Punctul pe Y, iulie 2006

Titlu: Palatele își scot trupele la atac!
Nr Editie: 1765 Data: sâmbătă 01 iulie 2006
Într-un inedit 'dialog la distanță' (președintele la obedientul său TVR, iar premierul la primitorul Antena 3) primii oameni din stat și-au scos trupele la atac fiind practic pe punctul de a-și declara război total.Frăția portocalie a neașteptatului succes electoral s-a tranformat treptat, într-o veritabilă dușmănie, trecând prin fazele clasice ale tandreții, geloziei, neîncrederii, indiferenței și aminozității. Platforma lor politică a fost comună până la momentul în care au ieșit în evidență interesele tot mai divergente ale grupărilor pe care le reprezintă: cele 'de interese', ale premierului, în fața celor 'de partid' ale democraților fideli șefului statului. Motivele neînțelegerilor au fost variate, dar ele s-au subsumat celor două teme principale: alegerile anticipate și grupurile de interese de pe lângă Guvern. După câteva episoade acute - boicotul discursului prezidențial din Parlament sau competiția surdă pentru a se ajunge primul la Târlișua - a urmat această veritabilă bombă: decizia liberalilor de a solicita retragerea trupelor românești din Irak.Dacă în urmă cu câteva zile ministrul Apărării 'prevedea' proteste publice împotriva participării la ocupația Irakului, după aducerea în țară a rămășițelor pământești ale ultimului 'erou', pronosticul său s-a confirmat, surprinzător, în chiar 'centrul' partidului din care și el și premierul fac parte. Mai precis, gruparea de interese fidelă premierului - șef de partid, a luat, fără a se consulta cu colegii de Alianță, hotărăsc să ceară CSAT retragerea trupelor. Nu contează ce succes va avea această cerere sau dacă ea se va realiza. Contează că în acest fel PNL l-a atacat direct și fără vreun avertisment pe președinte, cel care prin poziția pe care o ocupă n-ar putea nici măcar să deschidă o asemenea discuție. Solicitarea este însă menită să producă un impact major în opinia publică, punând față în față patriotismul liberal și internaționalismul democrat.Desigur că participarea românească la ocupația Irakului nu este o cauză populară. Ea trebuie însă văzută și analizată prin prisma angajamentelor și intereselor românești în plan internațional. Din acest punct de vedere momentul nu este cel mai fericit. Și, măcar dacă lucrurile ar rămâne la nivelul ciorovăielilor dintre palate și nu s-ar transforma într-un război politic civil. Pentru că, deja, taberele se grupează și-și pregătesc armamentul și muniția, cu un avantaj moral de partea premierului. În fața regretului prezidențial de a-l fi numit în funcție, lui îi rămâne posibilitatea practic de a arunca în aer întreaga construcție politică. Și pe el însuși, odată cu aceasta.
Titlu: Listuța lui Stejărel
Nr Editie: 1774 Data: marți 18 iulie 2006
La fel precum fostul ministru de Externe, Adrian Severin, care într-un interviu a pomenit, în treacăt, despre cei doi sau trei politicieni și doi sau trei ziariști care fuseseră racolați de servicii de informații străine încă dinainte de '89 și care și-ar fi continuat misiunea și în perioada democratică, un domn pe nume Stejărel Olaru vine și el cu o listă secretă din care ar rezulta că nu mai puțin de vreo șapte jurnaliști de frunte, formatori de opinie democratică, s-ar fi aflat în solda fostei Securități. De unde știe tânărul domn Olaru chestia asta? A aflat-o chiar el, frunzărind dosarele de la CNSAS. Are, deci, și dânsul o listă. Dar, dacă pe Severin acea listă l-a costat până la urmă funcția, nu același lucru se va întâmpla cu dl Olariu, chiar dacă demersul său contravine flagrant atât funcției pe care o deține - aceea de consilier al primului-ministru Tăriceanu, dacă nu mă înșel - cât și regulilor care ar fi trebuit să le urmeze în calitatea de colaborator al CNSAS, fiindu-i interzis prin lege să dea relații în legătură cu datele în posesia cărora a intrat în această calitate. Dar CNSAS-ul a cam ajuns în postura de sat fără câini, nimic fiind mai simplu decât să se deconspire, fără autorizație, datele din arhive. Au făcut-o fără nici o jenă funcționarii care au alcătuit lista de informatori pe care ar fi figurat și premierul Tăriceanu, listă pe care au vrut - și chiar au reușit parțial - să i-o pună în cârca lui Corneliu Turianu, cel ales președinte fără voie de la stăpânire. Și pentru care același Stejărel Olaru (apariția sa pe lista consilierilor nu este cumva, tocmai o recompensă?) a sesizat Parchetul în legătură cu presupusa afirmație a lui Corneliu Turianu, substituindu-se celui care, de drept ar fi trebuit să facă o astfel de sesizare dacă s-ar fi simțit lezat. Să revenim însă la oile noastre. La Stejărelul nostru, adică. Ideea cu jurnaliștii-informatori nu e nouă. Ba e chiar veche. Primii au fost deconspirați chiar înainte de apariția CNSAS și erau vajnici luptători pentru democrație când li s-au publicat angajamentele 'patriotice'. Alții au rămas doar cu suspiciunile legate de fragmente biografice incerte. Darea lor în vileag ar fi un act de justiție morală. Cu o condiție: fiecare lucru la rândul său. Nu văd de ce ar trebui deconspirați cu prioritate jurnaliștii, când înaintea lor sunt de lămurit o droaie de parlamentari, miniștri, primari și alte categorii de persoane a căror activitate este legată direct de instituțiile statului. Ziariștii sunt - vorba președintelui CRP - privați. Îi asculți sau nu - dacă nu lucrează la mediile de stat. Îi cumperi sau nu. Mai mult de-atât nu prea ai ce face. O campanie la adresa breslei gazetărești în acest moment mi se pare o diversiune cel puțin dubioasă, menită să abată atenția de la cei cu adevărat responsabili de astfel de activități și care au tupeul ca, pe fondul unei atari eredități, să se bucure astăzi de respect și de privilegiile funcțiilor. Așa încât nu pot să privesc inițiativa acelei Civic Media decât cu suspiciunea pe care o merită o organizație care ea însăși are unele lucruri de lămurit prin biografia promotorilor săi...
Titlu: "Să trăiți bine!"
Nr Editie: 1774 Data: miercuri 19 iulie 2006
Marele spectacol al fotbalului s-a terminat, Shakira a plecat, așa că, românul redevine spectatorul fidel al confruntării cotidiene dintre sloganul electoral al puterii și realitatea românească. Deși sună bine, înclin să cred că adoptarea slogan-ului de către echipa electorală a presedinitelui a fost cam pripită. În primul rând, pentru că nu e treaba constituțională a președintelui să înalțe sau să coboare nivelul de trai. E treaba celor pe care-i mandatează să administreze treburile curente, președintele având doar sarcina să vegheze ca aceștia să lucreze întru îndeplinirea celor promise. În al doilea rând, pentru că dacă se gândea cu seriozitate la ceea ce înseamnă câștigarea alegerilor, nu putea să facă abstracție de perioada grea ce avea să urmeze, în contextul aderării europene, a definitivării ultimelor chestiuni legate de îndeplinirea condițiilor obligatorii. Nu putea să facă abstracție nici de experiența celorlalți candidați care avertizau că această etapă este, în mod necesar, însoțită de restrictii, restructurări, de ajustări nu odată dureroase. Toate acestea în scopul unei corecte alinieri la startul pentru noua etapă de existență a românului: cea comunitară. Făcând promisiunea unei vieți mai bune, fară a avertiza asupra restricțiilor ce se vor manifesta pe drumul spre viitoarea bunăstare, președintele și-a asumat un risc major.Acela de a i se voala imaginea publică, de a apărea că nu-și îndeplinește o promisiune, tocmai aceea care a cântărit cel mai greu în balanța alegerii. Cu siguranță, reacțiile populare la valurile de scumpiri , urmate sistematic de altele si altele pâna la caderea în obișnuință, nu vor fi dintre cele mai plăcute. Cu atât mai mult cu cât opoziția politică nu pierde nici ea prilejul de a specula această conjunctură. Una inevitabilă și în cazul în care ar fi rămas la putere. Este vorba, dincolo de orice speculație, de un viciu de demers psihologic, particularizat prin evidența că scumpirile, de orice fel, nu pot fi încadrate în definiția unui trai mai bun. Mai mult decât combaterea coruptiei și perfecționarea administrației, nivelul de trai rămâne barometrul fundamental al unei națiuni, din ce în ce mai sătulă de așteptarea unor zile mai bune. Mereu promise și niciodată ivite. P.S. Rompetrol și Petrom au anunțat scumpirea carburanților, cu până la opt bani litrul de benzină și 4 bani cel de motorină. Să trăim bine! Sau... Vaya con Dios?
Titlu: Ecuație relativă
Nr Editie: 1775 Data: joi 20 iulie 2006
"Sunt popoare care au instinctul reunirii forțelor lor, noi avem geniul, din înnăscare, de a căuta cearta cu lumânarea" spunea - parcă special, pentru noi, cei de azi - Nicolae lorga prin 1922. Să fie oare acesta motivul pentru care, în loc să pietruim drumul ce ni se deschide, târnăcopim tot ce lăstărește în jurul nostru, de la colțul de iarbă infinit până la steaua singuratică, bolnavă de dragoste? Să fie oare acesta motivul pentru care, cu un talent unic prin ciudățenia lui, săpăm în spatele opincilor de frica trecutului, dar și în fața lor, de frica viitorului? Bineînțeles că vorbele respirate mai sus pot avea un cât de cât adevăr în ele, cum, tot la fel de bine, pot fi simple exagerări plastice ale unui om - eu, tu, el - obosit de atâtea și atâtea începuturi și dezamăgiri. Sau amăgiri. Sau autoamăgiri, închipuindu-ne că dacă am deschis poarta de un număr de ori, am și plecat de tot atâtea dăți. Logica aceasta, falsă, este o aporie și se identifică cu demonstrația în care o săgeată pornită dintr-un arc nu atinge niciodată ținta... Deunăzi, într-un grup, cineva tot comenta că presa îl zăpăcește, că transformă simplele păreri individuale, scoase din context, în scandaluri naționale. "Prea mult "tărăboi" pe marginea unor cazuri neclare, în care și cel mai netalentat avocat poate specula până la loc comanda", zicea vorbitorul, dând exemplul domnului "Felix" care, într-o anume conjunctură, pentru a sublinia amploarea fenomenului, afirmase că mai tot românul a dat informații la securitate. Imediat s-au gasit câțiva jurnalisti "cool" care au facut calcule și analize matematice pe baza cărora au lansat ideea că politicianul în cauză ar fi declarat un numar de 8-9 milioane de informatori. Razboiul vorbelor ce a urmat s-a stins precum a început. Repede. Fiindcă a fost declasat de o noua descoperire în materie de poliție politică - rețelele de copii informatori.Un alt cineva, căruia-i stateau vorbele pe buze, a replicat imediat: - Nu mai știi dom'le ce să crezi! Și nici pe cine! Dacă nu era presa, baba aia de "optzeșcinci" murea în pușcărie"! Într-o astfel de discuție, cu debut amical, temperatura urcă brusc, transformând comunicarea în trambulină pentru gimnastica vorbitorilor ce se visează, și ei, formatori de opinie. Și uite așa, sămânța aruncată în vânt germinează în universul cerebral al unora, transformând legile în flori de pus la butonieră și relațiile sociale în produse dirijate pe clase, ordine sau caste, în ceva care se vinde pe tocmeală, underground. Pentru cine? Pentru ce? Pentru cât? Dar, dincolo de toată povestea, două lucruri rămân suspendate ca o hologramă într-o ramă de "secol vechi". Primul, percepția omului de rând care, bătut de soartă, și fără încredere în justiție, se întreabă cu o ultimă speranță: " De ce nu-mi face presa dreptate"?. Al doilea, naivitatea unor confrați care, în anticamere sau, mai nou , în fața ușilor închise, vânează ore în șir "marele caz", în măsură să-i propulseze ca vedete de presă, dar care, în nerăbdarea lor , scapă din vedere zecile și zecile de întâmplări, pentru ei anodine, întâmplări care pentru oamenii obișnuiți sunt, de cele mai multe ori, în firescul lor amar, mai importante și mai dramatice decât savantele controverse despre destinele lumii.
Titlu: Jumătatea de țară care n-a mai intrat în UE
Nr Editie: 1775 Data: vineri 21 iulie 2006
Ieri, Republica Turcă a Ciprului a sărbătorit cu fastul obișnuit, cea de-a 32-a aniversare a Păcii, care este totodată și Ziua Libertății. În 1974, trupele turcești au debarcat în partea de nord a insulei pentru a proteja populația turcă a insulei și urmarea a fost diviziunea și continuarea, până astăzi, a existenței a două entități aproape fără nici o legătură una cu alta, în afara discuțiilor diplomatice fără cap și coadă. Prin fața tribunei oficiale, în care au luat loc președintele Talat, membrii guvernului și oaspeții, au defilat trupele cipriote, dotate cu armanent modern, între care mult temutele rachete care fac ravagii nu departe, peste mare, în Liban. În zare, pe platoul munților, se desenează un uriaș steag menit să amintească celor din partea de sud, care-l au și ei sub ochi, din capitala comună Nikosia/Lefcoșa, o realitate de care trebuie să țină cont. Evident că dincolo de 'zona verde' (numită așa de la culoarea creionului cu care a fost trasată demarcația dintre cele două comunități, în 1974) această zi poartă cu totul alt nume - invazie militară - și are cu totul altă semnificație - statut de ocupație. Deși istoria nu lucrează cu ipoteze, să ne imaginăm totuși cum ar fi stat lucrurile dacă, în urmă cu 32 de ani, tentativa de lovitură de stat ce viza anexarea Ciprului de către coloneii greci ar fi reușit și organizația considerată teroristă de însuși președintele grec de atunci, arhiepiscopul Makarios, EUKA B ar fi pus mâna pe putere. Atunci însă turcii au fost mai prompți și mai eficienți, iar rezultatul acțiunii lor a fost prima purificare etnică de facto, a două națiuni cu exces de naționalism care numai puteau trăi împreună. A fost bine, a fost rău? Lecția fostei Iugoslavii deschide astăzi o cu totul altă perspectivă asupra problemei și cert este că de 32 de ani aici nu s-au mai înregistrat evenimente cu conotație etnică. Prețul plătit de comunitatea turcă a insulei a fost și este mare: izolare internațională, subdezvoltare economică, vulnerabilitate politică. Toate acestea au părut să aibă un final odată cu decizia UE de a integra insula în întregul ei. A fost condiția expresă, căreia cele două comunități trebuiau să-i răspundă prin referendum. Spre stupoarea generală, turcii au votat 'da', iar grecii 'nu'. Chiar dacă acest lucru punea în pericol aderarea, Uniunea neintegrând țările cu probleme 'patrimoniale' nerezolvate. S-a făcut o excepție aproape inexplicabilă și - așa cum preciza președintele Talal (care l-a învins anul trecut în alegeri pe 'eternul' Rauf Denktas) - acum Uniunea este compusă din 25 de state și jumătate! Interesele economice și politice ale marilor puteri au prevalat în fața dreptului internațional (nu e nici prima și nici ultima dată) și, în așteptarea rezolvării 'soluției Anan', Ciprul de Nord așteaptă și el, de trei ani, ca Uniunea să-și țină promisiunile făcute 'în compensație': acordarea unui ajutor financiar pentru infrastructură și deschiderea comerțului internațional cu jumătatea neintegrată de țară. Referendumul din 2002 a constituit și un soi de moment al adevărului, punând în evidență și rațiunile 'meschine' ale refuzului sudului: concurența - în materie de turism în special, pe care Nordul ar declanșa-o. Cea de-a patra țară divizată a lumii contemporane (după Coreea, China-Taiwan și România-Moldova) așteaptă o soluție pierdută prin cancelariile marilor puteri. Prețul acestei neglijențe îl plătesc oamenii - Nordul are un 'per capita' de 7 500 USD, față de Sud - 65.000; o infrastructură slab dezvoltată; o penurie de mână de lucru (80% dintre ciprioții din nord sunt licențiați și-și caută de lucru prin alte părți); și, în general, un potențial de dezvoltare care ar face din insulă, în întregul ei, un jucător major pe piața zonei. Până când mai marii lumii vor găsi răgazul să se aplece serios și cu responsabilitate asupra problemei Ciprului acesta rămâne o țară divizată, cu resentimente mocnite și cu perspective incerte.
Titlu: La doi pași de război se aniversează pacea!
Nr Editie: 1775 Data: sâmbătă 22 iulie 2006
După o lungă perioadă în care s-au mulțumit să trăiască la adăpostul umbrelei protectoare a Marelui Frate, turcii din Republica Ciprului de Nord au declanșat o veritabilă ofensivă internațională de imagine. Ceea ce a provocat acest proces a fost suprinzătorul rezultat al referendumului din 2004 în care cele două comunități au fost chemate să răspundă dacă sunt pentru o uniune a celor două entități, într-o formulă federativă propusă de secretarul general al ONU, Kofi Anan. În timp ce turcii au spus 'da', grecii au răspuns cu 'nu' apelului internațional, golind de conținut toată propaganda desfășurată de-a lungul celor trei decenii în care au arătat cu degetul spre ocupația militară turcă din Nord - ale cărei efective, potrivit președintelui Talat se rezumă la doar 600 de ostași. Aniversarea din acest an s-a dovedit a fi un bun prilej pentru ca ciprioții turci să înfățișeze opiniei publice internaționale și propriile lor adevăruri, surclasate sistematic de cele grecești. Astfel, circa 60 de jurnaliști din 30 de țări au fost invitați să vadă cu ochii lor realitățile momentului. Președintele Talat și ministrul Economiei, Deniz, au susținut ample conferințe de presă, propunând un tablou cuprinzător al opțiunilor actuale. Potrivit președintelui, puțini sunt ciprioții din Nord care ar dori acum o uniune ca Turcia. Majoritatea ar înclina spre declanșarea unei independențe de facto și singurul lucru care împiedică o asemenea măsură este oportunitatea integrării europene alături de grecii din Sud. După părerea președintelui, Uniunea a făcut o greșeală permițând unei țări divizate să adere și să aducă cu ea toate problemele nerezolvate ale secesiunii produse în condiții istorice tulburi. Uniunea a greșit și mai mult promițând părții turce ajutoare substanțiale și deschiderea canalelor comerciale. După doi ani nu s-a întâmplat nimic și toate promisiunile au rămas pe hârtie. Oficialii ciprioți turci găsesc o explicație a acestei situații - inclusiv a 'nu'-ului de la referendum, în teama de concurență a celor din sud: potențialul turistic al nordului fiind net superior și deja o serie de investiții străine au făcut ca în ultimii ani turismul - care se desfășoară greoi, exlusiv pe canale turcești - să crească cu 34%. În plus, cred oficialii, se manifestă o atitudine duplicitară din partea marilor puteri europene, care au interese majore în relația cu Grecia, partener de Uniune și chiar cu Ciprul grec (Franța, de exemplu, este principalul furnizor de armament al acestuia). Cu toate problemele pe care le pune izolarea, Ciprul de Nord continuă să spere. El își armonizează activ legislația cu cea a Uniunii, își deschide piața pentru capitalul privat și dispune de un eșalon important de tineri cu educație și pregătire superioară. La o populație de puțin peste 200.000 de locuitori, 80 la sută dintre aceștia sunt licențiați. Deși are oferte serioase din partea Consiliului țărilor islamice, Ciprul de Nord, unde fundamentalismul nu a prins rădăcini, merge pe cartea europeană. Din păcate, poporul de aici suportă consecințele unor probleme nerezolvate, între Turcia și Grecia, pe de o parte, și Turcia și Uniunea Europeană pe de alta. Liderii săi sunt însă optimiști și consideră că în cele din urmă realitatea li se va arăta chiar și celor care acum nu au ochi să o vadă și care constă, în cele din urmă, în însuși faptul că acum, când la doar vreo sută și ceva de kilometri spre est răzbate zgomotul exploziilor noului război din Liban, Ciprul aniversează cel de-al 32-lea an de pace și de liniște. P.S. Ambasadorul României la Ankara, E.S. Constantin Grigorie, îmi semnalează o eroare din corespondența de ieri pe care mă grăbesc să o corectez: actualul președinte, Talat, nu este învingătorul în alegeri al lui Rauf Denktas, ci succesorul său!
Titlu: (E)vaporarea lui Hayssam
Nr Editie: 1776 Data: luni 24 iulie 2006
Căutarea febrilă a lui Hayssam prin gări, autogări, porturi și parcuri oferă cea mai comică imagine a ineficienței și formalismului autorităților. Trebuie să fii cel puțin naiv să-ți închipui că Hayssam colindă gările, ca-n "Fugitivul", cu barbă falsă și ochelari de soare și că va fi găsit de un sectorist vigilent înarmat cu fotografia sa. Toată chestia asta este mai degrabă un show de ochii lumii, prin care poliția demonstrează șefilor săi că e preocupată și atentă ca nu cumva sirianul să scape prin ochiurile imensei plase care a fost întinsă pentru a-l captura. O logică elementară - care este imposibil să le scape specialiștilor din instituțiile de profil - spune că sirianul este demult la adăpost pe un alt meridian. Este la mintea cocoșului că bolnav sau nu, acesta nu avea a se aștepta la altceva decât la o condamnare pe termen lung, situație în care rămânerea în țară este echivalentă cu acceptarea dinainte a sentinței. Or, Hayssam avea și banii și legăturile necesare pentru a-și aranja o plecare sigură, fără a mai aștepta nimic altceva. Iar dacă cineva s-a îndoit că așa vor evolua lucrurile după ce instanța a decis, pe baza documentelor medicale, să-l elibereze, acela ar merita să-i ia locul, în pușcăria în care nu au mai ajuns, de-a lungul acestor ani, nici Tcaciuc, nici Priplata, nici Naor, nici Gregorian Bivolaru și nici chiar Iskandarani. Cu toții au urmat același scenariu, atât de ușor de pus în practică acum, când frontierele nu mai sunt atât de ermetice cum erau pe vremea lui Ceaușescu și nici reglementările legale atât de clare. Pentru că, în opinia mea, aici este marea hibă: regimul juridic al acestor cazuri. De pildă, nici chiar acum în vâlva creată de evaporarea sirianului nu se știe cine avea concret responsabilitatea supravegherii și urmăririi acestuia. Responsabilitatea colectivă a instituțiilor ai căror șefi au demisionat este egală cu zero atât timp cât nu există un sistem unitar de aplicare. Or, acesta lipsește și poate nu întâmplător. În felul acesta se creează oportunitățile necesare punerii la adăpost a acelora care sunt în stare să plătească pentru asta. Sau față de care există interese majore ca ei să nu dezvăluie, în situații limită, ceea ce știu. Aș putea chiar să spun că de-a lungul timpului s-a pus la punct o adevărată tehnică a scăpării de sub control, fie că procurorii nu impun interdicția părăsirii localității sau a țării, fie că judecătorii nu prevăd măsuri alternative, fie că poliția nu dispune de mijloacele de a controla și supraveghea pe cei despre care se știe că au astfel de intenții și posibilități.Hayssam este cazul cel mai flagrant al speței. Nu este însă nici primul, dar mai ales nici ultimul. Cu siguranță că dintre cei care au pe rol cauze în curs vor mai dispărea și alții, chiar cu prețul unor demisii sau demiteri, atât timp cât justiția românească se menține, în ciuda vorbelor mari, la nivelul bunelor intenții cu care e pavat drumul spre pușcărie al marilor infractori. Și care nu vor pierde niciodată prilejurile care li se oferă de a se (e)vapora. Cu berbecuți cu tot.
Titlu: 'Sindromul călugăriței' în presă
Nr Editie: 1777 Data: marți 25 iulie 2006
Tot în această pagină, colegul de comentarii Iosif Boda abordează tema la care am să mă refer și eu, făcând-o dintr-un unghi particular-emoțional, dând dovadă de o suspectă solidaritate cu partenerul de emisiune TV, din cauza căruia a și intrat mai devreme în vacanță. El spune că abia așteaptă să-l revadă și să-l reaudă pe un post TV sau radio, pe Carol Sebastian, ziaristul cu care Televiziunea Română a întrerupt contractul de colaborare din cauză că acesta a fost 'deconspirat' ca informator al Securității. Probabil că a fost un șoc nu doar pentru dl Boda, să se constate că unul dintre cei mai aprigi adversari ai comunismului și securismului, care și-a pus debitul verbal în slujba veștejirii statului totalitar și a odioasei instituții care-i asigura protecția, a fost 'cununat' cu acte-n regulă cu acestea și că îndelungatul său demers 'contras' s-a produs fără să se fi pronunțat măcar un divorț formal. În sensul că dl Sebastian a trăit și activat în toți acești 17 ani ca unul dintre cei mai îndârjiți denunțători ai practicilor de tristă amintire, păstrând pentru sine secretul 'pactului' și sperând, probabil, că documentele doveditoare se vor fi rătăcit pe undeva, fără urmă. Bănuiesc că este greu, chinuitor, să trăiești cu o astfel de teamă în sân, mai ales când ceea ce faci cotidian poate fi contrazis, aneantizat atât de simplu și de categoric! Am citit în ziarul care se poate mândri cu faptul că a avut și el un redactor-șef-informator (cazul nu e singular) un lung și lăcrimos interviu în care Carol Sebastian descrie presiunile la care ar fi fost supus pentru a deveni informator. Bănuiesc că nu i-a fost ușor și mă gândesc cum ar fi reacționat oricare altul la o astfel de împrejurare. Dar Securitatea n-a avut ambiția să facă din fiecare român un informat. I-a fost suficientă tehnica prin care a inoculat ideea că oricine din jurul tău te poate fi denunța pentru nu importă care pricină. I-a fost suficient să-i selecteze pe cei pe care i-a considerat a fi cel mai apți pentru o asemenea calitate și dl Sebastian s-a numărat, probabil, printre aceștia. Însăși lunga sa tăcere o dovedește. Cât despre apetitul său critic, orice psiholog l-ar putea defini lesne: este complexul curvei care, devenită peste noapte călugăriță, își dedică viața denunțării păcatului. Am mai văzut astfel de cazuri: în Piața Universității a înflorit specia foștilor activiști, deveniți democrați convinși peste noapte. Presa n-a fost nici ea scutită de astfel de cazuri, până la Sebastian. Și nu va fi chiar și după. Pentru că povestea dalmațienilor de presă este departe de a se fi încheiat. Surprinzător cu adevărat nu este decât faptul că, preponderent, aceștia fac parte dintre cei mai harnici susținători ai puterii portocalii și dintre cei mai vajnici critici ai opoziției, presupusă moștenitoare a sistemului comunist. Eu unul nu am așteptări de la colegul Carol Sebastian. E treaba lui și a celor care sunt dispuși să-i dea de lucru, pentru a-și continua, mai convingător, poate, pledoaria deontologică. Și, poate că dl Boda va avea chiar norocul să colaboreze și în continuare cu dânsul. E treaba lor, atâta timp cât o fac în calitate de persoane care nu reprezintă sau implică o instituție a statului care și-a propus, programatic, lustrația și deconspirarea.
Titlu: Libertatea de impresie
Nr Editie: 1778 Data: miercuri 26 iulie 2006
Pentru o presă strânsă în chingile controlului ideologic, momentul eliberării a fost unul magic. Slujitorii condeiului s-au trezit în situația stranie de a putea să scrie despre orice le trece prin cap dar, mai ales, de a 'înjura' pe oricine, indiferent cât de sus s-ar fi aflat pe scara socială și politică. Odată dispărut patronul totalitar, jurnalele intrând în proprietatea 'de grup' a celor care le scriau, ideea oricărui fel de cenzură a fost respinsă din capul locului ca o tentativă de reînviere a unor practici revolute. Pentru o bună bucată de vreme controlul editorial a fost ca și inexistent, direcția dând-o vocile cele mai puternice sau manipulatorii cei mai abili. Apariția presei private a creat și primele probleme de ordin deontologic: pentru unii dintre jurnaliști, impunerea unui anumit program editorial era de neacceptat, chiar dacă libertatea totală se exersa pe banii altcuiva. Primele conflicte de acest gen au fost tranșate aproape brutal - vezi cazul 'Viitorului liberal' devenit 'Ora' sub Cataramă, când protestatarilor li s-au dat zece minute pentru a părăsi definitiv redacția. A fost un șoc, repetat oridecâteori slujitorii condeiului luați de apa inpirației, uitau de unde își primeau leafa. Nu doar afectarea intereselor economice ale patronatului a fost calul de bătaie al dezbaterilor legate de liberatea de expresie, ci chiar și formula extremă a atacării acestuia în propriile mijloace mass-media. Logica defectă a acestei situații a fost că de ce să nu-l poți înjura pe patron în ziarul său, dacă acesta tot este un tip care se vrea democrat - în locul mult mai fireștii renunțări la colaborare și la manifestarea apetitului critic dintr-o cu totul altă locație, care împărtășește o atare atitudine. Revin aici la cazul deja celebru al lui Dorin Tudoran și al atacului său din 'Jurnalul național', care-și face un titlu de glorie de a-l fi pus la zid pe fostul său prieten, în propria sa ogradă! Mă întreb și eu dacă nu era ceva mai normal - și mai corect - să-și anunțe încetarea colaborării din motive de principiu și să-și publice pamfletul într-una din numeroasele gazete care nu-i sunt acestuia prietene. Elementul esențial al unei reale libertăți a presei îl constituie diversitatea mediatică. Există un mare număr de publicații, cu profile și orientări diverse unde își poate găsi locul orice opinie a oricărui slujitor al condeiului.
Titlu: Căderea Guvernului la Corbeanca
Nr Editie: 1779 Data: joi 27 iulie 2006
Ceea ce așteaptă cu înfrigurare nu doar adversarii politici și unii dintre aliați, s-a întâmplat marți seară (trei ceasuri rele) la intrarea în comun(itate) a oamenilor cu stare de la Corbeanca. Luând unul dintre virajele sale tradiționale pe două roți (îl mai țineți minte pe cel cu demisia irevocabilă, când s-a respins 'pachetul' de legi ale Justiției?), premierul Călin Popescu și Tăriceanu a intrat pe contrasens (nici asta pentru prima dată, faptul că Alianța funcționează pe două sensuri fiind de notorietate) lovind în plin un cetățean român care mergea - credea el - în direcția cea bună.. Din coliziune a rezultat căderea șefului Guvernului și accidentarea sa minoră (nu 'cu o minoră' cum s-a sugerat în jurnalele de știri). Transportat de urgență la Elias (știți care, spitalul ăla al PCR-ului) s-a constatat că premierul nu și-a rupt gâtul, cum sperau cercuri avizate de la Cotroceni. Nu și-a rupt, practic, nimic, a făcut doar o entorsă la genunchiul stâng, la piciorul cu care trage, din când în când, câte un șut disidenților din propriul său partid. Scrofulos la datorie cum îl știe o lume și pentru a-i face în ciudă aliatului său, Traian Băsescu, Tăriceanu s-a dus, a doua zi, în cârje, la ședința de guvern, pentru a demonstra că nimic nu-l mai poate împiedica să înainteze, șontâc-șontâc, spre o Europă dornică să integreze și motocicliști, nu doar automobiliști care se urcă la volan după ce trag câte-un chef cu Gigi Becali la Golden Blitz. O singură problemă a apărut după accidentul în care s-au confruntat un super Harley Davidson cu un Ford Mondeo: după orice regulament al circulației rutiere, oricât de obedientă ar fi poliția de resort, șoferul trebuie să rămână fără permis pentru o perioadă de cel puțin o lună până la trei - durata urmând să fie stabilită de un judecător inamovibil de-al doameni Monica Macovei. În consecință, România va fi condusă fără permis în perioada care urmează - ceea ce devine infracțiune și se poate pedepsi cu închisoare. Evident că nimeni n-ar dori ca, în premieră, România să aibă un prim-ministru aflat în funcție, la bulău. Chiar dacă odată ajuns acolo se va găsi un procuror înțelegător care să-i ceară eliberarea din motive de sănătate (vezi entorsa) fără a-i mai cere să nu părăsească țara. Și că, plecat să vadă cine știe ce salon auto, să ajungă să fie căutat de oamenii lui Blaga prin gări, autogări și porturi, cum se întâmplă deobicei în România pe care o conduce când pe sensul bun, când pe contrasens, de 19 luni încoace.
Titlu: O decizie scandaloasă a Colegiului!
Nr Editie: 1780 Data: vineri 28 iulie 2006
O știre, întârziată cu vreo două săptămâni, aduce la cunoștința publicului decizia luată de Colegiul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în legătură cu contestația făcută de doamna Florica Bejinariu, judecător la Curtea Supremă și membru al CSM. Știrea este că membrii Colegiului au admis contestația dnei Bejinariu făcută față de decizia luată în 18 mai, potrivit căreia domnia sa ar fi făcut poliție politică. Cazul dnei judecător este mai vechi și extrem de întortocheat. Dosarul său a apărut încă din urmă cu un an când, la o primă analiză, vechiul Colegiu n-a considerat că ceea ce era în el ar fi putut să intre în categoria definită ca 'poliție politică'. Apoi, anul acesta, când s-au uitat mai bine, 'colegilor' li s-a părut taman pe dos - mai ales că între timp doamna Monica Macovei, colega de CSM a doamnei Bejinariu, făcuse ceva gălăgie pe această temă făcută publică cu întârziere. Ce să însemne această ultimă decizie - făcută publică cum spuneam, cu o întârziere de vreo două săptămâni? O anumită circumspecție sau vreo jenă? Regulamentele CNSAS nu prevăd termene de 30 de zile până la comunicare, ca în cazul deciziilor, pentru contestații. În mod normal, secretarul sau purtătorul de cuvânt al Colegiului ar fi trebuit să iasă chiar în ziua respectivă și să spună: contestația a fost admisă! Doamna Bejinariu n-a făcut poliție politică! Ne-am înșelat când am decis că a făcut! Rezultatul strâns al votului (4 - pentru, 2 - abțineri și 2 - contra) ne dă un indiciu asupra motivelor întârzierii. După cum ne dă și conținutul dosarului analizat, în care figurează, la loc de cinste, angajamentul semnat de dna judecător, de a deveni informator, precum și trei chitanțe prin care dânsa atesta că a primit bani în schimbul informațiilor furnizate. Cu toată această 'armătură', dl Dinescu și trei din colegii săi 'contras' admit acum că nu ne aflăm în fața unui caz de poliție politică. Păi, să fiu iertat, atunci cum rămâne cu Dan Voiculescu? Care, de bine de rău, nici angajamente n-a semnat și nici bani n-a primit? A semnat, doar, două note, cu numele 'Felix' - el știe de ce și cei care l-or fi pus să o facă. Nu am de gând să-i iau apărarea lui Dan Voiculescu. Se pare că știe să o facă și singur. Dar nu pot să nu constat că prin această decizie Colegiul ori se descalifică, ori își pregătește terenul de a 'repera' onoarea terfelită a președintelui conservator de zelul patriotic al lui Mircea Dinescu. Este, fără doar și poate, o decizie scandaloasă care va pune cu și mai mare greutate în discuție rolul, dar mai ales metodele pe care le folosește colegiul în exercitarea de jocuri de interese cu comandă politică.
Titlu: Demisia impusă - act unilateral?
Nr Editie: 1781 Data: sâmbătă 29 iulie 2006
Cazul directorilor de servicii secrete ia amploare. După ce aceștia și-au făcut cunoscută intenția de a demisiona, în urma faptului că președintele și-a exprimat nemulțumirea față de neglijențele care au făcut posibilă dispariția lui Hayssam, lucrurile au început să se contureze cu mai multă claritate. Primul element limpezit constă în faptul că ei au fost, practic, obligați să-și prezinte demisiile. Tehnic, au fost demiși. Chiar dacă nu ar fi dat curs solicitării imperative a șefului statului, zilele lor ar fi fost, oricum, numărate, la comanda instituțiilor. Culmea este că exact ceea ce le-a întărit pozițiile în urmă cu un an, pe vremea crizei ostaticilor, le-a fost fatal acum: Hayssam. Când l-au identificat a fi artizanul scenariului cu răpirea au primit onoruri și mulțumiri. Când au dovedit că nu sunt în stare măcar să-i pună o 'coadă', ca lumea, s-a dat cu ei de pământ. E greu, probabil, să fii șef de serviciu secret și să mai și reușești să mulțumești, întodeauna, pe toată lumea. De data asta, directorii l-au nemulțumit doar pe președinte, cel care a făcut din Hayssam port-drapelul cruciadei sale împotriva terorismului - atât cât e - și a corupției. Traian Băsescu s-a implicat în această afacere mai mult decât i-ar fi permis-o reglementările constituționale, cu aceeași nonșalanță cu care nu ține cont de nimic din ceea ce l-ar împiedica să-și atingă obiectivele (vezi, ca model, 'forțarea' numirii guvernului Tăriceanu). Această asumare îi aruncă acum în spate costurile succesului. Pierderea lui Hayssam este poate cea mai dură lovitură pe care o primește șeful statului în mandatul său lung deja de 19 luni. Toate vorbele mari și frumoase despre noul cadru, neticăloșit, alunecă în derizoriu în condițiile în care întregul caz Hayssam nu este altceva decât o 'mânărie' pe față, lipsită de cea mai mică intenție de a-i estompa carențele de fond. Judecătorii mai mult decât înțelegători, procurori prietenoși, servicii neglijente care lasă unul în seama celuilalt ceea ce au de făcut și, peste toate acestea, tronând, bătălia de orgolii și de interese meschine a politicienilor. Luat și analizat la rece, cazul Hayssam își dezvăluie cu maximă claritate simplitatea planului care viza scăparea acestuia. Culmea-culmilor e că nici măcar în momentul în care acesta a fost pus în libertate fără a se lua nici un fel de măsuri de supraveghere, numeni nu și-a pus nici cea mai mică întrebare: de ce oare? Pe fondul acesta, demisia impusă a directorilor este un abuz. Un abuz care nu ține cont de lipsa cronică de reglementări și de clarificare a atribuțiilor fiecărui organ în parte, într-un domeniu care în ultimii zece ani a făcut pur și simplu cărare. O cărare pe care s-au pierdut în ceață, liniștiți, clienți de marcă ai unei justiții mai dispuse să se lupte cu găinarii sau cu neplătitorii de amenzi.
Titlu: Orientul arde, România se piaptănă și dansează
Nr Editie: 1774 Data: luni 17 iulie 2006
Cu șase luni înainte de - poate - cel mai important termen din istoria modernă a României, clasa politică se relaxează, pregătindu-se de binemeritatul concediu estival, după seculare lupte fratricide care durează încă de la preluarea puterii de către Alianța portocalie.Președintele este cel care a dat semnalul: plecat pe litoral, pentru petrecerea week-end-ului, domnia sa pare că chiar a așteptat să-și reia programul de dans artistic în familie, la terasele din Neptun și Olimp. Două seri la rând a ieșit în lume cu nevasta și și-a testat coloana pe ritmuri lente, cu o evidentă nostalgie după ritmurile țigănești de mai an. Președintele pare a fi dorit ca măcar pentru 48 de ore să nu se mai gândească la prietenii săi, liberalii, și la partenerul său regretabil. Aceștia și-au dat întâlnire la sfârșit de săptămână la Gura Humorului (localitate binecuvântată de politicieni), unde tinerilor liberali li s-au dat unele semnale. Cel mai elocvent a fost, ca de obicei, ministrul aviar Flutur care, simțind pământul natal sub tălpi, și-a dat drumul la imaginație asemuind eternul său dușman, PSD-ul, cu un "uriaș adormit" care ar trebui menținut în această stare. Chiar cu prețul unei mai bune înțelegeri cu partenerii democrați, înțelegere în numele căreia "vocalii ar trebui să o ia mai moale".De cealaltă parte, "vocalii" democrați au probleme cu propriul președinte: Ion Oltean i-a zis-o verde în față ubicuului Boc că un partid aflat la putere ar trebui condus de la București. Pe alte coordonate geografice, politicenii din cele două tabere se iau la trântă de la distanță. Liberalul Puiu Hașoti e de părere că primul pas ar trebui să-l facă chiar șeful democraților, Traian Băsescu, încetând cu provocarea tensiunilor dintre cele două partide, afirmație care-l face pe democratul Cezar Preda să constate că liberalii au o "eternă" problemă care durează de aproape doi ani, cu președintele dar că, la urma-urmelor, asta e treaba lor. Și a președintelui: acestuia medicul personal îi recomandă să evite "anumite mișcări". Evident, cele bruște. Cum ar fi, de pildă, convocarea la Cotroceni a unei reuniuni de urgență pe tema războiului din Orientul Mijlociu, taman când ministrul de Externe Ungureanu dorea să se afirme și el puțin cu o conferință de presă televizată în Aleea Alexandru. Un fel de CSAT peste rând, această reuniune, instituția despre care liberalii sunt aproape convinși că este o reminiscență de tip sovietic. Lucru cu care pesediștii nu prea sunt de acord, dat fiind că fost înființată pe vremea lor. Pesediștii sunt însă de acord, prin însuși președintele lor, care săptămâna trecută a împlinit frumoasa vârstă de "48" cu ideea de a coabita cu marele lor inamic, Traian Băsescu, dacă vor reveni la putere. Asta după 1 ianuarie, când mai toată lumea a căzut de acord că se vor putea face alegeri anticipate și când, chiar dacă o revenire a PSD-ului ar fi "letală" - cum crede bădia Flutur care începe să folosească cuvinte radicale - guvernarea ar fi asigurată prin cele două echipe complete de care dispune partidul, în opinia purtătorului său de cuvânt Cristian Diaconescu, proaspăt răzgândit din intenția de a demisiona din toate funcțiile.În rest, toate bune și frumoase, iar vacanțele presează asupra intențiilor politicienilor, creând veritabile efecte colaterale.
Titlu: Monica Macovei - o soluție eșuată
Nr Editie: 1773 Data: sâmbătă 15 iulie 2006
Într-o actualitate impregnată de evenimente care au ca numitor comun justiția - procese celebre pe rol, arestări, recuzări, declarații incendiare ale celor implicați, cereri de grațiere și așa mai departe - vine chiar justiția și toarnă gaz pe foc. Mai precis însăși ministreasa Justiției, doamna Monica Macovei, care nu scapă nici un prilej de a inflama relația sa oricum indendiară cu corpul magistraților.După ce cu vreo două zile mai devreme declarase sus și tare că n-are încredere în justiție, miercuri s-a dus glonț la CSM pentru a lua la frecat ridichea membrilor somându-i să renunțe la șefia instanțelor dacă doresc să rămână membri ai Consiliului. Este o mai veche marotă a domniei sale pe care o dă drept fiind o cerere expresă a prietenei sale, doamna Europa, cerere despre care nu s-a aflat și din alte surse decât aceea pe care o reprezintă ea însăși. Bineînțeles că cestiunea i-a cam înfuriat pe membrii CSM care, la tonul răstit cu care li s-a adresat, au simțit nevoia să răspundă în același registru sonor. Ce-a urmat a fost ceva ce doar cu puțină șansă nu s-a tranformat într-o veritabilă păruială, consfințind o ruptură practic definitivă și totală între titularul portofoliului și autoritatea de reglementare în domeniu. Și este evident că de pe astfel de poziții reforma din justiție - și a mai rămas, slavă Domnului - nu are nici o șansă să avanseze și să plece toate stegulețele roșii sau galbene care mai împodobesc tortul aderării.Justiția română are mai multe probleme, dar cea mai acută continuă să rămână însăși persoana doamnei Macovei. Fire conflictuală, aflată într-o evidentă contradicție cu sistemul care a și exclus-o din rândurile sale, dânsa nu reușește să comunice. De colaborare, ce să mai vorbim. Astfel încât, cu toate bunele sale intenții, demersul său rămâne discutabil, cu consecințele de rigoare.Dacă aș fi în locul premierului (Slavă Cerului că nu sunt!) și aș avea deasupra capului sabia lui Damocles de la Bruxelles, aș căuta urgent o soluție. Doamna Macovei nu este. Ar putea fi Dan Lupașcu, fostul președinte al CSM, om care se bucură de încrederea colegilor și al cărui demers necesar ar putea optimiza procesele urgente ale aderării. Sau altcineva, oricum o persoană care să nu constituie ea însăși o piedică...
Titlu: Despre tragerea preșului de sub picioare
Nr Editie: 1766 Data: luni 03 iulie 2006
Moțiunea de cenzură depusă de PSD și nesusținută nici măcar de totalitatea parlamentarilor proprii a avut un efect neașteptat: căderea Alianței! Se poate spune că după 500 de zile, sau 18 luni, sau un an și jumătate de guvernare corcită, lucrurile încep să se clarifice: nici nu se mai poate vorbi - altfel decât la modul peiorativ, despre o 'alianță' aflată la Putere. La putere, câtă mai este, se află două facțiuni ale unui bloc constituit în mod circumstanțial în scopul acaparării acesteia.Dialogul televizat, la distanță, dintre președinte și premier, susținut joi seară reflectă cât se poate de limpede criza profundă și iremediabilă în care se află puterea. Între cei doi aliați au fost tăiate orice punți și ei mai comunică acum doar prin intermediul presei. Practic nu mai au ce să-și spună, pentru că au epuizat subiectele de discuție. Au rămas însă acuzele. În special cele ale președintelui. Acesta și-a exprimat deschis regretul de a se fi orientat prost în alegerea principalului său colaborator. Și nu doar atât: de la regrete președintele a trecut la acuze cât se poate de directe: 'nu i-am cunoscut aplecarea către grupările din PNL' și față de persoane pe care nu se sfiește să le numească ca fiind cele care au o influență negativă asupra sa: Patriciu, Vlădescu, Olteanu... 'Nu-și face treaba' - a fost concluzia acestui discurs unic în antologia relațiilor la vârf dintre reprezentanții puterilor în stat.În mod normal, un asemenea conflict ar fi determinat demisia unuia sau a altuia dintre beligeranți: ori a președintelui, pentru culpa de a fi pus în poziția de 'șofer' al autobuzului nu doar un tip incompetent, fără habar în mânuirea comenzilor, dar care a luat cu el o gașcă de amici care buzunăresc în liniște pasageri, la adăpostul ușilor închise de acesta; ori a premierului, pentru incapacitatea - sau imposibilitatea - de a anihila cu argumente acuzațiile care i se aduc. Pentru că o particularitate a acestui dialog o constituie și faptul că premierul a refuzat sistematic să intre într-o astfel de polemică. El s-a mulțumit ori să nu comenteze, ori să comenteze pe alte teme, ca de pildă acum, când a declarat că, până la urmă doar el este cel care ar putea provoca alegeri anticipate, cu toate consecințele, inclusiv asupra președintelui, pe care le-ar putea avea acestea.Revin la ce spuneam în preambul: nimeni nu și-ar fi închipuit că o moțiune de cenzură ordinară (în sensul figurat) ar putea să aibă efecte pe principiul 'unde dai și unde crapă' de genul celor cărora au marcat finalul de săptămână. De unde rezultă că nu oricine îți vrea răul reușește să-l și facă și că dintre cei care - teoretic măcar - îți doresc binele, puțini au și forța să-l determine. O caracteristică, deja, a politicii românești post-decembriste rămâne aceea a autoflagelării și tragerii preșului de sub propriile picioare...
Titlu: Demisia de onoare. Sau măcar demisia…
Nr Editie: 1767 Data: marți 04 iulie 2006
Ceea ce s-a întâmplat vineri la CSAT este fără precedent și împotriva oricărei logici politice și de bun simț.Va să zică, liberalii coc ei ceva cu care să-i dea peste nas președintelui și ajung la concluzia că cea mai bună chestie ar fi să ceară retragerea trupelor din Irak. Împrejurările sunt favorabile – tocmai a fost adus acasă, în sicriu de zinc, cel de-al patrulea ostaș român mort fără rost pe meleagurile fostului nostru prieten Saddam, iar axa Washington-Londra este jucăria preferată a dlui Băsescu. Fac ei conclav – adică premierul și cu ‚cercul’ său de prieteni interesați, și aruncă bomba pe piață. După ce-și revine din năuceala inițială, președintele convoacă CSAT. Și, aici, lovitură de teatru, premierul se trezește cu mâna ridicată ca prostul , el și cu Athanasiu. Ceilalți doi miniștri liberali – Vlădescu și Ungureanu – se uită în altă parte, adică spre președinte, și votează senini contra deciziei luate de șeful lor pe linie de guvern și de partid. Hai, să zicem că Ungureanu mai avea o scuză: liberal de circumstanță, el n-a prea fost băgat niciodată în seamă, considerat fiind ca o anexă a Cotrocenilor, pe post de ecou mut al inițiativelor prezidențiale. Dar Vlădescu? Nu doar liberal, nu doar ministru, ci și prieten la cataramă cu premierul, promovat de acesta pe bază de relație personală și acuzat de cercul de ‚dezinterese’ de la Cotroceni din acest motiv! Bineînțeles că, în stilul său propriu, Tăriceanu n-a reacționat la afront. A făcut-o însă ministrul său de la apărare, care l-a însoțit orbește în această aventură greu de catalogat: dacă au onoare, cei doi ar trebui să demisioneze!Dar dacă n-au? Ungureanu a dovedit-o chiar din primul moment când, ca să nu cadă de fraier, s-a strofocat nițel pe la televiziuni amenințând temător cu ‚reconsiderarea poziției’ pentru că n-a fost consultat. Dar atât! Chestia cu onoarea este valabilă și pentru Athanasiu, dar și pentru Tăriceanu. În primul rând pentru faptul că ei confundă politica țării cu jocurile lor de culise și de interese. Rămânerea sau retragerea din Irak sunt lucruri prea serioase, cu conexiuni prea complexe pentru ca ele să poată fi tratate la un șpriț, chiar dacă acesta este consumat chiar la sediul partidului. Prin inițiativa lor bezmetică au fost pe punctul de a afecta iremediabil interesele și poziția României, pentru că pe acelea ale guvernului le-au terfelit deja. Au afectat grav și echilibrul fragil al unei coaliții care se mai ține la putere în câteva fire și grație incapacității Opoziției de a acționa decisiv în acest moment în care nu are nici forța necesară și nici unitatea care i-ar trebui.Ce-a fost, până la urmă, tot acest circ pe care rivalul de la Cotroceni l-a demontat mai ușor decât s-ar fi așteptat, având și un minunat prilej de a-și umili preopinenții?Nimic altceva decât o nouă probă de incompetență și de infantilism politic, calități cu care avem pretenția să intrăm, la 1 ianuarie, într-o familie caracterizată tocmai prin reversul acestora. Iar singurul lucru care ar mai putea salva, cât de cât, onoarea ‚nereperată’ a nației, ar fi ceea ce zicea dl Athanasiu: demisia de onoare. Sau măcar demisia…
Titlu: Moldova din suflet și realitatea din buzunare…
Nr Editie: 1768 Data: miercuri 05 iulie 2006
Președintele Băsescu are o idee fixă, de genul celei care pe un cunoscut personaj din anecdotele naționale îl face să oblige pur și simplu o bătrânică să traverseze strada, dar pentru ca el să-și treacă în cont o faptă bună.Dl Băsescu ține morțiș să traverseze, cu Basarabia lui Voronin de mână, strada care ne desparte de Uniunea Europeană. Nu contează că bătrânica cu pricina se simte foarte bine pe partea de stradă unde se află de când se știe, președintele român are idei puține, dar la care ține cu strășnicia, iar aceasta e una dintre ele. Încă de anul trecut, în cursul unei vizite de prietenie efectuate la Chișinău, dl Băsescu i-a împărtășit omologului său ideea. Acesta, însă, n-a reacționat, cum n-a făcut-o nici cu alta ocazii când a fost reiterată. Plin de năduf, președintele nostru face această mărturisire în fața unor olimpici basarabeni pe care i-a invitat la Cotroceni. Ce este de mirare e că secretul acestei inițiative a fost bine păstrat și hămesiții de gazetari n-au mirosit nimic. Acum, că știu, își pun o grămadă de întrebări. Prima și cea mai legitimă este dacă președintele a acționat de capul lui sau a avut mandat în această direcție. Pentru că relația cu Moldova, ca și retragerea din Irak, nu e o chestiune personală, care să poată fi luată pe cont propriu. Cu atât mai mult cu cât ea are implicații majore.Nu știu care a fost formula imaginată în laboratoarele de la Cotroceni și mă întreb cum ar fi încercat să o concretizeze în cazul în care Voronin s-ar fi arătat interesat. Am fi intrat ‚doi pe un bilet’ sau cu invitatul ascuns printre bagaje? Îmi cer scuze că simplific, dar mi-e greu să cred că Uniunea Europeană ar fi fost dispusă să înghită un truc de acest fel, în care cele două țări ar fi acceptat o uniune formală, de dragul intrării în paradisul european. Mai degrabă aș înclina spre cea de-a doua variantă evocată tot de președintele nostru, conform căreia unirea celor două țări române s-ar putea realiza în interiorul Uniunii, pe rețeta nemțească.Până atunci, însă, va trebui să ne vedem noi înăuntru și nu numai atât: va trebui să așteptăm ca nivelul nostru de trai să ajungă la nivelul la care să poată face atractivă pentru moldoveni ‚căsătoria’, printr-o presiune suficient de mare asupra liderilor săi politici, prea puțin dispuși să lase din mână puterea pe care o au în favoarea interesului general.Până atunci vom continua să trăim, și noi, cu Moldova în suflet și cu realitatea în buzunare…
Titlu: Relația istorică Cotroceni-Victoria
Nr Editie: 1768 Data: joi 06 iulie 2006
Istoria relațiilor dintre primii doi oameni din stat (în sensul propriu, pentru că altminteri, constituțional, premierul e abia al patrulea) este cel puțin interesantă sub aspectul impactului pe care l-au avut idiosincraziile de ordin personal asupra eficienței actului de guvernare. Ion Iliescu și-a făcut un titlu de glorie din faptul că și-a susținut premierii. Fie că a fost vorba de Roman, fie de Stolojan, fie de Văcăroiu sau Năstase, conflictele au fost evitate cu grijă și armonia s-a dorit a fi elementul determinant. Până și excepția Roman confirmă regula, mai ales că disidența acestuia a fost rezultatul tentației de a lua lucrurile pe cont propriu, întreprindere lipsită de succes și soldată cu o decizie și azi controversată - aceea a demisiei-demitere, sub presiunea celei de-a doua incursiuni majore a minerilor. O relație cu adevărat armonioasă a fost aceea dintre Iliescu și Văcăroiu și ea s-a consolidat pe baza lipsei de veleități personale a premierului și a autorității președintelui aflat la cel de-al doilea mandat. Cu Stolojan relația a fost mai degrabă oficială, mandatul și durata acestuia nepermițându-le celor doi actori o apropiere pe care ar fi făcut-o dificilă și temperamentele diferite. O situație specială în această ecuație a avut Adrian Năstase. De departe cel mai dotat dintre cei patru, el a parcurs răbdător traseul unei ascensiuni constante, acceptând tutela prezidențială până la momentul în care anturajul său, aflat în competiție deschisă cu cel de la Cotroceni, l-a împins spre o serie de gesturi în care a manifestat tendința unei independențe care avea să-i fie fatală. Răcită continuu, relația lor n-a ajuns la un antagonism deschis, premierul manifestând o reținere care dealtfel l-a și scos din joc, odată cu refuzul de a se înscrie în competiția pentru conducerea partidului. Dintre cei trei premieri cu care a lucrat, Emil Constantinescu a marcat un vârf al divergențelor cu Radu Vasile. Cei doi și-au ascuns cu greu resentimentele de ordin personal, care au răbufnit odată cu demiterea șefului guvernului. Victor Ciorbea a constituit o decepție și a fost cel puțin amuzant modul în care cei care-l promovaseră au reușit să scape de el, în timp ce Mugur Isărescu s-a păstrat într-o rezervă relativă față de cel care a intuit în el un concurent serios pentru eventualitatea unui nou mandat. Relația Băsescu-Tăriceanu este, de departe, cea mai complexă și mai complicată. Începută sub auspiciile entuziasmului generat de o victorie forțată și al preeminenței prezidențiale, raportul s-a modificat continuu, echilibrându-se într-un mod în care a evocat, adesea, antagonismul tot mai evident. În momentul de față firul care mai susține relația este atât de subțire încât amenință în orice moment să se rupă. Cu toate consecințele de rigoare.
Titlu: Șpaga din spitale: un record secret
Nr Editie: 1768 Data: vineri 07 iulie 2006
Un studiu efectuat de SRI, ale cărui concluzii nu au fost făcute publice - și probabil că nici nu vor fi, din motive lesne de înțeles - arată că într-un spital central din Capitală cuantumul șpăgii care se vehiculează zilnic, prin diferite metode, variază în jurul cifrei de 400.000 euro pe zi! Ați citit bine: 400.000 euro pe zi! Ofițerii care au făcut sondaje o perioadă mai îndelungată au luat în considerare și banii dați portarilor pentru ca rudele să poată intra în spital și în afara orelor de vizită, și atențiile oferite infirmierelor și îngrijitoarelor pentru a schimba așternuturile sau pentru a acorda îngrijiri strict necesare, și șpaga dată medicilor pentru operații sau pentru tratamente, și plata pentru o internare peste rând, și plățile mai sofisticate pentru transplanturi sau pentru tratamente specializate. Unul peste altul, ban peste ban din buzunarele bolnavilor cu drept la asistență medicală gratuită, sau din partea rudelor dispuse să facă orice sacrificiu pentru sănătatea celor dragi, suma se ridică la cât vă spuneam. Un calcul simplu arată că într-o lună, într-un spital de acest calibru, se rulează circa zece milioane de euro la cursul zilei. Sau 120 milioane de euro pe an. Este o sumă care depășește considerabil bugetul unui spital, primit din partea Casei de Asigurări de Sănătate. O sumă pentru care nu se plătesc nici taxe și nici impozite și care intră, în proporții variabile, în buzunarele marii majorități a celor angrenați în această activitate. Vă mărturisesc că, la rândul meu am fost sceptic când am aflat aceste date. Mi s-a demonstrat însă matematic cum merg lucrurile și cum se adună acești bani. Desigur, cazul nu poate fi generalizat, pentru că spitale de gabaritul celui în care s-a făcut investigația nu sunt foarte multe. Făcând însă o medie și înmulțind-o cu numărul de așezăminte vom ajunge la un rezultat care l-ar face, probabil să pălească pe ministrul Nicolăescu, om mai familiarizat cu cifrele decât cu rețetele. Am uitat să vă spun că sumele-record se vehiculează în relația dintre producătorii de medicamente și medicii care le prescriu. Sume cu multe zero-uri în coadă. Abordată dintr-o asemenea perspectivă, reforma din sănătate ar trebui, probabil, să plece dintr-un alt punct. Din acela al asigurării - prin orice mijloace - a unui climat normal, eliberat de tradițiile nefaste ale acestei 'corupții de serviciu' care unora le pare nesemnificativă în raport cu altele.
Titlu: Hărțuirea politică
Nr Editie: 1768 Data: sâmbătă 08 iulie 2006
Nu numai că legea nu pedepsește hărțuirea politică, precum cea sexuală, ba este chiar considerată motorul progresului, în varianta sa binară, în care Opoziția Bună Înghesuie Puterea Rea prin toate colțurile, îi face propuneri indecente și uneori îi mai bagă și mâna pe sub fustele executive. Cel mai hărțuit om din politica românească rămâne premierul Tăriceanu. Acesta suportă cu un stoicisim pe cale să devină proverbial nu numai provocările Opoziției ci și pe acelea, incomparabil mai îndrăznețe și, uneori chiar mai nerușinate ale propriei familii politice. Iar dacă el este personajul cel mai hărțuit, atunci cel mai îndârjit hărțuitor al său este însuși președintele, cel care potrivit algoritmului electoral ar fi trebuit să aibă un comportament de soț iubitor, nu unul de amant înșelat și îndârjit. Mai nou, președintele nu se mulțumește cu aluzii sau cu reproșuri directe: el dă buzna pur și simplu în dormitoarele Executivului și sub ochii de copii speriați ai miniștrilor încearcă să o forțeze pe mamă la felurite fantezii, unul dintre ele nerecomandate nici măcar majorilor. Și de parcă asta n-ar fi de ajuns, președintele-hărțuitor i se adaugă și câteva dintre rubedeniile apropiate ale premierului, care-l trag la răspundere în numele disciplinei de familie că refuză să stea capră atunci când interesele de (mez)alianță o cer. Ieșind din meandrele parobolei, să spunem că misia șefului Executivului nu este deloc una ușoară. tentativele sale de a dobândi o independență reală față de aliatul său totalitar se plătesc scump, cu crize, scandaluri și dispute care abat atenția nu numai a publicului, de la treburile curente spre altele lipsite de conținut. Ambiția prezidențială de a se afla chiar cu prețul forțării Constituției în capul mesei îl face pe Traian Băsescu să ignore adevăratele interese generale în favoarea unor ținte false. 'Controlul' prezidențial asupra Parlamentului și a Executivului nu face decât să nască o rezistență și mai îndârjită din partea celor tot mai puțin dispuși să accepte o asemenea formă de guvernare. Premierul însuși se vede adesea silit să recurgă la tertipuri de genul celui cu retragerea din Irak pentru a obține răgazuri ca să-și continue acțiunile curente. Că nu e dispus să se retragă el însuși politicos, pentru a face loc unuia în care președintele are mai multă încredere (până la proba contrarie) nici nu este de neînțeles: nimeni nu lasă cașcavalul puterii în favoarea pesmeților datoriei - cel puțin nimeni și încă nu în politica românească. Toți cei investiți cu puteri temporare încep să creadă în misia lor sfântă și în datoria de a o duce la capăt, indiferent cu ce preț. Chiar și cu acela al hărțuirii. Politice.
Titlu: Sinecuriștii
Nr Editie: 1769 Data: luni 10 iulie 2006
Scandalurile care se țin lanț în CNSAS și în CNA demonstrează limitele - uneori de-a dreptul periculoase - ale proliferării unor instituții programatic democratice, dar cărora le lipsesc în primul rând resursele umane necesare pentru a-și atinge scopurile. Cele două instituții pomenite fac parte dintr-un veritabil evantai care se lărgește pe măsura în care cei veniți la putere au mai multe datorii de plătit și recompense de oferit pentru 'jertfa patriotică' din campanie. Vinovat de ineficiență și de deraieri este în primul rând sistemul de numire a persoanelor care fac parte din aceste instituții. Nu contează experiența în domeniu, profilul moral și profesional, ci susținerea politică.. Algoritmul pe baza căruia se face desemnarea titularilor crează din start premisele părtinirii și a lipsei de echidistanță care se reflectă sistematic în decizii. Oamenii trimiși acolo de partide sau de centrele de putere rămân, pe parcursul întregului mandat, cu obligațiile aferente. Deciziile lor poartă amprenta comenzii politice sau a feluritelor înțelegeri dintre formațiuni. Tributare acestor servituți, instituțiile își pierd treptat autoritatea, dacă au avut-o vreodată și ajung să nu mai reprezeinte altceva decât instrumente de presiune. CNA, în fruntea căruia a fost numită de către PSD o persoană care n-a avut nici în clin nici în mânecă cu audiovizualul (cu excepția, poate, a unor prilejuri cu care a fost invitat să-și dea cu părerea în calitate de ziarist) a reprezentat, în ultimii ani, un instrument de cenzură a posturilor rebele, ale căror programe au afectat imaginea partidului comanditar, făcând un soi de 'poliție politică' pe bază de amenzi și suspendări de licență pe motive adesea hilare. Etichetat ca atare pe bună dreptate, șeful membrilor CNA a încercat fel de fel de diversiuni - între care și o aiuritoare candidatură la primăria Capitalei, în concediul de odihnă! - prin care ar fi dorit să convingă parlamentul că nu e dator nimănui, în speranța prelungirii mandatului. Situația de la CNSAS este și mai gravă. Acolo s-au adunat, tot pe criterii politice, fel de fel de personaje frustrate sau uitate, dintre care doar doi-trei au habar cu ce se mănâncă obiectul de activitate. Instituția s-a transformat într-un soi de cenaclu în care lucruri esențiale, care țin de existență, sunt tratate în regim comico-satiric, iar decizii la fel de esențiale sunt luate mai degrabă pe bază de vot și nu pe bază de documente și analită atentă. Va rămâne antologic cazul lui Corneliu Vadim Tudor, salvat de un vot de la acuzația de a fi făcut 'poliție politică', când în mod evident el fusese unul dintre cei urmăriți. Probabil că privit dintr-un unghi mai pertinent nici situația lui Dan Voiculescu nu este departe, deși în cazul său cuvântul hotărâtor îl va avea instanța. Și, în timp ce instanțele lucrează să dreagă gafele sau erorile voite, sinecuriștii o duc bine mersi, cu salarii bune, mașini și secretare la dispoziție.
Titlu: Axa Capacitate - BAC - Admitere
Nr Editie: 1770 Data: marți 11 iulie 2006
Pe la începutul anilor '70, situația din învățământul românesc ajunsese aproape de faza în care se află astăzi. Mita - la nivelul epocii, pilele și intervențiile ajunseseră să avarieze grav un proces caracterizat, în linii mari, prin seriozitate și calitate. Competiția tot mai acerbă - accesul spre fazele superioare a învățământului devenise o condiție de supraviețuire la nivelul de 'decizie' al societății - pusese în joc toate mijloacele incorecte - de la trusturile de meditații până la traficul de subiecte. Fetișul diplomei făcuse din examenele de admitere veritabile licitații la care succesul aparținea celor capabili să pluseze în cartușe de Kent și sticle de whysky - ca o măsură de prevedere, 'foloasele necuvenite' fiind mai blând pedepsite decât mita în bani, iar cu banii oricum nu prea aveai ce să faci pe vremea aceia. Semnalele devenind îngrijorătoare, Ceaușescu a decis ca examenele să intre pe mâna Securității, care și-a concentrat o parte din atenție asupra acestui sector. Rezultatele n-au fost de neglijat. Vreme de mai bine de un deceniu, examenele n-au mai fost fraudate, de frică, după metoda clasică. S-a găsit însă o portiță prin care să se strecoare odraslele oligarhiei de partid și de stat și atunci când a fost nevoie s-a dat o reglementare potrivit căreia cei cu note mari în liceu puteau să intre fără examen în facultate. Măsura a fost revocată după ce principalele șarje de odrasle au trecut acest hop.Înlăturarea odioasei instituții a dat la o parte și barierele din calea manipulării, transformând orice competiție din învățământ într-o sursă aproape continuă de beneficii pentru slujitori ai sistemului lipsiți de dontologie. Ministrul Hărdău are dreptate când spune că de vină sunt, într-o mare măsură, părinții, care forțează nota din dorința de a asigura un traiect cât mai ușor copiilor lor. Dar ministrul nu ia în considerație faptul că sistemul este cel care generează un asemenea tip de competiție. Practic, de 16 ani, la fiecare examen s-a încetățenit o bursă, cu tarife clare. Tot de atunci, înfloresc trusturile de meditații ale profesorilor care fac parte din colectivele care redactează întrebările și subiectele de la teste. Anumite faze ale examenului s-au instituționalizat pur și simplu, cum ar fi chetele pentru sensibilizarea comisiilor de examene sau 'atențiile' care îi au ca destinatari pe profesorii examinatori.Cred că, la fel ca și în sistemul de sănătate, o investigație care ar avea ca obiect banii negri care se vehiculează în învățământ ar ajunge la concluzii care i-ar pune pe gânduri pe gestionarii bugetului. Se va putea constata că sumele vehiculate depășesc simțitor bugetul pe care-l acordă statul, fără a fi impozitate și dezechilibrând în mod evident întregul sistem.Ce e de făcut? După scandalurile de la Capacitate și de la BAC, va urma, mai mult ca sigur, cel de la Admitere. Guvernul trebuie să facă ceva și acest ceva nu se poate rezuma, ca până acum, la schimbarea ministrului. Nu 'paturile' trebuie scoase din instituțiile ale căror 'pensionare' practică cele mai vechi meserii din lume...
Titlu: Sportul-rege la răscruce
Nr Editie: 1770 Data: miercuri 12 iulie 2006
Mai bine de o lună a durat maratonul fotbalistic din Germania. Prea mult pentru unii. Prea puțin pentru cei care au tot așteptat să se întâmple ceva care să justifice noțiunea de sărbătoare a sportului-rege. Spre dezamăgirea acestora, nu s-a întâmplat nimic. Excepție face, poate, doar capul în piept pe care Zidane i l-a aplicat lui Materazzi prin care a dovedit că, în ciuda corului de osanale, nu este altceva decât un fotbalist, cu picioare 'inteligente'. Graba cu care suntem dispuși să ne confecționăm idoli de circumstanță, asupra cărora nu și-a spus cuvântul singurul arbitru cu adevărat competent timpul - ne joacă feste și cazul lui Zidane este unul reprezentativ. Deși a fost declarat, în ciuda gestului său descalificant, cel mai bun jucător al turneului final, Zidane este departe de o asemenea calitate. El s-a văzut abia în fazele finale, după ce în preliminarii a moțăit. Cum au făcut-o numeroși alți fotbaliști de la care se așteptau fapte de vitejie care nu s-au produs. A fost, mi-aș permite să o spun, cel mai plicticos turneu final dintre toate cele pe care mi le amintesc, lipsit de emoție și dramatism, fără faze memorabile - nu mai spun de întâlniri memorabile. A fost doar o afacere bine pusă la punct, cu exactitate nemțească și cu o eficiență pe măsură. A funcționat impecabil, dar spectacolul a lipsit cu desăvârșire. Iar cele mai importante decizii n-au fost urmarea performanțelor și a valorii, ci ale șansei. Însuși titlul de campioni mondiali a revenit uneia dintre echipe printr-o tragere la sorți, căci loviturile de la 11 m nu reprezintă altceva. Avem deci o campioană norocoasă (de mai multe ori) nu una merituoasă. Nu știm dacă CM 2006 va rămâne în memoria iubitorilor fotbalului prin altceva decât prin 'capul în piept' al lui Zidane. Și de vină nu este Zidane. De vină este faptul că forul de conducere al fotbalului nu sesizează gravul impas în care a fost adus acest joc de interesele financiare prea mari. Sub presiunea profitului care decurge din câștig s-a sacrificat aproape total spectacolul. Regia unei întâlniri este tot mai riguroasă și face ca orice tentativă de incursiune în careu să fie drastic controlată. Se joacă tot mai mult în zonă, ca la handbal, și golurile din acțiune sunt tot mai puține, lăsând loc celor din faze fixe. Driblingul iscusit este prima victimă a apărătorilor care 'cosesc' totul. Ofsidul anulează orice încercare de ieșire din monotonie. Și, peste toate acestea, rolul arbitrar al arbitrilor crește exponențial, omorând bruma de spectacol care s-ar mai putea manifesta. Spuneam că forul mondial întârzie să reacționeze la aceste blocaje prin modificări ale regulamentului care să elibereze fotbalul din chingile unui control excesiv. Această întârziere va fi plătită cu creșterea absenteismului de pe stadioane și din fața televizoarelor. Cu oprirea expansiunii din zonele geografice 'mituite' cu prezențe nejustificate la turneele finale. Cu transferul de interese și de fonduri către alte sporturi, mai adaptabile la cerințele vieții moderne. Înclin, de aceea, să cred că acest Campionat Mondial ar trebui să marcheze o cotitură în istoria fotbalului. O întoarcere la spectacol și la adevăratelor valori care i-au adus faima. Altminteri există tot mai mult riscul ca la reluări să vedem mai multe capete în piept decât goluri.
Titlu: Moldova dă cu flit unirii!
Nr Editie: 1771 Data: joi 13 iulie 2006
Om cu Moldova în suflet, președintele Băsescu alocă o bună parte din timpul său clarificării relației dintre cele două țări frățești. Dar, cum spune zicala, frate-frate, dar unirea e o problemă care trebuie să țină cont de multe 'amănunte'. Mărturisirea făcută cu năduf de Traian Băsescu la o întâlnire cu olimpicii moldoveni, cum că ar fi propus omologului său de la Chișinău varianta unei intrări, braț la braț în UE a rămas, până ieri, fără replică. Abia acum dl Voronin a catadixit să răspundă, în termeni neobișnuit de categorici, având în vedere relația dintre cei doi, întărită de 'podul de vin' dintre cramele de la Chișiniu și cea de la Cotroceni. Am vorbit despre asta cu dl Băsescu, a spus el, dar au fost doar vorbe. Noi dorim să ne unim cu marea familie europeană, dar nu cu altcineva. Adică, mai pe șleau fie spus, nici nu ne trece prin cap să renunțăm la suveranitatea noastră, la teritoriul nostru, la limba noastră chiar, doar ca să se laude cei de la București cu o Românie Mare. Mai mult, președintele moldovean a insistat asupra faptului că România nu le face nici un serviciu moldovenilor, tot insistând să se bage nechemată în negocierile privind Transnistria și că mai bine ar face să semneze odată tratatul bilateral. Dintr-un foc, prietenul de peste Prut aruncă peste bord două dintre temele de politică externă în care Traian Băsescu a investit mai multă energie decât ar fi fost necesar: uniunea dintre cele două țări și participarea la negocieri. Prima este constant respinsă de partener; cea de-a doua este deja una dintre ideile fixe ale rușilor care nu înțeleg în ce calitate România s-ar amesteca în această 'afacere de familie'. De familie ex-sovietică. Problema unirii celor două țări este, spuneam, una complexă. Odată depășită faza romantică a 'podurilor de flori' au apărut, tot mai evidente, lucrurile care ne despart. Cel mai pregnant dintre acestea rămâne interesul oligarhiei moldovene de a-și păstra nealterate atu-urile și influența. Cine-ar renunța, de bună voie, la toate avantajele ce decurg din suveranitate, pentru acelea, iluzorii, a unei reîntregiri problematice? Cine ar demola solidele relații economice mai mult sau mai puțin subterane, ale unor economii care s-au consolidat în complementaritate, pentru a încerca să se insereze pe o piață prea ocupată? Modelul german de reunificare a fost unic. El nu va funcționa în cazul României și Moldovei pentru ca resorturile istorice sunt altele și atu-urile economice - și, implicit, politice - nu sunt comparabile. Vom rămâne, în acest caz, cu o vagă speranță și cu regretul că ambele clase politice nu dispun de maturitatea și seriozitatea necesare unui obiectiv de o atare importanță.
Titlu: O gravă eroare judiciară: refuzul eliberării lui Miron Cozma!
Nr Editie: 1772 Data: vineri 14 iulie 2006
Lui Miron Cozma i s-a refuzat pentru cea de-a treia oară eliberarea condiționată. În pofida documentelor prezentate, care atestau buna sa comportare în detenție și îndeplinirea condițiilor necesare pentru luarea unei astfel de măsuri, instanța a refuzat eliberarea invocând "gravitatea" faptelor pentru care a fost condamnat. Miron Cozma va rămâne în analele agitatei perioade postdecembriste ca persoana care a generat nu doar cele mai violente tulburări sociale, dar și ca persoana care a fost responsabilizată pentru catastrofalele urmărie ale mineriadei, care au întrziat considerabil nu doar intrarea în normalitate, dar și accesul în instituțiile fundamentale în care țara își căuta locul - de la Consiliul Europei, la NATO și UE. Desigur, niciodată nu va putea fi acceptată ideea că un singur om poartă vinovăția tuturor acestor nereușite, dar Miron Cozma a izbutit să întruchipeze toate acele lucruri care ar fi reîntors societatea românească la nivelul realităților dureroase de care se dorea desprinsă pentru totdeauna. Miron Cozma a fost - în viziunea multora dintre români dezamăgiți sau nostalgici - haiducul modern care pune pe fugă o oligarhie nepreocupată de altceva decât binele propriu. În viziunea altora, el a reprezentat pericolul unei reveniri, într-o altă formă, a "dictaturii proletariatului". Situația explozivă din Valea Jiului, combinată cu varii interese politice, au făcut din el vârful de lance al unei organizații aproape para-militare, ce putea fi oricând chemată să facă ordine sau să bage spaima în "dușmanii poporului". Manipulat în fel și chip, Cozma a sfârșit, previzibil, prin a plăti pentru oalele sparte de toți cei care s-au folosit de el. Condamnările sale, pentru mineriadele din '91 și '99, au fost mai mult decât severe. De-a dreptul excesive. Imaginea acestuia, combinată cu episodul tulbure al grațierii și reîncarcerării sale au început să transforme, treptat, ispășirea într-un martiriu. Cele trei refuzuri ale eliberării condiționate nu fac decât să amplifice acest sentiment. Cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere legal, ele sunt nejustificate: pentru faptele sale, a căror gravitate este învocată, Cozma a plătit, fiind condamnat cu o maximă severitate. De data aceasta instanța nu mai avea a-i re-judeca faptele, ci contextul ispășirii pedepsei. Din acest punct de vedere, refuzul constituie o gravă eroare judiciară, comisă de o instanță ori lipsită de experiență, ori obedientă față de o eventuală influență politică. Ea nu face decât să întărească sentimentul că liderul minerilor este un deținut politic, într-o vreme în care această noțiune ar trebui să fie ștearsă din catastiful de evidență a celor încarcerați. Dacă președintele Băsescu are sânge în vine - și a dovedit că are - ar trebui să intervină în acest caz și să demonstreze că este apărătorul drepturilor tuturor românilor. Inclusiv ale celor ale lui Miron Cozma.
Titlu: Demnitari cu pusee de simpli cetățeni
Nr Editie: 1782 Data: luni 31 iulie 2006
Dacă săptămâna trecută s-a întâmplat ceva care a bătut prin cota de atenție și de interes orice alt eveniment, acesta a fost accidentul de circulație al premierului Tăriceanu. Plecat la plimbare cu motocicleta sa favorită (un Harley Davidson 'de colecție'), Călin Popescu Tăriceanu a luat un viraj strâns, în viteză și, derapând, a intrat în plin într-un automobil care venea din sens opus. Norocul celor doi a stat în faptul că și motocicleta (americană) și automobilul (european) sunt mașini solide, construite cu grijă pentru securitatea celor pe care-i poartă. Imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat dacă la Corbeanca s-ar fi confruntat o Mobră cu o Dacie model vechi. Nici nu vreau să mă gândesc... Aproape instantaneu, televiziunile de știri și-au întrerupt programele obișnuite pentru a anunța știrea. Aflați sub impresia evenimentelor politice, reporterii și-au dat în petec și au construit un story de senzație: premierul s-ar fi ciocnit cu nimeni altul decât cu liderul conservator: Dan Voiculescu!!! Cum la noi chestia cu verificarea din mai multe surse e depășită (de regulă, nu e nevoie nici măcar de una: e suficientă intuiția reporterului), situația a trenat până când lucrurile au putut fi repuse în matca lor de informații autorizate. Bref: premierul și-a luxat piciorul și a fost dus la spital. Supărare pentru unii, bucurie pentru alții. Nici una prea întreagă. Și, parcă pentru a le face în ciudă ultimilor, motociclistul Călin s-a dus a doua zi la ședința de guvern ca la plajă, în pantaloni scurți și în șlapi, și cu cârjele de rigoare. Fapt divers? Sigur că nu. Pentru că implicațiile sale sunt neobișnuit de complexe. S-a declanșat, așadar, o veritabilă dezbatere națională cu tema: poate un demnitar să se joace din când în când de-a omul obișnuit? Răspunsul nu este clar, după cum nu sunt clare nici reglementările în vigoare! Putem doar să constatăm că instituțiile de resort nu au forța necesară pentru a-l convinge pe Traian Băsescu să nu se urce băut la volan, sau pe Călin Popescu să nu gonească cu viteză peste cea maximă de unul singur, pe șosea. Serviciul de Protecție și Pază este, cel mai adesea, la discreția celor pe care trebuie să-i protejeze și nu poate să o facă împotriva voinței lor. Pentru fanteziile unui președinte sau ale unui premier, statul cheltuiește o grămadă de bani, la costuri adăugându-se, inevitabil și consecințele acestor escapade. Pentru primii oameni din stat nu este încă limpede faptul că legea este una pentru toți și că nici măcar lor nu li se pot admite derogări. Mai ales atunci când, punându-și în pericol propria persoană, afectează siguranța sau buna funcționare a resorturilor naționale. Pentru petreceri la terase și escapade nocturne le era suficientă calitatea de simpli cetățeni. Nimeni nu i-a obligat să intre în competiție pentru cele mai înalte responsabilități din stat. Dar când au făcut-o, au obligația să respecte tot ceea ce guvernează această calitate.