Punctul pe Y, decembrie 2006

Titlu: Povești markobeliene de adormit copiii...
Nr Editie: 1857 Data: vineri 01 decembrie 2006
Cu excepția dlui Attila Veresztoy, ale cărui relații transpartinice și transetnice sunt de-acum celebre, membrii UDMR nu au fost suspectați sau angrenați, în general, în scandaluri de corupție sau de încălcare a legii. Organizația culturală-maghiară - căci, de fapt, asta este partidul etnic - este compusă din oameni inteligenți, disciplinați și extrem de tenaci în atingerea obiectivelor lor, indiferent de compromisurile pe care au trebuit să le facă. Asta și explică de ce UDMR este singura formațiune care se află la putere de zece ani, chiar dacă între timp s-au produs două alternanțe. Dl Marko Bela este, la rândul său, unul dintre cei mai longevivi șefi de partid (a preluat conducerea de la primul președinte, Domokos Geza încă din '92 și, de atunci, n-a mai lăsat-o din mână) și unul dintre cei mai respectați. A reușit performanța de a nu lăsa formațiunea să fie contaminată de excesele unui Laszlo Tokes și nici de diversiunile consiliului secuiesc. A solicitat Alianței - și a obținut - pe lângă funcțiile de ministru, pe care UDMR le-a deținut și în alte guvernări, și o funcție de vicepremier pe care președintele și-a asumat-o și pe care o exercită cu o discreție din care nu iese decât atunci când este vorba de spinoasa lege a minorităților. Ei bine, de când cu morișca asta a DNA, în care intră, rând pe rând, politicieni din mai toate partidele - dar mai ales din Opoziție, cum este obiceiul - la oricine ne-am fi așteptat să bată la ușa Parchetului, numai la dnul Marko Bela nu. Ne-am fi așteptat să-l întrebe procurorii de sănătate pe dl Veresztoy (domn a cărui sănătate este, în general, foarte bună), căruia s-ar fi putut să-i fi scăpat niște amănunte legislativ-contabile în procesul de masivă prelucrare a lemnului din Harghita-Covasna. Dar ce să aibă cu intelectualul fin care este dl Bela Marko, cu delicatul poet pentru copii, membru a nu una, ci a două Uniuni ale Scriitorilor? Și, totuși, uite că președintele Marko Bela a ajuns să dea cu subsemnatul la DNA. De ce? Simplu: pentru că în declarația sa de avere au apărut încasări de vreo 900 de milioane de lei vechi - mai mult decât leafa de parlamentar și de președinte de partid la un loc! De unde? Din poezii - e adevărat, nescrise și nepublicate încă. Dl Bela a găsit pe la Miercurea-Ciuc o editură extraordinară: una dispusă să cumpere, cu bani cash, toată creația sa din următorii 5 ani! Una dispusă să piardă la vânzarea cu amănuntul (nici una dintre cărțile sale nu s-a tipărit în mai mult de 2-3000 de exemplare!), dar să câștige privilegiul de a fi 'stăpânii inelelor' creației markobeliene! Explicația pe care a dat-o presei vicepremierul este simplă și limpede: n-a 'vândut' secrete economice, n-a mijlocit contracte energetice oneroase, n-a făcut lobby pentru privatizări dubioase! S-a angajat doar să scrie niște cărți pentru copii! Depinde acum cât ești de naiv, sau de dispus ca să faci o delimitare tematică între formele și mijloacele care se utilizează în procesul complex al corupției. Altminteri scuzele dlui Bela sunt subțiri și naive, și dacă nu trădează o derogare de la lege, vizează sigur una de la morală.
Titlu: Idolul pușcăriașilor
Nr Editie: 1861 Data: sâmbătă 16 decembrie 2006
Că parlamentul României e populat, alături de oameni de valoare, care-și înțeleg rolul și prestigiul de legiuitori, și de personaje, să le spunem exotice, este o idee cu care lumea s-a cam obișnuit. Și aproape nimic nu mai surprinde. Că un fost parlamentar e arestat în America și i se stabilește o cauțiune de un milion de dolari (!) pentru că și-a amenințat cu moartea, la telefon, fosta amantă - este deja un banal fapt divers. Nu prea divers e faptul că omul era, înainte de a deveni parlamentar, un golan pentru care un astfel de comportament intră în tiparul obișnuit, și că în ciuda acestui profil, vreme de patru ani ne-a oferit lecții de moralitate de cea mai înaltă tribună a nației. Un altul stârnește vâlvă și o veritabilă rebeliune a deținuților prin faptul că având în cap o inițiativă legislativă, găsește potrivit să și-o popularizeze tocmai în penitenciare, unde flutură pe sub nasul deținuților ideea că el este cel care-i poate pune în libertate printr-un proiect de lege care-i va scăpa pe cei cu pedepse sub cinci ani. Nobilă persoana, nu? Mai puțin nobil e faptul că atunci când s-a decis asupra acestui prag, a avut în vedere o situație proprie: fiind cercetat penal pentru o înșelăciune, ar putea să primească o pedeapsă care în felul ăsta intră în colimatorul grațierii! Din păcate, o astfel de lege nu i-ar folosi ca să scape de o altă pedeapsă, pronunțată în Israel, tot pentru înșelăciune. Omul este parlamentar! L-am întrebat, într-o recentă emisiune de televiziune, pe eminentul jurist Lucian Bolcaș, cum a ajuns un personaj cu o biografie atât de semnificativă, parlamentar! Cu vădită dificultate, domnia sa a explicat că a fost o încercare ratată de a contrazice o anumită imagine proiectată asupra partidului din care face parte și că e mulțumit că chiar domnia sa a propus excluderea acestuia. Sancțiunea n-a rezolvat însă mare lucru, pentru că ipochimenul a rămas în parlament unde face valuri. Și este, în mod cert, responsabil pentru incitarea la violențele la care s-au dedat deținuții. Credeți că a fost tras la răspundere cineva pentru faptul că săptămâni la rând personajul s-a plimbat prin pușcării ca vodă prin lobodă, făcându-și o propagandă deșănțată? Nici pomeneală. Doamna Rodica Macovei, căreia-i revine în totalitate această responsabilitate, s-a făcut că nici usturoi n-a mâncat... Nici colegii de parlament ai dlui Meir nu s-au sesizat de gogomănia documentului inițiat, a cărui punere în practică ar fi aruncat în stradă un semnificativ potențial infracțional, în condițiile în care instituția de supraveghere a celor eliberați înainte de termen nu funcționează. Și nici de faptul că societatea, prin instituțiile sale, nu este în nici un fel pregătită să-i reintegreze pe aceștia. Episodul Meir va trece ca un fapt divers, fără să lase urme, până când personajul va veni cu o altă ispravă, mai gogonată. Pentru că se pare că e singurul lucru la care parlamentarul acesta se pricepe cu adevărat: și pentru care să-și merite titlul de 'idol al pușcăriașilor'.
Titlu: Spionii și spionita
Nr Editie: 1861 Data: luni 18 decembrie 2006
Pe măsură ce unele ziare intră în posesia unor documente 'pe surse', scurse nu se știe cum din dosarele Parchetului, tabloul afacerii 'spionajul economic începe să prindă contur, chiar înainte de a se conduce vinovățiile ca atare. SRI-ul n-a stat cu mâinile în sân și vreme de mai bine de un an i-a ascultat pe protagoniștii afacerii, care se considerau la adăpost. În primul rând, pentru că vorbeau pe cartele de mobil cumpărate din Austria și din Anglia, iar în al doilea pentru că erau convinși că ce fac ei se făcea în mod curent în România marilor privatizări. Stancev și Dan n-au făcut decât efortul de a-i boteza pe miniștrii cu care lucrau (sau pe care-i lucrau) cu nume de alegători de Formula 1. Bineînțeles că duelul se dădea, ca și în realitate, între Schumacher și Hakinnen, care se întreceau să-l servească pe simpaticul bulgar cu tot ce aveau la îndemână. Mai mult, Hakkinen (sau Schumacher?) care avea legături de serviciu cu wireless-ul se mai interesa din când în când, pe filierele lui, dacă nu cumva telefoanele le sunt ascultate. Cert este că cei doi 'spioni' vorbeau aproape în clar, lăudându-se cum îi amețesc ei pe fraierii ăștia de români și cum le stă la picioare câte un întreg minister. Ba, mai mult, pentru ca lucrurile să meargă unse, ei erau cei care le recomandasu miniștrilor pe cine să ia de consilier pentru că era băiat bun și-i ajutase. Transcripturile convorbirilor dau la iveală o încrengătură de relații și interese prin care cei doi consultanți reușeau să obțină toate datele necesare pentru care privatizările să se facă la prețul cel mai mic și în favoarea cui hotărau ei. Aveam chiar și un soi de cod deontologic, împărțind prada frățește între competitori. Cel mai șocant lucru rămâne însă gradul de implicare, prin imprudență sau din nesocotirea unor reguli elementare, a celor doi tineri miniștrii, doi dintre fruntașii generației publice, care, după toate aparențele, nu s-au sfiit să 'pună botul' la momeala iscusit ambalată de către consultanți. Avem un caz limpede de spionaj. Dar de spionaj economic - un sport care se practică pe scară largă în lumea civilizată unde competiția dintre marii jucători economi atinge niveluri incredibile. Spionajul care se regăsește în Codul nostru Penal este însă de alt tip: este spionajul politic, pe care-l încununa statul socialist, proprietar general, care considera orice atingere adusă avutului obștesc drept o crimă. Mă îndoiesc că în condițiile dreptului internațional cei deja arestați, sau care urmează să fie inculpați, vor putea să și fie pedepsiți ca atare. Într-o asemenea zonă de regulă principiul care se aplică este să te păzești tu însuți cât mai bine, să-ți iei toate măsurile necesare pentru ca adversarii să nu te poată citi ca pe o carte deschisă. Or, la urma-urmelor, consultanții n-au făcut altceva decât să bage degetul în gură (și în buzunar) pentru a putea răsfoi mai ușor cartea cu secretele privatizării. Așa încât se poate pune pariu că nici bulgarul și nici rusul-american n-or să facă mulți purici prin aresturile românești. Cât despre ai noștri, în condițiile în care răspunderea ministerială este un concept golit de conținut, nu vor avea, probabil, de suportat mai mult decât un soi de oprobriu. Dar care se uită repede...
Titlu: Mărturii uitate: teroriștii!
Nr Editie: 1862 Data: marți 19 decembrie 2006
Dl general Voinea caută de zor să afle cine în cine a tras la Revoluție și cine au fost cei care s-au dat sau au fost dați drept teroriști. Are ceva dificultăți, deși nu puține mărturii au fost făcute de-a lungul vremii. Îmi aduc aminte acum, cu câteva zile înainte de cea de-a 17-a aniversare a Revoluției, despre un document șocant, pe care am avut privilegiul să pun mâna înaintea altor colegi de breaslă și în exclusivitate. L-am publicat în 'Libertatea', chiar în 1990, dar atunci, sub impactul atâtor și atâtor alte șocuri, a trecut aproape neobservat. Am acum prilejul să-i furnizez dlui general Voinea un indiciu important care s-ar putea să-l ajute să lămurească măcar două dintre morțile enigmatice din 22 decembrie. Iată textul autentic: 'Între timp, cât s-a tras cu tancul în clădire, ne-am tras toți lângă ziduri și pe stânga și pe dreapta. Dacă la geamuri iese vreunul, tragem. Și atunci am observat, uitându-mă pe geam să nu mă împuște, un om care se pregătea să iasă. Avea arma în mână, un AKM normal, nu era îmbrăcat în vreun costum special sau, cum s-a auzit, cu combinezon. Era îmbrăcat cu o geacă de aia umflată, cum se poartă, ceva modern. Se vedea că mai are pe sub geaca aia ceva arme, de fapt asta am văzut-o mai târziu... Am îndreptat arma spre el și am tras. L-am prins efectiv cu un sector din ăla de 14, în spate. Cred că tot i l-am tras. A început să dea din mâini și a căzut jos. A mai venit cineva de sus, unul mai tânăr, un puști de vreo 18-19 ani, să fi avut, s-a așezat lângă el și i-a scos ceva din buzunar, în orice caz un obiect cam cât o jumătate de cartuș de kent, un obiect argintiu... Când să iasă prin partea dreaptă a clădirii, noi ne-am dus și ne-am postat la poartă. Când să iasă, aveam baioneta pusă la armă, s-a uitat în stânga lui, dar în dreapta nu s-a uitat. Am tras în clipa când sta și i-am înfipt baioneta efectiv, în timp ce trăgeam. Deci în timp ce tragi, îl și înțepi. A căzut jos...' Mărturia aparține lui Gavrilă Hrib. Avea 27 de ani la Revoluție. A intrat în vâltoare pe neștiute și a ucis doi oameni. Teroriști sau nu, cine mai știe. I-a ucis pur și simplu, cum făceau atunci și alții, înfierbântați și convinși că fără ei Revoluția ar fi fost înăbușită... Nimeni nu l-a întrebat despre acest episod. A făcut mărturisirea cam un an mai târziu când era anchetat pentru o dublă crimă, alta, săvârșită în scop de jaf - 'Dubla crimă din bd. Dinicu Golescu'. A omorât o pereche de bătrâni cărora le-a furat un casetofon. Hrib este, probabil și acum în pușcărie. Cel care l-a cercetat la vremea respectivă - și de la care am primit textul care mi-a prilejuit întâlnirea cu Hrib, a fost Ovidius Păun. Colonel și procuror. Nu se poate ca dl Dan Voinea să nu-l știe. Iar dacă povestea celor uciși la revoluție îl interesează cu adevărat are acum prilejul să mai lămurească două cazuri.
Titlu: Viața bate viața
Nr Editie: 1862 Data: miercuri 20 decembrie 2006
Cu două săptămâni înainte ca România să devină una din feliile hărții de turtă dulce care reprezintă Europa prin care vor curge râuri de lapte și miere, undeva prin țară are loc o întâmplare care te convinge că nici măcar viața nu reușește întotdeauna să bată viața. Pe scurt: un post de televiziune prezintă, dramatizat, o întâmplare ieșită din comun. O bătrână, amărâtă, care abia își duce zilele, hotărâtă să-și încheie în bună regulă socotelile cu viața, își cumpără cu ultimii bani pe care-i are un coșciug. Nu vrea să rămână pe mâinile cine știe cui și se îngrijește, creștinește, de cele trebuincioase. Doi hoți de prin vecinătăți sau de pe aiurea, prind de veste despre achiziția bătrânei. Și-și fac socoteala că dacă tocmai a cumpărat o mobilă atât de pretențiosă nu se poate să nu mai aibă și alte fonduri dosite. Dau buzna peste ea în toiul nopții, o apucă de gât și răcnesc la ea: banii! Dă-ne banii! Biata femeie abia reușește să îngaime că n-are, că nu mai are, că i-a dat pe toți pe copârșeu. Hoții, sceptici ca orice membru al breslei, n-o cred. Ba o mai chinuie, ba mai răscolesc prin casă, dar fără rezultat. Banii nicăieri. O umbră de îndoială își face în conștiințele lor. Poate că într-adevăr n-are bani. Și atunci se produce un declic greu imaginabil. Hoții - care plecaseră la furat, la rândul lor, de nevoie - înțeleg că soarta le-a pus în față un semen mai amărât decât ei. Unul care nici măcar nu poate beneficia de alternativa pe care o au ei. Și atunci se înmoaie, se caută prin buzunare și-i îndeasă femeii în mână ultimii vreo 60 de roni pe care-i mai aveau. Și pleacă binecuvântând probabil soarta care a făcut ca alții să o ducă mai rău. Este nu doar un subiect de film, ci și unul de cercetare sociologică și analiză filosofică: cât de lineară este existența și ce meandre surprinzătoare are psihologia umană. Suntem aici la Porțile Orientului, vorba scriitorului, unde lucrurile sunt luate 'a la légére', în sensul normalității și unde se poate întâmpla orice. Cu o singură deosebire: licărul de umanism poate fi descifrat doar în privirile hoțului 'particular', ca să-i spunem așa. Hoțul instituțional n-are sentimente. N-am nici o îndoială că Fiscul dlui Bodu n-ar fi avut nici un fel de înțelegere dacă bătrâna i-ar fi datorat 60 de lei și ar fi strâns-o de gât fără milă. Așa cum o face cu nenumărați români amărâți care nici măcar bani de coșciuge n-au, dar se calcă în picioare în primele zile de plată a impozitelor. Diferența de fond ține doar de faptul că hoții obișnuiți, când sunt prinși, înfundă pușcăria, în timp ce ceilalți ajung, în cel mai rău caz, miniștri, poziție din care ne vor asigura că nimic nu este mai de preț pentru ei decât bunăstarea poporului și grija față de semenii care i-au ales sau i-au adus la putere.
Titlu: Legitimitatea revoluționară
Nr Editie: 1863 Data: joi 21 decembrie 2006
Încerc să evit a vedea lucrurile - ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 17 ani - cu ochii de acum, cu ceea ce știm că s-a întâmplat și cum s-a întâmplat. Care era atmosfera, în 21 decembrie 1989, după cele întâmplate la Timișoara și știind foarte puține lucruri și într-o percepție distorsionată. Era, însă, limpede un lucru: niciodată până atunci regimul comunist din România nu fusese supus unei încercări atât de viguroase, atât de incredibile. Simplul fapt al unei revolte în masă părea de neconceput, în condițiile în care sistemul însuși era unul represiv, perfecționat în a preveni și împiedica orice formă de opoziție. În timp ce în jurul României se prăbușeau ziduri ale totalitarismului, Congresul al-XIV-lea al partidului comunist păruse să pună cruce oricăror speranțe, perpetuând la infinit o formă de dictatură împotriva căreia părea să nu existe antidot. Și, totuși, la Timișoara, avusese loc incredibilul: oamenii se împotriviseră sistemului, cu o hotărâre explicabilă doar prin lipsa de reguli a unor astfel de evenimente. Ecoul represiunii amplificase datele prin cutia de rezonanță a posturilor de radio cu tradiție în ascultarea 'subversivă' și se vorbea, în șoaptă, bineînțeles, despre un număr incredibil de victime rezultate dintr-un măcel irațional. Parcă spre a nu acorda evenimentelor importanță, Ceaușescu plecase în Iran, pentru a se întâlni amical cu cei care-l răsturnaseră cu zece ani în urmă pe prietenul său, sahinșahul, lăsându-și 'locotenenții' să rezolve problema. În seara întoarcerii din Iran, într-o ieșire la rampă fără precedent, Ceaușescu îi atinsese pe câțiva dintre membrii CPEX în fața camerelor TV, denunțând acțiunea 'agenturilor' și a forțelor dușmane și dușmănoase. Apoi, în aceeași manieră ruptă de realitate, organizase mitingul din Piața Palatului, cel care avea să fie detonatorul cursului ireversibil al lucurilor... Deși istoria nu se face cu 'dacă', să încercăm să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă represiunea ar fi fost eficientă? Dacă mitingul atent regizat l-ar fi mandatat public să lupte împotriva agenturilor pe Ceaușescu? Dacă în loc să erupă într-un admirabil efort de eliberare, mulțimea s-ar fi întors cuminte acasă... A fost, cu adevărat, prima și definitiva condamnare a comunismului, chiar dacă oamenilor nu le era prea clar faptul că vor putea să scape, cu adevărat, de teroarea ideologică și adesea fizică pe care o exercitase vreme de aproape o jumătate de secol, comunismul de import. Din evenimentele complexe, imposibil de regizat, a rezultat factorul ce a caracterizat pentru o lungă perioadă, viața politică românească: legitimitatea. Participarea la Revoluție, la formula sa intens mediatizată, a constituit certificatul de garanție al unei întregi pleiade de politicieni aflați în competiție directă cu cei care, într-un fel sau altul pierduseră această ocazie. A fost prima explicație a Pieței Universității și, mai apoi, a primei alternanțe democratice la guvernare. Ea rămâne și astăzi un criteriu de care unii țin cu dinții, în timp ce alții îl resping cu hotărâre. Și probabil că lucrurile nu se vor clarifica decât atunci când va dispărea, odată cu exponenții săi, această nefericită falie din societatea românească.
Titlu: Condamnarea comunismului
Nr Editie: 1863 Data: vineri 22 decembrie 2006
Că sistemul comunist a fost unul dintre cele mai nocive din cele care au marcat istoria omenirii este un adevăr pe care nu mai era nevoie de vreo comisie pentru a fi confirmat. Suntem încă prea aproape de ceea ce s-a întâmplat, prea marcați pentru a putea să avem o privire critică cu adevărat obiectivă. Este apanajul istoricilor și al istoriei să pună între ei și evenimente spațiul necesar decantării de emoționalitate. Este cel puțin acesta motivul pentru care înclin să cred că opera 'comisiei Tismăneanu' este un simplu exercițiu retoric, un soi de prestație la cererea clientului, menită mai degrabă să ne confere un bilet de liberă trecere decât un certificat de garanție. Graba cu care a fost elaborat opul tismănean, selecția generatoare de suspiciuni a echipei (din care au făcut parte, ne amintim, colaboratori distinși al unora dintre instituțiile condamnate) pun sub semnul întrebării valoarea și utilitatea acestui demers. Cel mai grav aspect, însă, îmi pare a fi acela legat de modalitatea în care a fost abordat subiectul: în locul unui proces al comunismului, bazat pe regulile clasice ale unei drepte judecăți s-a preferat formula unei condamnări apriorice. În locul uneia de judecători, s-a format o echipă de procurori care au avut doar sarcina - simplă în condițiile nu aveau să facă față punerii pe cântar a concluziilor - de a aranja argumentele și dovezile în funcție de capetele de acuzare stabilite. Singurul lucru demn de remarcat ar fi acela că comisia Tismăneanu a avut privilegiul să facă un gest de care Comisia Europeană s-a ferit. Deși din ea fac parte doar țări foste adversare ale sistemului comunist sau care s-au debarasat mai mult sau mai puțin pașnic de acesta, liderii europeni n-au considerat necesară, în acest moment, o execuție publică, lăsând judecata și - implicit - condamnarea, pe seama istoriei și a istoricilor. Nu pe a politicienilor. Ca orice demers partizan, această condamnare riscă să-și piardă din valențele reale tocmai prin faptul că poate fi considerată, în primul rând, o modalitate de răfuială politică, între grupări sau formațiuni adverse, unele cu rădăcini mai adânci în trecutul regim, altele cu filiații superficiale, dar cu toatele descinzând din aceeași realitate comună cu care au conviețuit în maniere diferite jumătate de secol. Avem, desigur, nevoie să ne lămurim în legătură cu trecutul și cu prezentul nostru, inclusiv printr-o astfel de judecată. Dar prin una făcută corect, profesionist și fără patimă inutilă.
Titlu: Obsesia prezidențială
Nr Editie: 1863 Data: miercuri 27 decembrie 2006
Președintele Băsescu încheie anul în forță, cu prezențe active pe toate scenele posibile - inclusiv pe cea electorală, prin vizita făcută la casa părintească și prin pungile de cadouri pentru copiii din bloc. Tonul discursului său este mai ferm, mesajul mai clar, iar obsesiile aproape aceleași. Cea care îl bântuie cel mai tare pe președintele tuturor românilor este presa. În consecință, cele mai dese și mai acute referințe ale domniei sale sunt cele care au în vizor presa. Este de-a dreptul paradoxal că tocmai presa este cea care vehiculează opiniile anti-presă ale președintelui și că fără ea, predica sa ar fi în pustiu. Dar asta e realitatea și să o luăm ca atare. Teoria unei 'anumite părți a presei' nu este nouă. Ea a fost lansată de fostul președinte Iliescu imediat după prealuarea mandatului și era expresia efectului neașteptat pe care-l producea o presă liberă, nesupusă cenzurii de partid. Pentru cei care au ascultat o viață concertul monocord al orchestrelor de viori omagiale, apariția partiturii trompetelor a apărut ca o disonanță insuportabilă. Apărea, în peisaj, acea parte a presei dispusă să critice oricând și pentru orice motiv, găsind în asta suportul independenței de opinie. Fiecare putere de până acum a avut cântăreții ei în strană și echipele de zgomote potrivnice. Pentru Traian Băsescu, ca și pentru Emil Constantinescu cu opt ani mai devreme, trecerea de la condiția de răsfățați ai presei, în calitatea lor de opoziționiști, în aceea de ținte ale acesteia, a fost extrem de incomodă. Dacă Iliescu ajunsese să se imunizeze, după zece ani de exercițiu, și să acceadă la un relativ grad de toleranță, Băsescu nu dă nici un semn în acest sens. Ba, din contră, resentimentele sale se acutizează și nu pierde nici un prilej să atace, prin 'mogulii' care dețin marile trusturi, orice atac la adresa sa. Băsescu va rămâne, probabil, proverbial prin reacțiile sale de intervenție rapidă, telefonică, în emisiunile în care se exprimă puncte de vedere pe care nu le acceptă. Unei părți a opiniei publice îi place această atitudine. Oamenii se gândesc că nici o dictatură nu e bună, cu atât mai puțin una a presei. Pentru Traian Băsescu consecvența în acest demers este însă riscantă. Nimeni n-a câștigat până acum vreo bătălie cu presa, iar președintele ar avea mai mult de câștigat aliindu-și-o (nu mă refer, bineînțeles, la presa portocalie, care îi este fidelă, chiar cu riscul tirajului) pentru că, pe măsură ce se scurg anii de mandat fără ca traiul bun să ne copleșească, are tot mai multă nevoie de ea. Până să ajungă din nou în Opoziție, pentru a putea fi răsfățat...
Titlu: Nodul patapievician
Nr Editie: 1863 Data: joi 28 decembrie 2006
Scăpând ca prin urechile acului din greaua încercare prin care era să fie transformat în zburător de la balconul Parlamentului, prin grija suporterilor lui Corneliu Vadim Tudor, dl Horia Roman Patapievici trage acum concluziile și învățămintele din această întâmplare. Două sunt concluziile sale, transferate în formă imperativă către cei care ar putea fi factori responsabili: demisia dlui Văcăroiu și dezmembrarea PRM. Sunt exigențe firești pentru un democrat de viță, cum este domnia sa și vă propun să le analizăm în ordine. Prima: demisia dlui Văcăroiu. Domnul acesta este președintele Senatului, al doilea om în stat, și a avut ingrata sarcină de a conduce lucrurile ședinței Parlamentului în care a fost condamnat comunismul prin vocea gravă a comandantului de navă Traian Băsescu, pe un text scris de activistul Vladimir Tismăneanu. Vina principală a dlui Văcăroiu este aceea de a fi permis accesul în sală și al suporterilor lui Vadim, în loc să blocheze ușile după intrarea suporterilor dlui Patapievici. A mai greșit grav neordonând serviciilor de pază să-i găbjească pe turbulenții lor, lăsându-le galeria să o depășească în intensitate sonoră pe a noastră. Pentru toate aceste fapte, dl Patapievici cere demisia dlui Văcăroiu. Cum se va produce, practic, această operațiune, nu se știe. Știm că Alianța, de ale cărei culori subtilul eseist se simte foarte atașat, nu doar sentimental, a încercat mai bine de un an să-l demită pe președintele Senatului, fără să reușească. Ar mai rămâne, deci, varianta unei demisii voluntare: cuprins de remușcări, dl Văcăroiu să se prezinte în audiență la ICR și să-i înmâneze directorului Patapievici demisia sa însoțită de regretele de rigoare. A doua exigență vizează dezmembrarea PRM-ului: pur și simplu, acestuia ar trebui să i se smulgă aripile, picioarele și capul, iar acestea să fie date în grijă câte unui alt partid! Veți observa că democratul domn Patapievici nu se hazardează să spună: 'interzicerea PRM'. Nu! Dezmembrare! Adică membrii să rămână intacți, dar să fie repartizați pe la alte partide. Un proces simultan ar trebui, însă, să suporte și electoratul PRM: acesta ar trebui, la rândul său, dezmembrat și repartizat pe la formațiunile dragi dlui Patapievici. Și iată cum una dintre marile probleme ale politicii românești ar putea fi revolvată printr-o veritabilă tăiere de nod gordian, în manieră proprie!
Titlu: Îndoielile colegului Cristoiu
Nr Editie: 1863 Data: vineri 29 decembrie 2006
Într-o emisiune transmisă pe un post de radio, săptămâna trecută, colegul Ion Cristoiu își exprima o nedumerire vecină cu suspiciunea, legată de neverosimila - crede domnia sa - viteză de reacție a celor care au făcut primul ziar liber al Revoluției - 'Liberatea'. Este, bineînțeles, dreptul domniei sale să-și pună întrebări, deși în 17 ani ar fi avut răgazul necesar să afle și niște răspunsuri, cu atât mai mult cu cât, cu excepția unei perioade în care concurența ne-a afectat reflexele colegiale, relația bilaterală s-a caracterizat cel puțin prin civilitate și respect reciproc. Respectivul episod mi-a fost semnalat de un alt coleg, aflat și el, în decembrie 1998, pe baricada intelectuală care a generat acest prim răspuns al presei scrise la provocarea complexă care a fost Revoluția română, om care se întâlnește aproape cotidian cu Ion Cristoiu nu doar în paginile ziarului în care semnează amândoi, ci și pe coridoarele redacției cu pricina. Evident, nu-mi permit să-i aduc vreun reproș lui Ion Cristoiu pentru faptul că are dubii în legătură cu acest episod - aproape firești, până la urmă, prin aplecarea naturală pe care o are față de latura abisală a evenimentelor - dar pot să-i reproșez lipsa de apetit pentru o verificare direct la sursă. Indiferent dacă m-ar fi crezut sau nu, i-aș fi spus că apariția 'Libertății' a fost un fapt cât se poate de natural și de transparent. Că după o viață de gazetărie dirijată, controlată, cenzurată, eu și colegii mei - cei care au avut atunci curajul să participe la o decizie care preceda limpezirea situației și înclinarea balanței - am resimțit nevoia de a scrie adevărul... Și că pentru asta nu a fost nevoie să ne dea cineva vreo aprobare sau vreo indicație. Am relatat în mai multe rânduri povestea apariției 'Libertății', primul document care atestează Revoluția ca fapt de istorie, admirabilul efort colectiv, actul de curaj, implicit, pe care l-a reprezentat. Totul s-a petrecut la lumina zilei și într-o transparență totală, iar transferul de 'putere' redacțională a reprezentat un model democratic pe care l-au urmat și celelalte ziare care au îmbrățișat cauza libertății de exprimare. Unde are ceva dreptate să se mire dl Cristoiu este, într-adevăr, viteza cu care s-a făcut ziarul, care cu puțin înainte de ora 14, în 22 decembrie, era deja distribuit de voluntarii adunați în fața redacției de pe Brezoianu: niciodată condeiul redactorilor nu alergase parcă cu atâta sprinteneală pe hârtie, iar colegii tipografi au dat o veritabilă probă de viteză, sfidând parcă și regulile tehnologiei învechite de la imprimeria 'Universului'. Dar și pentru aceste lucruri există o explicație. Aceeași...!
Titlu: Testamentul lui Ceaușescu
Nr Editie: 1861 Data: vineri 15 decembrie 2006
Cred că în mintea oricui a urmărit desfășurarea evenimentelor la timpul respectiv a rămas întipărită imaginea procurorului în pulovăr revoluționar care a rostit rechizitoriul la adresa cuplului de dictatori în celebrul proces de la Târgoviște. Evoca acesta înfometarea poporului, cele 60.000 de victime de la Timișoara, conturile din străinătate. Pe baza acestui rechizitoriu necruțător, completul a decis sentința: condamnare la moarte. Atât de la sine înțeleasă părea aceasta încât avocatul desemnat să-i apere a uitat să facă gestul elementar al solicitării recursului. Drept urmare, sentința a fost executată pe loc. La zidul cazărmii... Citind astăzi interviurile generalului Dan Voinea, cel care alcătuiește într-o manieră adeseori demnă de best-seller-urile SF, dosarul Revoluției, nu pot să mă împiedic să-mi imaginez următoarea scenă: în drum spre locul execuției, dictatorul se întoarce spre procuror, îl privește în ochi și-i spune: "Dane, ai grijă de popor! Veghează ca nimeni să nu întineze nobilele idealuri ale justiției socialiste! Pedepsește-i aspru pe cei care atentează la siguranța statului de drept și a ordinii publice!" Nici dacă această scenă ar fi fost reală, nu cred că dl general Dan Voinea și-ar fi îndeplinit mai bine misiunea. Ba, uneori am chiar senzația că pe acest palier nu s-a schimbat nimic. Că revoluția a fost înnăbușită și că acum asistăm la aplicarea legalității socialiste. Iar generalul Voinea, fidel misiunii încredințate, caută vinovații și încearcă să stabilească vinovățiile. Este, desigur, necesar să știm ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acel decembrie de care ne despart, iată, 17 ani. Dar ideea anchetării unei revoluții mi se pare unică în analele justiției. În primul rând pentru că o revoluție constituie o abatere totală de la orice reguli și sistem juridic, pentru că altfel nici n-ar fi posibilă. De anchetat sunt anchetate doar tentativele nereușite. Niciodată învingătorii nu se auto-anchetează și auto-pedepsesc. Mai mult: în funcție de ce norme juridice sunt apreciate faptele produse în decembrie? Ce legi funcționau? Cele ale dictaturii. Cum poți pune semnul egalității între modul în care este apreciată o situație acum, și cum era atunci? Ne spune acum dl Voinea că n-au existat teroriști. Dar atunci, credea cineva că nu există? Era cineva care să nu se teamă? Desigur, au murit oameni nevinovați. Dar acesta este prețul pe care-l plătește o societate aflată la o răscruce a destinului său. O revoluție nu este un plan de stat-major. Ea se naște și se manifestă dintr-o sumă de întâmplări, emoții, erori al căror rezultat este, în cele din urmă, libertatea. Sau iluzia ei. De aceea, efortul generalului Voinea și al celor care i-au încredințat această misiune - cu siguranță persoane care în decembrie '89 au stat în fața televizorului, așteptând să vadă încotro înclină balanța - mi se pare inutil, păgubos și dezonorant pentru cei care-l promovează și-l aplică. În mormântul său necunoscut, probabil că Ceaușescu își freacă mulțumit mâinile: testamentul său este pus în aplicare.
Titlu: După zece ani, un scaun pentru Vosganian!
Nr Editie: 1860 Data: joi 14 decembrie 2006
Când, în 1996, realizam pentru ANTENA 1 ciclul 'Turneul Candidaților', am organizat, la final, după alegeri, un supliment intitulat 'Guvernul presei independente'. Am invitat în fața unui juriu format din jurnaliști - au fost cooptați, inițial, Ion Cristoiu și Dumitru Tinu, lărgind treptat lista și cu alți colegi din presă - pe cei pe care partidele i-au desemnat ca posibili candidați pentru portofoliul viitorului guvern. La 'Economie' s-au confruntat, răspunzând întrebărilor puse de jurați, Varujan Vosganian, propus de CDR, Dinu Marin, propus de UNC, Bogdan Baltazar, propus de USD, Dinu Patriciu, propus de ANL, Marius Tănăsescu, propus de PDSR, Constantin Ciutacu, propus de PSM, Gavrilă Sonea, propus de PRM și Marin Comșa, propus de PS. În urma notelor primite pentru răspunsuri clare și la obiect, competiția a fost câștigată de Varujan Vosganian care a realizat un spectaculos punctaj de 159 din 160 posibile! Exact 10 ani i-au trebuit lui Varujan ca să ajungă să ocupe postul pentru care se calificase atunci! Zece ani ca să ocupe un scaun, oricare ar fi acesta și, urmărit parcă de un soi de blestem, ratând pe rând toate funcțiile publice pe care și le-ar fi dorit mai mult decât cele pe care le-a avut. Inteligent, iute la minte, inspirat, Vosganian a baleiat în politică pe palierul de dreapta al acesteia, fiind șef de partid - la UFD - și lăsându-se în cele din urmă 'înghițit' de liberali pentru a putea prinde un Parlament cu un prea înalt prag pentru forța pe care o reprezenta. În Alianța DA Varujan nu s-a numărat printre liberalii simpatici președintelui Băsescu. Ba, din contră, părea înscris pe un soi de listă neagră a acestuia, pentru că președintele îl considera ca fiind prea apropiat, în unele momente, de Sorin Ovidiu Vântu -țintă principală pentru campania anticorupție dirijată de la Cotroceni. Pe fondul disensiunilor majore dintre palate a venit nominalizarea - complet neinspirată - a lui Vosganian pentru funcția de comisar european. Scandalul provocat prin teleghidare, de 'diversiunea Turcu' părea să-l îngroape definitiv pe ambițiosul armean. Acesta s-a ridicat, asemenea unei păsări Phoenix autohtone, din propria cenușă și, cu sprijinul aceluiași Tăriceanu, dădea semne că se va înălța până la scaunul de vicepremier, lăsat gol de omul lui Voiculescu. În cele din urmă, iată-l aterizat într-un alt scaun, lăsat liber tot de un conservator, dar cu condiția să fie validat nu doar de Parlament, ci și de ‚prietenul’ său de la Cotroceni, condiție de care n-ar fi avut nevoie ca vicepremier. Varujan Vosganian își începe cariera de ministru într-un moment complicat, în care n-are nici o garanție de durată și în care va trebui să se descurce cu ministerul golit de 'icrele' OPSPI, în perspectiva venirii unui democrat în locul său.
Titlu: Iscusita doamnă Udrea
Nr Editie: 1857 Data: luni 04 decembrie 2006
Când ne spunea dna Elena Udrea că, din punct de vedere material nu este la remorca soțului, iscusitul domn Cocoș, și că are propriile sale venituri din practicarea avocaturii, nu prea ne-a venit să credem. Am zis că e așa, o figură de stil, un orgoliu de cucoană care vrea să demonstreze că are și altceva decât farmec personal - deloc de neglijat și acesta. Iată însă că primim, ca o măciucă în moalele capului, informația privitoare la faptul că doar de la Secretariatul General al Guvernului Năstase, în 2003, doamna Udrea a încasat nu mai puțin de 2,3 miliarde lei. Și, cu siguranță, SGG n-a fost singurul său client. Dar să vedem ce-a făcut dna Udrea pentru Guvernul Năstase, care zice acuma dânsa că era al României? Secretarul general al Guvernului (tot Năstase), dl Eugen Bejinariu a angajat-o pe d-na Udrea să apere interesele instituției în câteva procese în care aceasta era angrenată. Dl Bejinariu a considerat-o pe dna Udrea net superioară, ca performanțe, celor câțiva juriști angajați cu leafă bună la Guvern. Că d-na n-a făcut mare scofală în procesele respective nu e vina dânsei. Nicăieri și niciodată un avocat nu poate da garanții clientului că îl va scăpa de belele fără nici un dubiu. Rolul avocatului este să încerce. Reușita ține de judecători. Asta e partea văzută a lucrurilor. Partea nevăzută ține de strânsa prietenie și colaborare dintre pesedistul Bejinariu și perechea de oameni de afaceri Udrea-Cocoș, strâns legați de primarul general de atunci Băsescu și de partidul democrat. Faptul că ministrul pesedist a încredințat o astfel de sarcină unor reprezentanți ai opoziției ar putea să ne facă să credem că dl cu pricina este un om cu cap limpede, care pune competența mai presus de înregimentarea politică. Dânsul a pus, însă, să-i zicem, prietenia. O prietenie datorită căreia a făcut dnei Udrea un consistent cadou, de 2,3 miliarde lei, din banul public. Fără licitație, fără concurs, fără noimă. Dl Bejinariu redescoperă 'legea lui Om': le fac acum cadouri prietenilor ca să-mi facă și ei când vor fi în măsură. Desigur, dnei Udrea nu i se poate reproșa decât că a acceptat o asemenea tranzacție, incorectă în fond, și că a mințit cu nerușinare când a afirmat că n-a făcut nici un fel de afaceri cu PSD-ul. I se poate reproșa dlui Bejinariu - altminteri foarte grijuliu cu banii Secretariatului - încălcarea legii și a deontologiei, ambele sancționabile potrivit Codului Penal. Cu condiția ca Parchetul sau DNA să se autosesizeze.
Titlu: Soluția morală
Nr Editie: 1858 Data: marți 05 decembrie 2006
Iată un fapt cu totul neobișnuit pentru politica românească postdecembristă: un partid pleacă de la guvernare, de bună voie și nesilit de nimeni, invocând principii și lăsând deoparte beneficiile și privilegiile care decurg din aceasta. Ceea ce părea multora o simplă sperietoare a devenit realitate, iar mereu invocata criză și perspectiva destrămării alcătuirii bizare pe care Traian Băsescu a forțat-o, practic, să preia comanda spulberă satisfacția celei mai importante realizări a întregii clase politice: aderarea la UE. Ironizată sau desconsiderată datorită procentelor de susținere populară bănuite, dar niciodată verificate practic, formațiunea lui Dan Voiculescu dă o lecție practică de aritmetică electorală, în care multul este cel mai adesea insuficient în fața puținului vital. Fără zestrea obținută de umaniștii-conservatori în concubinajul lor electoral cu PDSR-PSD, Alianța n-ar fi ajuns să conducă România în decembrie 2004. Este aproape de înțeles ranchiuna prezidențială față de 'soluția imorală', unica în măsură să facă din Tăriceanu un premier portocaliu, în locul albăstriului Năstase, care la vremea respectivă era pregătit să-și continue măcar mandatul de premier. Și este, poate, mai de înțeles astăzi, decât atunci, 'trădarea' conservatoare și decizia luată de Voiculescu, de a-și abandona tovarășii de alianță electorală în favoarea unei alianțe la guvernare și de a evita o criză ale cărei urmări sunt greu de evaluat acum. Povestea micului partid care produce efecte atât de mari în câmpia politică a început odată cu constituirea formațiunii umaniste, într-o perioadă în care eșichierul politic părea definitiv împărțit, iar exercițiul politic un divertisment al extravagantului autor. Prima sa participare la examenul urnelor, în cadrul unei alianțe cu agrarienii lui Surdu și ecologiștii lui Iorgovan, în '96, a avut un rezultat modest, mult sub cel estimat de liderii săi. În 2000, Voiculescu a înțeles mai bine mecanismul și a intrat în compunerea unui 'pol social-democrat' cu Ion Iliescu, căruia i-a oferit atu-ul - destul de relativ - al componentei mediatice a trustului de presă pe care-l păstorea. După dezastrul CDR-ist, victoria de atunci a venit parcă de la sine și PUR-ul s-a trezit în Parlament. Dar acolo a trebuit să suporte tutela arogant-condescendentă a fratelui mai mare, care nu i-a permis să-și facă grup parlamentar propriu și i-a furat rând pe rând parlamentarii. În acest exercițiu, dominat total de PSD, PUR n-a prea avut istorie. A învățat însă câteva lucruri, între care cel mai important pare a fi principiul străbun al înfrățirii cu dracul până treci puntea. Dacă n-ar fi fost rezultatul strâns al alegerilor din 2004, poate că nici istoria conservatoare nu ar fi fost atât de plină de evenimente. Așa însă, vreme de doi ani Voiculescu a ținut în șah Coaliția, încercând să-și impună câteva inițiative menite să-i aducă popularitatea necesară mergerii la urne de unul singur. Eșecul celor două proiecte - TVA redus la alimentele de bază și neimpozitarea profitului reinvestit - pot să pară simple pretexte. Ele însă ar fi putut aduce suficient capital electoral în cazul în care nu erau blocate tocmai de către colegii de la putere. Ieșirea PC de la guvernare poate să constituie, indiferent de cursul evenimentelor, un atu important pentru o eventuală prezență la urne înainte de termen. Ea poate însă, să genereze și o relativă hemoragie de cadre nemulțumite că le-a fost tăiat accesul la beneficii - iar masonul Chirovici este doar un prim exemplu.
Titlu: Grijile lui Tăriceanu
Nr Editie: 1859 Data: miercuri 06 decembrie 2006
Numai Călin să nu te cheme zilele astea: încolțit din toate părțile, premierul în cârje face eforturi aproape disperate pentru a rămâne la comandă și pentru a asigura liniștea și viitorul celor aflați în tabăra sa. De parcă nu avea destul de furcă cu platformiștii, s-au grăbit și conservatorii să-l lase baltă, când avea mai multă nevoie de liniște în coaliție. Deși nu s-a arătat surprins - mișcarea conservatoare era anunțată, dar abia pentru după 1 ianuarie - Tăriceanu a fost cu siguranță pus pe picior - cel bun - greșit. În locul unei luni decembrie festive, cu pregătiri pentru celebrarea succesului aderării, îl așteaptă noi griji. Mai întâi, bătaia pe posturile lăsate vacante de conservatori. Și dintre acestea, cașcavalul cel mare: ministerul Economiei! Ambii parteneri din Alianță au ridicat pretenții asupra a ceea ce a constituit cel mai mănos portofoliu, unul care a făcut oameni ('legea lui Om!') din niște personaje oarecare (vezi Berceanu, vezi Dan Ioan Popescu, vezi...). Chiar dacă scandalul spionajului și cel al 'băieților deștepți' vor mai restrânge marja de profit a celui care a preluat portofoliul, el va avea suficient spațiu de manevră pentru a satisface clientela politică a partidului care a reușit să-și impună omul. (Pe Dan Motreanu). Postul de vicepremier e mai puțin important, dar a stârnit și el ciondăneli atâta timp cât liberalii credeau că li se cuvine și lor, unul, chiar dacă au funcția de premier și chiar dacă democrații au cam renunțat la cel care li se cuvenea. În rest - liniște și pace. Mă aștept ca încă vreo câțiva conservatori să-l imite pe dl Chirovici și să renunțe la partid de dragul funcției. Dar nu ăsta este riscul cel mai mare pe care-l reprezintă gestul liderului conservator. Pericolul vine de la a pierde mai mulți parlamentari, dintre cei nemulțumiți că nu mai au acces la beneficiile puterii. Și, ca de obicei, cei care vor profita primii vor fi democrații, campioni ai racolărilor și ai mercenariatului politic. Optimismul premierului care crede că defecțiunea conservatoare nu va afecta echilibrul guvernamental trebuie privită cu rezerve. Și probabil că nu de aici îl pândesc cele mai mari pericole. Ele vin din interiorul partidului pe care-l conduce, răvășit de tornada platformistă care i-a incitat pe eternii nemulțumiți, cei care au prins doar resturile de la împărțirea osului puterii. Spre deosebire de PSD, unde reuniunea de duminică nu îi crează probleme deosebite lui Mircea Geoană, care a învățat de la clujeni lecția organizatorică, la liberali nimeni nu este în stare să dea un curs limpede, clar, evenimentelor. E posibil deci ca guvernul să cadă, nu de mâna Opoziției, nici de cea a Coaliției. Ci de a Alianței însăși! Prin farul său călăuzitor, Partidul Național Liberal!
Titlu: Stancev! Stamen Stancev!
Nr Editie: 1859 Data: joi 07 decembrie 2006
Cu excepția unui domn de etnie maghiară, ceva șef tot prin ministerul Industriilor, cum se numea pe vremea aceea, "organele" noastre n-au prea mai avut ocazia să prindă spioni. Ba, chiar, părea că spionajul clasic, cel de tip Bond dispăruse odată cu lagărul socialist. Până atunci miza majoră a spionajului o constituia competiția dintre serviciile secrete occidentale și cele rusești (cu care colaborau îndeaproape cele din țările frățești, dar mai ales cel din Germania "democrată") de a afla fiecare cât mai multe dintre secretele celuilalt, în special militare. Agenții se dădeau de ceasul morții să microfilmeze rachete, avioane cu reacție, tancuri sofisticate pentru a furniza propriilor producători datele necesare fabricării "antidoturilor". După disoluția Uniunii Sovietice și dispariția lagărului socialist european, miza militară s-a micșorat considerabil. A explodat, în schimb, miza economică. Nu că până atunci nu se prea făcuse spionaj economic. Ba cum să nu. Marile corporații se spionau în draci unele pe altele și până atunci. De data asta a apărut însă marea miză a estului ca piațață și ca patrimoniu, care putea fi înghițit practic pe nemestecate de către specialiștii achizițiilor globale. Mai exact, a apărut limpede perspectiva transferurilor de producție în locații incomparabil mai puțin costisitoare, cu mână de lucru calificată și cu pretenții mici, dar mai ales perspectiva redistribuirii pieței prin eliminarea potențialilor concurenți. Nu este un secret că multe dintre capacitățile de producție din țările estice au fost achiziționate pentru a fi închise și scoase din competiție. Apoi, cea mai atractivă perspectivă a fost acapararea sectoarelor-cheie (energie, comunicații, în special) la prețuri cât mai mici. Ei bine, aici și-au intrat în rol noii James Bond, îmbrăcați în costume de consultanți ai marilor companii internaționale, al căror rol era să penetreze structurile administrative flămânde și lacome pentru a obține informații esențiale pentru procesul de achiziție. Stancev și Benyatov nu sunt niște păsări rare. Ei reprezintă o întreagă pleiadă de "consultanți" care s-au perindat pe aici în ultimii 10-15 ani și care au făcut absolut același lucru. Cei doi probabil că s-au mirat la început, de ce le-a venit nebunilor ăștia de români: spionaj? Ce fel de spionaj? Nu facem nimic altceva decât ce-au făcut înaintașii noștri! Cum credeți că s-a privatizat ce s-a privatizat până acum? Altfel? Nici vorbă! Comentariul acesta imaginar este cât se poate de real. O pletoră întreagă de miniștri și demnitari de diverse ranguri și-au rotunjit veniturile făcând confidențe, la o masă sau în timpul vreunei călătorii aranjate. Unii s-au mulțumit cu puțin, alții au jucat mai tare, dar aproape toată lumea a făcut-o la vedere. De aceea se miră și domnii Șereș și Nagy: cum adică trădare? Noi am contribuit la facilitarea unor procese diferite de privatizare, împrietenindu-ne cu consultanții unor companii de profil cât se poate de onorabile! Că luciul onorabilității dispare cum îi scrijelești puțin pe onorabili - e altă problemă. Că această investigație vine târziu, cam prea târziu este limpede. Important este dacă, măcar în ceasul al doisprezecelea înțelegem și învățăm ceva. Și realizăm cât de proaste au fost mai toate afacerile pe care guvernările de până acum le-au făcut, împăunându-se cu ele și făcându-se că nu observă că au fost victimele voluntare ale unui amplu proces de spionaj.
Titlu: Împărțirea prăzii
Nr Editie: 1859 Data: vineri 08 decembrie 2006
Nici nu se răcise bine scaunul de ministru din care se ridicase Sereș pentru a participa la demisia în grup a conservatorilor, că se și năpustiseră asupra sa pretendenții din Alianță. Semn că, de la bun început, cedarea Ministerului Economiei se făcuse cu lacrimi și sânge, și doar din nevoia de a-i avea alături pe oamenii lui Voiculescu, fără care n-ar fi putut primi binecuvântarea lui Băsescu. Ministerul Economiei, căruia PSD-ul îi atribuise spre privatizare, deosebit de APAPS, cele mai importante sectoare economice, cele cu adevărat strategice, a fost perla din coroana cam ruginită a Executivului și gândul aliaților a rămas captiv, ca o compensație a eventualei defecțiuni conservatoare. Ce s-a întâmplat după demisia lui Sereș arată cât se poate de limpede ce se află în spatele cuvintelor mari, precum datorie, competență, echitate: o goană sălbatică după avantaje, după privilegii, după beneficii nemeritate. Cu voracitatea devenită legendară, democrații le-au pus unghia în gât liberarilor: vouă vă rămâne Agricultura, și un post de vicepremier. Ne lăsați nouă Economia! Liberalii s-au sfătuit ei ce s-au sfătuit și au găsit soluția: le dăm Economia, și și-au făcut complice cu ochiul, demarând formalitățile de trecere a OPSPI (Oficiul de privatizare din Ministerul Economiei) din subordinea viitorilor deținători în cea a APAPS-ului, aflat în ograda lor prin fostul ministru al Apărării. Vigilenți, democrații au prins de veste și, de unde cu o zi înainte își frecaseră satisfăcuți mâinile, au dat brusc înapoi: nu, mersi, nu ne mai interesează ministerul ăsta! Facem trocul cu altceva! Competiția internă din Alianță, dintre cele două formațiuni componente, seamănă din ce în ce mai mult cu aceea care s-a manifestat pe parcursul celei mai dezastruoase guvernări de până acum - cea dintre 1997 și 2000, când țărăniștii, liberalii și democrații s-au încăierat pentru fiecare funcție mai importantă din organigrama națională, pe atunci UDMR-iștii având aspirații mult mai mici și fiind fericiți cu ministrul Turismului unde dl Birtalan Akos purta corespondența guvernamentală în maghiară. N-ar fi exclus ca în joc să intre și ministerul Telecomunicațiilor, dacă dl Nagy primește avizul prezidențial de a intra pe mâna procurorilor, situație în care dl Marko Bela, și el cu ceva probleme, nu va putea emite pretenția de a pune un alt ungur ca să continue opera dlui Nagy. La doi ani de la preluarea puterii, pe fondul unei eroziuni pronunțate - chiar dacă sondajele n-o percep încă la dimensiunea sa reală - Alianța pare să nu fi învățat nimic din lecția cederistă și din propriile sale erori. Consecințele nu vor întârzia să se arate.
Titlu: Geoană reales?
Nr Editie: 1859 Data: sâmbătă 09 decembrie 2006
Congresul PSD de duminică este unul aparte, în toată istoria formațiunii: unicul său rol pare a fi acela de a-l confirma în funcție pe Mircea Geoană. De parcă, în mintea majorității, ceea ce s-a întâmplat la congresul din 2005 a fost un soi de glumă, un lucru oricum neverosimil, căruia beneficiarul i-a făcut până acum față cu greu. Mircea Geoană a fost, cu siguranță, o surpriză. După campania dezastruoasă din alegerile pentru primăria Capitalei și după victoria zdrobitoare a lui Băsescu, încă din primul tur, se părea că unul dintre obiectivele lui Năstase fusese atins: acela de a-l scoate definitiv din orice competiție pe ministrul de Externe, cel în care adversarii săi păreau să vadă o alternativă, izvorâtă din statutul pozitiv, comod, al unei asemenea funcții. Dacă ar fi câștigat - ceea ce nimeni nu credea în mod serios - ar fi fost țintuit vizavi de Cișmigiu să se bată cu consilierii generali, ceea ce era cam același lucru. Așa, însă, steaua sa apunea aproape definitiv. Deruta cauzată de pierderea puterii executive a întors însă lucrurile într-un mod dramatic. Captiv angajamentului său de a nu candida împotriva fostului președinte - al cărui orgoliu l-a făcut pe acesta ca în loc să ia de bună invitația de a se întoarce în fruntea patidului a preferat calea riscantă a unor alegeri de confirmare - Năstase a lăsat drum liber aranjorilor din partid, cei care știau deja că electoratul nu este totuna cu activul de partid. Oameni ca Hrebengiuc et Comp., care se simțeau amenințați de promisiunile de curățenie făcute de Iliescu, și-au pus toată energia în slujba evitării unei astfel de situații. Și, întrucât aproape oricare dintre ei purta pecetea neîncrederii, au lansat în arenă un 'iepure': pe Mircea Geoană! Fără echipă, fără doctrină, fără prea multe idei, acesta a devenit exponentul unei stări de spirit indusă prin mijloace iscusite în mintea votanților. Niciodată activul nu va accepta caractere puternice, în defavoarea celor considerate mai slabe, manipulabile. Este una dintre caracteristicile democrației. Iar dacă adăugăm la aceasta principiul organizatoric stalinist (important nu este cine votează, ci cine numără voturile!) avem limpede răspunsul la 'enigma' congresului din 2005. Scăpat deja de Năstase, PSD-ul l-a eliminat și pe Iliescu în demersul său spre o democrație de partid care să nu clatine construcțiile relaționale deja existente. Că Mircea Geoană nu a reușit să confirme de-a lungul celor doi ani că este omul potrivit să readucă partidul la putere este clar. O arată sondajele, oricât ar fi ele de manipulate. După cum la fel de clar este faptul că o reconfirmare nu-i va îmbunătăți cu nimic prestația. Ba, dimpotrivă, îl va face și mai captiv grupărilor de interese de la care-și cumpără acum, el, direct funcția. Un singur lucru ar mai putea să împiedice acest curs spre o opoziție perpetuă: intervenția lui Ion Iliescu, care și-a dat în sfârșit seama că statutul moral de fondator nu este suficient pentru a putea să-și impună ideile. Și oamenii, bineînțeles...
Titlu: De la 'Balul de Cristal' la 'Luxury Show'
Nr Editie: 1859 Data: luni 11 decembrie 2006
Când, prin '90-'91 dacă-mi aduc bine aminte, s-a organizat prima ediție a 'Balului de Cristal' reacția majoritară a fost una de respingere cu indignare. Pentru o Românie care venea din egalitarismul păgubos al comunismului, orice încercare de etalare a bunei stări reprezenta o jignire la adresa celor mulți și lipsiți de cele trebuincioase. Societatea românească nu se lămurise încă pe ce fel de drum urma să o apuce și în mintea majorității mai stăruia, captivă, imaginea 'multilateral dezvoltată' a unei lumi mai bune pentru toți, laolalaltă. Privite din perspectiva zilei de astăzi, strălucirea și luxul evenimentului pălesc considerabil, la fel de mult cum pălește și aura celor care se considerau - și îi consideram - atunci ca fiind bogați. Nu știu dacă vreunul dintre exponenții noi clase a rezistat pentru a-și găsi un loc măcar în 'Topul 300' al zilelor noastre, dar cu siguranță că mulți reprezentanți ai clasei de mijloc actuale s-ar distra copios trecând în revistă averile bogătașilor primilor ani post-revoluționari, averi făcute de cele mai multe ori din business-uri mărunte, oarecare, de tipul 'cumpăr ieftin și vând scump'. Zilele trecute s-a deschis, la București, 'Luxury Show'. O încercare cel puțin temerară în sine - nu mai vorbesc de relativa imprudență de a-i acorda un spațiu de dimensiunile pavilionului central de la Romexpo! Același în care încăpeau, pe la începuturile firmei conduse acum de George Cojocaru, aproape toate 'realizările economiei naționale', o vitrină intangibilă pentru flămânzii de bunuri elementare care eram pe atunci. Și, totuși, pavilionul s-a umplut cu produse de lux în valoare de peste 300 milioane de euro, care la finele târgului au fost în marea lor majoritate achiziționate de către cumpărătorii cu conturi grase în bănci. Lumea care s-a perindat prin standuri n-a mai avut reacția de respingere sau de revoltă, din urmă cu 15-16 ani. Oamenii și-au lăsat imaginația să zboare și s-au bucurat măcar de vederea unor lucruri pe care nu le mai zăriseră decât în paginile revistelor ilustrate. Nu mai este un secret, de câțiva ani, că unul dintre cele mai sigure și înfloritoare business-uri este cel cu produse de lux. Aici, majoritatea celor care au avut curajul să parieze pe cumpărătorul autohton au câștigat. S-a format, la suprafața societății, o pojghiță de oameni cu bani care simt acut nevoia să-și etaleze mai noua bogăție, iar parada de bijuterii, ceasuri, haine de firmă, mașini și amante costisitoare este, încă, singura modalitate pe care o cunosc și pe care o folosesc, creând, în cluburi private și pe la manifestări mondene un soi de lume paralelă. Un Irinel Columbeanu plimbându-se cu ciudatul vehicul pe două roți pe culoarele pavilionului nu mai șochează pe nimeni: este în nota acestei noi lumi. Mai puțin obișnuită a fost pentru vizitatori, absența politicienilor: nu că unii din ei ar fi atât de săraci să nu-și permită să aspire la câte ceva din galantare. Ci pentru că au învățat că, uneori cel puțin, este bine să nu-ți șochezi alegătorii prin opțiuni extravagante, de genul acestui 'Luxury Show'. Lucru pe care în urmă cu 15-16 ani nu-l știau încă...
Titlu: Ultimul mohican: Mitrea!
Nr Editie: 1860 Data: marți 12 decembrie 2006
Dacă congresul extraordinar al PSD a produs o surpriză, aceasta nu poate fi alta decât eliminarea lui Miron Mitrea din echipa de conducere. Poate că unii, mai optimiști, se așteptau chiar la o victorie a lui Sorin Oprescu, dezlănțuit pe ultimii metri ai campaniei împotriva clientelismului și a trădărilor de partid. Dar ca Miron Mitrea, 'stăpânul inelelor', marele aranjor, să capoteze în fața nu foarte semnificativului Titus Corlățean, nu cred că se aștepta nimeni. Nici măcar nesperatul câștigător al funcției-cheie din partid. Miron Mitrea este - sau era - un personaj emblematic al PSD. Venit de la sindicate, dinspre aripa de dreapta a acestora, școlit pe la cursurile NED și ale altor instituții internaționale create să moșească democrația în Est, el a făcut pasul spre politică exact în momentul în care sindicatele nu-i mai puteau oferi altceva decât gloria periodică a manifestațiilor de stradă. Nășit de Viorel Hrebenciuc, care a ghicit în el calități de orchestrator iscusit, el a urcat treptele ierarhiei de partid până la a deveni unul dintre membrii importanți ai echipei Năstase, care a preluat frânele Executivului în 2001. Pus să păstorească resursele Ministerului Transporturilor, a văzut limpede pârghiile de putere care decurgeau din importanța - și bugetul - sectorului construindu-și un eșafodaj care l-a propulsat rapid în ceea ce s-a numit 'treimea' laică a PSD-ului: Năstase - Dan Ioan Popescu - Miron Mitrea. Împărțirea puterii între cei trei s-a făcut nu fără tensiuni și nici fără conflicte de culise, dar ea a ținut în echilibru guvernarea până spre ultimul semestru al acesteia, când Năstase a încercat puciul prin care aducea în prim-plan echipa de noi-veniți pe a căror fidelitate miza. De aici drumurile celor trei s-au despărțit și această dezbinare a contribuit în felul ei la pierderea puterii. Congresul extraordinar din 2005 a dat întreaga măsură a măiestriei politice a lui Miron Mitrea, el fiind, practic cel care a întors cursul evenimentelor, producând răsturnarea lui Iliescu, ca răspuns la tentativa acestuia de a-i produce un contracandidat la funcția de secretar general în persoana Ecaterinei Andronescu. Primul rezultat al dubioaselor alegeri din 2005 a fost scoaterea din circuit a primului dintre cei trei 'grei' - Dan Ioan Popescu - urmată, prin jocul subtil al unei politici încărcate de subtexte, a lui Adrian Năstase. Supraviețuitor al laicei treimi, Mitrea spera, pe bună dreptate, să conducă, din umbră, încă patru ani destinele partidului, profitând de lipsa de experiență și de complexele președintelui pentru a cărui realegere a depus toate eforturile. Iată însă că surpriza s-a produs, în ciuda unui discurs incomparabil mai bun decât al contracandidatului său. Ce înseamnă acest lucru? În primul rând este semnul clar al trecerii într-o altă etapă politică: aceea în care aranjorii de culise, profesioniști - de tip Mitrea și Hrebengiuc - pierd teren în fața unor echipe mai tinere și mai pragmatice, cu o viziune mai clară asupra viitorului politicii. Dacă în interiorul partidului ar fi fost mai clar manifestată această determinare, pasul de acum s-ar fi putut face din urmă cu doi ani, iar PSD-ul n-ar mai fi pierdut acest interval cu bâjbâieli și încercări de regăsire de sine. Eliminarea lui Mitrea și recuperarea lui Iliescu reprezintă o manevră conjugată care ar putea să-i scoată pe social-democrați din impasul istoric în care i-a plasat aroganța și suficiența 'greilor' tradiționali.
Titlu: Liniștea înșelătoare de după congres
Nr Editie: 1860 Data: miercuri 13 decembrie 2006
După ce s-a mai potolit hărmălaia care a însoțit, profund democratic, ultimul congres al PSD, este momentul în care se pot trage câteva concluzii. Prima este că, spre deosebire de istoria de până acum a partidului, acesta poate fi considerat primul congres cu adevărat transparent și în care spiritul democratic a fost mai prezent decât în alte ocazii. Nu doar prin huiduielile care s-au făcut auzite atunci când vreunul dintre vorbitori a exprimat puncte de vedere neîmpărtășite de o parte a sălii, ci și prin organizarea scrutinului și chiar prin campania electorală deschisă pe care au putut să și-o facă candidații. Cine-și mai amintește - și cine nu-și amintește? - congresul din 2005, cu toate sforăriile sale de culise, cu presiunile deschise făcute asupra unor delegați, cu procesul de vot haotic și presupus incorect? Dacă atunci victima tuturor acestor manevre a fost Ion Iliescu, cel care a avut orgoliul să nu dea curs unei invitații formale de a se instala la cârma partidului, forțându-și destinul prin solicitarea unui vot de care nu avea nevoie, acum el pare a fi primul beneficiar. În sensul că, deși onorifică, poziția sa îi va da posibilitatea să joace 'activ' - cum îi place să spună - rolul său de moderator ce decurge din autoritatea morală pe care nimeni nu i-o mai contestă. Este rezultatul unei necesități împărtășite, cea a noilor lideri, care se doresc validați inclusiv de nucleul dur, electoral, al președintelui, și cea a președintelui încolțit de mai vechii săi inamici și târât prin tribunale pentru cele mai aberante acuzații, izvorâte din pana procurorului Voinea. Cu riscul de a-și fi dezamăgit acei susținători car sperau într-o rupere a sa de PSD și o repoziționare pe baricadele unei formațiuni mai de stânga, Iliescu își propune să reformeze din interior, consecvent poziției sale de a nu rupe partidul, cum a procedat și în 1997, când a refuzat să se alăture fondatorilor APR. Pentru Mircea Geoană, chiar dacă inconfortabilă, prezența lui Iliescu în coasta sa îl ajută să apară ca cel care, în ciuda unor performanțe neconcludente, a reușit, totuși, să păstreze unitatea partidului. Și să-i dea și o nouă față, prin înlocuirea vechii gărzi, cu una nouă. Semnificativă din acest punct de vedere este eliminarea ultimului 'greu' al PSD, Mitrea, în favoarea unui exponent al 'aripii tinere' - Corlățean. Semnificative mai sunt și aparițiile, în structura de conducere, a Rodicăi Nassar, care-l surclasează pe Gabriel Oprea, a lui Marian Sârbu, dar și 'rezistența' în fața unui val activ de contestare a clujenilor Rus și Dâncu. După doi ani în opoziție, cu - teoretic - alți doi înaintea viitorului scrutin regular, PSD se așează în bloc - starturi cu o echipă înnoită, mai desprinsă de suspiciunile și acuzele istorice, de aroganță și ciocoism, și cu șanse sporite de a recâștiga un electorat amenințat de stilul frust și lipsit de fasoane al unui președinte perceput mai puțin de dreapta decât eticheta puterii pe care o reprezintă. Pe acest fond, după o scurtă perioadă de acalmie se va lansa o nouă luptă internă între noii veniți și vechea gardă, care va căuta să-și păstreze privilegiile, dar și funcțiile parlamentare în care este încă bine fixată.
Titlu: Născut să moară
Nr Editie: 1864 Data: sâmbătă 30 decembrie 2006
Partidul Liberal Democrat este experimentul politic cel mai original al perioadei post-decembriste. Partidul domnilor Stoica și Stolojan s-a născut spre a fi înghițit cu acte-n regulă de către partidul dlui Băsescu. Era forma juridică necesară pentru a da transferului celor vreo 20 de parlamentari aparținători un aer de onorabilitate, fără a se încălca protocolul Alianței. Dacă aceștia ar fi trecut pur și simplu, de la liberali la democrați, Tăriceanu ar fi putut acuza racolarea, contrară literei și spiritului protocolului. Așa însă avem de-a face cu procesul unei uniuni libere între două entități independente. Soarta partidului pare pecetluită. Unii se mai întreabă ce șanse ar fi avut de unul singur. Sigur, să pornești cu o zestre de vreo 20 de parlamentari nu este de ici de colo. Corneliu Ciontu a pornit cu vreo trei, iar Talpeș cu unul singur. Și au avut sau au pretenții de a figura în registrul celor cu drepturi egale. Se pare, însă, că promotorii partidului au realizat un lucru: că cei 20 de parlamentari nu conferă, automat, partidului lor și procentele electorale aferente. Pentru că parlamentarii au plecat din PNL fără ele. Iluzia unei construcții de sine stătătoare s-a sfârșit în momentul în care, în stilul său inimitabil, Traian Băsescu a acceptat schimbarea din funcție a ministrului Flutur. Până atunci staff-ul disidenților se legănase în iluzia că președintele va merge cu ei pe față și că Flutur își va păstra funcția. Cu tot cu privilegiile ei. Adică, gândeau ei, Flutur va putea pune la lucru în slujba noii formațiuni întreaga structură a ministerului, cu agronomi, pădurari, șefi județeni și așa mai departe. Care dacă n-ar fi făcut ce trebuie ar fi fost schimbați fără ca Tăriceanu să poată să facă ceva. Dar Fluturele nostru s-a trezit, când se aștepta mai puțin, fără aripioare. Această situație poate avea consecințe neașteptate. Ca ministru, având la dispoziție forța executivă, el se putea aștepta și la o funcție pe măsură în noul partid. Așa însă intră în concurență directă cu disidenți mai influenți pentru eventualele funcții de conducere pe care ar urma să le acorde Partidul Democrat noilor veniți. Și uite cum dintr-o piesă de rezistență a actualei puteri, s-a ales praful de cariera unui politician care-și făcuse o profesie din gesturile emfatice și dintr-o autopropangandă susținută cu toate mijloacele la îndemână. Câștigătorul partidei pare să fie Stoica. Cel ieșit aproape complet din circulație, după predarea puterii în mâinile lui Stolojan. El și-a regăsit însă apetitul pentru combinații și terenul propice - cel al nemulțumiților din partid. Urmează să exploreze și terenul viitorilor aliați, unde s-ar putea să găsească oportunități neașteptate, într-un partid obișnuit cu un alt tip de disciplină.