în loc ca el să fie "confiscat" de cei care au în mână cuțitul. În această perspectivă, Voiculescu a evocat zonele în care crede că România ar putea deveni competitivă: țărănimea - bineînțeles, una educată și profesionalizată, resursele naturale - câte au mai rămas și învățământul superior - unde "exportul" se face, deocamdată pe gratis. Vorbitorii au dezvoltat la rândul lor aceste teme, relevând marea responsabilitate a factorului politic, cel care are datoria să pună în operă acest tip de gândire pragmatică. Surprinzător sau nu, din sală au lipsit tocmai politicienii, cu excepția lui Dan Voiculescu. Despre care, reporterul mai puțin avizat s-ar putea întreba, în stilul gândirii comune: ce interes a avut să organizeze o astfel de manifestare? Ce a urmărit aducând în aula ASE o echipă de specialiști remarcabili să analizeze temeinic și să ofere soluții pentru probleme care, deocamdată cel puțin, pe politicieni nu par să-i intereseze? Probabil că însăși ideea că "competivitatea este o problemă vitală a României", devine o diversiune - într-o perioadă în care anormalitatea a devenit standard, iar lipsa de competență și competitivitate, o regulă.
Titlu: Micul Titulescu si Liga (ratata) a Natiunii
Nr Editie: 1811 Data: luni 11 septembrie 2006
Scoala de vara a tineretului social-democrat ar fi putut sa ramana in analele post-decembriste ca unul din rarele momente de normalitate din evolutia clasei politice in democratie. Sub bagheta “micului Titulescu”’, ajuns intre timp la o maturitate care l-a propulsat in prima linie a noii conduceri a partidului, evenimentul s-a abatut de la canonul clasic, ilustrat de altfel prin modul in care s-au desfasurat precedentele actiuni ale acestui an: la Vatra Dornei, liberalii s-au adunat si au discutat intre ei, concentrandu-si tirurile critice asupra principalului aliat din exercitiul guvernarii. Democratii, la randul lor, s-au intalnit intre ei, multumiti de faptul ca l-au avut ca oaspete pe insusi presedintele tarii care, invitat fiind, n-a putut sa-i refuze. Prea putin sensibil la chestiuni de eticheta si de echidistanta, precum predecesorul sau, Basescu a profitat din plin de aceasta prezenta pentru a-si continua polemicile curente. Ceea ce parea la inceput o gluma buna - intrebarea ce i s-a adresat daca se va duce si la alte scoli - a devenit realitate: Ponta a profitat si n-a intarziat sa-i adreseze invitatia de a veni in “barlogul” principalilor sai adversari politici - scoala de vara a tineretului social-democrat. Ceea ce s-a si intamplat. Cu dezinvoltura deja binecunoscuta, Basescu a aterizat la dezbaterile social-democrate pe un teren pregatit cu grija chiar de catre seful partidului, Mircea Geoana, care i-a invitat pe participanti sa-l trateze cu respectul cuvenit unui presedinte. O invitatie superflua in conditii normale, numai ca in politica romaneasca anormalitatea a devenit regula, iar lipsa de tact si politete o expresie a combativitatii. Asistenta a luat atat de in serios sugestiile incat intalnirea a devenit aproape neinteresanta. Basescu a repetat ideile pe care le-a expus si la Costinesti, a renuntat la atacuri si, in compensatie, a primit o serie intreaga de cadouri care de care mai haioase, ceea ce a transformat dezbaterea intr-o sueta de cenaclu. Aceasta prima "victorie" i-a stimulat pe organizatori, care in ziua urmatoare au adus in fata cunoscutilor invitati de marca de la mai toate partidele. Cu o exceptie: PD! Practic, prin aceasta reuniune s-a realizat, partial, demersul conservator de "izolare" a democratilor. Este, de fapt, si cea mai importanta nereusita a acestui model care, cum spuneam, era cat pe ce sa reprezinte un moment unic de normalitate si civilitate politica. Acel punct din care oamenii politici pot dovedi ca, chiar daca au interese si programe diferite, se pot intalni informal si discuta cu degajare despre problemele care ne privesc pe toti si care reprezinta, practic, obiectul central al politicii: o mai buna guvernare, stimulata de o opozitie activa si competenta care este capabila sa inlocuiasca atacul la persoana cu replica la idee. Micul Titulescu era, deci, cat pe ce sa calce pe urmele modelului sau (nu e vorba de Adrian Nastase) in realizarea unei replici peste timp a forului de discutie si buna intelegere care s-a dorit a fi Liga Natiunilor. N-a fost sa fie.
Titlu: Costurile dezintegrarii autoritatii
Nr Editie: 1812 Data: marți 12 septembrie 2006
Pana in 1989, serviciul de Circulatie al Militiei indeplinea o dubla functie: pe de o parte, cei care lucrau acolo se dadeau de ceasul mortii sa evite de a avea in responsabilitate prea multe evenimente rutiere, pentru ca asta era criteriul dupa care erau judecati, avansati sau retrogradati. Chiar daca accidentul in sine reprezinta o fatalitate, exista in mod cert diverse grade de raspundere ce revin unor factori obiectivi. Pe baza acestora, militia facea eforturi notabile de a “educa” (oricat de neplacut suna termenul) participantii la trafic, incepand cu lectiile de civilizatie rutiera din scoli si terminand cu sedintele duminicale de prelucrare la care erau chemati cei care calcau pe bec. Cea de-a doua sarcina la care trebuia sa raspunda militia-circulatie era aceea de a-i descuraja pe automobilisti sa circule prea mult si sa incurce coloanele oficiale si siguranta fiilor poporului. Militienii de la circulatie erau obligati sa intreprinda abuzuri in chestiuni care nu mai aveau nici o legatura cu siguranta circulatiei si este de acum notoriu faptul ca una dintre presiunile constante care se exercitau asupra populatiei viza tocmai putina libertate de care se mai bucura pe atunci: aceea de a se misca, cat de cat, fara constrangeri. Circulatia alternativa, cotele de benzina, interdictiile pe timp de iarna au fost doar cateva dintre sicanele nationale pe care politicul le exercita prin intermediul militiei.Nu este de mirare ca dupa revolutie, noua institutie a re-simtit acut ereditatea aceasta nefericita, autoritatea sa dimi-nuandu-se considerabil pana la, de multe ori, a fi ignorata. Consecinta acestei libertati: cresterea spectaculoasa a costurilor sociale a unei circulatii tot mai haotice si tot mai putin supusa vreunei autoritati. Numarul mortilor si ranitilor a explodat pur si simplu, alimentat, pe de alta parte, de lipsa de experienta in manuirea unor masini din ce in ce mai puternice. Absenta regulilor si a criteriilor a dus la constituirea unei veritabile paturi de super-participanti la trafic, pentru care soseaua a devenit proprietate privata, iar reglementarile au ramas valabile doar pentru fraierii cu Dacii. Din recuzita politiei rutiere a disparut aproape definitiv factorul educativ. Nu mai exista manuale, nu mai exista obligativitatea colaborarii cu inspectoratele scolare, nu mai exista preocupare pentru prevenire. In aceste conditii, nu este de mirare ca circulatia face tot mai multe victime si ca tragediile rutiere se tin lant la inalte cote de eficienta mortala. Toate acestea costa: nu doar vieti, ci si multi bani, pe care societatea ii plateste, tribut inutil pe altarul haosului si a lipsei de autoritate.Accidentele din ultima saptamana reprezinta, poate, cel mai grav avertisment ca mergem pe un drum prost si intr-o directie gresita.
Titlu: Prima pagină
Nr Editie: 1813 Data: miercuri 13 septembrie 2006
Zilele trecute, canalul național de televiziune a difuzat un film de referință: 'Prima pagină'. Cu Jack Lemmon și Walther Mathau, doi monștri sacri ai comediei americane. Filmul a fost făcut după o piesă de mare succes și este inspirată din realitățile suculente ale Americii deceniilor trei-patru din secolul trecut. Personajele principale sunt, generic, presa și politica, așa cum se manifestau ele curent într-un mare oraș. Pentru mulți dintre cei care l-au văzut - sau l-au revăzut - a fost un exercițiu șocant. Filmul a rulat și pe marile ecrane, prin anii '80. Era, ca multe altele, un produs exotic, despre o lume exotică, iar propaganda de partid care l-a cenzurat a văzut în el un excelent model de descompunere a societății burgheze, care-și etala din plin tarele. Bref: într-un oraș mare are loc un incident. Un militant marxist împușcă din greșeală un polițist. Este arestat, judecat și urmează să fie spânzurat pentru ca administrația, aflată în prag de alegeri, să dea un exemplu de preocupare față de siguranța cetățeanului. În timpul unei reconstituiri, 'criminalul' ia pistolul șefului poliției și își înscenează o evadare pe care unul dintre jurnaliștii de faimă din oraș încearcă să o exploateze în folosul ziarului său și în detrimentul concurenței. Este ultimul său reportaj, pentru că în gară îl așteaptă iubita alături de care vrea să înceapă o nouă viață în alt oraș. Este despărțirea de o meserie rudimentară, care exploatează fără milă slăbiciunile sau neștiința oamenilor, care practică demagogia ieftină și care nu se dă în lături de la nici un șantaj. Această presă se luptă cu politicieni la fel de corupți, gata să facă orice mârșăvie pentru a-și menține privilegiile, gata să mintă și să fure pentru a fi realeși sau pentru a urca pe scara ierarhică. Aproape firesc, al treilea termen al întâmplărilor este poliția: o poliție incompetentă, abuzivă, dispusă la orice i-ar putea aduce avantaje sau privilegii. Este tabloul satiric, dus la extrem, al unei democrații necoapte, neconsolidate, care uzează de aparențe pentru a menține și perpetua controlul unei minorități vicioase asupra unei majorități ignorante. Am fost, spuneam, șocat, de similitudinile dintre această Americă a anilor '30 și România primului deceniu din noul secol. Aproape aceleași personaje și aceleași medii: politicieni puși pe căpătuială dar, mai ales, ziariști și ziare practicând aceleași formule și aceleași metode. Cu o singură diferență: ceea ce se întâmpla în urmă cu aproape trei sferturi de veac în America, este de actualitate astăzi în România. Ne aflăm la acel început de drum pe care ni l-a prezis cu brutalitate Silviu Brucam, neștiind poate, nici el, cât de multă dreptate avea și cât de copios avea să-l confirme evoluția democrației românești de tranziție. Nu știu cât a fost intenție și cât nimereală în programarea acestui film, dar cred că cu cât mai mulți dintre actorii primelor noastre scene - politicieni, jurnaliști, polițiști - l-ar fi urmărit, tot atâția s-ar fi putut vedea, cu jenă, ca într-o oglindă...
Titlu: Atanasiu: victimă a dictaturii băsesciene!
Nr Editie: 1813 Data: joi 14 septembrie 2006
N-am, nici acum, vreo îndoială legată de faptul că dl Atanasiu, ministrul proaspăt suspendat al Apărării, este cel mai slab și mai nepriceput dintre toți cei care au ocupat această funcție. Nu l-aș putea compara - exceptând faptul că celălalt era militar - decât cu Niculae Spiroiu, cel nimerit pe o asemenea funcție doar pentru că Stănculescu continua să inspire teamă, prin firea sa duplicitară, 'emanaților' Revoluției. Și care în afară de afacerea cu țigările Kent de contrabandă depozitate prin unități militare, despre care el habar n-avea, nu s-a remarcat prin nimic. Absolut nimic. Aproape la fel și dl Athanasiu: nimerit și el în funcție doar pentru că liberalii n-au avut ceva mai bun la îndemână atunci când s-a încropit guvernul forțat de Băsescu a arătat multă vreme ca și cum ar fi aterizat din lună pe un teren de instrucție. Nici cu de-ale armatei neavându-le, nici cu vreo limbă de circulație NATO nedescurcându-se, unica sa faptă de arme demnă a fi trecută pe răboj a fost căsătoria sa tomnatică cu secretara și festivitățile care au însoțit emoționantul moment biografic.Dar, cum orice om are dreptul la ora sa astrală, dl Atanasiu s-a salvat de nevoie: aflând liberalii prin iscoadele lor de la Cotroceni că Băsescu, populist cum e el, are de gând să lanseze tema retragerii din Irak, au zis că e momentul să-l radă luându-i-o înainte. Așa că, pe nepusă masă, au lansat bomba. Și pentru ca aceasta să nu-i explodeze cuiva în brațe tocmai Tăriceanului, i-au plasat-o proaspătului ginerică pe care l-au împins apoi în ringul CSAT, să se facă de râs că venise cu tema nepregătită și să-l trimită Băsescu acasă să-și aducă caietele. De aici înainte destinul ministrului s-a schimbat radical: a devenit omul unei idei - retragerea, pe care a susținut-o și când trebuie și când nu. Prinzând gust de ciorovăială a simțit că poate să-l calce și el pe bătături pe ditamai președintele și a ieșit la atac legându-se de consiliera acestuia. De aici, tot circul care a urmat: acuze, dezmințiri, sesizări, analize și, pac la răsboiu', trimiterea în judecată și suspendarea.Iată cum se poate face un erou din nimic! Cum se poate face dintr-un modest antreprenor, din Ardeal, un simbol al rezistenței liberale împotriva totalitarismului democrat al unui președinte populist! Prin suspendarea și, eventuala condamnare, dl Atanasiu se va înscrie - vrând-nevrând - în galeria marilor politicieni liberali postdecembriști. Ca primă victimă a dictaturii băsesciene asupra propriei alianțe! 
Titlu: Mania persecuției
Nr Editie: 1821 Data: sâmbătă 30 septembrie 2006
Ne-am format un reflex din a crede că fiecare nerealizare sau fiecare realizare însoțită de dificultăți din existența noastră istorică se datorează aproape exclusiv unor cauze de ordin exterior: dușmănie, competiție, invidie, subapreciere.Datorită acestor cauze noi, românii, trebuie să luptăm mai mult, să cheltuim mai multă energie și resurse decât alții în atingerea oricărui obiectiv. Unirea noastră ca națiune nu s-a putut realiza firesc, dintr-o dată. A fost nevoie de tertipuri care să înșele vigilența celor care nu doreau o Românie puternică pentru ca în locul a două principate slabe, și doar ingenioasa dublă desemnare a lui Cuza ne-a adus la liman. Marea Unire a fost posibilă abia dupa ce am încercat o pace separată cu nemții, pentru ca apoi, când aceștia au fost la strâmtoare, să întoarcem armele și să profităm de căderea aliaților săi. Aceeași întoarcere a armelor, cu conotații negative în morala istoriei, ne-a adus, in extremis, recuperarea Ardealului, dar și predarea definitivă a Basarabiei. Aproape întotdeauna am fost nevoiți să jucăm pe muchie de cuțit, să renunțăm la principii în favoarea altora și să obținem, până la urmă, ceva decât nimic.Pare un soi de blesteme, pe care evoluțiile de după 1990 n-au făcut decât să-l confirme. Ultimii iesiți de sub cizma dictaturii locale național-socialiste, ne-am dobândit libertatea prin cea mai sângeros de nepașnică dintre revoluțiile estului. Am pierdut rapid avantajul acestei victorii prin turbulențe care au însoțit mineriadele.Primul nostru obiectiv internațional - Consiliul Europei - ne-a solicitat eforturi incredibile, în fața ostilității și dezamăgirii cu care am fost tratați. Am pătruns într-un for de drept ultimii, și condiționați, monitorizați. Mult mai lesnicios a fost parcursul rușilor, pe care nu-i califică aproape nimic, în afară de statutul lor de mare putere. A urmat apoi competiția pentru NATO. Ne-am dat de ceasul morții să arătăm că geostrategic și tactic suntem flancul organizației, și că aceasta are mare nevoie de noi. S-a dovedit că avea mai multă nevoie de Ungaria și Cehia, care erau deja în mijlocul hărții și nu mai prezentau nici o importanță. Am mers la Madrid în ‘97 cu speranțe și ne-am întors acasă cu coada între picioare. Ne-am mulțumit, cuminți, cu asigurarea lui Clinton că suntem pe drumul cel bun. Drum pe care urma să mai mărșăluim mult și bine dacă contextul războiului din Iugoslavia n-ar fi forțat mâna organizației. Am sărbătorit la Praga, o victorie tardivă și practic lipsită de foloase, în contextul în care echilibrul de puteri în lume se află în continuă schimbare. Pentru ultimul dintre obiectivele noastre majore - integrarea europeana - am încercat să dăm impresia că muncim din răsputeri și că, deși plecasem la drumul tratativelor în primii șase, am fost “vărsați” pe drum la coada următorilor zece, fără temei. Amenințați de o aderare fără dată, ne-am concentrat pe forțarea uneia, care avea însă să ne aducă coșmarul presiunii timpului: în fața scepticismului general, doar noi mai continuăm să credem că 1 ianuarie 2007 rămâne un termen rezonabil. Am suportat bombardamentul clauzelor și monitorizărilor abia mai sperând în fundul sufletului că vom reuși. Reușim. Dar cu condiții. Condiții pe care le-am impus, practic, tot noi... Suferim de mania persecuției. Credem că lumea e împotriva noastră, pentru că suntem frumoși, deștepți și devreme acasă. Ne privim însă într-o oglindă strâmbă, care rearanjează defectele într-un mod estetic, dar fals. Dacă e să credem că cineva este împotriva noastră, atunci ar trebui să ne fie clar că nu putem avea dușmani mai mari decât noi înșine: decât lenea noastră, decât neseriozitatea noastră, decât superficialitatea noastră și decât credința prostească că îi putem înșela pe toți.