Punctul pe Y, iunie 2006

Titlu: Presa ca o pradă
Nr Editie: 1751 Data: joi 01 iunie 2006
După euforia pe care a declanșat-o neașteptata și totala libertate a presei pe care a adus-o Revoluția, au urmat fenomenele specifice perioadei, pentru că presa a fost, totodată, și proiectul-pilot al noii economii de piață. Au apărut o sumedenie de titluri noi, cele vechi, rebotezate, și-au valorificat atu-urile, au avut loc falimente spectaculoase și lansări cu pretenții. Pe măsură ce presa și-a demonstrat influența pe care o poate avea în viața publică, a apărut și interesul pentru utilizarea sa de către noii potentați, care au văzut mai limpede resorturile care făceau din ea cea de-a patra putere în stat. Primele investiții în presă au fost însă, suficient de aleatorii, pentru a nu da rezultate notabile. Un demers coerent a avut un trust străin de presă: elvețienii de la Ringier au pornit să cucerească Estul înaintea germanilor, de care se temeau. Ringier a cumpărat sau a înființat noi publicații în mai toate țările din fostul bloc comunist, cel mai mare succes avându-l în Cehoslovacia, unde au mutat și una dintre tipografiile lor. În România au înființat 'Capital', o publicație economică ce a cucerit teren constant rămânând și astăzi una dintre publicațiile de referință. Odată cu alăturarea, în '95, a cotidianului 'Libertatea', Ringier și-a exprimat mai limpede intențiile, reușind chiar să-i devanseze pe germanii de la Bertelsmann, de la care au preluat 'Evenimentul Zilei'. Dacă Ringier are cea mai puternică divizie de cotidiane și una variată de periodice, cam aici se încheie implicarea sa, rolul său în bătălia dintre super-puterile din presă rămânând limitat. Lupta la vârf, se duce între cei care au demarat cel mai timpuriu. Unul a fost grupul PRO, al lui Adrian Sârbu, un fost ministru în primul guvern Roman, care a știut să-și alăture, la momentul potrivit, resursele financiare ale lui Ion Țiriac. A început cu o agenție de presă - 'Mediafax', cu un post de radio - PRO FM și cu o televiziune - canalul 38. Profitând de deningrolada din televiziunea de stat, a lansat, cu suport logistic american, PRO TV, care rămâne, de mai bine de zece ani, lider de audiență. A intrat în presa scrisă cu câteva proiecte dintre care doar 'Ziarul Financiar' a rezistat, cu mari eforturi de subvenționare. A vândut 'PRO SPORT' elvețienilor de la Ringier și a achiziționat recent pachetul majoritar al jumătății de 'Adevăr' care a devenit 'Gândul'. Cu alte două posturi de radio și un număr nedefinit de publicații periodice, grupul PRO rămâne protagonist al efortului de a domina piața. Se bate, în primul rând, cu grupul INTACT, al magnatului Dan Voiculescu. Acesta a pășit cu timiditate în presă, procedând cu precauție și asigurându-și suportul logistic al unei tipografii în care să-și tipărească propriile ziare. A scos, cu o echipă tânără, 'Jurnalul Național' care ar fi dorit să fie un ziar al celor cu bani puțini. A făcut o investiție temperată în televiziune, înființând Antena 1 și opunând 'americanismelor' de la PRO TV un stil mai așezat, mai românesc, al știrilor. A început să crească în audiență odată cu campania electorală din 1996, după care a continuat să înainteze, împărțindu-și audiența cu PRO și alternând periodic primul loc. Au urmat alte două canale de televiziune, pe lângă postul de radio (Romantic) și s-a desfășurat în presa scrisă unde, alături de Jurnalul, 'Gazeta Sporturilor' domină peisajul cotidian. Ultimele prezențe în grup sunt săptămânalul 'Săptămâna Financiară', înființat în urmă cu un an, și achiziționarea, recent, a Agenției de Presă AMOS NEWS. În fine, cel mai 'gălăgios' grup - Realitatea Media - își căuta un loc în top prin achiziții bine țintite (vezi grupul Cațavencu - Cotidianul) și prin inițiative curajoase - Money Channel. Vântu își împlinește astfel un mai vechi vis, început cu 'Curentul' și cu o construcție media la care au pus umărul mulți gazetari cu nume, dar care s-a prăbușit odată cu FNI. Acum, grupul Realitatea are de transpus în termeni de audiență importantele sume puse în joc pentru a face din presă un teren de bătaie pentru un maxim de influență politică și economică.
Titlu: "Societate deshisă" sau "internaționalism proletar"
Nr Editie: 1757 Data: sâmbătă 17 iunie 2006
Un ziar a cutezat recent să facă un gest de-a dreptul blasfemitor: să publice o listă a membrilor societății civile stipendiați, sponsorizați și finanțați de Fundația Soros. Unde, zice ziarul, printre persoanedemne de toată stima s-au strecurat și o serie întreagă de personaje asupra cărora planează serioase îndoieli, suspectate de a fi fost infiltrate de securitate sau de structurile peceriste. Majoritatea celor care au trecut prin școala de democrație a "societății deschise" - marotă a miliardarului americo-maghiar George Soros - au ocupat sau ocupă poziții prin care direcționează sau derutează opinia publică, prefabricând curente sau tendințe ce au la origine calcule și interese bine stabilite. Deși lucrurile erau evidente de mai mult timp, o veritabilă regulă a tăcerii a domnit în acest sens. În timp ce publicțiile și mijloacele media co-interesate n-au încetat de-a lungul acestor ani, sa veștejească categoria celor care au suportat influențe și îndoctrinări de esență răsăriteană. Studiile la Moscova sau stagiile pe la diferite instituții internaționaliste au devenit o etichetă care s-a aplicat cu duritate. Cei mai zeloși luptători împotriva spiritului acestor categorii s-au dovedit a fi tocmai aceia care s-au înfruptat la țâța expertului de democrați din perioada tranziției. Nu poți să nu te întrebi - păstrând proporțiile și neamestecând lucrurile - în ce măsură dogmatismul de stânga este mai rău decât cel de dreapta și în ce măsură finanțările unor zone ale societății civile - care s-au erijat în lideri ai întregului spectru - sunt mai "curate" decât cele ale cominternismului și internaționalismului proletar. Mi-ar place ca după 16 ani de experiențe România să fie în stare să-și distileze o societate civilă eliberată de dependențe financiare și de extremismele "în oglindă" ale exportului de democrație. Trecând prin experiența ambelor sisteme, se poate debarasa de aceste servituți punându-se în slujba unicului comanditar autorizat: realitatea românească, în întreaga ei diversitate și originalitate.
Titlu: Cine ne pune bețe-n roate?
Nr Editie: 1758 Data: luni 19 iunie 2006
Cel de-al cincilea val de lărgire a Uninunii Europene se dovedește a fi și cel mai dificil și mai controversat. România și Bulgaria, de la granița estică a Uninunii, au avut de parcurs cel mai monitorizat proces de aderare. Și cel mai server, în același timp.Practic, în nici unul dintre cazurile precedente, lupa supravegherii nu s-a fixat cu atâta ostentație aproape asupra fiecărui amănunt, iar termenele nu au fost atât de elastice și de nesigure. Până și acest 1 ianuarie 2007 a fost obținut in extremis și printr-un major efort diplomatic depus de precedenta guvernare, fiind introdus în rezoluțiile UE practic în ultimul moment.Cel mai comod și mai la îndemână ar fi să cădem în plasa autovictimizării și să găsim motivații exterioare. Ca de pildă, ostilitatea de natură religioasă, noi și bulgarii fiind singurele națiuni ortodoxe ale Uniunii, o credință mai degrabă specifică răsăritului decât apusului. Sau poate antipatia constantă pe care au determinat-o "trădările" istorice ale aliatului german, cel care are acum poziția cea mai importantă și poate influența orice decizie.Chiar dacă rezidă un sâmbure de adevăr în aceste motivații, cred cu tărie că dacă cineva este responsabil pentru mersul nostru poticnit spre Uniune, atunci acesta nu poate fi decât Guvernul României. Sau guvernele României care au lucrat pentru acest scop cu mai multă sau mai puțină tragere de inimă, cu mai multă sau mai puțină competență. Nu poate fi făcută răspunzătoare Uniunea de întârzierile repetate în aplicările unei măsuri, de pierderea vremii cu alte lucruri, fără nici o legatură cu eforturile de aderare, de bătăliile politice sterile în condiții de crize succesive profunde și cu urmări importante.Paradoxal este faptul că pe măsură ce termenele s-au apropiat, entuziasmul cu care s-a purces la îndeplinirea condițiilor a scăzut mereu, până la pericolul amânării sine die a aderării. Nu întâmplător, data de 1 ianuarie 2007 a fost și este una teoretică, iar recent luata decizie de la Bruxelles ne temperează serios entuziasmul: ea rămâne valabilă dacă vom fi în stare să intensificăm reformele. Or să intensifice reforme concomitent cu bătăliile politice interne, din interiorul și din exteriorul Coaliției, pare un lucru destul de dificil la 1 ianuarie 2007 "un pod mult prea îndepărtat".
Titlu: Show-ul educației
Nr Editie: 1759 Data: marți 20 iunie 2006
În topul celor mai 'fierbinți' scaune de ministru - acela al Educației ocupă locul al doilea. Față de recordul de 14 miniștri în 16 ani de la Sănătate, cel de vreo 12 de la învățământ ar putea să indice faptul că aici lucrurile au mers puțin mai bine. Realitatea este că n-au mers bine deloc și că de 16 ani pe seama educației se fac cele mai variate experimente, în numele unor reforme fără cap și fără coadă, pe care fiecare guvernare a văzut-o altfel. Ceea ce a lipsit esențial acestui proces este continuitatea eforturilor. Ceea ce s-a construit în peste o sută de ani, începând cu Spiru Haret și ceea ce a constituit cel mai pertinent exemplu de stabilitate și de eficiență, s-a dus pe apa Sâmbetei în încercarea de a adapta sistemul la o realitate încă nestructurată. Începând cu structura anului școlar - alta aproape în fiecare sezon - și terminând cu programa materiilor - în care Eminescu, de-o pildă, stă în aceeași 'bancă' cu Andreea Esca (fără ca aceasta să aibă vreo vină) asistăm la un balans continuu între extreme și la un riscant experiment făcut pe pielea copiilor care vor purta de-a lungul existenței lor amprenta diletantismului organizatoric și profesional al uneia dintre cele mai importante instituții responsabile de viitorul națiunii. Dacă vorbim de o investiție pentru viitor, cea mai importantă și mai complexă se situează în perimetrul educației. Și nu mă refer doar la investiție materială, bănească, totdeauna insuficientă, ci la aceea care are în vedere modernizarea abordării procesului de învățământ. Chiar dacă toți președinții și premierii de până acum au fost de acord cu punctul de vedere teoretic că procesul de învățământ merită o atenție sporită, nici unul n-a reușit să determine alocarea resurselor necesare. Minimul de subzistență a fost obținut doar la presiunile sindicale care, cel puțin în ultimii ani, au făcut din anul școlar o veritabilă parodie. Ne aflăm din nou într-un astfel de moment, în care incapacitatea guvernului de a-și onora angajamentele asumate față de personalul din învățământ, amenință cu un nou boicot în plină sesiune de examene. Criza este amplificată de cea din interiorul coaliției aflată la guvernare, unde disputa publică dintre premierul liberal și ministrul democrat atinge cote de ridicol, cu acuze și replici care fac deliciul elevilor obișnuiți tot mai mult în ultima vreme să dialogheze în același mod cu dascălii lor, cărora ajung să le mai aplice și corecții. Spectacolul pe care-l oferă Educația, cu toate disfuncționalitățile sale are și o 'emblemă' pe măsură: episodul cu subiectele obținute de un jurnalist care intră-n minister ca-n brânză, merită să se înscrie în antologia haosului care guvernează în locul celor aleși și mandatați să facă acest lucru.
Titlu: Hazul de necaz?
Nr Editie: 1760 Data: miercuri 21 iunie 2006
Anul 2001. În parcul sediului din șos. Kiseleff al partidului care cu șase luni în urmă câștiga triumfal alegerile după o guvernare de coaliție dezastruoasă adie aer sărbătoresc. Premierul Năstase, devenit totodată șef de partid prin ieșirea din dispozitivul organizatoric al președintelui Iliescu, își sărbătorește ziua de naștere. Festivitățile au căpătat, prin grija harnicilor săi colaboratori, aerul unei veritabile sărbători naționale. Pentru a da prilej tuturor celor dornici să-și prezinte omagiile și să-l asigure pe cel mai puternic om al momentului de totalul lor devotament, protocolul de partid și de stat a organizat trei reprize de prezentări: una la Parlament, pentru membrii corpului legiuitor, o alta la partid, pentru lumea bună și pentru VIP-uri și ultima, spre seară, la Snagov, dacă îmi aduc bine aminte, pentru colegii din guvern și partid, oamenii apropiați. La Kisseleff, oaspeții sosiți buluc au fost ordonați într-o coadă lungă ce pornea de la intrarea din spatele palatului și sfârșea undeva pe pajiște, unde premierul, la trei ace, mulțumea din vârful buzelor, adresând câteva cuvinte celor care meritau un spor de atenție. În spatele său, sepepiștii de serviciu primeau și depozitau cadourile, între care se remarcau ambalajele specifice tablourilor. Întreaga manifestare căpătase un aer straniu de religiozitate, nimeni cutezând să fluiere în biserică cu vreun gest care ar fi ieșit din regulile protocolului. Cinci ani mai târziu. Palatul Parlamentului, aripa în care a fost amenajat Muzeul de Artă Contemporană. Cu două zile mai devreme de data din calendar, deputatul Adrian Năstase își sărbătorește aniversarea într-un mod original: lansând volumul 'Codul lui Zambaccian' - o culegere de articole pe care le-a publicat în ultimul an înt-un cotidian central, care i-a oferit cu generozitate o rubrică.. Gazdă atentă, autorul își primește puținii invitați sosiți, cu căldură. Zeflemelele și ironia au rămas în carte. Observațiile acide, care au făcut nu odată deliciul asistenței, sunt rezervate celor absenți - aceia care-l poartă pe drumuri, punându-i tot felul de întrebări incomode și căutându-i nod în papură. Printre cei sosiți la lansare nu se numără nici unul dintre actualii lideri ai partidului pe care l-a condus, dar este prezent, surprinzător, vechiul său critic, fostul președinte Iliescu. În primul rând al sălii iau loc doamna Năstase și cei doi fii care joacă acum cu modestie rolul de simpli membri de familie ai unui simplu parlamentar. Prezentarea decurge într-o notă de bună dispoziție și autorul face risipă de vorbe de duh și de epitete bine găsite. Dovedește, odată în plus, că are haz și știe să-și țintuiască adversarii la stâlpul ridicolului. Dezvăluie vâna unui foiletonist de talent și gazetarii prezenți - altădată ținuți prin țarcuri de către celebra Dorina Mihăilescu, artizana proastei sale relații cu presa - se bucură acum de complicitatea celui pe care l-ar putea avea drept coleg. Este un alt Adrian Năstase, umbra 'arogantului' de altădată, regăsindu-și calități pe care le credeam îngropate în orgolii și adulație, eliberat de armătura protectoare a celor care au făcut din el un prizonier al intereselor proprii. Nu-mi pot reprima o obsedantă întrebare: de ce unii oameni trebuie să se împiedice de propriile lor limite și abia căzând de pe piedestalul pe care au fost înălțați să-și recapete trăsăturile care fac din ei oameni asemenea celor pe care, de regulă, îi disprețuiesc? Sau pe care nu mai apucă să-i bage în seamă.
Titlu: Ciobul prezidențial și oala spartă guvernamentală
Nr Editie: 1761 Data: joi 22 iunie 2006
Că nimic nu e bătut în cuie în politica românească o dovedește chiar evenimentul de luni - prezența lui Traian Băsescu în fața camerelor reunite ale Parlamentului, cu o analiză a activității Guvernului în cele 500 de zile de la preluarea puterii. Dacă în decembrie anul trecut, președintele afirma fără să clipească: 'Avem cel mai bun guvern postdecembrist', acum nu se sfiește să-și corecteze drastic aprecierea. Nu numai că nu este cel mai bun, dar este unul plin de hibe, pe care președintele le-a demontat meticulos, spre marea satisfacție a Opoziției. Revăzând la rece textul prezidențial, nu poți să-ți înfrângi tentația unei acolade istorice: în martie 2002, într-o prestație asemănătoare tot în fața camerelor reunite, fostul președinte Iliescu denunța 'capitalismul de cumetrie' constituit de noua administrație și îndepărtarea de nobilele idealuri ale social-democrației. A constituit, ca și acum, o surpriză violența tonului abordat de fostul președinte caracterizat, mai degrabă prin propensiune împăciuitoare și printr-o relativă blândețe față de colaboratorii săi. Dacă deterioarea relației președinte-premier în cazul Iliescu-Năstase a fost una mai discretă, nu același lucru e valabil și pentru cuplul Băsescu-Tăriceanu. La moment când oferea generoasa caracterizare, Băsescu avea deja îndoieli serioase asupra corectitudinii opțiunii prin care a făcut din Tăriceanu un premier. Avuseseră deja loc câteva conflicte, în special cel pe tema alegerilor anticipate, dar nimeni nu bănuia spre ce zonă acută va evolua această relație. Evenimentul de luni de la Parlament marchează o ruptură aproape definitivă între cei doi centri de putere. Boicotarea de către premier și de către miniștrii liberali a cuvântării prezidențiale este fără precedent în istoria postdecembristă. Fără precedent este și ignorarea de către premier a criticilor prezidențiale, căci Tăriceanu n-a catadixit nici măcar să le conteste cu jumătate de gură, în stilul său tradițional. Deși ar fi putut să o facă. Premierul a ratat șansa de a-i întoarce președintelui criticile, întrebându-l ce anume a făcut el pentru ca opțiunea europeană să fie mai apropiată? Cum și-a îndeplinit atribuțiile specifice funcției? Pentru că Traian Băsescu este mai mult decât vulnerabil la acest capitol. Prestația sa în materie de politică externă a fost una constant dezastruoasă, încărcată de gafe și de opțiuni eronate. Dacă n-ar fi decât să menționăm penibilul Forum al Mării Negre, sau erodarea relației cu marele puteri europene printr-un servilism extrem față de americanii și este suficient să se vadă că nu are nici un motiv să se considere mai breaz decât premierul. Asta nu înseamnă că pomelnicul său critic nu rămâne valabil. Și că prestația guvernului este în mod evident sub cota care ar fi fost necesară pentru ca cel puțin integrarea europeană să nu stea în suspans prelungit.
Titlu: Ce vrea Emil Constantinescu?
Nr Editie: 1762 Data: vineri 23 iunie 2006
Emil Constantinescu a intrat în galeria președinților aleși democratic ai României printr-o întâmplare combinată: susținerea insistentă a candidaturii sale de către Alianța Civică și de către Ana Blandiana personal, și resentimentele lui Corneliu Coposu față de Ion Rațiu, cel mai avizat aspirant al Convenției Democratice la această funcție. Aceste două umori, coroborate cu dorința majorității electoratului pentru o schimbare care să ofere șansa unei guvernări mai coerente și mai puțin corupte l-au propulsat pe Emil Constantinescu, ca exponent al schimbării la Cotroceni. Timp de patru ani, el s-a străduit să-și construiască o personalitate care-i lipsea în mod natural. Prizonier al Convenției și al celor trei centre de putere care fragmentau demersul guvernamental, și-a îndreptat atenția spre exterior, în aspirația de a deveni 'lider zonal' într-o parte a Europei în care România ar fi putut constitui un model. N-a fost să fie, ori pentru că statura sa nu era suficientă, ori pentru că altele erau interesele marilor puteri în zonă. Eșecul extern a fost consolidat de cel interne: 'înfrângerea' sa de către securiști a rămas de pomină, la fel ca și 'greața' față de politicieni. În aceste condiții, cariera politică s-a încheiat înainte de termen odată cu dizolvarea de facto a Convenției și cu defecțiunea liberală care l-a lăsat, practic, fără obiectul muncii. Intrat în viața civilă, Emil Constantinescu a plonjat pentru o bună bucată de vreme în uitare. Încercările sale de a anima niște partide de buzunar au fost sortite eșecului. Nu l-au scos din anonimat nici cele patru volume masive de amintiri de la Cotroceni pe care nu prea s-a încumetat nimeni să le citească. Au trecut peste el două cicluri electorale fără a lăsa urme. Iată însă că, de o bucată de vreme, Emil Constantinescu este activ. Prezent pe ecranele televizoarelor în talk-show-uri de mai mică sau mai mare audiență, el și-a îndreptat tirul asupra celorlalți doi președinți. Asupra lui Traian Băsescu - inamic vechiși îndârjit, încă de pe vremea guvernării Convenției - și a lui Ion Iliescu. Pe primul îl acuză cu insistență de colaborare cu Securitatea și încearcă să convingă CNSAS să caute și prin acele dosare care conțin dovada 'prieteniei' actualului președinte cu odioasa instituție. Pe cel de-al doilea îl dă în vileag ca fiind cel care ar fi organizat cu bună știință expediția minerilor în Capitală în iunie 1990 și că ar fi promovat ciomăgirea cadrelor didactice (printre care s-ar fi numărat și el) și a studenților din Univeristate, oferindu-i lui Dan Voinea acele informații de care acesta are nevoie pentru a-și desăvârși opera justițiară. Mai pe șleau spus, Emil Constantinescu ar fi încântat să-i dea în gât pe cei doi colegi ai săi. Cu ce beneficii? Unul extrem de incert: portretul său ar putea rămâne singurul neciobit în galeria președinților. Pe el, însă, nu-l va mai putea aduce nimic în primul plan al unei vieți politice ce a evoluat în direcții pe care el nu mai reușește să le perceapă.
Titlu: Lung prilej de supoziții...
Nr Editie: 1763 Data: sâmbătă 24 iunie 2006
Faptele: joi pe la prânz, un reporter rătăcit (oare) prin preajmă observă că președintele Băsescu cu suita de sepepiști aferentă, descinde la un cunoscut restaurant din zona Casei Presei Libere. Restaurantul e închis publicului, iar la intrare îl aștepta un cunoscut jurnalist, între altele coproprietar al localului. Același reporter norocos îl vede, după cam un sfert de oră, pe liderul conservator Dan Voiculescu ieșind grăbit pe ușa pe care intrase Băsescu și plecând într-o direcție necunoscută. După circa o oră a plecat și președintele. Zarva iscată de această știre a încins telefoanele. Consilierul prezidențial Adriana Săftoiu a confirmat parțial: da, dl președinte a fost la restaurantul cu pricina, dar nu s-a întâlnit cu Voiculescu. Voiculescu, la rândul său, nu face nici un comentariu pe această temă. Prilej de supoziții și controverse, evenimentul poate avea următoarele explicații: Prima. Consilierul prezidențial nu minte. Cei doi nu s-au întâlnit. Deși greu, aproape imposibil, să nu dea nas în nas într-un restaurant gol și în care gazda are obligații protocolare față de ambii politicieni, cu atât mai mult cu cât unul dintre ei i-a fost până de curând patron. Se poate presupune ca Voiculescu, venit mai devreme, era la cafea când a intrat Băsescu și că în timp ce acesta și-a comandat ciorba, a încheiat socotelile și, salutându-l politicos pe șeful statului, și-a văzut de treabă. Pur și simplu o întâmplare. A doua. Dorind să aibă o explicație cu președintele în ciudatul său caz cu CNSAS, Voiculescu ar fi vrut să primească unele explicații. A făcut-o profitând de faptul că președintele, iubitor de atmosferă de local, a fost invitat de patron la masă. Băsescu nemanifestând disponibilitate spre dialog, Voiculescu s-a retras lăsându-l să-și vadă de masă. A treia. Întâlnirea a fost aranjată de jurnalist, la solicitarea, probabil, a lui Voiculescu. Cu toate relațiile rele dintre cei doi, Băsescu a acceptat-o, cu atât mai mult cu cât ambii se află într-o situație asemănătoare. Dialogul a fost, probabil, unul scurt, în care președintele l-a asigurat pe liderul conservator că n-are nici un amestec în mișcarea dosarelor de la SRI la CNSAS... A patra. Președintele a dorit să cunoască, cu un ceas mai devreme intențiile conservatorilor privitor la eventuala retragere de la guvernare, căderea guvernului fiind unul dintre obiectivele sale implicite, în special după afrontul public al premierului cu prilejul cuvântării sale la Parlament. Voiculescu i-a spus sau nu ce are de gând. Președintele a fost sau n-a fost mulțumit de intenție. Cei doi s-au despărțit după o întâlnire scurtă. A cincea. Băsescu și Voiculescu au dorit să facă un schimb de informații în legătură cu strategia de contracarare a acuzațiilor de colaborare cu... Etc.
Titlu: Viitura politicã
Nr Editie: 1764 Data: luni 26 iunie 2006
A fost o sãptãmânã agitatã, cu evoluții spectaculoase și cu comentarii contradictorii. Mai întâi, episodul cu subiectele pentru capacitate, preluate cu ușurințã de un jurnalist care s-a dat drept delegat, fãrã a fi legitimat. Dacã n-ar fi fost bãtãlia surdã pentru înlãturarea lui Hãrdãu de la cârma instituției, ar fi fost o întâmplare cu conotații anecdotice. A fost transformatã într-un veritabil scandal, din perspectiva intereselor divergente ale Alianței: Tãriceanu s-a mulțumit și cu capul Palomei Petrescu, o apropiatã a președintelui Bãsescu, menținând astfel presiunea asupra democraților nedispuși sã creeze un precedent prin renunțarea la Hãrdãu. Asta nu face din Educație un sector mai bun sau mai rãu decât este. Criza din Învãțãmânt este prea profundã și abordarea prea superficialã ca sã conducã la vreun rezultat palpabil. Apoi, discursul prezidențial al lui Bãsescu în fața camerelor reunite. Nu cred cã boicotul premierului și al miniștrilor liberali reprezintã un element cu influențe notabile asupra cursului evenimentelor. Ar trebui sã ne obișnuim mai bine cu ideea separației puterilor. În mintea noastrã președintele este încã deasupra tuturor. Este o idee falsã. El nu conduce nici Guvernul, nici Parlamentul. Puterile sale, limitate constituțional, au fost amplificate de o anumitã situație din Alianțã, care s-a aflat la remorca influenței electorale a președintelui. Interesele tot mai divergente ale liberalilor și democraților au fãcut ca falia dintre cele douã formațiuni sã creascã pânã la a nu mai putea fi traversatã. Criticile prezidențiale au o semnificație circumstanțialã, de care premierul poate sau nu sã ținã cont. El le poate îmbrãțișa sau respinge. Are aceastã libertate pe care și-o poate exersa fãrã a se teme de repercusiuni formale. Pentru toatã lumea e limpede cã oricât și-ar dori, Bãsescu nu-l poate demite pe Tãrcieanu când îi vine pe chelie. Premierul și-a câștigat cu dificultate "independența" fațã de Cotroceni și este tot mai dispus sã se foloseascã de avantajele ei. Impactul cel mai puternic l-a avut, însã, pe parcursul întregii sãptãmâni conflictul acut al președintelui PC cu CNSAS. Deși verdictul Colegiului a fost întârziat fãcut cunoscut, el era bãnuit, și reacția lui Voiculescu a fost promptã. Comentariile pe aceastã temã au fost opuse și întinse într-un anumit mediu - al celor avizați. Reflexele sale în exterior, la electorat, au fost însã minore! Mai degrabã decât calitatea lui Dan Voiculescu de fost securist (tot mai puțin relevantã prin exces de vehiculare interesatã), cât contribuția PC la stabilitatea executivã este relevantã pentru percepția publicã. Rãmânerea sau nu la guvernare a formațiunii conduse de Voiculescu poate avea consecințe pe care nu le are eventuala stabilire a calitãții din care aceasta a abordat relația cu Securitatea. Sãtul de conflicte și crize, încolțit de capriciile naturii, românul obișnuit nu mai vrea sã treacã, cel puțin deocamdatã, prin alte încercãri, precum schimbarea Guvernului sau alegeri anticipate. N-o vor nici partidele, care mai toate cred cã ar avea de pierdut dintr-o schimbare. Așa încât legea bunului simț sau a minimei rezistențe vor conduce, aproape inevitabil, spre un statu quo. Pentru cel puțin șase luni, dacã nu mai mult.
Titlu: Fantoma Caritasului bântuie din nou România
Nr Editie: 1764 Data: marți 27 iunie 2006
Aura C este o femeie la locul ei. A venit de la țară, de undeva de prin Nordul Moldovei, cu 'omul ei', în căutare de loc de muncă. El a găsit prin construcții, ea la un bufet. Au găsit și un apartament confort III prin Ferentari, într-un bloc în care nimeni cu, excepția lor, nu plătește chirie, gaze, apă sau curent. Au economisit la sânge și au pus bani deoparte pentru a avea măcar siguranța acoperișului de deasupra capului și au cumpărat apartamentul în care locuiesc. Au încercat să-l modernizeze, punându-i geamuri termopan și zugrăvindu-l ei înșiși. Au doi copii, unul care a terminat școala generală și se va îndrepta spre o meserie, altul, cel mic, talentat la fotbal și aflat acum în primul turneu din viața lui, în Suedia - motiv de emoții pentru mamă și de mândrie pentru tată. Știu toate aceste lucruri chiar de la ea pentru că de aproape doi ani a preluat 'frâiele' menajului din casa în care locuiesc, asigurând un management caracterizat prin hărnicie și prin plăcerea lucrului bine făcut. Zilele trecute, cu un aer misterios, mi-a spus că în week-end a fost invitată, împreună cu soțul, la Câmpina, unde urma să aibă loc o întrunire. Li se ceruse să vină amândoi, soț și soție, frumos îmbrăcați și având la ei un milion de lei, la care trebuiau adăugați alte vreo 700.000, reprezentând cheltuielile de transport. Dar, mai ales, să nu relateze nimănui despre această întrunire. Am bănuit, întâi, că este vorba despre unul dintre cultele religioase care încearcă să-și facă loc pe o 'piață' prost administrată de ortodoxia tradițională. La întoarcere am văzut-o pe Aura îngândurată. Am întrebat-o ce s-a întâmplat. Și-a deschis cu greu inima, cu teamă. 'Auziți, domnu' Tavi. Ne-au chemat unii de la Compania Delfin International. Am fost vreo 200 de persoane și întâlnirea a avut loc în sala teatrului din Câmpina. Au fost acolo mai mulți domni și doamne și ne-au vorbit cum să devenim oameni de afaceri și cum să câștigăm mulți bani'. 'Și ce-ar trebui să faceți?' - am întrebat-o. 'Nimic! Să aducem alte 4 familii care să aibă câte 80 de milioane pe care să le depună și noi câștigăm 540 de euro de fiecare familie adusă. Numai că ne trebuie cele 80 de milioane și nu știu deloc cum să facem rost de ei...' Dar, mai ales, ne-au spus să nu vorbim cu nimeni despre ce se întâmplă acolo. La vreo 12 ani de la megascandalul Caritas-ului, fantoma jocurilor piramidale revine. Și revine în forță. La reuniunea de la Câmpina au participat - cu concursul 'ochilor închiși' ai autorităților, cel puțin vreo 400 de potențiale victime ale acestei escrocherii interzise prin lege. Ce vreau să spun: că după 12 ani de experiențe și de eșecuri răsunătoare, românii continuă să creadă în mirajul îmbogățirii peste noapte. Și asta pentru că munca onestă continuă să fie un vector de bunăstare cel puțin ineficient.
Titlu: Terorismul românesc
Nr Editie: 1765 Data: miercuri 28 iunie 2006
Avem - și probabil că ăsta e unul dintre cazurile fericite - calitatea de a coborî în derizoriu lucruri și fapte care altfel ar trebui să aibă o gravitate deosebită. Este și situația recentei tentative de atentat terorist, dejucată de serviciul nostru de Informații într-un mod exemplar. Deci, un tânăr cam buimac, decide să protesteze împotriva participării României la ocupația din Irak, aruncând în aer centrul Timișoarei (de ce al Timișoarei?) cu două butelii acționate de un dispozitiv comandat prin telefon. Că o asemenea operațiune era aproape imposibilă cu mijloacele de care dispunea - se știe că pentru asta avea nevoie de o destul de mare cantitate de exploziv - nu mai are importanță. Nu are importanță nici faptul că în cazul în care ar fi reușit, urmările ar fi fost neînsemnate, buteliile neavând efect decât în spații ermetic închise, după cum știm din nenumăratele accidente casnice de acest gen. Importantă este intenția, nebunia din capul acestui tânăr care petrecuse o perioadă în Bosnia, unde fusese influențat de ideile fundamentaliste ale 'teoreticienilor' adunați acolo de prin toată lumea arabă. Faptul că un stat aflat în centrul Europei a devenit un focar de îndoctrinare religioasă fundamentalistă pare să-i lase indiferenți pe cei care, în marea lor dorință de a distruge Iugoslavia, au susținut pe toate căile formarea unui stat artificial, dominat de o religie cu potențial exploziv. De la perioada în care sârbii, croații și musulmanii se omorau între ei și până în prezent, Bosnia a atras ca un magnet radicali și fundamentaliști din toată lumea musulmană. Sume importante din pușculițele petromiliardarilor au curs către Bosnia, finanțând un număr record de școli islamice și de instituții de perfecționare în tehnici teroriste. Bosnia este astăzi un teritoriu în care fundamentalismul se lăfăie, scăpat de sub orice control, alimentând din chiar inima Europei diferitele grupări care au ca obiectiv organizarea de atentate teroriste în lumea civilizată. Și atentatorii din America, și cei din Spania sau Anglia au avut conexiuni în Bosnia. Și, probabil că dacă alte acțiuni de acest gen vor mai avea loc, nu va fi prea greu să fie puse în evidență legăturile lor cu acest bastion avansat. Desigur, România nu este una dintre țintele preferate ale teroriștilor. Lesch este mai degrabă un inițiator confuz decât un instrument.
Titlu: Negocierea șpăgii
Nr Editie: 1765 Data: joi 29 iunie 2006
I s-a întâmplat unei persoane a cărui onestitate nu pot s-o pun sub semnul întrebării și care a trăit pe propria sa piele experiențe numeroase de acest gen. Bref: având nevoie de o hârtie de la un birou de specialitate al sectorului condus de un arhitect care a reușit să se umple de moșteniri în acest mandat, i-a solicitat-o funcționarei de serviciu. Nu se știe de ce, dar tipul acesta de hârtie se elibera, regular, în trei zile, iar persoana avea nevoie de ea a doua zi. Așa încât a rugat-o frumos pe funcționară să o ajute. Aceasta s-a uitat lung și întrebător în ochii petentei. 'Am pus ceva în dosar!' - i-a răspuns aceasta, avertizată în prealabil că ăsta e obiceiul casei. Întrebarea a venit, buimăcitor de concretă: 'Cât?' 'Păi trei...' (sute de mii, lei vechi). 'Păi ce să fac cu trei sute de mii? Atâta este doar partea șefului...' Înțelegătoare, petenta a mai pus două hârtii în dosar. 'Hm, mie nu-mi mai rămâne însă nimic!' S-a declarat tacit mulțumită doar când lângă hârtiile de la dosar s-au mai adăugat încă două. Șapte, în total, pentru o adeverință pe care primăria era datoare să o elibereze gratuit. Sau, dacă legea îi permitea, instituind o taxă de urgență... Șpaga la primării este deja un loc comun. Cei care au de-a face cu diversele servicii, în special cu cele din zona construcțiilor, știu că nu se mișcă nici un deget fără șpagă. Fără șpagă negociată, sau cu tarife fixe pentru fiecare operațiune. Nu întâmplător, mulți dintre funcționarii publici, salarizați de la buget, au început să-și afișeze fără jenă bunăstarea subită. Șpaga se negociază și se împarte până sus. Gurile rele zic că până sus de tot. Dovadă, încetineala și întârzierile cu care se semnează la vârf unele dosare, care nu primesc undă verde până când nu se achită șpaga. În administrația publică s-a instituit o veritabilă lege a junglei. Oamenii tac și plătesc, pentru că altminteri funcționarii găsesc o sumedenie de tertipuri legale prin care îi pot întârzia, împiedica să-și facă treaba sau îi pot hărțui pe parcursul lucrărilor. Șpaga măruntă și multă, deasă cât cuprinde, este cea care-i amărăște viața românului. Nu șpaga la vârf a nu știu căror tunari de meserie. Aici se situează zona de maximă disfuncționalitate, locul în care șpaga este nu doar tolerată, ci chiar protejată, sub pretextul că altfel lucrurile s-ar bloca. O zonă pe care guvernanții, preocupați de răfuielile politice, se fac că nu o observă. Din interes, pentru că altminteri ar însemna să-și dea în gât propria clientelă, pusă în funcții peste tot pe unde să poate fi vămuit necinstit simplul și fraierul cetățean.
Titlu: Arta mimării
Nr Editie: 1757 Data: vineri 16 iunie 2006
A făcut vâlvă cazul medicului de la Witting care, la 73 de ani, neîncumetându-se să mai mânuiască, pe bune, bisturiul, mima operațiile pe care ar fi trebuit să le facă pacienților. Care pacienți nu prea își dădeau seama cum se puteau da pe mâna unui om trecut bine de tot de vârsta pensionării. Dar asta e treaba lor. Unii dintre ei au reclamat că după operație n-au văzut mai bine și singura explicație care stă în picioare este că domnul doctor doar s-a prefăcut că îi operează. În loc să zică mersi că în felul acesta măcar nu le-a făcut rău, pacienții s-au dus cu jeba-n proțap pe la ziare care, bineînțeles că au luat foc punând cazul pe prima pagină înainte să fi avut vreo confirmare a realității faptelor. Dar și asta e treaba ziariștilor. Mie mi-a plăcut un lucru: valoarea emblematică a acestui procedeu: medicul care se preface că operează. Și cred că pentru România se potrivește ca o mănușă. Pentru că numai noi avem guverne care se fac că guvernează, neavând altă grijă decât să se mențină la putere; miniștrii care se prefac că administrează domeniile de care răspund, când ei, de fapt, nu fac altceva decât să-și aranjeze ponturi prin care să-și mărească averea; în România avem un Parlament care mimează că dă legi, plin de parlamentari care mimează votul când nu-l încredințează nepoatelor; în România președintele declară război corupților și stă la masă cu suspecți de corupție sau de îmbogățire frauduloasă; în România politicienii mimează excelent devotamentul față de poporul pe care-l reprezintă și față de principiile politicii pe care o promovează, în timp ce în culise cad la pace cu adversarii pentru împărțirea prăzii din banul public; în România se mimează de 16 ani Reforma, și la prima încercare de a schimba ceva toată lumea strigă ca din gură de șarpe că se atentează la valorile perene ale nației; în România toată lumea mimează dorința fierbinte de a intra în Uniunea Europeană, în timp ce orice demers se lovește de lene, dezinteres, incompetență, ridicate la rangul de îndatoriri de serviciu. Într-o astfel de Românie, doctorul cu pricina ar trebui proclamat erou. Mimarea sa măcar nu face rău. În timp ce toate celelalte forme de parodiere a ceea ce ar trebui să constitue o realitate dinamică nu fac altceva decât să ne țină pentru mult timp de acum încolo, la coada listei. Artiști în a mima, un singur lucru îl realizăm cu talent și cu autenticitate: furtul propriei căciuli!
Titlu: Guvernul - la mâna "Colegilor"
Nr Editie: 1756 Data: joi 15 iunie 2006
Bătălia din interiorul Coaliției se duce acum între partidele majoritare pe subiectul: restructurare sau remaniere? Democrații, care țin cu orice preț să apară în ochii opiniei publice drept motorul structurii aflate la guvernare și factorul determinant în progresul acesteia susțin restructurarea. Ei zic că formula de guvern este cea moștenită de la PSD în graba preluării puterii și că ea nu se potrivește cu actualele stări de lucruri. În consecință vor un guvern mai mic și mai dinamic, fără vicepremier și fără miniștri de stat. Și ca să nu existe nici un dubiu în legătură cu seriozitatea intențiilor lor, au și procedat la o primă operațiune, luându-l prin surprindere pe premier cu retragerea vicepremierului Pogea și cu înlocuirea foarte criticatului ministru Dobre cu un membru reprezentativ al partidului, capabil de vocalize sugestive, până una alta. De cealaltă parte, liberalii susțin sus și tare că nu este momentul să se facă restructurări și că trebuie așteptat, cel puțin raportul Comisiei Europene din septembrie, un guvern nou, ca formă și componență fiind de dorit să intre în pâine abia dupa 1 ianuarie 2007. În afara primului cerc, maghiarii merg pe ideea că dacaă e să se restructureze ceva, asta poate să se întâmple abia la toamnă și în nici un caz în condițiile desființării postului de vicepremier. Ba, mai mult, UDMR-ul ar trebui să intre în posesia a cel puțin alte două portofolii.O situație deosebită găsim în cazul Patidului Conservator. Aici lucrurile se complică pe zi ce trece. Oferta de a-l plasa pe Dan Voiculescu în fotoliul eliberat de George Copos trenează datorită complicațiilor apărute - nu întâmplător - în evaluarea situației acestuia de către CNSAS. Voiculescu pare dornic să intre în Guvern și să rezolve câteva probleme sociale care trenează, mizând pe experiența sa managerială și pe nevoia Executivului de a ieși din câteva clinciuri care încep să devină cronice. Voiculescu nu este însă agreat de Băsescu și unii observatori cred că "noile date" apărute în evidențele CNSAS fac parte dintr-un scenariu pus la cale în "laboratoarele" de la Cotroceni. În situația în care Colegiul ar lua, prin vot, o decizie care să-l blocheze pe Voiculescu, este aproape sigur că acesta se va retrage de la guvernare lăsând guvernul în aer și făcând inutilă dezbaterea remaniere-restructurare. Un astfel de gest ar putea fi urmat, în scurt timp, de o moțiune de cenzură(anunțată deja de PSD pentru 20 iunie) în urma căreia ar trebui format un nou guvern. Calculul hârtiei arată că o nouă coaliție care să pună laolaltă vechi tovarăși de drum - respectiv PSD-PRM-PC - ar putea să solicite președintelui Băsescu să accepte un nou premier desemnat de aceasta - care nu ar fi exclus să fie chiar Voiculescu - guvern care ar avea ca obiectiv realizarea aderării și organizarea, după 1 ianuarie 2007, de alegeri anticipate.Sunt însă supoziții. Pentru moment suspansul este menținut de către CNSAS, decizia Colegiului putând să producă un seism politic major.
Titlu: Codul manierelor fiscale elegante
Nr Editie: 1751 Data: vineri 02 iunie 2006
Surd la toate semnalele și propunerile colegilor de alianță, ministrul Finanțelor a trecut prin Guvern proiectul noului cod fiscal ce va intra în vigoare la 1 ianuarie 2007. Teoretic, odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Uniunea în care nici o altă țară nu a recurs la experimentul cotei unice de impozitare. Dar cum administrația e mulțumită de gradul de colectare - ce i-a adus și niște surprinzătoare sume în plus, cu care nu prea știe deocamdată ce să facă - va merge înainte cu cota unică și cu TVA de 19%. În rest, nu sunt prea multe alte lucruri de semnalat, în afara aceluia că România rămâne campioană la numărul de taxe și impozite pe care le plătesc cetățenii și companiile, cu 190 astfel de dări. Ba o noutate există: la sugestia șefului său, premierul, Sebastian Vlădescu a operat o rectificare a impozitelor pe care le plătesc amatorii de circulație pe două roți, care până acum erau egale cu cele pe patru roți. Anul viitor, Călin Popescu Tăriceanu va face o economie importantă la mersul pe motocicletă care, nu-i așa, e mai degrabă un vehicul utilitar decât unul de lux. Dl Vlădescu e atât de satisfăcut de opera sa încât declară că abia așteaptă să scape de obligațiile politice pentru a redeveni simplu întreprinzător și de a se bucura de binefacerile acestui cod fiscal care, iată că a dat Domnul să se contureze după un an și jumătate de promisiuni și chinuri ale facerii. Cei mai satisfăcuți ar trebui să fie, asemeni dlui Vlădescu, oamenii de afaceri. Cei care se tot plâng de instabilitatea fiscalității și de dificultățile de a face proiecții economice pe termen lung. Ei știu acum că reperele fundamentale ale business-planurilor lor rămân cele două cifre: 16 și 19. Nu sunt însă prea convinși și un alt ministru de Finanțe, de data aceasta 'fost', își exprimă scepticismul: nu cred că vor rămâne așa, nici cota unică și nici TVA - zice Mihai Tănăsescu. Și când zice se bazează pe unele calcule, pe care le-au făcut și reprezentanții europeni de resort, care spun că în aceste condiții România nu va strânge banii necesari acoperirii necesităților interne și a părții care-i revine în cadrul efortului de aderare. Aceiași care spun, de mai multă vreme, că va trebui umblat la TVA și că cota unică e o prostie. Guvernul nu se împiedică însă de astfel de amănunte. El merge înainte și dacă lucrurile se vor adeveri pe parcurs, nu e nici o problemă: umblăm și la TVA și vedem ce facem și cu cota unică. Acum suntem însă fermi. Doar nu ne doare gura? Elegant e să promiți. A te ține de cuvânt - înseamnă cu totul altceva.
Titlu: 'Înălțarea' lui Copos
Nr Editie: 1751 Data: sâmbătă 03 iunie 2006
După un an și jumătate cât s-a aflat în funcția de vicepremier, George Copos a constatat că nu și-a putut îndeplini mandatul în crearea unui mediu de afaceri mai prietenos față de întreprinzătorii mici și mijlocii. 'S-a umplut paharul' - a declarat el când și-a anunțat decizia, referindu-se la faptul că în elaborarea noului Cod Fiscal nu s-a ținut cont de propunerile sale. Expresia ar putea fi interpretată și în alt fel, și probabil că nu puțini sunt tentați să o facă: pe parcursul mandatului, omul de afaceri Copos și-a atins nu puține dintre obiectivele sale (a mai cumpărat niște hoteluri, a mai încheiat niște contracte, a mai deschis niște uși) și poate să se debaraseze de obligațiile executive. Lucrurile probabil că nu stau chiar așa. Nimeni nu pleacă voios dintr-o astfel de funcție, în care se bucură de numeroase privilegii și oportunități, dar mai ales de un statut social. Una e să fii Georgică Copos, patronul Rapidului și alta e să fii dl viceprimministru George Copos. Patronul rapidist a ajuns în această funcție aproape fără voia sa, promovat de prietenul său Dan Voiculescu, care probabil că l-a supraevaluat, neluând în calcul limitele umane și intelectuale ale acestuia. Și adevărul este că nu a fost cel mai potrivit reprezentant al intereselor politice conservatoare. Neavând cui să-și cedeze afacerile a fost nevoit să îmbine plăcutul cu utilul, și de aici au rezultat și unele neplăceri, nu mărunte. Chiar dacă avusese loc înainte de înscăunarea sa, tranzacția cel puțin dubioasă pe care a încheiat-o cu Loteria Națională și ancheta declanșată s-au răsfrânt și asupra partidului Conservator. Modul în care a reacționat Copos nu a fost nici inteligent și nici convingător și sunt tentat să cred că el a fost împins, cu delicatețe, dar cu tenacitate, spre un astfel de gest. Pretextul a fost și el unul bun - punând din nou în evidență diferențele de concepție dintre conservatori și aliații lor - așa încât demisia a picat exact la țanc. De aici înainte Copos se va mulțumi cu calitatea de simplu membru de partid. Va rămâne probabil în Parlament - măcar de dragul unei imunități care nu-i este folositoare. În rest, se va putea dedica total Rapidului și 'Anei', zonele de acțiune în care s-a dovedit a avea fler și a fi capabil de decizii corecte. Pentru conservatori, va fi deasemenea un bun prilej să se mai curețe la imagine și să promoveze personaje noi, asupra cărora nu planează suspiciuni sau îndoieli. George Copos s-a 'înălțat' din Guvern la momentul potrivit, pentru el și ai săi.
Titlu: Vorbe și fapte
Nr Editie: 1752 Data: luni 05 iunie 2006
Am adăugat la răboj încă o săptămână politică ce s-a consumat după tipicul românesc: una vorbim și alta (nu) facem. A devenit atât de comună această situație încât nu ne-ar mai putea uimi decât cine știe ce accidentală potrivire între cele două categorii între care ne desfășurăm și ne înfășurăm de zor. A fost, de pildă, vizita la Paris a președintelui, încă în convalescență, acesta s-a smuls din ghearele doctorilor pentru a se duce acolo unde probabil că se va hotărî soarta aderării noastre. Conștient că suita sa de gafe poate să cântărească greu în balanța judecății, Băsescu a mai încercat o dată să ne amețească, declarând emfatic că Franța ne sprijină și va vota. A dat și data la care legislativul francez ar trebui să se conformeze. A fost o vizită reușită - au declarat în cor țuțării președintelui, fără să țină cont de evidențele care arată că lucrurile nu stau de fapt așa, că Franța e reticentă în ce ne privește și că nu ne-a promis nimic. Dl Vlădescu a prezentat în Guvern Codul Fiscal, acesta volatilă poveste cu cocoșul roșu care ne va aduce stabilitate și puhoi de investitori. Târâtă pe uscat, încă de la preluarea puterii, "barca" fiscală nu oferă nici acum vreo garanție că, în ciuda Promisiunilor ferme că pe palierele principale – impozit și TVA - nu se va schimba nimic. La primă zgâlțâire produsă de ritmul colectărilor, bag mâna în foc că prima lucru pe care îl va face Guvernul va fi majorarea acestor cote. A promite e ușor, a te ține de promisiune trebuie să-ți permită putirința..... Senzație în Guvern: vicepremierul Copos a demisionat! În semn de protest față de faptul că în Codul lui Vlădescu nu s-a ținut cont de propunerile conservatoare și de cele câteva idei pe care el le-a susținut de-a lungul unui mandat în care a făcut mai degrabă figurație, coincidență sau nu, chiar a doua zi intra pe rol cazul "Loteria", în care - în premieră - un vicepremier este acuzat de fapte grave de corupție. Ce pahar, ce demnitate: demisia lui Copos nu făcea decât să se rezolve o problemă delicată pentru Partidul Conservator care mizase pe un cal olog în ambiția sa de a avea un cuvânt de spus la nivelul Executivului. Senzație pe piața media: Grupul "Realitatea" a achiziționat Grupul Cațavencu. O fuziune spectaculoasă ce înclude titluri și persoane care nu odată s-au erijat în formatori de opinie și în luptători vajnici pe tărâmul curățării moravurilor! În fond cu toții niște marionete în mâna celui sau a acelora care își folosesc banii pentru a produce influență și beneficii colaterale. Așa încât jurămintele de păstrare a verticalității și a neîndurării mânuitorilor de condei sau de microfon bine plătiți din banii investitorilor la fonduri falimentatecu bună știință nu mai sunt decât gargară. De cea mai vulgară specie. Ultimul, dar nu cel de pe urmă eveniment al săptămânii: reforma spitalelor! Declanșată cu mare tam-tam de către ministrul - contabil, aceasta nu este decât o banală și mecanică înlocuire a unei clientele politice cu alta - cu victimele colaterale de rigoare, acumulate din zona vârfurilor științifice ale medicinei. Atâta și nimic mai mut. Vorbe, vorbe, vorbe și fapte. Altele decât vorbele.
Titlu: De ce să nu-l înjurăm (deocamdată) pe primarul Videanu
Nr Editie: 1752 Data: marți 06 iunie 2006
Știu că e de bon-ton să-l înjuri pe Videanu și să reclami grozăviile care vor rezulta din acțiunea de refacere a străzilor, demarată, culmea, taman acum, în pragul verii. N-am s-o fac pentru simplul motiv că dacă este să se ia o atitudine față de primarul general, aceasta e însă cu totul alta: dl Videanu merită salutat pentru a-și fi asumat riscurile unei astfel de acțiuni, în special în condițiile în care Bucureștiul are tot mai puține alternative la o viitoare blocare. Este știut că de 16 ani nu s-au mai efectuat lucrări importante de reabilitare a unui fond rutier caracterizat prin slabă calitate și rezistență, și care a fost în permanență cârpit. În același timp, numărul de autovehicule a crescut de câteva ori, iar traficul s-a intensificat până la un nivel care face ca anumite trasee să fie parcurse cu maximă dificultate în toate perioadele zilei și nu numai în 'rush hours'! Efortul financiar, dublat de cel de organizare sunt considerabile. În mod inevitabil, lucrările vor înrăutăți și mai mult situația proastă deja existentă și asta nu pentru câteva zile ci, practic, pentru întreaga vară. Ce vom face? Nimic! Vom strânge din dinți și vom suporta, dacă nu ne vom putea permite să evităm zonele aflate în lucru sau efectele lor asupra celorlalte. Oricât l-am bruftului pe primar și primăria, nu avem de ales. Avem însă de câștigat, cu prețul acestor trei luni de încercări, o situație considerabil mai bună la toamnă, când vom putea rula pe artere bine asfaltate, fără gropi sau denivelări și fără 'sugrumările' determinate de starea proastă a carosabilului. Dar atât! Repararea străzilor nu va rezolva problemele de fond ale circulației în Capitală, care sunt: trama stradală îngustă, absența locurilor de parcare, insuficiența pasajelor subterane sau supraterane și a arterelor de legătură. Acestea vor trebui făcute, pentru că altfel Bucureștiul nu va întârzia să fie sufocat, iar circulația să devină cu adevărat un coșmar. Față de ritmul în care crește parcul și nevoile de deplasare ale noilor structuri socio-economice, toate aceste lucrări de sistematizare ar fi trebuit să înceapă cu câțiva ani în urmă. Fiecare zi care trece fără a se lua o decizie radicală amenință cu apropierea termenului la care Bucureștiul va deveni o capitală nefuncțională, în incapacitate de a oferi cetățenilor și autorităților mijloacele de acțiune și de intervenție necesare. Iar dacă tot ar trebui înjurat dl Videanu pentru ceva, atunci acesta este motivul: trenarea luării unor decizii vitale!
Titlu: Aventuri la Marea Neagră
Nr Editie: 1752 Data: miercuri 07 iunie 2006
Departe de litoralul însorit, în vuiet de sirene de poliție și într-un oraș paralizat de lucrările la drumuri a început și s-a sfârșit Forumul Mării Negre. La această manifestare ce ar fi trebuit să-i reunească pe liderii țărilor din bazinul Mării Negre, au participat, alături de inițiatorul Forumului, președintele român Traian Băsescu, alți cinci președinți - ai Azerbaidjanului, Armeniei, Georgiei, Ucrainei și Moldovei. Au lipsit, din diferite motive, cei ai Rusiei, Turciei și Bulgariei. Practic, ai celor mai importante țări din zonă, excluzând România. Cea mai semnificativă absență rămâne cea a Rusiei, aceasta nearătându-se interesată de inițiativă și, ca atare, neobosindu-se să-și trimită vreun reprezentant, sarcina informărilor rămânând pe umerii ambasadorului Tolkaci. Trăgând o linie și încercând să schițăm un bilanț putem spune că a fost un exercițiu de imagine reușit. România a fost, pentru o zi, în centrul atenției celor interesați de problemă. Iar Traian Băsescu și-a bifat una dintre inițiativele care îi definesc acțiunea prezidențială, pentru că Marea Neagră rămâne unul dintre termenii de referință ai politicii externe abordat cu prilejul preluării mandatului, alături de celălalt reper de marcă: axa București - Londra - Washington. În fapt, președintele și colaboratorii săi au avut un foarte bun prilej să ia pulsul ponderii pe care o deține, pe plan internațional, România anului 2006. Iar pulsul acesta este dat de interesul moderat al celor care n-au ce pierde și de dezinteresul din partea celor care n-au ce câștiga. În fond, prin participarea, dar mai ales neparticiparea la acest Forum, au definit calibrul actual al României: unul modest. Atâta timp cât nu are ce oferi - cu excepția unui posibil expert de democrație în țări care n-au nevoie de așa ceva, nimic! Relația proastă cu Rusia este, de data aceasta 'ratificată' oficial și calitatea de membru NATO al României este de departe cea mai puțin importantă pentru o fostă (și viitoare) superputere care nu se simte confortabil să aibă în coastă un posibil teren de manevră al adversarilor. În calitate de viitor membru al UE, România nu este în măsură să ofere nici lecții și nici sprijin celor care aspiră la o viitoare și incertă integrare. Ce mai rămâne? Orgoliul unei țări mici de a se da drept altceva decât este: o mică putere. Și militară, și economică. Una care ar vrea să se erijeze în moderator al unui talk-show internațional în care se vorbesc cu totul alte limbi. Că Rusia nu va agrea și nu va participa la nici o inițiativă a României este aproape de la sine înțeles. Așa cum ne-au tăiat macaroana în tentativele noastre de a lua parte la procesul de normalizare a situației din Moldova, așa o vor face oridecâteori ne va mai veni o idee asemănătoare. Marea Neagră, 'lacul rusesc' se poate lipsi de România cu multă ușurință, nici măcar băgând-o în seamă. Or, cam asta s-a întâmplat luni la București: o demontrație inutilă și păguboasă de orgoliu nesusținut de nici un fel de argumente.
Titlu: Secretul inchisorilor secrete
Nr Editie: 1752 Data: joi 08 iunie 2006
Raportul oficial dat publicitatii ieri la Paris nu aduce nimic nou in legatura cu inchisorile secrete ale CIA. Declansat in toamna anului trecut, acest scandal ale carui resorturi sunt destul de greu de descifrat a plecat de la o serie de alegatii ale unei organizatii civice - Human Rights - care pentru a functiona are nevoie de fonduri, iar pentru a obtine fonduri trebuie sa produca ceva. Macar valuri. Or, valuri a produs cu prisosinta. Nici n-ar fi fost greu, in momentul in care s-a ales o astfel de tema. Razboiul declansat de americani impotriva terorismului are, ca orice razboi, o gramada de victime si consecinte colaterale. Nu poti sa lupti impotriva unui dusman care nu respecta nici o regula fiind incorsetat de principii valabile pentru un cu totul alt tip de relatie. Americanii au inteles acest lucru si au obtinut din partea administratiei derogarile necesare. In aceste conditii, CIA a procedat la o serie intreaga de actiuni menite sa smulga dovezile prin care puteau fi contracarate eventualele actiuni teroriste. Printre acestea au figurat si interogatoriile mai neortodoxe luate insa in alte parti decat pe teritoriul american, unde ar fi contravenit unor legi ce nu puteau fi calcate. Profitand insa de influenta lor si de principiul luptei totale cu acest flagel, au organizat centre secrete de detentie si de interogatorii in alte tari. In Asia, in Africa, in America Centrala. Intre aceste centre s-a desfasurat un tranzit intens, care a survolat sistematic Europa. Ei bine, aceste zboruri codificate, purtand amprenta CIA au starnit interesul si imaginatia civicilor si a jurnalistilor. De aici pana la suspiciunea ca pe acolo pe unde s-au facut escale trebuie sa fi existat si ceva inchisori secrete n-a fost decat un pas. Nu cred ca, in perioada de dupa 11 septembrie, vreo tara democratica ar fi putut sa se opuna solicitarilor de tranzit american. Au facut-o aproape toate tarile europene care s-au aflat pe traseul acestor transporturi. Mi-e greu insa sa cred ca cineva ar fi acceptat sa gazduiasca centre de detentie. Nici macar tarile in care influenta americana era dominanta. Cu atat mai putin Romania, confruntata cu rigorile accesului in UE. De ce se refera, sistematic, aceste pretinse rapoarte care au la baza doar speculatiile jurnalistice (nici n-are cum sa aiba acces la informatiile ultrasecrete de acest fel la Romania. Tocmai datorita vulnerabilitatii Romaniei. Datorita convingerii ca suita de gesturi slugarnice la adresa americanilor n-ar fi putut sa o evite nici pe aceasta. Degeaba protestam noi acum, suspiciunea ramane si chiar daca ea nu va putea fi niciodata probata, va atarna mereu in balanta judecatilor si evaluarilor la care vom fi supusi.Ultimul puseu de acuze poate avea insa radacini mai adanci si mai concrete si nu este exclus ca la originea sa sa se afle tocmai acele tari si cercuri de interese care nu doresc sa imparta si cu Romania beneficiile traiului comun european si care cred ca in acest fel pot sa ne mai tina deoparte o perioada.
Titlu: “Pretentiile” conservatoare si luciditatea executiva
Nr Editie: 1752 Data: vineri 09 iunie 2006
Actuala putere a mostenit de la PSD nu doar structura guvernamentala - pe care, in graba de a aplica cota unica de impozitare, n-a mai avut timp sa o modifice - ci si conceptia asupra responsabilitatilor ce revin functiei de vicepremier.Aceasta a fost inventata de Adrian Nastase, in momentul in care a avut nevoie sa-l scoata pe Talpes din structura prezidentiala, lichidand opozitia care se manifesta acolo si sa atenueze diferendele aparute in relatia cu Dan Ioan Popescu, atotputernicul ministru al Economiei. Celor doi li s-au atribuit responsabilitati difuze pe care n-au apucat niciodata sa le exercite, dat fiind controlul aproape absolut pe care-l exercita premierul. Desi a primit o jumatate de guvern in coordonare, DIP si-a vazut, practic, de treaba lui, in timp ce Talpes a para-zitat Executivul pana la finalul mandatului, sarcinile incre-dintate lui fiind, teoretic, cele legate de integrarea europeana.Solutia neasteptata si pripita in care s-a format guvernul condus de Tariceanu, la presiunile presedintelui Basescu, l-a obligat pe noul premier sa ofere cate o compensatie partenerilor care au ajutat Alianta sa realizeze majoritatea parlamentara: cate o functie de vicepremier, alaturi de cea atribuita democratilor. Cam la fel ca vicepresedintii SUA, noii vicepremieri au avut mai degraba un rol formal, zonele de actiune fiind restranse. Copos s-a ocupat, cum a putut, de IMM-uri, Bela isi vede de problemele maghiarilor din Romania, iar Pogea se bate cu sindicalistii. Criza declansata de demisia lui Copos si propunerea lui Voiculescu de catre conservatori are cauze limpezi: prin demersul lui Voiculescu, partenerii de coa-litie vor sa arate ca nu se mai multumesc cu figuratia facuta pana acum. Bela s-a alaturat aproape imediat solicitarilor de reimpartire a atributiilor vicepremierilor, Pogea putand deveni la randul sau un beneficiar. Premierul, daca va reusi sa judece la rece “pretentiile” conservatoare, va constata ca acestea il vor ajuta sa controleze mai bine situatia de ansamblu de-robandu-l, totodata, de o serie din prea multele responsabilitati pe care si le-a asumat si care fac din el un paratraznet pentru toate nemultumirile si neimplinirile. Impartind raspunderile, Tariceanu ar putea sa intareasca resorturile Coalitiei si sa faca Guvernul sa functioneze mai bine si mai eficient. Cu atat mai mult cu cat relatia sa personala cu liderul conservatorilor ar putea inlatura alte eventuale manifestari de fronda ale acestora, provenite, de regula, din sentimentul de marginalizare.Daca lucrurile vor merge in directia solicitata de parteneri, s-ar putea sa asistam la un moment de cotitura in actiunea guvernamentala si, implicit, in armonizarea masurilor necesare pentru a face din efortul de aderare la termen un succes.
Titlu: O moarte primitã cu aplauze...
Nr Editie: 1752 Data: sâmbătă 10 iunie 2006
Faptul că anunțul morții unui om este întâmpinat cu aplauze poate să dea respectivului episod o tentă de indecență. În fața morții doar tăcerea este cea care are de spus ceva. Dar, în acest caz particular, lucrurile sunt cu totul și cu totul speciale: cel aplaudat pentru trecerea pe celălalt tărâm este un individ a cărui conștiință este încărcată cu nenumărate crime odioase. El este acela care a decapitat, în direct, pentru camerele de filmat, ostateci a căror unică vină era cea de a se afla întrun loc nepotrivit la momentul nepotrivit. Apus la cale atentate care sau soldat cu sute de morți. Mai nou, era în cautarea unei ... bombe atomice, cu care să radă de pe fața pământului orașele pline de păcătoși. Zarqawi, căci despre el este vorba, e, de la invadarea Irakului de către americani, ‘brațul înarmat’ al organizației teroriste care dăduse lumii civilizatecele mai grele lovituri. Dacă Bin Laden continuă să fie teoreticianul terorii,Zarqawi a devenit practicianul ei. Ascuns în haosul creat de război, el sfida militară americană lovind acolo unde nu te așteptai și întreținând teroarea care guvernează deja de ani de zile Irakul eliberat de teroarea lui Saddam și târât cu forța pe drumul unei democrații pe care n-o înțelege și n-o dorește. Uciderea lui Zarqawi într-o ambuscadă despre care circulă deja variante fantasmagorice, chiar dacă îi face să răsufle ușurați pe americani și autoritățile din Irak, este departe de a pune capăt terorii. După o logică proprie fenomenului, locul lui Zarqawi va fi luat de alți practicieni ai terorii, care consideră că Allah le-a încredințat misiunea alungării unui inamic care nu are de gând sa plece, cu orice risc, cel puțin atâta timp cât din puțurile irakiene se mai poate extrage un baril de petrol. Zarqawi și oamenii săi n-au apărut din senin, Ei sunt, între altele, și o consecință directă a ‘cruciadei’ americane, care a confundat cu intenție lucrurile: nucleele teroriste din zonă, cu regimul lui Saddam. Din această confuzie a rezultat ce putea fi mai rău: revigorarea terorismului, căruia i-a fost oferită o nouă cauză și aruncarea în haos a unei țări căreia dictatura îi conferea o anumită stabilitate. Că Saddam nu a dispus nici de arme de distrugere în masă și nici nu a coperat cu Al-Qaeda este acum un adevăr despre care nimeni nu vrea să mai discute. Dar aceste lucruri nu mai au importanță. Războiul a pornit, victoria a venit rapid si haosul și nesiguranța s-au instalat temeinic alimentând resorturile mistico-religioase ale atentatorilor ucigași și ale nenumăratelor formațiuni teroriste de genul Al-Qaeda.
Titlu: Ia fregata, neamule!
Nr Editie: 1753 Data: luni 12 iunie 2006
Romania n-a fost niciodata o putere navala. N-a dat batalii pe mare. N-a fost angajata in conflicte care sa aiba ca loc de desfasurare largul. A avut, insa, mai mereu, o flota care a stationat mai mult prin porturi, din lipsa de combustibil. Ce-a fost mai de Doamne-ajuta au confiscat rusii, dupa razboi. Ce-a ramas a fost carpit si s-a vegheat mai degraba sa nu se scufunde decat sa performeze si, la urma-urmelor, pe unde ar fi putut sa performeze? Marea Neagra a fost si a ramas un "lac rusesc". Americanii n-au voie, conform unor protocoale internationale, sa treaca prin Bosfor. Noi si bulgarii, ca membri NATO, nu prea contam. E insa Turcia, care, cel putin teoretic, ar putea opune un soi de rezistenta flotei impartite intre rusi si ucraineni, de la Sevastopol.Atunci, de ce-am avut nevoie de aceste doua fregate, pe care englezii tocmai le scosesera din uz, din cauza vechimii? Daca am fi facut ca chilienii, care le-ar fi achizitionat ca sa le foloseasca ca tinte, in exercitii de tragere pe mare, mai avea un haz. Dar asa?Povestea inzestrarii armatei e un capitol care, mai devreme sau mai tarziu, va trebui sa fie citit cu atentie. Pentru ca acolo se ascund cateva dintre cele mai mari "tunuri" date pe banii statului. Pretextul general valabil a fost compatibilitatea cu NATO. In numele acestei compatibilitati s-a facut contractul "Motorola", care il mai taraste si acum prin tribunale pe generalul Stanculescu. In numele aceleiasi compatibilitati, s-au cumparat avioanele Hercules, de la americani, vechi de aproape jumatate de secol. E drept ca isi mai fac treaba, ducandu-i in Irak si in Afganistan, pe presedinte si pe ministrul Apararii. Dar fregatele astea, ce rost au avut?Iata ca anchetatorii britanici par sa fi gasit raspuns la intrebare: comisionul. O bagatela de 7 milioane de lire pentru care, ca sa intre in niste buzunare, in curs de identificare, s-au scos din buget 116. De banii astia ne-am ales cu doua nave vechi, proaspat vopsite si cu rugina ascunsa sub grund, care s-au tarat din Portsmouth pana la Constanta pentru a muri in liniste aici.Si, poate, pentru a inlocui droaia de nave vandute, de batranete, ca fier vechi la turci.O afacere dubioasa, ca multe altele dintre cele facute in aceste vremuri tulburi, de persoane dubioase.
Titlu: Impasul liberal
Nr Editie: 1754 Data: marți 13 iunie 2006
Nori negri pe cerul Aliantei si ai Coalitiei: tot mai multe voci critice se fac auzite, acuzand izolarea si “sectarismul” de care a dat dovada presedintele PNL in rezolvarea treburilor curente. Cele mai dure aprecieri vin tocmai din partea fostului presedinte si actual consilier prezindential, Teodor Stolojan. In mai multe iesiri la rampa, pe parcursul unor vizite “in teritoriu”, acesta il vizeaza pe Tariceanu ca fiind exponentul, chiar prizonierul unor cercuri “de interese” (ecou prezidential!) formate din prieteni intimi. In acest fel, deciziile importante nu se mai discuta in forurile partidului, ci se iau pur si simplu, ceea ce creeaza o ruptura evidenta intre conducere si restul activului.Intr-un fel, Tariceanu repeta experienta lui Nastase. La randul sau, acesta a determinat primele “carteli” in partid in momentul in care vechii lideri au inceput sa fie indepartati in favoarea unui val de membri noi, activi si pragmatici, care au acaparat principalele parghii de decizie. Numai ca Nastase avea de furca doar cu propriul sau partid. Tariceanu insa trebuie sa-i infrunte, pe langa ai sai, si pe ceilalti, aliati sau parteneri, fiecare cu problemele, viziunile si simpatiile sale. In mod neasteptat, relatia cea mai cordiala pare sa o aiba cu conservatorii, eventuala venire a lui Dan Voiculescu in pozitia de vicepremier fiind, fara indoiala, un atu in favoarea sa, in timp ce cea mai tensionata este cu democratii. Diferentele de vedere dintre cele doua formatiuni aliate au evoluat constant, de la alegerile anticipate pana la actuala restructurare pe care democratii o vor cat mai rapida, in timp ce Tariceanu ar dori-o cat mai tarziu. Diferendele se manifesta si prin puternica opozitie dintre ministrii democrati - cel putin la prima vedere mai stabili si mai eficienti, si cei liberali. Practic, incompetenta acestora din urma, marcata in cazurile Flutur, Nicolaescu, Athanasiu si Ungureanu, care conduc autoritar topul celor mai slabi membri ai Executivului, este cea care va duce, in cele din urma, la colapsul liberal. Pe masura ce Tariceanu si-a castigat “independenta” in disputa cu presedintele, el pierde puncte datorita propriei sale echipe, pe care nu are curajul sa o schimbe, fara riscul de a afecta grav echilibrul si asa destul de fragil din interiorul unui partid macinat de orgolii si rivalitati. Pe acest fond, discutiile despre restructurare raman pur academice, fara nici un impact asupra proiectelor imediate care nu depasesc stadiul unei cosmetizari usoare.
Titlu: Sub semnul întrebării
Nr Editie: 1755 Data: miercuri 14 iunie 2006
De aproape o săptămână, de când au apărut primele articole în presa engleză, mass media autohtonă a luat pur si simplu foc pe tema celor două fregate englezești achiziționate de armata română. Nu există ediție de ziar sau emisiune de actualități care să nu se refere la un aspect legat de această chestiune. Ni s-a arătat, în premieră, până și blocul din Londra în care locuiește familia George, ca fiind rodul unei ample investigații gazetărești. Am aflat și aflăm în continuare, tot felul de lucruri. Că cele două fregate erau practic scoase din uz și dacă nu le luam noi cu 116 milioane de lire, le vindeau turcilor cu 200.000 de lire, ca să le taie pentru fier vechi, sau chilienilor, ca să le folosească ca ținte pentru bombardamente navale. Fregatele au avut însă cea mai bună soartă: au fost înfiate de marina română, în dorința compatibilizării cu forțele NATO, fregatele - care consumă de 7 ori mai multă motorină decât colegul lor autohton ''Mărășești'', fiind specializate în lupte antisubmarine - specie extrem de rară în Marea Neagră. Mai aflăm că tranzacția ar fi trebuit să fie însoțită de un transfer de tehnologie și operațiuni (celebrul offset) care să se efectueze în țară, lucru care nu s-a întâmplat până acum. Dar cea mai spectaculoasă informație este aceea că de abia de acum trebuie băgați bani serioși în cele două fregate pentru a le aduce la nivelul interoperabilității în NATO, sume care ar putea să depășească costurile de achiziție. Celelalte aspecte - respectiv mita (comisionul) de 7 milioane, rămân deocamdată anecdotice. Am aflat că BAE avea un veritabil sistem de acest fel pe care îl practica cu nonșalanță și că beneficiile companiei erau mai importante decât ale statului (Anglia a ''câștigat'' din vânzare ceva peste 100 de mii de lire!). Cine a încasat comisionul și dacă, întradevăr, e vorba despre un politician român, vom mai vedea dacă vom afla. Deocamdată pe mine, ca membru al breslei, mă frământă o întrebare: de ce la momentul când s-a făcut această operațiune nimeni nu și-a pus aceste întrebări? De ce, nici eu, nici alți colegi, nu ne-am întrebat atunci ce rost are să cumpărăm două vechituri și dacă ele ne vor fi de vreun folos în integrarea noastră în NATO și Uniunea Europeană. Am asistat cu seninătate la declarațiile pompoase ale politicienilor, am admirat festivitățile de preluare de la Portsmouth și la primirea festivă de la Constanța. Dar nu ne-am pus întrebări. De ce a trebuit ca niște gazetari englezi să ne deschidă ochii asupra tuturor inadvertențelor, mai mult decât evidente care ne privesc direct, ale acestei mari mânării.
Titlu: Moționari și moționați - în show emoțional
Nr Editie: 1765 Data: vineri 30 iunie 2006
Cine mai încearcă vreun sentiment în fața tirurilor verbale din Parlament care se declanșează cu fiecare moțiune de cenzură, înseamnă că nu s-a 'vaccinat' încă în legătură cu efectele nocive pe care le-ar putea avea asupra organismului aparențele de violență pe care le îmbracă această dispută. Cine s-a vaccinat și a devenit imun, are privilegiul de a asista la spectacol ca la teatru, înțelegând că actorii joacă roluri diferite, cu partituri diferite, dar că la terminarea reprezentației vor merge împreună să bea una mică la vreun bar din apropiere. Ultima moțiune introdusă de PSD n-a făcut excepție. Textul moțiunii a fost redactat cu talent și vioiciune de către stiliștii partidului, care n-au făcut economie de vitriol în zugrăvirea tabloului rezultat din cele 500 de guvernare a Coaliției care i-a luat locul. Nici n-au trebuit să înflorească prea mult, realitatea fiind ea însăși, suficient de sugestivă în acest sens. N-a fost o problemă nici pentru premier sau pentru ceilalți reprezentanți ai Puterii care au simțit imboldul de a da replica prea greu ca să-i ia la refel pe foștii guvernanți pentru contraperformanțele lor și pentru greaua moștenire lăsată, în comparație cu care performanțele proprii ar fi demne cel puțin de Guiness Book. Nefiind vorba de exerciții de sinceritate, nici unii și nici alții nu au fost nevoiți să roșească sau să se jeneze în vreun fel pentru enormitățile care le ieșeau din gură: ăsta-i rolul, ăsta-i jocul! Ba, parcă mai mult ca altădată, au abundat ironiile și vorbele de spirit care probabil că i-au făcut geloși pe toți membrii grupurilor 'Divertis', 'Vacanța Mare' și 'Cârcotașii' care s-au văzut concurați în mod neloial de la Geoană, Tăriceanu, Nica sau Antonescu. Ce rămâne, dincolo de spectacolul ratat al discuției pe marginea Moțiunii? Prea puține lucruri. Între care, însă, n-ar trebui neglijat atacul concentrat al social-democraților asupra 'guvernării liberale' și nici replica premierului la adresa întregii 'opoziții' - el înțelegând prin aceasta și grupuri sau persoane din arcul guvernamental. Tăriceanu a devenit, brusc, ținta PSD-ului, după ce speculații tot mai insistente conduceau în direcția unei înțelegeri subterane în vederea realizării unui guvern minoritar, sprijinit de PSD. A mai ieșit în evidență și faptul că PSD face, deocamdată, opoziția de unul singur, nici PRM și cu atât mai puțin PC-ul nefiind dispuse să i se alăture într-un exercițiu lipsit de șanse. Ce rămâne? Mai nimic. Guvernul merge mai departe, spre termenul 'fatidic' de 1 ianuarie 2007 care pare bătut de-acum în cuie, în timp ce PSD speră ca din discursurile tot mai acide să-și mai adauge niscai procente la zestrea pe care sondajele o arată a fi la limita modestiei.