Punctul pe Y, mai 2006

Titlu: Paradoxul Populist
Nr Editie: 1732 Data: marți 02 mai 2006
Partidul Conservator nu pierde nici un prilej pentru a intra în contradicție cu Coaliția a cărei funcționare o girează. Cele mai multe dintre inițiativele sale legislative nu numai că nu sunt împărtășite de colegi, dar riscă mereu să creeze acea ruptură la care mai toată lumea se așteaptă, dar pe care nimeni nu riscă să o declanșeze. Ultima 'ispravă' a președintelui Dan Voiculescu este lansarea 'EFA' - a modului în care România va finanța Efortul Financiar de Aderare care, doar în primul an - presupunând că data de 1 ianuarie 2007 nu va fi modificată - se ridică la peste un miliard de euro, bani pe care România va trebui să-i verse în casieria Uniunii. Că acești bani se vor întoarce înmulțiți, în diverse forme, este o altă problemă. Cea principală este că acești bani trebuie găsiți și virați. De unde? De unde altundeva decât din buget. Din bugetul fragilizat de experimentul deja ratat al 'cotei unice', la care însă șeful guvernului amenință că nu renunță, decât o dată cu scaunul. Și cum deocamdată nimeni nu este dispus să i-l preia, înseamnă că vom rămâne cu cota și cu Tăriceanu cel puțin până după alcătuirea viitorului buget. Și atunci banii vor fi luați, firește, de la sănătate, de la cultură, de la asistența socială și, poate, de la apărare. Adică în mod aproape egal de la toți plătitorii de impozite. Aderarea, deci, se va resimți ca o mare povară pe spinarea cetățeanului 'mic și mijlociu', care și-a pus toate speranțele de a trăi mai bine în ceea ce îl va face ca, cel puțin o perioadă, să trăiască mai prost. Ce zice dl Voiculescu? Că n-ar fi bine să se procedeze așa. Că mai drept și mai cinstit ar fi ca statul să instituie o taxă de 3% asupra profitului firmelor - acelea care sunt primele beneficiare ale tranziției. Și care au tot interesul ca cetățeanul statistic să nu sărăcească ci, din contră, să devină un consumator mai activ. Colegii au taxat propunerea conservatoare drept 'populism'. La fel a fost taxată și inițiativa reducerii TVA la alimentele de bază. Tot populism. Dar dacă populismul înseamnă să te înscrii pe linia încercării de a ușura situația celor mai periclitate categorii sociale, atunci PC poate transforma această acuză într-o virtute. O virtute la care nu se gândesc cei care ar trebui în mod programatic să o facă. Dacă ideea că oamenii trebuie să trăiască mai bine, nu mai prost, este sinceră, și este dublată de eforturi teoretice și practice pe măsură, atunci populismul poate deveni o doctrină politică valabilă și nu un termen peiorativ sau depreciativ. Problema inițiativei conservatoare este că guvernul din care face parte și care ar trebui să o pună în aplicare este mai legat - ideologic și practic - de categoria care ar avea de suferit de pe urma ei, decât de cea care ar putea beneficia. La fel ca și în cazul cotei unice și ca în alte cazuri care fac ca România să bată la porțile Uniunii de pe poziția uneia dintre cele mai sărace țări din Europa, condusă însă de exponenții categoriei celei mai bogate.
Titlu: Ministrul-trompetă
Nr Editie: 1746 Data: sâmbătă 20 mai 2006
Gripa aviară, care ne tot dă târcoale de câteva luni bune și care, la un moment dat părea să fi fost eradicată - am avut parte de Paște de un anunț festiv pe această temă din partea celui care și-a arogat calitatea de prim luptător pe acest front - izbucnește acum violent, în centrul țării, amenințând cu o propagare explozivă și aproape de necontrolat. În fața perspectivelor sumbre pe care le ridică această epidemie - circa un milion de oameni în situația de a intra în carantină și falimentarea aproape întregii industrii de creștere și prelucrare a cărnii de pui - autoritățile par dezarmate și neputincioase. Port-drapelul luptei cu aviara, cel care seară de seară ne-a intoxicat, de pe scările ministerului, cu eficiența acțiunilor desfășurate de el personal, se derobează laș, acum, de responsabilitate, aruncând-o în spinarea Autorității Sanitar-Veterinare, asupra căreia s-a trezit brusc că n-ar avea nici o autoritate. În loc să facă gestul normal și cuvenit al prezentării demisiei - cum se întâmpla în orice țară civilizată când apar situații de acest gen - ministrul Flutur se gudură pe lângă președinte și dă vina pe eternul său rival - PSD-ul - care cică nu l-ar lăsa să lucreze. 'Fă-te că lucrezi, Georgică' - ar putea fi parafraza unui celebru slogan revoluționar, pentru că de aproape doi ani, de când a preluat portofoliul Agriculturii, Gheorghe Flutur nu face altceva decât să mimeze activitatea. Ocupat până peste cap cu propaganda de partid, rareori și-a găsit timp și resurse să se aplece asupra problemelor reale ale unui domeniu complex și cu implicații majore în programul de aderare. Ajutat de crizele și catastrofele mai mult sau mai puțin naturale care s-au succedat în acest răstimp, ministrul-trompetă și-a consumat cea mai mare parte a energiei practicând o demagogie ieftină și gălăgioasă. Gesturile ostentative, pentru presă - consilieri-țărani, muls de vaci, pupat în bot viței, tragerea câte unei brazde cu tractorul sau tăierea unei buturugi - au ținut loc de programe și de plan de acțiune. Criza aviară este consecința directă a acestei abordări festiviste, lipsite de substrat programatic, iar faptul că ea surprinde întregul sistem complet nepregătit, este în legătură directă cu tolerarea și încurajarea tacită a acestui tip de management defectuos pe care șefii dlui Flutur l-au considerat a fi folositor politic. Nu este de mirare, deci, că în strategia prezentă nu se află nici măcar gestul simbolic al demisiei sau demiterii. În fond, nu doar ministrul Flutur, ci întregul guvern ar trebui să-și asume, prin demisie, responsabilitatea acestui eșec memorabil și reprezentativ.
Titlu: De la Madrid la Bruxelles
Nr Editie: 1747 Data: luni 22 mai 2006
În urmă cu aproape nouă ani, prin vară, noua putere instalată după alegerile de la finele lui 1996 pregătea cu mare tam-tam ceea ce ar fi trebuit să reprezinte confirmarea majoră a legitimității sale: intrarea în NATO. O companie zgomotoasă a purtat caravane de politicieni și ziariști prin principalele capitale europene într-o încercare de sensibilizare a guvernelor acestora în favoarea alăturării României la cei trei candidați practic acreditați - Polonia, Cehia și Ungaria. Era, dacă vreți, pariul dlui președinte Constantinescu cu electoratul, care ar fi deschis calea investițiilor străini masive într-o țară ce ar fi urmat să se afle sub umbrela protectoare a Alianței Nordatlantice. Spre surpriza dureroasă a tuturor celor prezenți la summit-ul de la Madrid, veto-ul american a blocat accesul României și al Slovaciei, amânate pentru următorul val. Pentru a mai îndulci, într-un fel, dezamăgirea încercată de opinia publică românească, președintele Clinton a făcut o vizită scurtă la București, pentru a ne încredința că rămânem în continuare parteneri. Ce s-a întâmplat săptămâna trecută mi-a readus în memorie acest episod. Raportul de țară al comisarilor de la Bruxelles mi se pare o repetiție a întâmplării din urmă cu nouă ani. Un refuz, mascat de promisiunea că dacă vom reuși să depășim ultimele condiții, s-ar putea să rămânem în cursa pentru 2007. La fel ca și Clinton, Barrosso și Rehn s-au repezit în aceeași seară la București, pentru a liniști spiritele și pentru a reitera ideea că nimic nu este încă tranșat și că de-acum depinde doar de noi ca să putem să ne atingem obiectivul. Nu voi mai insista aici asupra inconsecvențelor de program și acțiune ale forului european și nici de apetența tot mai scăzută a populației față de lărgire. Aș vrea să spun doar că n-am fi ajuns într-o astfel de situație dacă vreme de un an și jumătate nu ne-am fi irosit energia în bătălii politice sterile și în confruntări absurde. Dacă măcar jumătate din timpul și energia alocate acestora s-ar fi canalizat spre urmărirea și rezolvarea cerințelor de aderare, probabil că Barrosso și Rehn n-ar mai fi venit la București, într-o misiune de salvare a aparențelor, iar poporul român ar fi știut deja dacă este, de la anul, european și nu că riscă, în caz contrar, o amânare aproape sine die, având în vedere complicațiile care pot să apară pe parcurs.
Titlu: SRI-ul pe urmele prostiei
Nr Editie: 1748 Data: marți 23 mai 2006
Președintele Băsescu i-a cerut directorului SRI ca oamenii acestuia să facă o investigație legată de modul în care a fost abordată internarea sa de urgență pentru hernia de disc și să afle motivele pentru care a fost purtat aiurea-n tramvai dintr-un spital în altul. Președintele a sesizat, post-operator, faptul că brambureala de care au dat dovadă cei din jurul său putea să-i pună în mod serios, în pericol, viața. Eu cred că nu este nevoie ca SRI-ul să-și mai bată capul cu lămurirea acestei probleme. Ea este perfect limpede și se vede cu ochiul liber: nu a existat nici un proiect, nici o regulă de urmat într-o asemenea situație. Probabil că s-a plecat de la supoziția că un președinte nu-și permite să se îmbolnăvească, date fiind atribuțiile pe care le are. Îmi spune un domn care a făcut parte din structurile active ale fostei Securități că celebra Direcție a-V-a - care număra doar vreo 400 de oameni, față de cei peste 1500 de care dispune acum SPP-ul, avea reguli foarte stricte pentru aproape orice situație ar fi putut interveni. Exista un set întreg de plicuri și dacă Ceaușescu ar fi acuzat dureri ale spinării se deschidea pe loc plicul pe care scria 'dureri de spinare', iar acolo se afla toată procedura de urmat, inclusiv numele medicului sau al medicilor care ar fi trebuit să-l opereze. (Apropo: nu cred că Ceaușescu s-ar fi dus la Viena pentru o asemenea intervenție! Mai degrabă ar fi adus toată Viena la București). Or, se pare că asemenea reguli nu mai există. Și atunci se manifestă improvizația și bâlbâiala. Sigur că este revoltător ca un om - fie el un simplu 'domn Lăzărescu' și nu președintele țării - să fie purtat dintr-un spital în altul și să asculte păreri fundamental diferite una de cealaltă. După cum cel puțin la fel se anormal este ca ministrul Sănătății să ajungă brusc la concluzia că sistemul național este incapabil să ofere garanții pentru o corectă intervenție. În acest caz, lucrurile pot căpăta proporții alarmante: de ce nu ar avea orice alt pacient care plătește asigurări sociale, dreptul la garanția intervenției? De ce să accepte ideea că este un cobai pe care medicii fac experimente? De ce, în ultimă instanță, să nu-i trimită statul la Viena pe toți cei care suferă de hernie de disc și să nu-i supună riscului ca în condițiile existente la noi. Să rămână schilozi pe viață? Nu cred că e treaba SRI-ului, doar dacă la originea bramburelii n-am admite faptul că ar fi putut sta o mână criminală, hotărâtă să-l scoată din joc pe președinte. Sper că la noi lucrurile nu merg, încă, atât de departe. Dar constat că prostia și incompetența, când își dau mâna, pot face mai mult rău decât un eventual plan diabolic...
Titlu: Președintele nu suportă masajul!
Nr Editie: 1748 Data: miercuri 24 mai 2006
Internat pentru recuperarea la Elias, Traian Băsescu este un pacient suficient de năbădăios ca să-i pună la încercare pe medicii care-l au în grijă. Mutat cu cățel și purcel - a se citi: secretare și sepepiști - la spitalul de protocol al fostului partid de guvernământ (e vorba de PUR) dl Băsescu se manifestă la fel de hiperactiv ca la Cotroceni, cu excepția voiajurilor în afara clădirii, pe care încă nu și le permite. A traversat o experiență traumatizantă - doar cine a trecut prin așa ceva știe cât de cumplite pot fi durerile provocate de hernia de disc și cât de ineficiente sunt calmantele în această situație - și a găsit răgazul să-și pună întrebări, între care cea mai presantă pare a fi aceea a pierderii bezmetice de timp cu trambalarea sa inițială dintr-un spital în altul. Un distins medic, profesor, om care a avut privilegiul profesional de a îngriji câțiva președinți, îmi spune că la acest nivel, în țări cu tradiție democratică, regulile sunt foarte precise. Dacă Bush acuză vreo criză de orice fel, Serviciul Secret îl transportă direct și fără comentarii, la Bethesda, spitalul Pentagonului. Nici Ceaușescu nu cerea să fie dus la vreun cumătru, el era preluat de comisia stabilită de Ministerul Sănătății și de regulă nu comenta deciziile acesteia. După cum s-a văzut din întâmplarea recentă, ministrul Sănătății a aflat de problemă abia a doua zi pe la prânz când l-a informat finul președintelui și abia după ce Sorin Oprescu a încercat câteva expediente (între care și formarea unei comisii compuse exclusiv din adversari ai lui Nicolăescu și din care lipsea singurul medic care ar fi putut să-l opereze pe președinte, doctorul Exergian) și s-a constatat că în nici unul dintre blocurile operatoare ale 'navei amiral' nu întrunea condițiile de siguranță necesare. După ce s-a trecut criza, lucrurile continuă în aceeași notă de aproximație. Nici vorbă ca cineva să vină cu un proiect clar și limpede de continuare a tratamentului. Aceasta rămâne la latitudinea pacientului și dacă președintelui nu-i place masajul (altul decât cel tailandez) nu-l face și pace. S-ar putea să nu agreeze nici alte tratamente, lucru de înțeles la un pacient obișnuit, dar de neacceptat pentru un președinte de care țara are nevoie sănătos cel puțin până în 2009. După aceea, e treaba domniei sale.
Titlu: Escaladarea polului social
Nr Editie: 1748 Data: joi 25 mai 2006
Se umblă serios la folclor în ultimele dispute politice, fie că e vorba despre caii care nu se schimbă în mijlocul râului, fie despre căruța care se pune - sau nu - înaintea cailor, fie că e vorba despre boii de la căruță atinși de boala vacii nebune, aceasta din urmă adnotare aparținând unui personaj care n-a prea mai cuvântat în ultimele luni. Este vorba despre Adrian Năstase și cu siguranță că scena politică îi resimte lipsa. El și-a făcut apariția la reuniunea de marți, cea care a luat în discuție formarea polului social. A fost o întâlnire pestriță, la care s-au emis puncte de vedere contradictorii ce n-au condus spre nici o concluzie. Au dus spre evidențierea mai degrabă, a ceea ce nu ar trebui să fie acest pol social, și anume o formațiune de ordin politic. Dezbaterile au redus problema la esențe, acestea fiind faptul că inițiativa formării polului aparține a două personaje care ar trebui să iasă mai degrabă din primul plan, decât să se reinsereze în el. Cel mai deranjat de o astfel de inițiativă se dovedește a fi președintele PSD, Mircea Geoană care are ambiția ca partidul său să se afle la comenzile și nu la remorca acestei inițiative. După ce s-a opus fățiș, multă vreme, polului Geoană a acceptat ideea participării la discuții cu condiția ca înaintea formării formale a acestuia să se închege, să se cuantifice conținutul său. Care este problema acestui pol? În primul rând, pentru aproape toată lumea este evident faptul că dacă stânga nu reușește să se unească, să se coalizeze într-un fel, nu va avea nici o șansă în fața actualei puteri care, în ciuda erorilor și a calității sale deficitare, continuă să se bucure de încrederea majorității electoratului. Ce nu este clar este sub comanda cui se va putea produce această coalizare. Și Iliescu și Roman cred, pe bună dreptate, că PSD-ul nu constituie cel mai potrivit stindard. Este un partid în criză, care a făcut erori mari și care nu a reușit încă nici să se restructureze și nici să se debaraseze de cei care-i afectează imaginea. Obiectivul, în timp, al unei acțiuni concrete, nu se poate situa sub orizontul lui 2008. Într-o astfel de perspectivă, dacă există cu adevărat dorința de a se constitui acest nucleu, polul este realizabil. În politica românească, însă, oamenii stau înaintea ideilor și a principiilor. Datorită lui Iliescu, Roman, Geoană și a idiosincraziilor legate de aceștia, principii valabile, necesare, așteptate de către electorat, vor fi date la o parte cu multă nonșalanță. Nu știm ce ar trebui să se întâmple pentru ca clasa politică să-și revină din această prelungită buimăceală, dar știu că dacă soluțiile vor întârzia, întreaga clasă politică actuală este condamnată să nu mai aibă nici o credibilitate.
Titlu: România guvernării paralele
Nr Editie: 1748 Data: vineri 26 mai 2006
Din 2005 încoace, România face obiectul unui experiment politic unic: acela al unei guvernări paralele cu ea însăși! Învingător în scrutinul prezidențial, Traian Băsescu a adus la putere, forțând prevederile constituționale, un guvern alcătuit din reprezentanții Alianței, cărora li s-au adăugat, pentru formarea coaliției necesare, cei ai două formațiuni satelitare - UDMR și PUR-PC. Ambele făcuseră parte și din precedenta coaliție, condusă de PSD, și fără ele liberalii și democrații n-ar fi avut nici o șansă. Debutând sub semnul unității-n cuget și simțiri, noua Putere a început să se delimiteze, treptat, de ea însăși, prin intermediul tipului de conducere bicefală instituită de protocolul Alianței. Deși nici înainte nu fuseseră prea evidente, diferențele de opinii și de abordări dintre liberali și democrați au început tot mai des să iasă la iveală, lăsând să se vadă artificialitatea formulei. Promotorul delimitării a fost președintele Băsescu. Prea puțin potrivit, prin datele personale, rolului pe care i l-a hărăzit, cam pe neașteptate, defecțiunea pre-electorală a lui Stolojan, Băsescu a încercat să-și depășească condiția intervenind tot mai des și mai vehement în agenda Executivului. Vreme de aproape un an, premierul Tăriceanu a lăsat impresia unui partener docil, dispus să accepte supremația tovarășului său, însă nemulțumirile tot mai acut manifestate de către activiștii liberali l-au forțat să ia poziție. Primul gest de curaj antibăsescian a fost acela de a nu-și mai da demisia, după respingerea de către Curtea Constituțională a pachetului de legi ale Justiției, așa cum se angajase într-un puseu de vehemență necaracteristic lui, anihilând astfel proiectul alegerilor anticipate, clocit la Cotroceni. Au survenit apoi nenumărate alte episoade în care cei doi protagoniști au lăsat impresia că se află într-o competiție, având puncte de vedere și susțineri diferite. Tot mai agresiv în demersurile sale, președintele a fost însă nevoit să accepte o realitate: independența guvernului și imposibilitatea sa de a-l demite sau modifica prin acțiuni de forță. Aceasta a fost și cartea pe care a jucat-o, adesea cu îndemânare, premierul Tăriceanu, care a adoptat o strategie inteligentă: aceea de a nu intra în conflict deschis cu preopinentul său, de a-l lăsa să-și desfășoare tiradele și gestica și de a puncta ulterior cu calm. Un bun exemplu îl constituie și ultima ședință de guvern la care a participat ca "invitat" un președinte insuficient refăcut de pe urma crizei de hernie, dar nu mai puțin hotărât în a amenda inconsecvențele și erorile unui guvern de care se consideră tot mai detașat sentimental și ideologic. Premierul l-a ascultat, tăcut pe președinte, fără a-l contrazice sau a-l aproba, văzându-și apoi de treabă în ideea că Executivul face tot ce se poate, iar miniștrii liberali Flutur și Nicolăescu sunt de departe cei mai buni din câți s-ar putea găsi. Și așa mai departe, ca-n definiția în care se spune că deși merg alături până la infinit, paralelele nu se întâlnesc niciodată sau se întâlnesc la alegeri...
Titlu: Aviara-n toată țara
Nr Editie: 1749 Data: sâmbătă 27 mai 2006
Lipsa de busolă a actualei guvernări n-a fost în nici o situație mai evidentă decât în cazul gripei aviare. Deși aceasta este încă departe de a fi luat sfârșit se pot trage deja câteva concluzii care pun în evidență amatorismul și lipsa de coordonare elementară din interiorul actualului Executiv. Gripa aviară a apărut ca o situație obiectivă - migrația păsărilor și contactele inerente între cele sălbatice și cele domestice. Ea a afectat colectivități rurale aflate în proximitatea zonelor de pasaj. Izolarea și înlocuirea efectivelor nu a pus probleme deosebite și lipsa de coerență și de rigoare în acțiuni nu a avut consecințele pe care avea să le aibă mai târziu. Așa încât aproximările au părut că au succes și ministrul-trompetă Flutur a avut cel mai frumos prilej de a-și trâmbița zilnic succesele. A făcut-o în maniera demagogică ce-i este specifică, inclusiv la Bruxelles unde i-a minunat pe comunitari cu realizările sale taman în preajma raportului de țară. Pentru ca tocmai când anunțul eradicării a fost lansat în eter, gripa să reizbucnească exploziv, în cu totul altă parte: în crescătorii. Și teoretic și practic, aceste complexe prezentau garanții incomparabile față de structurile rurale. Aflate sub control veterinar, ele puteau fi ușor izolate și virusul neutralizat, dacă prin cine știe ce mister putea pătrunde. Asta este și explicația de ce aviata nu a proliferat în acele țări ale uniunii unde fusese semnalată. Printr-un mecanism pe care nici măcar SRI-ul n-a reușit să-l elucideze, virusul prezent la Codlea s-a răspândit aproape în toată țara. Necontrolat și necontrolabil, el a reaprins flacăra epidemiei în colectivități rurale sau urbane caracterizate prin același statut de gospodării autarhice. Dacă la capitolul carantinelor instituite de veterinari - o anomalie colosală, cu atât mai șocantă cu cât în legile dlui Nicolăescu noțiunea de carantină nu se mai regăsește - s-a mai făcut câte ceva, diversele comandamente și comisii n-au reușit să adopte o viziune unitară și logică în abordarea fenomenului, să-i evaluze implicațiile și consecințele. Ușurința cu care au fost carantinate localități și zone urbane sau rurale a condus la importante disfuncțiuni de sistem, iar pierderile pe care le înregistrează economia, prin falimentarea, practic, a unor ramuri întregi, cresc exponențial, odată cu continuarea modului buimac în care este administrată criza. Nici acum, în ceasul al-11-lea, nimeni nu se gândește ce se va întâmpla cu enormele cantități de carne ce nu vor mai putea fi comercializate, sau cu fermele depopulate ce vor genera la rândul lor criză de carne pe termen lung. Până și numirea intempestivă a premierului în fruntea comisiei antiepizootice, la sugestia președintelui, se dovedește a nu avea bază legală, după cum nici ultimatumul cotrocenist, legat de aflarea sursei de contaminare nu pare a fi desprinsă din vreo logică oarecare. În lupta sa cu aviara, Guvernul înregistrează una dintre cele mai jenante înfrângeri ale sale.
Titlu: Antonescu și spiritul de gașcă din PNL
Nr Editie: 1749 Data: luni 29 mai 2006
Nu este prima dată când deputatul liberal Crin Antonescu lansează tiruri critice la adresa șefului său ierarhic pe linie de partid. Mai puțin obișnuită este virulența acestui nou atac și zona pe care a fost el plasat. Dacă în ultimul an Antonescu a atacat sistematic proiectele de fuziunea dintre PNL și PD, atrăgând atenția asupra capcanei pe care o reprezenta această mișcare și asupra pericolului ca formațiunea din care fac parte să-și piardă identitatea, situându-se adesea chiar împotriva curentului majoritar din partid, de data aceasta tirul său țintește la vârf, luându-l în colimator pe chiar șeful partidului și al guvernului.Antonescu îl acuză direct și fără ocolișuri pe Tăriceanu de a-și fi format din amicii apropiați și parteneri de afaceri din viața privată, o adevărată camarilă, împărțind funcții, sinecur și beneficii pe principiul găștii clasice. Antonescu îl numește direct pe Bogdan Olteanu, fin al premierului, căruia i s-a rezervat nu doar funcția de președinte al Camerei, la care ar fi fost mai îndreptățite să candideze persoane cu experiență și vechime superioare celor ale lui Olteanu, ci și o serie de sinecuri, între care și pe aceea de membru al Comisiei de privatizare a CEC, de unde același Bogdan Olteanu încasează lunar 200 de milioane lei - adică de vreo patru ori mai mult decât leafa de președinte al Camerei. Și care, mai mult ca sigur, nu este singura sursă de venit guvernamental a acestuia. Deși nu-l numește explicit, o altă persoană vizată de Antonescu este ministrul Finanțelor, cel care nu reușește să dea odată la iveală Codul Fiscal și care este implicat în majoritatea afacerilor pe care le-a făcut premierul de-a lungul timpului. Și lista poate continua, cu bănuiala că parlamentarul liberal are suficiente dovezi în acest sens.În mod aproape inexplicabil și spre deosebire de alte situații de acest gen, premierul tace. Dacă în cazul lui Boureanu, în care tânărul liberal acuza cam aceleași lucruri, acesta a fost de urgență suspendat, șeful partidului ezită în a lua o măsură similară față de Antonescu. O explicație ar ține de faptul că acesta a reușit să-și conserve o acțiunea publică consecventă, nemarcată de compromisuri și de complicități interesate. O alta ar fi că în spatele său se află o întreagă facțiune de oameni din partid, tot mai nemulțumiți de politica clientelară a premierului și de prea desele sale cedări în fața aliatului democrat. De aceea, Tăriceanu nici nu poate vehicula ideea 'cozii de topor' democrate, a instrumentului prin care partidul aliat-rival ar încerca să-i slăbească pozițiile. O reacție va trebui, însă, să aibă, pentru că de data aceasta acuzațiile nu mai sunt de ordin general. Sunt foarte clar exprimate: echipa premierului este, de fapt, o gașcă. Cu tot ceea ce caracterizează această noțiune cu conotații mafiote. O gașcă care guvernează România!
Titlu: Remaniere sau/și restructurare?
Nr Editie: 1750 Data: marți 30 mai 2006
Actualul Executiv este, practic, cel lasat mostenire de PSD, pe care Alianta, in graba ei de a pune in functiune cota unica, nu a mai avut timp sa-l modifice sau sa-l adapteze programului sau. Structura guvernamentala actuala corespunde viziunii pe care Cabinetul Nastase a avut-o asupra administrarii tarii, viziune care a tinut cont dintru inceput de rezerva sa de cadre si de diferite obligatii asumate in perioada electorala. Daca-mi aduc bine aminte, in 2000 PDSR-ul avea foarte clar desfasurata schema guvernului si majoritatea titularilor isi faceau deja echipele, mai inainte ca rezultatul scrutinului sa fi fost cunoscut. Alianta, ajunsa la guvernare prin jocul intamplarii si prin fortarea Constitutiei de catre Traian Basescu, a fost prinsa complet nepregatita. Asta si explica de ce guvernul format la repezeala a beneficiat de doua categorii de ministeriabili: aceia recomandati si impusi de Basescu, recrutati dintre functionarii Primariei Capitalei cu care acesta lucrase (Dobre, Sulfina Barbu, Cristina Parvulescu) sau dintre liderii de mana a doua, care nu apucasera sa fie aruncati in batalia electorala locala. In acelasi timp, presedintele a blocat accesul in Executiv al unor politicieni liberali despre care credea ca sunt marcati de suspiciuni de coruptie din exercitiul de putere anterior, al Conventiei. Asa s-a facut ca, doar cu doua-trei exceptii (Blaga, Musca, poate Flutur) in guvernul lui Tariceanu care a depus juramantul pe ultimii metri ai lui 2004 n-au facut parte figuri cunoscute. Un alt calcul care a dus la aceasta componenta a fost convingerea ca Guvernul acela nu avea zile multe, el urmand sa fie dizolvat in vederea alegerilor anticipate care atunci pareau mai sigure ca oricand. Si cum nimic nu este mai statornic decat provizoratul, iata ca dupa un an si jumatate, actuala Putere defileaza cu aproape acelasi Executiv (au demisionat sau au fost demisi Mona Musca si Vasile Dinga), care exprima, cum spuneam, o conceptie social-democrata asupra actului de guvernare decat una liberala. In ciuda faptului ca multi ministri cu portofolii “grele” si-au demonstrat cu varf si indesat incompetenta - Flutur, Atanasiu, Ungureanu, Dobre - in timp ce altii au reusit sa se conserve intr-un anonimat total, ca o dovada clara ca nu reusesc sa faca nimic, Executivul continua sa functioneze si sa gestioneze catastrofal crizele ivite in serie si obiectivele de fond. Rezultatul: nu avem inca un raspuns privitor la aderarea in 2007, dar avem... stabilitate politica! Incremenire, mai degraba, decat stabilitate, intr-un proiect nepotrivit si intr-un moment la fel de nepotrivit. Asa incat dilema premierului nu este chiar atat de complexa incat sa-l puna in fata unei alegeri delicate: remaniere sau restructurare. Raspunsul este simplu: si si. Si cat mai repede cu putinta.
Titlu: Cu Salvarea la Viena
Nr Editie: 1746 Data: vineri 19 mai 2006
Deși medicii și spitalele românești erau pregătite și capabile să-i ofere asistența necesară, președintele Băsescu a preferat să meargă la Viena pentru a-și vedea de sănătate. E de înțeles: este vorba despre sănătatea primului om de stat, de care pot să depindă atât de multe lucruri, și asta nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Odată ajuns și tratat în capitala austriacă, dl Băsescu nu-și poate reține admirația: 'Aș vrea să avem asemenea servicii medicale și în țară'. El exprimă în acest fel o opinie suficient de larg răspândită, conform căreia, dacă-ți poți permite să nu riști, cea mai bună soluție este să eviți rețeaua medicală națională. Însuși ministrul Sănătății s-a plasat pe o astfel de poziție, necedând optimismului lui Sorin Oprescu care-l și vedea pe contracandidatul său de la alegerile pentru primăria Capitalei din 2000, întins pe burtă pe una dintre mesele de operație ale Municipalului. Realitatea este dură și îngrijorătoare. Cu foarte mici excepții, serviciile medicale din țară sunt la pământ. Condițiile sunt de cele mai multe ori mizerabile și, cu toată îndemânarea și buna pregătire a medicilor noștri, tratamentul și vindecarea rămân un soi de loterie. Dacă ai noroc, supraviețuiești. Dacă nu, nu. Argumente de-a dreptul dramatice în acest sens ne aduce scrisoarea unui cititor. Acesta descrie experiența pe care a încercat-o internându-și un frate la mult-lăudatul spital Municipal al marelui manager Oprescu. Tabloul este sumbru. Mizeria și indiferența domnesc la etajele superioare, unde înaltele fețe nu prea ajung. De vineri până luni nu calcă prin saloane picior de medic. Un bolnav internat de urgență a rămas trei zile fără a se acoperi cu o pătură pentru că la magazie nu mai era nimeni. În week-end nu mai puțin de patru pacienți se pare că au trecut pe celălalt tărâm din cauza asistenței aproximative acordate de un personal mai interesat de șpaga pe care o putea primi decât de nevoile celor în suferință. Și, gândiți-vă că Municipalul este un fel de spital de protocol. Imaginați-vă ce se întâmplă pe la alte spitale, mai mărginașe, unde-ți aduci de acasă și aspirinele. Evident că nu toți putem merge la Viena când dăm de bucluc, și prea puțini dintre noi își pot permite să scoată din buzunar 20.000 de euro pentru a beneficia de serviciile care l-au umplut de invidie pe președinte. Trebuie să rămânem aici și să ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute cu ceea ce sistemul sanitar nu poate. Sistemul care se pregătește să intre la anul în Europa...
Titlu: De ce-ar trebui să-și dea demisia ministrul Flutur?
Nr Editie: 1746 Data: joi 18 mai 2006
În politica românească s-a făcut și se face sistematic o mare confuzie între calitatea de om politic și de persoană publică mandatată cu o anumită răspundere de ordin administrativ. Mai simplu spus, între politicianul sadea - activist cu o anumită funcție în ierarhia de partid - și aceeași persoană care privește o funcție, de ministru, de exemplu. Ei bine, o asemenea persoană, n-o să se poată, în condițiile existente, delimita suficient de clar între responsabilitățile politice și sarcinile publice, în așa fel încât să le poată îndeplini corect pe ambele. Cel mai adesea, va acționa politic atunci când i se cer decizii administrative, și administrativ, atunci când are de luat poziții politice. Cel mai bine prins în această capcană îmi pare a fi dl Flutur. Vicepreședinte al PNL, domnia sa a fost cooptat în guvernul Tăriceanu pe baza antecedentelor profesionale (a fost pădurar). Faptul nu ar trebui să surprindă deoarece stricta sa specializare n-ar fi avut cum să împieteze asupra activității sale, în condițiile în care se putea baza pe colaboratori competenți și serioși. Dl Flutur s-a considerat însă principalul său colaborator, nemaiobosindu-se să-și formeze o echipă. S-a aruncat de unul singur în față la toate provocările apărute. 'Ministerul sunt eu!' - a proclamat ministrul, asumându-și și genocidul găinilor, și pesta porcină, și defrișările ilegale și - mai ales - campania europeană. Nici o altă gură a ministerului nu s-a făcut auzită în acest an și jumătate precum cea a dlui Flutur. Dar și mai abitir i s-a auzit vocea în problemele politice care au acoperit sistematic zgomotul de fond produs de crizele din sistem. Ca-n bancul cu castravetele, ministrul a avut întotdeauna un cal de bătaie în PSD, pe care l-a veștejit pe unde-a apucat și cam a apucat, culminând cu stupefiantă declarație făcută mai ieri cum că pregătirile pentru Uniunea Europeană au început abia în clipa când a venit el la conducerea ministerului. Nefiind niciodată prea clar ce face și cu ce se ocupă, ministrul Flutur a ajuns ca acum, când Comisia Europeană are de luat o decizie vitală pentru România, să se vadă în situația de a fi responsabil pentru trei dintre cele patru stegulețe roșii care ni se arată ca la fotbal. Nu mai vorbim de faptul că aviara, pe care o eradicase personal de câteva săptămâni, a revenit viguros în scenă, parcă dându-i cu tifla victoriosului ministru. Cred că sunt suficiente motive ca dacă în România ar exista instituția demisiei de onoare, aceasta să devină o prioritate pentru dl Flutur. Iar dacă nu, cred că premierul Tăriceanu ar trebui să-l elibereze de prea marea responsabilitate publică, trimițându-l să facă ce știe mai bine: campanie electorală pentru partid!
Titlu: Opțiunile umane ale președintelui
Nr Editie: 1733 Data: miercuri 03 mai 2006
Pe președintele Iliescu erau să-l mănânce de viu jurnaliștii care au descoperit că în avionul cu care făcuse deplasări în străinătate se aflaseră persoane mai mult sau mai puțin suspectate de afaceri necurate. Nu conta că președintele nu-i cunoștea, nu stătuse de vorbă cu ei, faptul că s-au aflat în avion era suficient pentru a-l acuza de 'complicitate' cu acea parte a societății pe care o reprezentau aceștia. Scuzele președinției, cum că respectivii făceau parte din delegații de oameni de afaceri și că până la acea oră nu fuseseră lansate acuzații la adresa lor, nu mai contau. Cum nu mai conta nici faptul că printre oamenii de afaceri se aflau numeroase alte persoane prea puțin onorabile introduse pe 'blat' de consilieri sau sepepiști, care doreau să rămână cu blazonul accesului în avionul prezidențial, contra a diferite atenții, și pe care nimeni nu-i pomenea.Argumentul - perfect justificat - al celor care au semnalat aceste situații era că un președinte trebuie să se protejeze, sau să fie protejat, de orice relație care i-ar putea afecta imaginea și pune în pericol autoritatea de persoană în afara oricăror suspiciuni.Mult mai tolerantă este, însă, aceeași presă care-l răstignea pe Iliescu, cu urmașul său, Băsescu. Acesta se poate expune, liniștit, în orice situație și în orice companie fără a stârni altceva decât interes sau amuzament. De la pasiunea sa pentru localuri publice, cu programe artistice adecvate, până la microbismul care-l aduce pe stadioane, Traian Băsescu are o parte de viață publică ce-l face, parcă, mai puțin compatibil cu o funcție a cărei primă caracteristică ar trebui să fie capacitatea de a impune respect. Îmi pare rău că stilul dlui Băsescu nu se prea potrivește cu această condiție și asta se vede în modul în care se expune, inutil și neproductiv, huiduielilor adepților lui Ticu de la CNSAS sau ale galeriei rapidiste la meciul cu Steaua. Meci la care merge și se așează, liniștit între două dintre cele mai controversate persoane din cel mai controversat domeniu al momentului. Un Băsescu între Gigi Becali și Mitică Dragomir îmi evocă un Isus, nu prea conștient de misia sa, autorăstignit între doi maeștri ai blaturilor și ai evaziunilor fiscale despre care mi se pare imposibil ca președintele, mare maestru al Serviciilor, să nu fie informat în detaliu.Din păcate, însă, președintele pare, în mod evident, să se simtă mai bine în tribună decât în aula Academiei, mai bine la Golden Blitz decât la deschiderea unui congres medical internațional, mai confortabil alături de Mitică Dragomir decât chiar de Mircea Cărtărescu.Sunt opțiuni. Umane, dar nu și prezidențiale.
Titlu: Pacienții sau clienți?
Nr Editie: 1734 Data: joi 04 mai 2006
Recentul raport al Transparency International are meritul de a fi readus în atenția publică un fapt: și anume acela că corupția nu se rezumă la cea mare, la peștii grași pe care-i fugărește parchetul și încearcă să-i prindă în plasa cu ochiuri largi a unor legi prost alcătuite. Cea mai gravă, prin implicațiile pe care le are asupra unui număr mare de oameni și prin faptul că se manifestă în viața de fiecare zi, este mica corupție, alintată drept 'șpagă', cea care unge mecanismele ruginite în paragrafele relațiilor cotidiene. Activitatea medicală, învățământul, administrația publică sunt domeniile cele mai productive, în care se rulează banii negri, strânși leu cu leu sau euro cu euro, în sume greu de imaginat și de evaluat. Corupția la vârf, în care sunt implicate personalități de vază, îl cam lasă rece pe cetățean. El asistă doar cu interes la acest spectacol care nu-l atinge și nu-l afectează în mod direct. Este stresat și terorizat însă de faptul că la fiecare pas trebuie să bage mâna în buzunar pentru a rezolva chestiuni dintre cele mai simple și mai uzuale.Oricât nu ne-ar place să recunoaștem, unul dintre domeniile spăgii acute este sectorul medical. Avem, cu toții, medici sau cadre medicale prieteni, pe care-i respectăm și despre care știm sigur că sunt corecți. Dar nu ei sunt problema, ci sistemul. În România s-a creat un sistem al șpăgii care lucrează precis și eficient. Mai ales într-un domeniu atât de sensibil ca sănătatea, unde orice ezitare sau refuz poate fi scump plătit, omul se conformează și bagă mâna în buzunar la fiecare pas. În spitale șpaga domnește cu autoritate. Începând de la brancardieri și de la femeile de serviciu, fiecare gest are prețul lui, și fără a-l achita este sortit uitării sau tratamentului aproximativ și indiferent. Pacientul a devenit de multă vreme client, el este consultat în primul rând asupra posibilităților sale materiale și abia apoi asupra afecțiunilor care-l poartă spre sistem. Sigur, nimeni nu spune direct 'dă-mi', dar solicitarea se poate citi, imperativă, în ochii și în gesturile prestatorilor.Și dacă cei cu stare pot opta direct pentru servicii plătite, la spitale sau cabinete private, cei mulți și mărunți n-au nici o șansă. Din pensiile sau salariile lor amărâte trebuie să rupă 'dreptul' celor de la care așteaptă ajutor.Dl ministru Nicolăescu a lansat cu mare tam-tam pachetul său de reforme în Sănătate. Însă, oricât ai căuta, n-ai să găsești mare lucru legat de vindecarea acestui flagel, de tratamentul său corect și eficient. Nimeni nu așteaptă cu drag ca în loc să-i trateze pe bolnavi, medicii și personalul medical să fie aruncați prin pușcării, dar ceva trebuie făcut pentru a demonta acest sistem și a-l înlocui cu unul corect și funcțional. Nu trebuie inventat nimic, trebuie doar studiate modele și aplicate în mod corespunzător și probabil că asta ar trebui să fie prioritatea absolută a reformei. Nu doar în Sănătate.
Titlu: Lacrimi pentru PETROM
Nr Editie: 1735 Data: vineri 05 mai 2006
Concluzia este stresantă: într-un an și jumătate România a pierdut peste 1 miliard de euro prin vânzarea PETROM. Bani care lipsesc din bugetul statului român, dar se regăsesc în conturile firmei austriece. Iar întrebarea care survine, aproape automat este de ce a fost nevoie de această tranzacție? De ce statul român, în loc să facă el acești bani, a preferat să transfere oportunitatea unui partener nici măcar făcând parte din clubul select al marilor petroliști?Dacă veți adresa această întrebare Guvernului, cineva va oferi explicația care a mai fost vehiculată: FMI și alte organizații internaționale ne-au cerut imperativ să privatizăm această companie, alături de alte câteva - cum ar fi BCR. Este, bineînțeles, o gogoașă. Nu veți găsi nicăieri consemnată o asemenea directivă din partea vreunei organizații internaționale. Veți găsi însă nenumărate avertismente de genul: dacă nu reușiți să rezolvați problema imixtiunii politicului în gestionarea acestor entități, privatizați-le! Atunci nu veți mai putea face intervenții pentru a facilita livrări preferențiale cu plata la Paștele Cailor sau acordarea de credite dubioase... Privatizarea PETROM și a BCR este răspunsul, mai mult decât limpede, pe care statul român l-a dat acestor organizații: nu suntem în stare să înlăturăm intervenția politicului! Nu ne rămâne decât soluția privatizării. Cei care plâng miliardul pierdut de stat de la Petrom se fac, poate fără voia lor, ecoul celor care au dus-o regește sugând la țâțele libere ale companiei de stat. Cine s-ar gândi să scrie o istorie a Petromului va avea surpriza să constate chiar și în absența cifrelor, dimensiunea hemoragiei care a vlăguit compania de resurse, modul în care a fost folosită pentru tot felul de trocuri politice, și cum s-au pus, pe seama ei, bazele a multe averi de milioane de dolari.Cred, de aceea, că n-ar trebui să plângem banii pierduți - pentru că ei erau pierduți, oricum nu în buzunarele statului ar fi intrat ei - ci incapacitatea cronică a clasei politice de a se delimita de sectorul economic, creându-i acestuia premisele unei funcționări normale, pe baza regulilor economiei de piață. Și probabil că economia noastră nu va fi cu adevărat funcțională decât atunci când statul va înceta să mai administreze afaceri, rezumându-se la menirea sa, de a gestiona venituri sigure, în folosul întregii societăți.
Titlu: Nonsenso TV!
Nr Editie: 1736 Data: sâmbătă 06 mai 2006
În audiovizualul românesc se întâmplă multe minuni. De la crearea autorității de reglementare - CNA - s-au produs mutații aproape de neconceput cu vreo zece ani în urmă. Atunci, monopolul televiziunii de stat tocmai se spărgea, prin apariția primelor posturi private. Acestea au fost, într-o ordine aproximativă, Tele 7abc, Antena 1 și PRO TV. Părea maxim de ce poate da 'rezervorul' de cadru al TVR-ului, pentru că din punct de vedere tehnic lucrurile se puteau rezolva incomparabil mai ușor. Diversificarea ofertei venea pe fondul unei dezvoltări explozive a televiziunii prin cablu. Operatorii nu mai pridideau să-și întindă cablurile peste tot, acoperirea devenind un țel care părea să ignore eficiența. În scurt timp, România a devenit una dintre cele mai 'cablate' țări din Europa, cu un procent de circa 80%, acoperind în egală măsură zonele urbane și rurale. Odată înlăturată această piedică în calea dezvoltării prestației video, posibilă până atunci doar până acolo unde 'băteau' costisitoarele relee ale statului, a început bătaia pe frecvențe, pe un loc mai în față în lista de canale și pe o poziție mai accesibilă mânuitorului de telecomandă. Reglementările abordate atunci de CNA - în vigoare și astăzi - vizau un peisaj în care canalele românești existente, puține, beneficiau de un anume privilegiu. Pierdut odată cu înmulțirea acestora și cu intrarea în competiția cu canalele consacrate străine. Mulțimea de operatori de cablu s-a rărit prin tranzacții succesive care au condus spre împărțirea țării între câteva mari companii, tot mai 'străine'. Ultima tranzacție spectaculoasă a fost preluarea Astral-ului de către americanii de la UPC. În această fază au început problemele noilor canale românești. Ele n-au mai găsit loc în grilă. Sau au trebuit să facă eforturi disperate pentru un loc sub soarele audiovizualului. Copleșit de noua sa funcție de gardian public, al bunelor moravuri, CNA-ul și-a uitat îndatoririle - între care și aceea de a da șanse egale noilor veniți și de a obliga operatorii să retransmită posturi cu traducere sau subtitrare românească. Un post ca SENSO TV, care a debutat în urmă cu un an într-o excelentă formulă de canal de cultură și civilizație, este acum în pragul falimentului. Boicotat mai întâi de UPC și scos din grilă până la finele unui proces juridic de durată, iar apoi de un management impropriu, buimăcit de lipsa de audiență, își datorează situația în special autorității de reglementare, încremenită pe pozițiile de la înființare și incapabilă să țină pasul cu evoluția întregului sistem, acum practic scăpat de sub control. Este evident, un nonsens, și cred că revine Parlamentului sarcina de a readuce instituția cu picioarele pe pământ și de a elabora noi reglementări care să prevină acțiunile de monopol sau de boicot ale producției naționale, chiar în contextul liberalizării acestor servicii într-o Europă fără granițe. Dacă la nivel continental este posibilă o stimulare a producției de televiziune europene, dezavantajată în fața tăvălugului american, nu văd de ce n-ar fi posibilă o susținere mai hotărâtă a posturilor românești, în competiția cu celelalte.
Titlu: O experiență americană
Nr Editie: 1737 Data: luni 08 mai 2006
Sâmbătă, la Orlando, în Florida, a început Convenția anuală a turismului american - POW WOW 2006, organizată de TIA - Travel Industry Association. Este o manifestare - mamut, ca mai tot ce se întâmplă în America. Timp de cinci zile, peste 5500 de delegați, reprezentând operatori de turism și cumpărători de servicii turistice de pe întreg cuprinsul Americii, vor alerga ca albinele într-un stup din stand în stand, încercând să stabilească cât mai multe contacte și să încheie cât mai multe contracte avantajoase. Pare straniu ca o țară ca America, creditată drept primul furnizor de turiști pentru lumea înteagă, să fie atât de preocupată de atragerea turiștilor spre obiectivele sale. S-ar părea că aceștia vin oricum, dar lucrurile nu stau deloc așa. Mai ales după 11 septembrie 2001, de când reglementările de viză s-au înăsprit și de când autoritățile cărora le revine sarcina asigurării securității țării nu mai sunt dispuse să facă compromisuri. Efectul pervers al atacurilor teroriste a fost o scădere masivă a intrărilor de turiști. Cu consecințe directe pe planul economiei americane. În anul 2000, 51 milioane de turiști străini au vizitat America, aceasta încasând de la ei peste 100 de miliarde de dolari! Cifra este suficientă ca să vă faceți o imagine asupra importanței acestei industrii. Și a înțelege ce se întâmplă în aceste zile la Centrul de Convenții din Orlando. Pentru românul obișnuit cu târgurile de prin partea noastră de lume, POW WOW este un soi de lagăr de muncă forțată. Cu luni înainte, calculatorul aranjează listele de contacte - câte 20 de minute, cu o pauză de 5. Programarea este respectată cu strictețe, pentru că cine ratează o întâlnire, la ediția următoare nu mai are acces. Prezența este raportată cu scrupulozitate și la sfârșitul celor trei zile de muncă lumea poate să răsufle ușurată. Este un sistem draconic aproape, dar altfel tot acest efort grandios - gândiți-vă ce înseamnă să administrezi cotidian o asemenea mulțime, de aproape 6000 de suflete - s-ar irosi fără rost. Or în America, timpul costă bani. În România, timpul încă nu face toți banii. Aici ne permitem să fim nepunctuali și lipsiți de eficiență, fără ca aceasta să ne scoată din joc. În România ne permitem ca bruma de turiști ce ne mai calcă din întâmplare, să ne prindă la fiecare deschidere de sezon cu pregătirile întârziate. Ne permitem să cerem bani mulți pe condiții modeste și servicii proaste. Ne permitem să facem reclamă mincinoasă și să nu avem de suferit după aceea. De zece ani încoace, un mic număr de operatori de servicii de turism români participă la edițiile POW WOW și americanii au subliniat nu odată seriozitatea lor. În timp ce alte țări și-au pierdut dreptul la participare, din motive de aproximare a îndatoririlor, românii și l-au păstrat. Pentru că la New York, Los Angeles sau Orlando sunt altfel decât confrații lor din țară. De ce oare, doar Dumnezeu mai știe. Un mic amănunt, la încheiere: în timp ce ANAT-ul nostru și departamentul de resort din Ministerul Transporturilor abia reușesc să încropească statistici aproximative din care reiese că, cu chiu cu vai, ne vizitează cam vreun milion de turiști străini, doar Orlando, orașul care găzduiește actuala ediție a târgului, primește peste 3 milioane!
Titlu: La Orlando, în Florida, se pun bazele creșterii turismului spre America în următorii 3 ani
Nr Editie: 1738 Data: marți 09 mai 2006
Corespondență din Orlando (SUA) - Ceva mai mult de 5500 de delegați au invadat, de sâmbătă, Orlando, veritabilă capitală a vacanțelor din Florida, având ca destinație finală Convention Center, uriașul complex de conferințe și manifestări publice al orașului, pentru a participa la cea de-a 37-a ediție a Convenției anuale a Turismului American - POW WOW. Este, totodată, pentru a 5-a oară când Orlando este gazda acestei importante manifestări, ceea ce îi întărește poziția în rândul marilor furnizori naționali și internaționali de vacanțe. Cu 44.000 de contacte pre-programate, această ediție este pe cale să înregistreze și un record al eficienței pentru că scopul final al celor peste 1300 agenți de turism, cumpărători de servicii, din 70 de țări, și al celor peste o mie de firme de profil american este ca, prin negocieri directe, să vândă și să cumpere servicii pentru următoarele 12-24 de luni. 'Scopul nostru este să facem în așa fel încât fiecare participant să aibă 44 de întâlniri' - declara un oficial TIA (Travel Industry of America, organizatorul manifestării), ceea ce ar însemna că, de-a lungul celor trei zile de contractări, la fiecare 20 de minute fiecare participant să schimbe partenerul de negocieri. Evident, este greu să se întâmple așa, dar vă asigur că lucrurile tind spre o astfel de performanță. Din experiența acumulată de-a lungul celor 4 ediții la care am participat ca invitat, din partea presei internaționale, am putut să constat că cei care vin aici muncesc pe brânci, fără a-și permite să irosească nici unul dintre minutele alocate muncii. Nu doar pentru că taxa de participare este relativ ridicată, dar pentru că o asemenea ocazie se pierde greu, în alte circumstanțe. Întâlnirile sunt monitorizate cu atenție de organizatori și orice neprezentare la întâlnire este raportată și sancționată - suprema sancțiune fiind eliminarea celui în culpă de la următoarele ediții. Participă, tradițional, la POW WOW 2006, și câteva firme de turism din România, remarcate pentru seriozitatea și eficiența lor. Se află anul acesta reprezentanții Olimpic International, prin Sorin Nicolescu și Happy Tour, prin N. Demetriade, precum și agenți ai unor firme din București și Brașov. Prezența lor exprimă interesul crescut al turiștilor români pentru această destinație complexă, care este America, intens reflectată prin numărul tot mai mare a celor care recurg la serviciile agențiilor de turism românești. Cu marile sale parcuri de distracții - Sea World, Disney World sau Universal-Florida, Orlando rămâne una dintre destinațiile favorite. Responsabilii TIA sunt optimiști, în perspectiva acestei ediții. Ei se așteaptă ca acest POW WOW să genereze circa 4 miliarde de călătorii (an/zi) spre Statele Unite, în următorii trei ani. Ar fi o șansă, pentru America, de a recâștiga ceea ce a pierdut după 11 septembrie 2001, dată care a marcat un spectaculos recul, pe care acum încearcă din răsputeri să-l compenseze.
Titlu: O paralelă româno-americană
Nr Editie: 1743 Data: luni 15 mai 2006
Cele câteva zile în care m-am aflat pe meleagurile lumii noi mi-au evocat câteva paralelisme interesante între America și România, exact pe zona de preocupare a manifestării la care am fost prezent: turismul. Pentru cei care s-au obișnuit cu ideea că în orice parte a lumii te-ai duce, este imposibil să nu dai de niște americani, este poate surprinzător să afle că Statele Unite sunt un mai important primitor de turiști străini decât furnizor de vizitatori ai altor meleaguri. Numărul mare de intrări - peste 50 milioane în acest an - depășește sensibil pe acela al ieșirilor. Explicația este simplă și constă în faptul că America și-a dezvoltat cea mai solidă, serioasă și diversificată industrie de profil, având totodată capacitatea de a oferi o diversitate de destinații pe care nici o altă țară nu o poate egala. De la peisajul tropical al Floridei, până la crestele veșnic albe ale Alaskăi, America este ea însăși o lume. Mai mult, America este, în primul rând preocupată de a-și mișca populația în interior, pentru că orice deplasare înseamnă stimularea transporturilor, a cazărilor, a alimentației și a divertismentului. Numărul americanilor care se mișcă în interior este estimat la de două până la trei ori față de cel al vizitatorilor externi și este cel care asigură stabilitatea funcționării sistemului. În 2001, a avut loc un eveniment dramatic ale cărui consecințe s-au făcut simțite în primul rând în planul turismului: atacurile teroriste. Ele au reușit să prăbușească, pur și simplu turismul internațional. Intrările au scăzut dramatic și, cu toate eforturile depuse se estimează că abia prin 2008 se va putea atinge din nou nivelul din 2000. Este o situație care îngrijorează pe toată lumea. Industria a înregistrat pierderi. Sute de mii de oameni și-au pierdut locurile de muncă. Numeroase afaceri au falimentat. În fața acestei situații americanii au strâns rândurile, încercând să impulsioneze revenirea. Anual, târgul de turism, intitulat sugestiv POW WOW, după o expresie a indienilor piei-roșii, care înseamnă 'tratative', aduce față în față pe vânzătorii americani de servicii turistice și pe operatorii internaționali. Aceștia pun bazele următoarelor 12-24 de luni, angajând creșterea traficului și a ofertelor. Oficialii TIA - un fel de patronat al marilor companii din domeniu - reclamă insuficienta preocupare a guvernului față de o industrie care, în viitorul apropiat, va trebui să devină una dintre cele mai puternice și propice formule active de parteneriat public-privat. Și rezultatele sunt deja vizibile. Am făcut această lungă introducere, pentru că mi se pare că între cele două țări există, din acest punct de vedere, o serie de asemănări. Pentru România, Revoluția a fost un fel de '11 septembrie'. A prăbușit și ceea ce mai era și, de bine de rău, funcționa. Celebrul 'pariu' al lui Petre Roman, cel cu turismul și agricultura, s-a dovedit o simplă figură de stil în condițiile în care țara era lipsită de infrastructură, de o industrie alimentară decentă și aproape în totalitate de divertisment și agrement. Turismul românesc a rămas, după 16 ani, cam în aceeași stare, guvernul român - ca și cel american - manifestând același dezinteres. Numai că industria noastră singură nu e în stare de mare lucru. Atâta timp cât, cu chiu cu vai, adună doar vreun milion de turiști statistici anual, ea nu poate însemna nimic pe o piață în care se bat 'marii rechini'. Imaginați-vă, că doar orașul-gazdă al POW WOW 2006 adună într-un an de aproape patru ori mai mulți turiști decât România și veți avea o imagine mai limpede despre unde ne aflăm și ce drum avem de parcurs.
Titlu: Stolojan: produs expirat?
Nr Editie: 1744 Data: marți 16 mai 2006
Ultima carte scoasă din mânecă în jocul plin de cacealmale pe care-l practică președintele cu premierul pe care l-a forțat să formeze guvernul, este Teodor Stolojan. Povestea vieții și activității politice a lui Theodor Stolojan este una interesantă. Revoluția l-a prins la BNR, unde se ocupa de conturile în valută ale dictatorului, cum spun unii, în fapt ale României, pentru că nimeni n-a reușit să scoată la iveală vreun cont pe numele lui Ceaușescu. A ajuns în această poziție grație seriozității și unei bune pregătiri profesionale. Aceleași calități l-au propulsat spre fotoliul de ministru al Finanțelor, în cel de-al doilea guvern Roman, din care a demisioant, după doar câteva luni, datorită confuziei existente la nivel decizional în legătură cu politica economică în tranziție. Gestul, considerat de frondă, l-a calificat pentru o revenire în forță, în momentul în care cabinetul reformist al premierului Roman a fost răsturnat de forțele conservatoare ale FSN-ului, cu sprijinul direct al minerilor lui Cosma. Stolojan a devenit el însuși un premier de tranziție, însărcinat cu gestionarea țării până la alegerile generale care trebuiau să dea țării primul parlament și primul guvern constituțional. De-a lungul celor 11 luni cât s-a aflat la Palatul Victoria, Stolojan nu s-a remarcat decât prin rezistența îndârjită în fața presiunilor sindicale și prin gestul disperat al confiscării valutei într-un moment în care țara s-a aflat în pragul colapsului economic. Plecat ani buni într-o slujbă bine plătită la Banca Mondială, de Stolojan nu s-a prea mai auzit până în campania electorală din '96 când l-a susținut pe Iliescu. A revenit în politică în 2000, candidând la președinție și obținând un scor modest. Relansarea i-a adus-o Valeriu Stoica, atunci când a considerat că un Stolojan ar putea fi soluția revigorării liberale: un tip care să nu cedeze în fața presiunilor până când va cădea lat sub birou, vorba sa. A fost o idee bună, PNL-ul reușind să se readune și să atace campania electorală din 2004 de pe prima poziție a unei opoziții unite de nevoie. Pactul Stolojan-Băsescu a fost cheia acestor alegeri și, paradoxal, defecțiunea liderului liberal a fost aceea care i-a dat lui Băsescu șansa să devină locomotiva formațiunii câștigătoare. Îmbolnăvindu-se exact la țanc, Stolo a revenit pe o poziție subalternă, de simplu consilier la Cotroceni, ținut pe poziție pentru a fi asmuțit, când era cazul, împotriva neascultătorului partener de la guvern. După câteva încercări nereușite, Stolojan iese din nou la atac, afirmând și el că a greșit când l-a lăsat pe Tăriceanu succesor și încercând să genereze un curent care să-l înlăture pe acesta de la cârma partidului pentru a-i relua locul. Intenție deșartă. Stolojan nu are - cu excepția lui Băsescu - susținerea necesară pentru un astfel de demers. PNL-ul este, majoritar, grupat în jurul celui care conduce jocul și oferă privilegiile. Stolojan nu mai are ce oferi. Nici măcar amintirea unui premier rezistent la presiuni. Tăriceanu însuși se dovedește bine dotat la acest capitol. Și tot mai conștient că regulile jocului s-au schimbat, iar Cotroceniul și-a pierdut mare parte din influența cu care era creditat prin tradiție, nu prin Constituție. Oricât ar părea de dur termenul, Stolojan dă tot mai mult impresia de produs cu termenul de garanție expirat, iar 'mentorul' său, sentimentul că este un vânzător de asemenea produse.
Titlu: Otopeniul nesimțirii românești
Nr Editie: 1745 Data: miercuri 17 mai 2006
Revenind în țară după aproape două săptămâni de peregrinări prin aeroporturile Europei și ale Lumii Noi, am dat nas în nas cu realitatea românească de dinaintea aderării la Uniunea Europeană. O realitate concretă, pe care n-o poate cosmetiza nimic și cu care îi întâmpinăm și pe cei care nu ne cunosc obiceiurile.Mai întâi, cursa de seară, aproape de miezul nopții venită de la Londra, n-a fost trasă la terminalul nou prin care pasagerii ar fi putut să ajungă direct la recepția bagajelor. Nu. Probabil pentru că personalul rampelor mobile plecase deja acasă, aeronava a fost trasă pe undeva pe la mijlocul platoului, cei aproape 200 de pasageri au fost înghesuiți în autobuze, de unde s-au bulucit mai întâi pe o scară îngustă și abruptă, cu bagajele după ei, iar, mai apoi pe o scară rulantă care nu funcționa din aceleași motive de mai sus: personalul care trebuia să o pună în mișcare se afla și el în brațele celor dragi sau ale lui Morfeu, după caz. La trecerea de frontieră erau doar doi ofițeri, motiv pentru care s-au format imediat două cozi lungi care au dus dincolo de miezul nopții momentul călcării pe teritoriu românesc. A urmat o nouă și lungă așteptare: aceea a bagajelor. Pentru că avionul fusese tras unde era tras, acestea erau aduse cu țârâita de singurul echipaj disponibil la acea oră cu cărucioarele motorizate. O parte dintre călători au dorit să folosească acest răgaz în scopul rezolvării unor necesități urgente, ceea ce a condus la formarea unor noi cozi impresionante în fața celor două toalete care erau disponibile pentru călătorii de la sosiri (atât a considerat proiectantul!) doar câte două cabine de WC. Cine era obosit și nu-i sosise încă bagajul nu avea decât să contemple cele 3 scaune din sala de așteptare pe care erau tolăniți, epuizați de eforturile de peste zi, trei manipulanți de cărucioare care evaluau, din ochi, calitatea acestui transport.Aș fi încercat să semnalez aceste câteva observații chiar din seara respectivă dacă aș fi avut cui. Dar n-am avut. Administrația aeroportuară își dormea somnul binemeritat pentru capacitatea de a fi adus aeroportul 'Otopeni' la standardele lui 'Henri Coandă' (apropo: un nume mai greu de pronunțat pentru operatorii străini se putea găsi cu greu!). Adică aceleași de pe vremea lui Ceaușescu: nepăsare, aroganță, dispreț față de beneficiari și multă, multă indiferență. Este exact încărcătura cu care administrația aeroportuară și șefii acesteia din ministerul de resort consideră că suntem datori să intrăm în Europa. O Europă cu care nu ne putem măsura și compara la nici unul dintre capitole. La o oră când toate celelalte mari aeroporturi de pe continent duduie sub presiunea traficului, al nostru - Otopeniul - își doarme somnul nesimțirii celor care-l administrează.
Titlu: Independența selectivă
Nr Editie: 1751 Data: miercuri 31 mai 2006
Din momentul în care cancelariile occidentale au asistat impasibile - și interesate - la aprinderea fitiliului care avea să arunce, la începutul deceniului trecut, în aer întreaga construcție iugoslavă, lucrurile au scăpat definitiv de sub control. Echilibrul general pe care vreme îndelungată l-a putut menține doar personalitatea unui politician de talia lui Tito s-a rupt sub presiunea intereselor centrifuge din interiorul unui bloc extrem de divers și cu niveluri de dezvoltare flagrant de diferite. Procesul de dezintegrare a început cu separarea celei mai performante republici - Slovenia - și a dus la apariția pe harta Europei a unor entitiăți care nu au existat niciodată de sine însele. Bosnia-Herțegovina, o creație artificială cu profunde divergențe etnice și religioase a dat și cele mai multe victime într-un război care spectatorilor li se părea fără rost, dar care avea rădăcini istorice. Odată cu acest episod s-a și încetățenit procesul de demonizare al 'sârbilor răi', în contradicție cu 'bosniacii - croații - kossovarii cei buni'. Războiul, ca orice război, a fost însoțit de atrocități, răzbunări, nedreptăți pe care părțile interesate au încercat să le contabilizeze. Necontabilizată a rămas doar enorma suferință a tuturor celor peste care războiul a trecut nemilos lăsând în urmă cadavre și vieți distruse. Ultimul și cel mai halucinant episod al dramei iugoslave a fost atacarea țării de către forțele militare ale NATO, caz unic în istorie, în care o alianță se îndreaptă împotriva unei țări cu care, practic, nu avea nimic de împărțit. Aveau însă grupările de interese, naționale sau supranaționale, pentru care abia în felul acesta fosta Iugoslavie devenea o piață ieftină și lesne de manipulat. Destrămarea țării la masa verde evocă, multora, tragedii pe care istoria le-a condamnat cu prisosință (vezi Polonia sau Cehoslovacia) însă este o regulă că nimeni nu învață nimic din lecțiile istoriei. Nu a învățat nici comunitatea internațională care a creat cu bunăștiință un bastion fundamentalist islamic în mijlocul Europei creștine și care prin fiecare decizie a sa generează un nou precedent periculos. Ultimul dintre acestea îl reprezintă modul în care Muntenegru s-a separat de Serbia, considerat viabil de cancelariile europene pentru acest caz, dar nu și pentru exercițiul similar pe care-l reclamă, pe bună dreptate, Republica Srpska, din Bosnia-Herzegovina, și validarea unui stat nou ai cărei lideri sunt recunoscuți a face parte din elita traficului de armament, țigări și alcool din zonă. Independența Muntenegrului, teritoriu care n-a putut fi niciodată independent datorită resurselor sale limitate, se datorează mai degrabă lipsirii Serbiei de unul dintre ultimele sale avantaje - ieșirea la mare - decât respectării unor principii de autodeterminare obiective sau selective. Referendumul va rămâne un episod dintr-o piesă al cărei final este încă departe de a fi fost redactat.