Punctul pe Y, noiembrie 2006

Titlu: Gafa 'Vosganian' a lui Tăriceanu
Nr Editie: 1839 Data: miercuri 01 noiembrie 2006
Numirea lui Varujan Vosganian în calitate de candidat pentru funcția de comisar european va rămâne, în analele actualei guvernări, ca gafa majoră pe care a făcut-o premierul Tăriceanu, cu consecințe încă greu de evaluat. Încântat de faptul că i se poate opune președintelui Băsescu, pe care-l poate contra acum fără teama unor repercursiuni, i-a dat avântul necesar nu doar pentru a opta pentru un subordonat relativ obedient, dar și pentru a face această nominalizare pe propria răspundere, fără ca măcar să se consulte cu reprezentanții celorlalte partide. Tăriceanu se pare că n-a înțeles un lucru elementar: că se află în fața unei decizii a cărei responsabilitate nu și-o poate asuma singur. Numirea unui comisar european nu era o afacere liberală, ci una românească. Or, în aceste condiții, este evident că eșecul nominalizării se întoarce împotriva sa. Este un eșec istoric, care face să pășim cu stângul... dreptei în Uniunea Europeană, unde ni se va rezerva eticheta de națiune incapabilă să-și concentreze forțele și atenția pentru a lua decizii corecte. Eșecul lui Vosganian - de fapt nu al său, sau al său doar în măsura în care a ignorat 'costurile' unei asemenea numiri - nu a fost determinat de acuzațiile de a fi fost colaborator al Securității. Când au apărut acestea, Vosganian făcea deja cale-ntoarsă, cu coada între picioare, el nereușind să-i convingă pe oficialii europeni că știe cum merg lucrurile pe acolo. Votul de blam îi fusese deja dat lui Tăriceanu, cel care ne asigura că se consultase cu Barroso în privința numirii și că acesta nu avusese nimic împotrivă. Păi ce-ar fi vrut să-i zică Barroso? Nu-l pune pe ăsta, că habar n-are? Acest lucru dovedește că nici Tăriceanu nu prea știe care sunt cutumele Uniunii și cum se derulează afacerile europene. Și, odată în plus, premierul își manifestă inconsecvența cronică ce-l caracterizează: după ce tună și fulgeră împotriva 'manevrelor' oneroase și dă asigurări că nimic nu-i va schimba decizia, vine senin și ne spune că a renunțat la candidatură. la fel cum a renunțat și la demisie, și la multe altele. Din ambâțul de țață care-i dă cu tifla fostului iubit, Tăriceanu s-a ales cu un nou meci pierdut în campionatul care opune palatele Victoria și Cotroceni. Și nu doar atât: responsabilitatea acestui debut dezastruos se va completa cu fiecare altă eroare care se va produce, aproape inevitabil, într-un proces pentru care premierul nu are nici oamenii și nici susținerea necesare - este vorba de integrarea luată pe cont propriu de liberali - opoziția clasică și cea din interiorul Coaliției aflându-se tot mai des în situația de a juca pe cartea prezidențială.Episodul Vosganian va cântări, poate, cel mai greu în procesul care-i va exclude, înainte de termen, pe liberali, de la guvernare. 
Titlu: Cum a descoperit Băsescu America în Libia?
Nr Editie: 1850 Data: vineri 17 noiembrie 2006
Pogorât pe pământul binecuvântat de Allah, unde n-a mai călcat picior de președinte român de 16 ani și ceva, Traian Băsescu a avut o revelație: cât de importantă este relația României cu această lume arabă, unde avem și prieteni, și tradiții și oportunități de afaceri pe care nici o altă zonă a lumii nu ni le poate oferi. Iar cel mai puțin, Europa cea bătută de-a lungul și de-a latul Bruxelles-ului, de cădtre predecesorii dlui Băsescu, Domnia sa se poate mândri cu faptul că, deși este prieten la cataramă cu Bush și Blair, cele două 'intersecții' principale ale unei axe pe care se consideră trecut și el, recunoscuți ca a fi fost, în timp, doi dintre cei mai înverșunați adversari ai liderului libian, a făcut pasul pe care nici Iliescu - marcat de ereditatea sa politică - și nici Constantinescu - cu ambiții de lider în altă zonă - nu l-au făcut. S-a dus în 'bârlogul' dictatorului pentru a-i propune o nouă prietenie, în locul celei consumate tragic la Târgoviște. Și se pare că a găsit ecou la un personaj dornic și el să iasă din izolarea internațională la care a fost supus. Această întâlnire istorică l-a străluminat brusc pe președintele român care, în conferința de presă de la final i-a veștejit pe guvernanții dinaintea sa care au ratat cu inconștiență șansa de a juca pe cartea arabă. Se poate spune că dl Băsescu a descoperit, tocmai în Libia, America: adică valoarea de excepție a oportunităților pe care le prezintă lumea arabă. Deși n-a fost în Libia, dl Iliescu a bătut, în cele trei mandate ale sale, în lung și-n lat țările arabe. Trăgând aproape aceleași concluzii. Și nereușind să facă mai nimic, în ciuda ofertelor și a reproșurilor partenerilor care evocau cu nostalgie marile proiecte comune și beneficiile lor trecute. De ce nu s-a făcut - și probabil că nici nu se va face - nimic? Pentru un unic motiv: au dispărut structurile și modul de organizare care au generat aceste proiecte. La noi. La arabi ele există încă, sistemele politice permițând coordonarea eforturilor și coerența deciziilor. Dar dacă, să zicem, Gaddafi i-ar propune lui Băsescu să facem un combinat petrochimic în Libia, ce s-ar întâmpla? Ar înființa dl Băsescu un nou CSP, alte centrale industriale, alți producători de echipamente dispuși să se lase coordonați, abandonând alte oferte? Odată cu prietenul lui Gaddafi, România a îngropat și aceste șanse. Destinul nostru este, de-acum înainte, de subcontractori. Și asta atunci când marii sforari ai lumii vor decide că trebuie să primim și noi niște oscioare de ros.
Titlu: Crăișorul Zăbrăuților
Nr Editie: 1851 Data: sâmbătă 18 noiembrie 2006
Mă întreb, uneori, dacă toți acești oameni care se cred politici și care se dau în stambă cu aproape orice prilej, s-ar mai comporta la fel dacă soarta, viața, i-ar fi lăsat la locul lor și nu i-ar fi târât pe scena pe care se consumă marile producții de doi bani. Și cum ar fi arătat ei în rolul originar, de oameni cumsecade, care-și văd de treburile lor zilnice. Mă întreb, de pildă, cum ar fi arătat Gigi Becali, dacă ar mai fi fost și astăzi doar un machedon înstărit din Tunari, căruia oile nu i-ar fi adus beneficiile pe care i le-au adus schimburile inspirate de terenuri cu parteneri dezinteresați, la care ne-am fi dus, ca tot omul, să mai luăm vreun kil de brânză sau vreo două-trei blăni de oaie să ne facem cojoace pentru iarnă. Probabil că am fi schimbat cu el câteva vorbe despre vreme, prețul laptelui și despre ce mai fac nepricepuții ăia care, acolo sus, se fac că ne conduc! Și mă mai întreb cine poartă responsabilitatea paranoiei - deocamdată încă simpatice, agreabile - a acestui Gigi Becali, înălțat pe capota Maybach-ului, în noaptea plină de vâlvătăi din Ferentari, ca un soi de Crăișor al Zăbrăuților, lăsându-i muți pe amărâții din această zonă defavorizată care nici nu prea au, dar nici nu le-ar trece prin cap să plătească vreodată ceea ce pentru ei pare a fi un drept venit de la Dumnezeu: apa, lumina și căldura! Iar dacă nu vine de la Dumnezeu, vine de la dom'Gigi, care este în stare să le azvârle miliardele pentru plata facturilor așa cum le azvârlea Sile Cămătaru euroii lăutarilor la nuntă. Gigi Becali a descoperit cu surprindere mecanismul popularității atunci când intrând în culisele fotbalului s-a trezit înconjurat de camere și de reporteri. Iar când a mai văzut și cât atârnă popularitatea în derularea afacerilor, a devenit pur și simplu dependent de aceasta. Trebuie să ai o construcție interioară foarte solidă ca să nu fii impresionat atunci când vezi că orice prostie căreia-i dai drumul pe gură se amplifică spectaculos prin imagine și prin pagina de ziar până la a deveni o manifestare de geniu. Cel puțin pentru acea parte a publicului care, în socotelile tale, contează. Episodul Zăbrăuți arată două lucruri: primul - că Gigi Becali are o vocație reală de binefăcător. O dovedesc gesturile lui de până acum, care nu au avut doar o conotație propagandistică. Dar și că - al doilea - a învățat să speculeze mediatic tot mai bine nevoile reale cărora el le răspunde mai rapid și mai concret decât o pot face autoritățile. În fața acestora el câștigă mai des și mai convingător decât Steaua, în fața adversarilor din campionat. Iar de aici până la viziunea sa politică, pe care a și expus-o cu naturalețe - o combinație Cuza și Abramovici - nu ar mai fi decât pasul pe care ar trebui să-l reprezinte alegerile. Istoria recentă a dovedit însă că, în ciuda tuturor eforturilor manipulatoare încercate din varii direcții, marele mut - care este electoratul - are un instinct mult mai clar și mai puternic decât orice construcție de marketing politic.
Titlu: Parchetul - nerașchetat de metehnele comuniste
Nr Editie: 1852 Data: luni 20 noiembrie 2006
Inventarul obiectelor aduse din China de fostul premier dezvăluie nu doar contradicțiile - adesea flagrante - ale propriei sale personalități, dar și maniera de lucru a unei instituții care se compromite pe zi ce trece prin ineficiență, formalism și promptitudine la comandă politică. Parchetul - în general, și DNA - în special reflectă în cea mai mare măsură dependența acestor structuri de vechile deprinderi comuniste, de condiția de instrumente ale Puterii. Cu deosebirea că astăzi puterea se schimbă, deobicei odată la patru ani, și că tot atunci busola dosarelor o ia razna: cele calde, dar nedefinitivate, intră în sertare și se scot din fișete cele prăfuite sau cu NUP-uri de circumstanță. DNA-ul dlui Morar, el însuși un personaj controversat și cu o biografie profesională nu foarte clară, a primit de la ministrul Macovei - ea însăși un fost procuror comunist, convertit la civism - sarcina de a agăța în ochiurile plasei câțiva dintre 'peștii mari' ai fostei guvernări. Pentru că așa s-a promis la Bruxelles, ca una dintre condițiile acceptării României printre statele cu o justiție independentă și civilizată. Dealtfel, acolo și-a luat dna Macovei și niște angajamente cantitative, pe care presa le-a vehiculat. Departe de mine ideea că vechea guvernare, reprezentanții ei, s-ar fi păstrat de-a lungul exercitării puterii, curată ca lacrima. Ba dimpotrivă: mult prea desele derapaje i-au adăugat adjectivul de 'coruptă', care a însoțit-o în alegerile pe care nu mai contează cum le-a pierdut, în ciuda unor performanțe notabile. Dar de aici - de la imensele suspiciuni generate de privatizări, de la vânzări de active, de la tranzacții dubioase cu averea publică, de la contractele oneroase încheiate cu marile firme internaționale susținute de marii politicieni ai zilei și până la termopanele și piticii lui Năstase, scrupulos inventariate în poemele-manifest ale procurorilor e cale lungă. E cale lungă și de la o cercetare profesionistă, care respectă legea și drepturile celor cercetați și până la metodele abuzive folosite pentru a confirma cu orice preț niște acuzații. Am mai scris chestia asta - vorba unui confrate care s-a exprimat înaintea altora pe orice temă: parchetul rămâne cea mai nereformată instituție din societatea românească. Procurorii care înainte de '89 îi anchetau dur pe dușmanii regimului, au întors armele, într-o frumoasă tradiție pețională și de a doua zi i-au cercetat în același fel pe cei cărora ieri le făceau temenele și le ascultau indicațiile. Nu s-a produs nici un proces de schimbare de gardă sau de metode. Acestea au fost preluate de noile generații de procurori care lucrează la fel pentru rezolvarea temelor date, indiferent cât costă (atenție: dacă cineva va face, ca la americani, socoteala cât costă o serie de anchete, nefinalizate sau neconfirmate de justiție, ne-am îngrozi de sumele rezultate și de modul în care se cheltuiește banul public!) indiferent ce mijloace implică, Parchetul lucrează aproape la fel ca Procuratura comunistă. Cu o deosebire: a mai învățat să-și facă imagine 'vânzând' anumitor publicații date din dosare sau dându-le prioritate în tratarea altora.
Titlu: O culme a nerușinării!
Nr Editie: 1853 Data: marți 21 noiembrie 2006
Că dl Flutur a fost dăunător nu doar pentru agricultura pe care a pricopsit-o cu toate belelele posibile nu mai este un secret. După cum n-ar fi trebuit să fie nici efectele negative pe care prezența și acțiunile sale le-au avut asupra partidului din care face parte și al cărui vicepreședinte nu mai este de foarte scurt timp, ca urmare a unui demers personal. De la luarea puterii, Flutur s-a remarcat prin excesele sale politice: neglijând cât se putea acțiunea guvernamentală, Flutur bătea în lung și-n lat filialele moldovene, ațâțând la o luptă fără cruțare împotriva pesediștilor și a rămășițelor acestora, cu metode pe care, dacă ar fi fost în cauză, le-ar fi respins cu indignare. Când a dat aviara peste țară, a făcut și aici toate erorile posibile, de la a băga oamenii în carantină, a omorî găinile oamenilor fără nici o noimă, doar pentru a se putea face văzut și auzit pe ecranele patriei încercând să-și facă popularitate pe seama acestei nenorociri. Cât despre politică, de la bun început dl Flutur s-a arătat încântat să zboare în jurul lămpii de la Cotroceni, ocolind lumânarea de la Victoria. Când cu celebrul episod al demisiei lui Tăriceanu, a militat hotărât pentru ca acesta să-și dea demisia, amenințând că în caz contrar, o va face el. Și, în timp ce tovărașa de protest, Mona Muscă, chiar și-a dat-o, el s-a dat de după gardul ministerului, nedispus să-și lase ciolanul, chiar dacă pentru asta va trebui să concubineze cu președintele său de partid. De la începuturile schismei stolojene, Flutur a tăcut prudent, pozând în om de echilibru. Până când acesta s-a rupt. Odată cu eliminarea lui Stolojan și cu radicalizarea pozițiilor i-a fost tot mai greu să-și ascundă propensiunile cotroceniste. Și când unii dintre colegii săi DIN partid nu se așteptau, Flutur i-a aplicat lovitura în moalele capului: sub denumirea cel puțin comică, dacă nu cinică, de ‚grup pentru unitatea PNL’, Flutur și-a adunat colegii nemulțumiți sau lăsați pe dinafară la împărțirea funcțiilor și i-au dat lui Tăriceanu un veritabil ultimatum: ori îl primesc înapoi pe Stolojan, ori… Evident, cererea este din capul locului imposibilă pentru că Stolojan condiționează revenirea de plecarea celor care sunt acum în fruntea mesei. Cuțitul acesta înfipt pe la spate are o conotație, să zicem, etică. Nepărăsirea funcției de ministru ține de bunul simț. Sau, mai degrabă, de nerușinarea celui care se vrea și cu sufletul în rai și cu o parte a organismului într-o situație foarte lumească. Nu doar nerușinare, ci și o provocare: hai să vedem dacă sunteți în stare să mă dați afară atâta timp cât îl am în spate pe Ursul Traian! - spune iepurașul de la Agricultură. Ori aici este, se pare, punctul nevralgic al echipei Tăriceanu. Pentru că, dacă va ceda acestui șantaj, întregul edificiu se va prăbuși într-un nor de praf și moloz din care va răsări silueta biruitoare, călare pe calul alb al liberalilor vopsiți, a ‚împăratului’ Traian.
Titlu: Candidatul manciurian
Nr Editie: 1853 Data: miercuri 22 noiembrie 2006
Strâns cu ușa, Sorin Oprescu a spus: 'Da'. Nu la Starea Civilă, ci la 'Poporul PSD', cum numește el activul pe care-l reprezintă. Adică va îmbrăca din nou cămașa de candidat, pentru a accede, de data asta în vârful ierarhiei de partid. Răutăcioșii vor spune că Sorin Oprescu nu se dezminte în calitatea sa de etern candidat, sortit să piardă la potou în fața unor adversari neașteptați sau chiar mai slabi decât el. Primul său mare eșec a fost acela din campania pentru Primăria Capitalei, în 2000. Pornise atunci cu cele mai mari șanse, în fața unei opoziții fărâmițate de orgoliile care o și distruseseră pe parcursul celor patru ani de guvernare. Și dacă n-ar fi fost intrarea de ultim moment în cursă a lui Traian Băsescu, poate că istoria Capitalei - și, cine știe, poate chiar a partidului - s-ar fi scris altfel. Dar, spre uluirea generală, calificat la mustață pentru turul 2, Băsescu a răsturnat toate pronosticurile câștigând fotoliul de primar al Capitalei. Pentru Oprescu momentul a fost pur și simplu de stupoare. Pentru eșecul precedent, din alegerile pentru același scaun, lăsat vacant de promovarea lui Ciorbea la palatul Victoria, fuseseră necesare trei tururi de scrutin, pentru ca în ultimul - la care a votat doar populația unui sector - să piardă în fața insignifiantului Lis, cel care a mai reușit să păstreze ceva din creditul pe care electoratul bucureștean îl oferise, în mod surprinzător, continuatorul lui Halaicu, la 'marea schimbare', când Convenția Democratică reușise în mod miraculos să se delimiteze de acesta. Nu se știe exact cât de mult ar fi dorit Oprescu să-și mai încarce odată norocul, în 2004. Oricum, n-a avut ocazia, pentru că șeful său, Adrian Năstase - cu care se încontrase adesea, fiind unul dintre foarte puținii pesediști care îndrăzneau, la vremea aceea, să-l înfrunte public - copsese o lovitură menită să împuște doi iepuri dintr-un foc: să-l îndepărteze pe Mircea Geoană de primul cerc de putere, fixându-l la nivel municipal, sau să-l scoată definitiv din joc, în cazul unui eșec. Geoană a pierdut spectaculos, din primul tur, în fața lui Băsescu, iar Oprescu s-a consolat cu ideea că, oricum, ar fi fost mai bun. Ce reprezintă faza actuală? În ce măsură cel care n-a avut șansa la un nivel intermediar, poate avea la vârful competiției? Răspunsul -teoretic - este: are! La vârf situația e alta. Geoană vine după aproape doi ani de conducere stângace, în care n-a reușit să-și organizeze o defensivă solidă. De cealaltă parte, adepții cercului tradițional, cei aflați sub drapelul lui Iliescu nu prea au cai pe care să parieze. Căutările lor au fost nefructuoase: Florin Georgescu refuză să părăsească funcția comodă și bănoasă de la BNR. Văcăroiu nu riscă nici el să se angreneze într-o competiție din care n-ar avea decât de pierdut. Săniuță nu este încă suficient de copt pentru categoria respectivă. Cine rămâne? Evident, Oprescu. Această gură slobodă, capabilă să le zică oricând, pe bune și să cucerească prin sinceritate și printr-un comportament incomparabil mai natural decât cel al principalilor săi contracandidați. Evident, în spatele său se grupează și o serie de interese mai puțin explicite. Dar este cert un lucru: 10 decembrie va aduce prima clarificare pe termen lung a situației din PSD și a destinului acestui partid, scăpat deocamdată nedivizat.
Titlu: Atașamentul față de ciolanul executiv
Nr Editie: 1853 Data: joi 23 noiembrie 2006
Indecentul om politic Gheorghe Flutur își argumentează în felul următor atașamentul față de ciolanul executiv: 'Demersul meu politic este un demers în interiorul PNL (?!). E un demers în care eu am crezut și cred. De-aia mi-am asumat răspunderea și mi-am dat demisia din funcțiile de conducere. Pe partea executivă eu însă socotesc că e o mare greșeală să amestecăm lucrurile pentru că au făcut această greșeală cei din PSD, să amestece lucrurile'. După cum se vede, dl Flutur este un sofist nu prea subtil care se încurcă cu ițele propriei demonstrații. S-o luăm cu ultima chestiune - amestecatul lucrurilor. Păi, dacă era adeptul convins al acestei teorii, trebuia să-și dea demisia din funcția de vicepreședinte PNL încă de la preluarea mandatului de ministru. Ca să nu încurce lucrurile, cum a făcut-o cu vârf și îndesat. Când îl căutai la minister, era la partid. Când îl căutai la partid, era la minister. A încurcat aviara cu lupta neobosită împotriva PSD-ului, SAPARD-ul cu 'greaua moștenire', Uniunea Europeană și stegulețele ei roșii, cu inundațiile. Nu i-a trecut prin cap să-și dea demisia dintr-o funcție sau din alta decât atunci când i s-a părut că balanța începe să se încline într-o parte: și anume înspre președinția de care s-a simțit întotdeauna mai legat decât de partidul din care făcea parte. Demersul său politic - botezat cinic și comic ca unul pentru 'unitate' - are darul să îngroape, poate definitiv, partidul liberal, față de care se bate cu pumnul în piept din motive de atașament de nezdruncinat. Deci: dacă Tăriceanu e și președinte de partid și șef de guvern, încurcă lucrurile. De acord! De ce, însă, abia acum această revelație? Doi: rămânerea în fruntea ministerului. Ei bine, dl Flutur amestecă aici lucrurile mai mult ca oriunde. Funcția de ministru este, prin excelență una politică. De aceea, nici nu i s-au cerut pădurarului Flutur cunoștințe aprofundate în zootehnie sau avicultură. În fruntea ministerului el avea datoria să facă politica economică a Guvernului - recte a formațiunii politice care l-a trimis acolo. Or, în momentul de față, PNL i-a retras sprijinul politic. A cui politică o mai face dl Flutur acum? Și cum, din moment ce partidul îl repudiază? E ca și cum te-ai încăpățâna să te culci în același pat cu nevasta de care ai divorțat pretinzând că ai cele mai curate intenții! Dl Flutur nu este, însă, atașat misiei sale de ministru. Este profund atașat ciolanului. Și nu doar atât: este instrumentul prin care aripa disidentă a partidului încearcă să o arunce din trenul executiv pe cea care, de bine de rău a fost aleasă și mandatată tocmai de protestatarii de astăzi. Dacă în funcția de ministru n-a făcut mare scofală în cei doi ani de mandat, Gheorghe Flutur este gata să dăuneze fundamental partidului. Și să încurce definitiv lucrurile.
Titlu: Copita prezidențială
Nr Editie: 1854 Data: vineri 24 noiembrie 2006
Traian Băsescu nu contenește să-și uimească apropiații și depărtații prin deciziile surprinzătoare pe care le ia în momentele-cheie: acceptarea propunerii de înlocuire (nu se știe cu cine - din motive lesne de înțeles) a ministrului Flutur a lovit ca o măciucă, în primul rând tabăra tăriceană, aflată strategic, la o distanță convenabilă față de evenimente. În pragul unei operații care 'nu putea fi făcută în țară', conform avizului medicilor care își dau cu veselie un vot de blam, premierul află cu surprindere că propunerea i-a fost acceptată! Era, probabil, unica variantă pe care echipa sa nu o luase în calcul în analiza prealabilă. Faptul că propunerea n-a fost însoțită și de alternativa la Flutur, a făcut ca președintele să nu se poată lipsi de plăcerea unei muștruluieli în direct! Dacă în tabăra tăriceană lucrurile se complică și iau viteză - trebuie găsit rapid un înlocuitor care să și aibă capacitatea de a demonta în regim de urgență sistemul 'oamenilor lui Flutur', în aceea a platformiștilor stupoarea pare să fi fost la fel de paralizantă. Deși la prima vedere este greu de crezut că Traian Băsescu a luat această decizie fără a se consulta cu puciștii - care mizau pe reduta-Flutur în războiul de gherilă pe care urmau să-l declanșeze cu 'gașca' aflată la putere în partid - lucrurile cam pe aici par să stea. N-ar fi nici prima și nici ultima decizie imprevizibilă a președintelui care taie nodul gordian al crizei dintr-o singură lovitură, degajându-se de orice obligații față de ambele părți și păstrându-și atu-urile de arbitru. Dacă ar fi refuzat - cum se aștepta dealtfel - schimbarea lui Flutur, Băsescu ar fi devenit, implicit, prizonierul acestei facțiuni al cărei joc ar fi trebuit să-l facă în continuare, până la victoria finală. În acest fel, însă, președintele se eliberează de povara unor noi acuzații de destabilizare a partidului aliat și de forțare a unei schimbări care să favorizeze partidul său de suflet. 'Copita' prezidențială are un dublu impact: pe deoparte se debareasează de servituțile calității de fan - Stolojan, iar pe de alta îi lasă pe liberali să-și spargă capetele unii altora până când victoria uneia dintre părți nu va mai avea decât o valoare simbolică, partidul ieșind din joc prin discreditare. Desigur, se mai poate suspecta varianta unei înțelegeri cu unul dintre susținătorii săi activi din tabăra liberală; abandonarea, pentru moment, a lui Flutur în demersul acestuia de a-și păstra funcția la care ținea cel mai mult, în favoarea unei opțiuni viitoare mult mai consistente: de ce nu, chiar aceea de premier post-Tăriceanu? Mi-e teamă însă că este o simplă speculație. Băsescu este un intuitiv, care acționează mai degrabă pe bază de impulsuri decât pe calcule complicate. Ori, flerul său de pockerist i-a spus că asta este cartea câștigătoare.
Titlu: Principiul solidarității spermatozoizilor politici
Nr Editie: 1854 Data: sâmbătă 25 noiembrie 2006
În cadrul unei reuniuni de urgență a platformiștilor, doamna Mona Muscă (Dana - pentru prieteni) a exprimat o idee de forță referitoare la misiunea istorică a viitoarei (?) formațiuni: 'Am văzut un film în care spermatozoizii umblau ca nebunii care dintre ei să fecundeze. Nu erau uniți. Dacă vrem să ne arătăm forța, noi trebuie să fim uniți, să fim o echipă'. Nu știu ce au înțeles din această pildă domnii Stolojan, Flutur, Stoica, Boureanu și Turcan, ca să-i menționeze doar pe cei mai proeminenți dintre 'spermatozoizii' politici aflați într-o dură competiție cu ovulul liberal. Încerc însă să înțeleg mai bine cum a văzut doamna Muscă problema. Deci, domnia sa a asistat cu maxim interes la competiția buimacă a milionului și ceva de indivizi cu codiță al căror unic țel de existență este să perforeze învelișul rezistent al structurii în care se adăpostește viitorul. Este o întrecere aproape sălbatică, în care nici unul dintre concurenți nu manifestă milă sau înțelegere pentru soarta celorlalți. Unica ideea care-i animă este să ajungă la capătul drumului înaintea tuturor, iar acolo să-și definitiveze demersul printr-un ultim efort victorios. Tehnica fecundării ne spune că doar unul reușește, iar acesta își dă și el duhul odată ce misiunea este îndeplinită, mulțumit că și-a făcut datoria - esențială în procesul de perpetuare a speciei. Ce se întâmplă însă cu ceilalți spermatozoizi? Care este rostul mulțimii lor? Nu era, oare, suficient, ca aparatul reproductiv al masculului să nu se mai obosească lansând milionul de indivizi? Mai ales că partea adversă pune la bătaie un singur ovul? La ce bun acest genocid, acest sacrificiu în masă? Viața are tainele ei de nepătruns. Doamna Muscă, politician pragmatic a văzut însă problema în felul domniei sale. Dânsa crede că printr-o mai bună organizare și prin distribuirea sarcinilor, spermatozoizii ar putea avea, cu toții, o soartă mai bună. În sensul în care, în loc să se calce pe picioare, să se îmbrâncească, să se înghesuie toți deodată pe aceeași îngustă cale de acces, ar sta mai întâi liniștiți și s-ar consulta: dom'le, hai să vedem care dintre noi este cel mai bun! Să hotărâm prin vot și să-l mandatăm pe cel care ne reprezintă cel mai bine să-și exercite misiunea în liniște și siguranță, beneficiind de sprijinul nostru total. Iar după ce aceasta va fi împlinită, să ne întoarcem la locul nostru, ordonați și disciplinați, așteptând o nouă misiune. Nu să murim ca proștii, degeaba, pe malurile potecii ce duce spre țintă. Nu poți - dacă ești un politician cât de cât rațional - să nu-i dai dreptate doamnei Muscă. Și să nu te gândești ce economii importante de spermatozoizi s-ar putea face printr-o abordare de tip politic a fenomenului reproducerii. În cazul de față: n-ar fi absurd ca, în lupta cu hidra tăriceană, spermatozoidul Boureanu, spermatozoidul Stoica, spermatozoidul Flutur sau spermatozoida Turcan să-și irosească forțele luptând bezmetic pentru a scoate din ovulul PNL gașca de profitori aciuită acolo, la căldurică și pe funcții bune, în așteptarea privilegiilor viitoare, în loc să decidă, calm și cu înțelepciune că cel mai bun spermatozoid dintre toți, cel mai percutant și mai performant este dl Stolojan și că sarcina tuturor este să-l sprijine, să-l împingă și să-i creeze condițiile necesare pentru a străpunge învelișul gros al nesimțirii celor care cred că au vreun merit pentru că se află unde se află? Pilda doamnei Muscă mi se pare exemplară, iar ea ar putea deveni sloganul noii formațiuni (că tot nu are unul). Ce-ați zice de un original: 'Spermatozoizi (ex-liberali), uniți-vă!'
Titlu: Noada și genunchiul
Nr Editie: 1854 Data: luni 27 noiembrie 2006
Ca și în cazul noadei prezidențiale, genunchiul premieral nu se putea trata în siguranță acasă. În România. De aceea, medicii - români cu toții - au propus, și într-un caz și în altul, ca intervențiile chirurgicale să se facă la Viena și la Paris. Nu că acolo ar fi medici mai buni, ci doar pentru condițiile naturale care acasă nu pot fi asigurate. Și într-un caz și în altul, pacienții au avut decența să afirme că-și vor plăti din buzunarul propriu spitalizarea. Bănuiesc că au și făcut-o. N-au plătit însă din buzunarul propriu alaiul de colaboratori, secretare, sepepiști și membrii de familie care i-au însoțit și de care nu se puteau lipsi. Pe ăștia i-am plătit noi, contribuabilii, în semn de respect pentru faptul că cei pe care i-am ales să ne conducă nu precupețesc nici un efort pentru a ne servi. Ce exemplu mai convingător decât faptul că nici nu i-a trecut bine anestezia că premierul s-a și aruncat asupra hârtiilor și problemelor a căror rezolvare nu suferea vreo întârziere. Până aici lucrurile sunt cât de cât clare. Ce nu înțeleg eu este următorul lucru: de unde până unde se întinde aria incompatibilității dintre dotarea noastră spitalicească și siguranța demnitarilor aflați în suferință? Dacă în cazul lui Traian Băsescu problemele de coloană 'oficială' sunt mai complexe, mi-e greu să înțeleg de ce era atât de vulnerabil genunchiul premierului? Că doar nu este nici fotbalist, nici balerină. E un simplu motociclist care s-a bușit cu o mașină? Și de ce intervenția asta laparoscopică se putea face doar la Paris. Eu - deși nu sunt premier - am făcut-o aici, la Foișor, după toate regulile. Și nu mă plâng. Și ca mine o fac o groază de români. Revin: ce se poate trata, în siguranță, în România? Guturaiul? Migrena? Apendicita, cumva? Că n-avem condiții grozave, o știm prea bine. Dar este oare corect să acceptăm cu inima senină că orice român poate fi expus tuturor riscurilor la care nu catadixim să ne supunem vârfurile? Sănătatea e o problemă serioasă. De viață și de moarte. De ce nu au, în acest caz, domnii Băsescu și Tăriceanu curajul de a spune: gata! Lăsăm deoparte orice alte proiecte și ne concentrăm pe dotarea sistemului sanitar cu tot ceea ce este necesar pentru ca să nu fim nevoiți să ne trimitem aleșii peste hotare, ca pe niște amărâți de căpșunari.
Titlu: (S)Pionul otrăvit
Nr Editie: 1855 Data: marți 28 noiembrie 2006
Moartea anunțată a kaghebistului Litvinenko, defectat în Anglia și care a beneficiat de o veritabilă transmisie în direct, ridică un colț al vălului care, în ultima vreme acoperise realitatea contradicțiilor dintre superputeri. Ieșirea din joc a factorului ideologic nu face mai puțin acută concurența dintre supervedetele scenei mondiale și competiția surdă care se duce, în continuare, la nivelul serviciilor de informații. Spionajul reciproc este în floare și el se face acum aproape la vedere, dar cu mijloace incomparabil mai sofisticate. Nici fostul lagăr comunist nu mai este ermetic închis, cum a fost vreme de jumătate de secol și nici lumea occidentală nu mai este la fel de solidară în fața 'pericolului roșu'. Meseria de spion nu este deloc pe cale de dispariție. Ba, din contră, se pare că ea înflorește mai mult ca niciodată. Se perfecționează și se specializează. Dacă în Occident continuitatea serviciilor n-a fost afectată de prăbușirea sistemului comunist, Estul și-a reformat din mers structurile, adaptându-se la noua situație. În timp ce unele țări comuniste dintr-un exces de zel năuc au dat iama prin propriile servicii, oferind pe tavă foștilor inamici informații vitale cu efect distrugător pentru ele însele, rușii n-au făcut decât să-și consolideze acest atu, prea puțin sensibili la cerințele unei democrații care funcționează mai ales în cazul cățeilor, nu și al dulăilor politici. Episodul Livinenko a readus în atenție modul brutal, dar categoric, în care sunt tratate defecțiunile în sistem. Legile nescrise, sau necunoscute ale spionajului funcționează fără greș și ele nu admit piruete sau schimbări de tricou fără riscul sancțiunilor aferente. Livinenko știa foarte bine la ce are să se aștepte - dacă moartea sa este, întra-devăr opera serviciilor secrete rusești. Și pun pariu că nimeni, din lumea occidentală, nu va striga prea tare și nu va cere dreptate. Pentru că aici dreptatea este de un singur fel. Doar prin alte locuri se poate întâmpla ca un spion care trece în tabăra adversă dând peste cap o țară și producând pierderi imense - inclusiv în oameni - să fie 'reabilitat' și să i se acorde pe lângă onoruri și leafa restantă! România poate să intre în cartea recordurilor prin modul în care i-a tratat și îi tratează pe un Pacepa, Răceanu sau Turcu, făcând din ei veritabili eroi. Trădarea este - indiferent de context - trădare. E imorală și nocivă ca model, mai ales pentru o societate aflată și așa în derivă.
Titlu: Traficul de bunăvoință
Nr Editie: 1855 Data: miercuri 29 noiembrie 2006
Strâns cu ușa să-i dea în vileag pe cei care au făcut presiuni asupra sa, ministrul Economiei, dl Sereș își ia inima-n dinți și rostește printre ei un nume: acela al vicelui PD, Ioan Oltean. Evident, acesta sare-n sus și revoltat, declară: nu-i adevărat că am făcut presiuni! Am fost, e adevărat, pe la el pe la minister - și nu de trei ori, cum afirmă, ci doar de două ori. Dar sunt parlamentar și un parlamentar are datoria să reprezinte interesele cetățenilor care i-au dat votul. Ce dacă dl acela pentru care am intervenit are firmă? Ăla nu e cetățean? N-are drepturi? Și ce dacă are firmă? Are și contracte cu ministerul. Dl Șereș habar n-are! Dacă pui o vorbă bună pentru cineva, nu înseamnă că faci trafic de influență. Nu știe ce-i aia trafic de influență. Și așa mai departe. Dl Oltean este, în fapt, curat ca lacrima, iar gesturile domniei sale s-ar putea încadra cel mult în categoria bunăvoinței. Asta în cazul în care nu mai vorbim despre îndatoririle sale de parlamentar. De fapt, n-ar fi exclus ca dl Olteanu să fie chiar sincer în demersul său. În fond, ceea ce a făcut el nu diferă cu nimic de ceea ce fac de 16 ani, mare parte a colegilor domniei sale, care pornesc de la nobila premisă că servesc interesele cetățenilor care i-au votat. Că acești cetățeni au interese comerciale și de afaceri e o altă poveste. Și nu ar trebui discriminați pentru asta. Este cert însă că această poveste se va termina ca deobicei, în coadă de pește. Șereș va trăi cu impresia că a încercat să demaște mafia, iar Oltean cu impresia că Șereș nu știe pe ce lume trăiește. Aproape la fel se închide și 'afacerea Orășanu'. Junele de la AVAS, dat afară peste noapte ca să-i facă loc premierul lui Atanasiu, și-a făcut niscai provizii de informații, copiind în draci tot ce i-a căzut în mână și transportând la domiciliu peste 30.000 copii xerox. Sesizat, Parchetul l-a întrebat părintește ce s-a întâmplat. 'Hârtii fără importanță! Și o măsură de prevedere: să nu-mi zică nimeni că am semnat ce n-am semnat și că n-am semnat ce am semnat!' Generoși, procurorii l-au crezut pe cuvânt și au închis dosarul cu celebrul NUP. La urma-urmelor, nu făceau și Mucea de la OPIPS, cu bulgarul lui, cam același lucru? Pe ăștia, atunci de ce să-i șicaneze? Churchill spunea că omul se mai împiedică de adevăr, de evidențe, numai că are tăria să se ridice și să meargă mai departe. La fel și (la) noi.
Titlu: Energia, bat-o vina!
Nr Editie: 1849 Data: joi 16 noiembrie 2006
Odată cu trimiterea în judecată a lui Adrian Năstase pentru luare de mită, concomitent cu continuarea cercetărilor într-un dosar în care este acuzat de dare de mită, România intră într-o etapă cu totul inedită a evoluției sale: este demnitarul care a deținut cea mai înaltă funcție care intră pe mâna judecătorilor ce urmează a decide – pe baza probelor adunate de Parchet – dacă este vinovat sau nu. Dacă va fi găsit vinovat, cariera politică a celui mai dotat, din multe puncte de vedere, reprezentant al ‚noului val’ post-decembrist se sfârșește inevitabil. Dacă, însă, va fi declarat nevinovat, o astfel de decizie ar putea contribui la relansarea sa. Dar asta într-o perioadă de timp ceva mai lungă, pentru că procurorii l-au scos din jocurile care se vor face la congresul din 10 decembrie. Năstase însă nu e singurul a cărui carieră politică e pusă sub semnul întrebării. Problemă asemenătoare are Gigi Becali, cel nemulțumit că nu se află pe primul loc în topul celor mai bogați români, datorită ‚uneltirilor’ inamicilor săi. Din biografia curată ca lacrima a latifundiarului continuă să lipsească clarificările legate de celebrul schimb de terenuri cu armata, cel care a stat la baza prosperității sale galopante. Procurorii l-au prins cu mâța – 100 de milioane – în sac (o sacoșă de plastic) când a făcut o sponsorizare către Ministerul Apărării, în semn de recunoștință față de bunăvoința cu care șefii Armatei au făcut mănosul schimb. Concomitent, Becali își continuă furibunda campanie electorală – sprijinită constant de câteva televiziuni care nu mai prididesc să-i prezinte, de dimineață până seara, faptele de arme. Cea mai recentă: detronarea lui Vanghelie, din fief-ul său tradițional, Zăbrăuți. În stilu-i caracteristic, Becali s-a oferit să plătească datoriile la curent ale locuitorilor din zonă. Un gest nobil, dar complet lipsit de eficiență. Cine va plăti facturile următoare – pentru că zona este complet liberă de orice obligații legale. Acolo se trăiește greu, dar pe veresie și nimeni nu are de gând, de acum încolo, să devină contribuabil. Iar gratitudinea exprimată de prefectul Mantale, la adresa ‚generosului sponsor’, ridică serioase semne de întrebare față de autoritatea reală a autorităților. Problema energiei e serioasă. Și groasă! Dacă președintele României și-a luat inima în dinți și merge în bârlogul unuia dintre cei mai îndârjiți inamici ai ‚axei’, în Libia, înseamnă că nu-i a bună. Că iarna care vine are semne rele. Și că oricât ar crede președintele așa ceva, analizarea condițiilor în care s-a privatizat Petrom-ul nu va mai întoarce mortul de la groapă… Și nici pe cei care se află deja în drum spre cimitir.
Titlu: Un Auschwitz românesc
Nr Editie: 1848 Data: miercuri 15 noiembrie 2006
Venirea iernii trezește în majoritatea populației presimțiri sumbre, legate de factura de încălzire. Cu excepția celor care-și permit să zboare spre țările calde pentru a se mai echilibra termic, restul românilor asistă la un soi de poveste a vrejului de fasole care crește văzând cu ochii făcându-ne captivi ai încrengăturii sale de inflorescențe. Povestea gazului românesc este una lungă și plină de învățăturile pe care nu și le asumă nimeni. Suntem una dintre puținele țări europene producătoare de gaze naturale. Ceaușescu a folosit acest atu în campania sa de industrializare forțată. Statul fiind cel care fixa prețul, și nu piața, a fost simplu să se extindă continuu acest proces până când i-a făcut captivi pe planificatorii comuniști. Ultimele ierni dinaintea căderii comunismului au pus în evidență incapacitatea de a rezolva problemele oamenilor. Cele vreo 10-15 procente de consum casnic au fost sacrificate pe altarul focului continuu al unei industrii producătoare de stocuri, în timp ce oamenii au înghețat iarnă de iarnă în casele lor, supuși unor restricții bezmetice și inumane. Într-un fel, gazul și penuria de energie în general, au contribuit poate decisiv la revolta populară care i-a doborât pe Ceaușescu și regimul său. După '89 s-a liberalizat brusc și necalculat extinderea rețelei de alimentare casnică ('înghețată' ani de zile), concomitent cu reducerea continuă a consumului industrial. Subvenționat cu costuri generale mari, câțiva ani de zile, prețul metrului cub a început să crească necontrolat. Iluzia debranșării a făcut să prolifereze centralele de apartament și independența termică. Până când prețul galopant și-a spus cuvântul. Și continuă să și-l spună din plin: ieri vreo 5%, la sfârșitul anului încă vreo 20. Scumpiri. Nimeni nu știe unde se va ajunge. Începe însă să se afle de ce: costurile pe care le plătim sunt fictive. Nereale. Ele nu se bazează nici pe costurile extragerii gazului autohton și nici pe cele ale celui importat. Practic, suntem victimele unei mega-escrocherii, făcută la nivel înalt, de către chiar autoritățile 'competente' care s-au angajat într-un joc nebunesc: acela al acceptării unor aranjamente dubioase care fac ca noi să cumpărăm gazul rusesc de la intermediari, cărora le plătim comisioane imense. Nu cu totul dezinteresat: cine-i va căuta, cu atenție, la buzunare, pe autorii unor semnături celebre, va înțelege mai bine de ce. Iarna asta va fi, pentru majoritatea românilor, una dintre cele mai grele. Într-un fel, asemănătoare cu cea din '84-'85. Mulți dintre cei care nu vor avea cu ce să plătească vor prefera să înghețe în case. Sau - soluție extremă - dând drumul unei ultime porții de gaz cu care să călătorească spre lumea cealaltă. Una mai caldă, probabil...
Titlu: Secretele lui Polichinelle
Nr Editie: 1840 Data: joi 02 noiembrie 2006
În vârtejul creat de dosariadă au intrat și agenții acoperiți. Deși înainte de audieri habar n-avea de asta, Șerban Mihăilescu a aflat cu stupoare, la colegiu, că avansase până la gradul de maior. Și el și Mircea Coșea au fost declarați 'ofițeri sub acoperire'. Și cu asta - basta. Pentru că nimic din regulamentul CNSAS nu prevede ce trebuie făcut în astfel de cazuri.Cazuri deloc izolate. Dl Aleodor Frâncu, fostul șef al Cancelariei premierului, și-a dat demisia înainte de a intra în malaxorul colegiului. Sunt însă o grămadă de ofițeri acoperiți despre care nu se mai știe sigur dacă sunt în continuare sau nu în evidențele serviciilor secrete.Nu Ceaușescu a inventat ofițerii sub acoperire. Ei sunt, peste tot, pioni importanți prin care orice țară, oricât de mare sau de puternică, obține informații vitale, beneficiind de avantajele pe care li le acordă profesia sau funcțiile deținute. La rândul lor, serviciile secrete îi sprijină, discret dar eficient, să progreseze și să acceadă la funcții cu cât mai importante cu atât mai folositoare pentru instituție și, implicit pentru țară.La elaborarea legii CNSAS, inițiatorii s-au aflat într-o dificultate evidentă: aceea de a nu ști cum să trateze această categorie, cea a ofițerilor acoperiți. Și atunci au preferat să o ignore. N-au ignorat însă necesitatea ca în declarațiile depuse de demnitari să figureze asigurarea că nu au fost ofițeri acoperiți. Cu semnătura de rigoare. Ei bine, această precizare poate să nască acum probleme mari pentru o întreagă categorie de potentați ai momentului, care se află, astfel, într-o culpă vizibilă. Cea mai șocantă dezvăluire ar fi aceea a ce mulți cred că este un secret bine păstrat, dar care circulă în șușotelile de la o ureche la alta fără a cuteza să apară în paginile scrise. Ele vizează nume, cum spuneam, de mare rezonanță, maximă chiar, din sistemul bancar și din prima linie politică. Aceștia au fost - și unii din ei sunt încă - ofițeri sub acoperire, ajunși la grade mari, dar care atunci când au semnat declarațiile au comis o faptă penală: fals și uz de fasl! Care, conform codului penal în vigoare se pedepsește cu închisoare! Ce vom face cu aceștia: îi vom băga la pârnaie? Sau se va da o lege specială, în ceasul al 12-lea, pentru a salva sistemul? Un sistem pe care accesiunea în UE îl pune tot mai serios sub semnul întrebării.   
Titlu: Șantajul și etajul
Nr Editie: 1841 Data: vineri 03 noiembrie 2006
Șantajul nu este o noutate în presa românească. El a fost redescoperit după '90, când societatea a refăcut tipul de relații existente în perioada interbelică. Atunci șantajul de presă a fost ridicat la rangul de artă; Pamfil Șeicaru rămânând în istoria presei nu doar ca un condei remarcabil și ca un manager de succes. 'Șantajul și etajul' a fost sloganul care a etichetat somptuosul sediu al 'Curentului' din buricul Bucureștilor, înălțat cu contribuțiile nebenevole ale unor potentați ai vremii care aveau câte ceva pe conștiința afacerilor sau a activităților publice pe care le desfășurau.Ceea ce s-a întâmplat la trustul 'Gazeta' nu miră aproape pe nimeni din presă. Erau lucruri cunoscute, acceptate însă tacit atâta timp cât nimeni nu protesta. Mai ales cei șantajați, mulțumiți să-și poată vedea de treabă dacă plătesc 'taxa de protecție' solicitată de jurnaliștii-scenariști. Ceea ce dovedește din capul locului că numai curați ca lacrima nu erau nici ei. Ceea ce este surprinzător - ca să spun așa - este că această reacție la adresa corupției și infracționalității din presă are loc la Cluj și într-un caz incomparabil mai puțin spectaculos decât unele a căror faimă a atins notorietatea. Sunt, în București, gazete cu mari pretenții care s-au dedat la acest sport, de-a lungul vremii, aproape pe față și din a căror politică editorială s-a putut observa cu claritate cum, după atacuri furibunde, s-au încheiat înțelegeri contractuale care au stins ca prin minune incendiile critice. Tot la fel de vizibil a fost și modul în care unii jurnaliști au prosperat - personal - peste noapte - ajungând să concureze VIP-urile afacerilor la mașini, vile și chiar și la amante. Aici, însă, Parchetul n-a mișcat un deget, neîndrăznind să se autosesizeze. Nici chiar dezvăluiri suficient de explicite, referitoare la aceste șantaje nu i-au convins pe procurori. Aceste situații au dat, bineînțeles, curaj unor gazetari întreprinzători, precum cei de la 'Gazeta' care au abordat construcția trusturilor de presă într-un mod cât se poate de 'științific' pe baza experienței acumulate la vârful presei de referință.Anunțată cu erodarea încrederii de care încă se mai bucură, presa are nevoie să se curețe de aceste sechele. Iar atitudinea exprimată cu acest prilej este un semn îmbucurător de refuz al pactizării cu colegii de breaslă incorecți, în numele unei păguboase solidarități...  
Titlu: Turnătorii din presă
Nr Editie: 1841 Data: sâmbătă 04 noiembrie 2006
Personal, nu-mi oferă nici un fel de satisfacție faptul că, din când în când, se mai ia valul de onorabilitate și de onestitate de pe figura câte unui coleg de breaslă. Chiar dacă vehemența și intoleranța manifestată de aceștia în dezvăluirea tarelor totalitarismului frizează un soi de atitudine 'în oglindă' a intoleranței și vehemenței cu care activiștii comuniști puneau la zid tarele și reprezentanții burgheziei. Fiecare astfel de dare în vileag mai mușcă ceva din capitalul de încredere cu care publicul, dezorientat și lovit de toate contradicțiile unei societăți în formare, a investit presa. Un ziarist, mai ales unul care s-a făcut cunoscut prin tăria principiilor sale, înfățișat în adevărata sa postură, de servitor pe bază de tarif al intereselor unor instituții vetuste, face breslei chiar mai mult rău decât face un ziarist-șantajist sau un ziarist-hoț, pur și simplu. Pentru că aceasta naște îndoială și decepție, neîncredere în cuvântul scris și vorbit de către cei de la care populația se aștepta să fie primii săi 'servitori' - în sensul nobil al cuvântului. Săptămâna aceasta a adus la rampă cazul unui jurnalist pe cât de intolerant, pe atât de cunoscut și chiar de temut, de la o publicație specializată în veștejirea imoralității și incorectitudinii celor mandați să reprezinte nația. Omul face parte din categoria care a mai cuprins, de-a lungul timpului, alți doi acerbi critici, de la un cotidian intransigent, deconspirați înainte de vreme, sau, mai recent, un jurnalist de presă scrisă și de radio, devenit spaima politicienilor datorită valului său acid, de la un alt cotidian de atitudine. Similitudinea demersului radical al acestora cu profilele publicațiilor pe care le-au reprezentat este primul semn de întrebare care se ridică. Un al doilea îl reprezintă relativa toleranță manifestată la adresa lor și care a făcut ca în locul unor regrete sincere să asistăm la cele mai bulversabile explicații, menite să le transforme cariera de turnători în telenovele care să smulgă lacrimi gospodinelor. Unuia dintre cei semnalați i-a sărit în ajutor, din interese de marketing, unul dintre criticii actuali ai fenomenului, relansându-l pur și simplu și făcând din el, după ani, unul dintre cei mai acuți rivali ai săi. Pe altul l-a intervievat cu bunăvoință chiar publicația pe care într-un timp o condusese ca un zbir, dându-le lecții de moralitate celor din subordine. În fine, ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost - oricât ar părea de neverosimil - 'asumat' de către redacția în care lucra, în ciuda faptului că trecutul său de informator (și de hoț!) fusese descoperit cu mult înainte de deconspirarea sa oficială. Numitorul comun al majorității cazurilor de acest fel o reprezintă lipsa de bun simț, de jenă, căutarea nerușinată de scuze și explicații pentru ceva ce nu poate fi nici scuzat și nici explicat. Întrucât în cazul lor legea este suficient de blândă, n-am să mă mir dacă alți lideri de presă în căutare de tiraje suplimentare nu-i vor expune în vitrina ziarelor lor în nădejdea de a atrage mai mulți gură-cască în stare să se minuneze de penajul colorat pe care-l poartă pe deasupra echipamentului de camuflaj pe care l-au tocit până la urzeală.
Titlu: Capra râioasă...
Nr Editie: 1841 Data: luni 06 noiembrie 2006
Toată lumea pare nemulțumită de misiunea pe care urmează să o primească dl Orban - Leonard - în viitoarea sa calitate de comisar european. Mediile de informare s-au întrecut în calificative discreditante - șef al xeroxurilor de la Bruxelles, comisar al traducătorilor, conțopist-șef. Ba unii, glorioșii PSD-iști, ai căror negociatori au ținut piept comunitarilor din comoda poziție 'în genunchi', ar vrea acum ca Tăriceanu să respingă oferta și să ceară un domeniu mai reprezentativ. Să zicem că Tăriceanu ar fi capabil să facă și această nouă gafă, de parcă n-ar ajunge câte a făcut deja: ce-am obține în felul ăsta? Se va grăbi dl Barrosso, de teamă să nu supere poporul român, să ia extinderea de la finlandezii lui Rehn și să ne-o dea nouă? Sau - cum naiv spera comisarul ratat Vosganian - să facă rost, el știe cum, de portofoliul economiei sau al culturii, și să ni-l pună pe tavă? Părerea mea este că ceea ce ni s-a oferit este cât se poate de potrivit. Unu: pentru că indiferent ce domeniu i s-ar fi alocat, comisarul român n-ar putea să se folosească această poziție pentru a face rost de cine știe ce beneficii pentru țara sa. Sigur, nu trebuie să fim naivi și să ne închipuim că asemenea calcule ies complet din uzanțe. Ele se fac însă cu discreție, pentru că odată intrat în structura comunitară comisarul este reprezentantul Bruxelles-ului, nu al Bucureștiului. El îi va da socoteală lui Barrosso, nu lui Tăriceanu. Doi: am fi putut avea pretenții - și am fi putut negocia un sector mai acătării, dacă ne-am fi aflat printre cei 10, admiși în urmă cu doi ani. Nu ne-am aflat, și asta nu din vina Uniunii Europene sau a cine știe căror dușmani ascunși. Nu ne-am aflat pur și simplu pentru că n-am fost în stare să îndeplinim criteriile de aderare odată cu ceilalți. Că nu prea le îndeplinim nici astăzi, e altă poveste, și cred că trebuie să mulțumim conjuncturii care a făcut ca Uniunea să adopte poziția potrivit căreia lăsarea noastră pe dinafară încă vreun an-doi ar fi complicat prea mult lucrurile. Așadar: să zicem mersi că de la 1 ianuarie 2007 suntem înăuntru. Să zicem mersi că avem un comisar european, ultimul sosit (și în ce condiții!) și că, de bine de rău, s-a găsit și pentru el o porție tăiată din farfuria unuia care a sosit mai devreme la ospăț. Măcar să avem șansa să dovedească dl Orban că este un bun administrator al celor vreo douăzeci și ceva de limbi comunitare, că armata de translatori stă drepți în fața sa și-i ascultă comenzile. Atunci se vor găsi, poate, și soluții mai bune. Acestea vor depinde însă, direct, și de performanțele țării care l-a propulsat pe dl Orban în această poziție, și aici vor trebui concentrate eforturile noastre. Altminteri, proverbul cu capra râioasă care ține coada sus este mai potrivit ca oricând cu atitudinea dominantă în acest moment.
Titlu: Turcu și pistoalele cu gloanțe oarbe
Nr Editie: 1842 Data: marți 07 noiembrie 2006
Dl Turcu n-a fost niciodată șeful Serviciului de Informații Externe. Nici n-a existat un astfel de 'serviciu'. Domnia sa a fost un mărunt funcționar în cadrul unui departament 'domestic', ca să-i spun așa. O structură nici prea numeroasă, nici prea importantă, care se ocupa cu editarea 'operelor' tovarășului și ale tovarășei, peste hotare și care aranja primirea de către aceștia a diverselor premii și diplome internaționale de genul 'Academiei Simba' din Italia. Când a plecat ultima dată din țară, dl agent Turcu avea la el o geantă în care se afla contravaloarea ultimei lucrări a academicienei, în curs de apariție la o editură obscură, din Occident. Despre acești bani - căci apariția în cauză nu s-a mai produs - n-a prea mai întrebat nimeni, cu toată căutarea asiduă care s-a declanșat după revoluție pentru recuperarea banilor lui Ceaușescu. Din câte știu eu, dl Turcu n-a oferit nici o explicație asupra sorții acelor dolari (ceva în jurul a o sută de mii, un mizilic), iar o perioadă chiar a stat în banca lui și n-a făcut valuri, ca să nu stârnească cine știe ce curiozități. Acum, probabil că a considerat că a trecut suficient timp pentru a i se prescrie amneziile și s-a pus pe dezvăluiri și pe dat lecții de morală. Nu zic că altcineva decât tot un securist ar putea vorbi mai în cunoștință de cauză despre securiștii ascunși, dar dezvăluirile dlui Turcu au un defect major: ele se bazează pe amintirile sau presupunerile sale, fără a avea vreun suport material sau documentar. Colegilor de la CNSAS ar trebui să le fie suficient ce le spune dânsul pentru a lua măsurile de rigoare. Argumentația sa se bazează pe un silogism foarte comod: dacă dovezile nu există în arhive, înseamnă că au fost distruse! Nu spun că în multe dintre cazuri este posibil să aibă dreptate. Și să fie confirmat, după ce se va mai scotoci prin arhive. Am mari îndoieli însă că 'bomba' cu care și-a făcut reintrarea pe piață are fitiliul valabil. 'Cazul Vosganian' mi se pare și mie tras de păr și în afară de faptul că a scos din cursă un candidat nepotrivit nu mai are nici o altă valoare. Maiorul Turcu (acesta e gradul la care a reușit să ajungă 'șeful' Informațiilor Externe!) trage cu gloanțe oarbe, sperând să-și creeze, ca și Pacepa, o platformă de autoritate care i-a lipsit. Și iată cum ne trezim că principalii noștri mentori în materie de probitate morală și de autoritate profesională sunt doi securiști care nu s-au ridicat împotriva sistemului, care l-au servit cu credință până în momentul în care au simțit că propria lor barcă începe să ia apă. Atunci au apelat la colacii de salvare ai 'disidenței'.
Titlu: Deconspirarea ca revelație
Nr Editie: 1843 Data: miercuri 08 noiembrie 2006
Trebuie să mărturisesc că până la apariția sa în direct și la o oră de vârf pe ecranele patriei, dl Turcu, Liviu Turcu, mi-a trezit nu puțină neîncredere. Este vorba, la urma-urmelor, de neîncrederea pe care o generează orice defector, orice persoană care trece dintr-o tabără în alta, mai ales atunci când nu s-a numărat printre cei mai vitregiți sau mai oprimați. Iar dl Turcu nu s-a numărat printre aceștia. Dimpotrivă, a fost una dintre persoanele cărora regimul le-a acordat încredere maximă și s-a slujit de el pentru a capacita, prin orice mijloace, fidelitatea celor pe care-i supraveghea. M-a pus, însă, pe gânduri, una dintre observațiile sale făcută în emisiunea de marți: eu, zicea dl Turcu, care am fugit peste hotare în '89, sunt un 'nenorocit de securist'. În schimb, colegii mei care au rămas și au trecut apoi cu arme și bagaje în structurile noilor guvernanți, sunt patrioți și oameni de nădejde ai noului regim. Și trebuie să constați că așa este. În timp ce, foarte probabil, dl Turcu și-a modificat psihologia și filosofia de viață, realizând - este de presupus - monstruozitatea sistemului pe care l-a servit, colegii săi și-au păstrat și modul de gândire și obiceiurile devenind însă stâlpi de nădejde ai noii orânduiri și ai democrației? E drept? Sigur că nu este. Și aici intervine eterna dispută legată de 'trădare' și de obediență: pe cine au trădat defectorii? Pe Ceaușescu sau România? Omul sau sistemul? Sistemul sau țara? Pe această confuzie multiplă se bazează multe dintre teoriile și curentele care fac ca relația noastră cu trecutul să continue a fi marcată de confuzii și diversiuni. O a doua chestiune cu care dl Turcu m-a pus pe gânduri ține de imaginea pe care el ne-a oferit-o referitor la aria de cuprindere și la eficiența Securității. Lista sa este una exemplară și, spune dânsul, a fost alcătuită în ideea de a ilustra toate variantele posibile în care se încadrează mare parte a elitei politice postrevoluționare. O elită angajată, instruită și pregătită parcă pentru a prelua ștafeta și a o duce mai departe, sub alte însemne și sloganuri. Teoria sa - pe care mi-e greu să o pun la îndoială - că în majoritatea instituțiilor care aveau legătură cu exteriorul, până la 90 la sută din personal era înregimentat îmi dă fiori. Și mă face să mă întreb, pe bună dreptate, cam care este procentul actual, din aceleași structuri? Cât despre deconspirare, înclin să cred că în fruntea CNSAS-ului ar fi trebuit pus, dacă nu dl Turcu, dar măcar o persoană la fel de implicată și la fel de bună cunoscătoare, din interior, a modului în care funcționa Securitatea. Pentru că altminteri nu vom face altceva decât să privim cu îngăduință eforturile naive și sterile ale poeților din colegiu care deconspiră cu marfa clientului. Adică cu ce li se livrează, din ce a mai rămas sau din ceea ce le mai poate fi livrat...
Titlu: România ca o pradă
Nr Editie: 1844 Data: joi 09 noiembrie 2006
Pentru cine nu se lasă înșelat de echipa de zgomote care bate tobele mari în cu totul alte puncte decât cele în care se întâmplă cu adevărat ceva este evident că România se află pe ultima sută de metri a împărțirii prăzii între grupurile de interese și centrele de putere, înainte ca țara să devină o pradă liberă pentru oricine dorește și are și forța necesară, de pe cuprinsul Europei Unite și a mapamondului cu înalt grad de dezvoltare. De la piața energiei până la aceea a informațiilor, se duce o competiție surdă, dar dură, pentru achiziții și reîmpărțiri de patrimoniu și active. Vorbeam de energie - un fel de funie în casa spânzuratului. În timp ce simplul cetățean se gândește cu îngrijorare, dacă nu chiar cu spaimă, la dimensiunile pe care le va căpăta factura sa de încălzire - fie că e vorba de gaze, fie de electricitate - producătorii și distribuitorii își freacă mâinile cu satisfacție: orice e rău pentru cetățean, e bine pentru ei. E bine pentru cei care au luat Petromul cu totul cu pământul de sub el pe o sumă care reprezintă abia dublul beneficiului pe un an; e bine pentru cei care transportă petrolul prin conductele fără fund (și fără inventar!) ale patriei, spre distribuitorii care îl amestecă cu felurite produse secundare neaccizate. E rău pentru posesorul de mașină care vede că pentru aceeași bani, plinul se face tot mai mic! E rău pentru cel care plătește electricitatea de parcă ar fi icre negre, dar e bine pentru cei care au achiziționat transportul său pe mai nimic, sau pentru cei care au cumpărat de la stat energie ieftină pentru a i-o revinde scump. E bine și pentru cei care au pus mâna pe distribuția de gaze, după ce celebrii noștri negociatori au ridicat în slăvi prețul cu care cumpărăm metrul cub de la un producător unic care are tarife pentru prieteni și tarife pentru cei care-i sunt cel mult indiferenți. E bine și că miniștrii dați afară pentru incompetență sunt puși să 'gestioneze' și să redistribuie preferențial ce-a mai rămas neprivatizat sau reprivatizat, chiar dacă prețurile de nimic cu care-i încarcă pe cumpărători sunt achitate până la urmă tot de contribuabil. E bine și că ministrul de finanțe se dă mare că a vândut cea mai mare bancă cheltuind doar vreo 30 de milioane de euro cu consultantul care i-a șoptit la ureche cui trebuie să i-o vândă, pentru că într-un stat de proprietari cum e al nostru, contribuim fiecare la această 'taxă de protecție'. Ei bine, dar nimic nu e mai bine decât faptul că avem toate șansele să aflăm ce e bine pentru noi direct de la sursa binelui: posturile de televiziune și ziarele celor care-și împart cu frenezie binele și banul public...
Titlu: Separația orgoliilor în partid
Nr Editie: 1845 Data: vineri 10 noiembrie 2006
Adrian Năstase este, se spune, cu un picior afară din PSD. Organizația sectorului 1, din care face parte, l-a chemat și l-a muștruluit, atrăgându-i atenția că dacă va mai continua să clevetească împotriva conducerii partidului, va fi luat frumușel de-o aripă și zburat afară, pe ușa partidului pe care el zice că l-a creat și l-a modernizat. Alții zic că doar l-a modernizat, iar cei mai mulți sunt de părere că l-a și dus de râpă. Oricum ar fi o asemenea scenă părea de neconceput cu doar vreo trei ani în urmă, când Adrian Năstase se afla la apogeul carierei sale, deținând cu autoritate frâiele puterii atât în partid, cât și în stat. Și poate că de la asta i s-a și tras. O Românie ieșită dintr-un totalitarism dur, de o jumătate de secol, acceptă cu greu întoarcerea la o astfel de condiție, chiar dacă românii resimt încă nostalgia unui conducător cu mână de fier, în virtutea unui exercițiu istoric elocvent. Parcursul politic al lui Adrian Năstase a fost până la un punct unul exemplar. A trecut firesc dintr-o etapă în alta, dintr-o autoritate în alta, manifestând răbdare și tact în relația cu cel pe care l-a considerat mentorul său. Abia când a scăpat de tutela acestuia, în 2001, a putut să-și dea în vileag propriile-i veleități de șef autoritar și atoateștiutor. Fire meticuloasă, capabil de eforturi prelungite, bun organizator, Năstase s-a epuizat, practic, într-un demers care ar fi vrut să acopere aproape toată gama deciziilor. Mai puțin priceput în a judeca oamenii de care s-a înconjurat, a dat prioritate celor obedienți în dauna celor cu personalitate, politicile sale de cadre bulversând partidul și ridicându-i împotrivă pe cei care parcurseseră alături de el drumul spinos al Opoziției. Eșecul electoral a atras, după sine, eșecuri personale în serie, până la punctul în care a fost, practic, despuiat de toate atributele autorității. A fost momentul în care toți cei care au avut resentimente față de el și le-au eliberat, cu atât mai violent, cu cât distanța dintre ei și lider fusese mai mare. Nici partidul, dar nici Adrian Năstase n-au reușit să gestioneze corect și acceptabil această separație treptată. Fiecare parte a făcut uz de recuzita casnică tradițională într-o chestiune care ar fi trebuit să se limiteze la principii și se află, acum în punctul în care o decizie finală nu mai poate fi amânată. Iar logica și bunul simț spun că aceasta nu poate fi decât una.
Titlu: Vizitiul Flutur și tracționistul Stolojan
Nr Editie: 1846 Data: sâmbătă 11 noiembrie 2006
Dispărut ca șters cu buretele de pe tabla politicii după triumful înregistrat în trânta sa personală cu gripa aviară, ministrul Agriculturii, Gheorghe Flutur își ițește capul din banca politicii cu o declarație în cel mai pur stil agrozootehnic: Partidul Național Liberal are nevoie de Stolojan, ca să tragă la căruța liberală! Stolojan, Teodor Stolojan, este cel căruia tocmai i-au făcut vânt din partid pe motiv că-l sabotează atacându-l din exterior - adică din staulul de la Cotroceni. Pentru că, reiese limpede din declarația dlui Flutur, că Stolojan, Teodor Stolojan este considerat - iertată-ne fie nuanța figurativă a termenului - un bou, un animal de povară, bun să tragă înainte căruța în care Tăriceanu și acoliții săi nu fac decât să mânuiască biciul cu care-i șfichiuie pe trecători și sticla din care se îmbată cu apa rece a guvernării. Nu e prima dată când Flutur, Gheorghe Flutur, între altele și vice bun de gură al formațiunii componente a ADA se pune de-ancurulea curentului liberal. Când a fost cu promisiunea de demisie a Tăriceanului, supărat că parlamentul a trântit fragilul și valorosul pachet clocit de doamna Macovei, Flutur împreună cu pe atunci imaculata doamnă Muscă, Mona Muscă, a amenințat că dacă acesta se răzgândește, 'demisionează'! N-a făcut-o preferând să rămână în fruntea bucatelor, lăsând-o baltă pe colega de protest, care a și rămas cu buza culturală umflată. Încă de pe atunci erau vizibile semnele magnetismului pe care-l exercita polul nord al Cotrocenilor față de polul sud al Fluturelui, tot mai orbit de lumina feștilei alimentate din pivnițele aprovizionate de fratele Voronin. Această propensiune a rămas vizibilă de-a lungul războiului de gherilă urbană care a opus cele două facțiuni, Flutur, Gheorghe Flutur fiind surprins tot mai des în noman'sland-ul dintre tranșee, cu pantalonii interesului în vine, sub lumina crudă a rachetelor trase de disidenți. Cu această ultimă încercare de mediere, ministrul Agriculturii nu face altceva decât să demonstreze iscusința cu care încearcă să joace rolul pasagerului așezat temeinic cu singurul său fund în cele două bărci ale Puterii, în care vâslașii trag din răsputeri în direcții diferite. Apelul de reconciliere și la revenirea lui Stolojan pe post de animal blând și eficient care, scăpat de grija reproducerii ar trebui să fie animat doar de aceea a traficului, este un exercițiu de natură să evidențieze calitățile diplomatice ale mai marelui peste șeptelul național. Fără nici o șansă, în afară de aceea de a-i face pe colegii de atelaj să se întrebe dacă nu cumva locul sau este pe pluta disidenților.
Titlu: Elena - calul troian al lui Traian
Nr Editie: 1846 Data: luni 13 noiembrie 2006
Faptul că dna Elena Udrea va fi viitorul secretar executiv pentru relații internaționale al Partidului Democrat a lovit ca un trăsnet în cancelariile europene și nu numai. Primii care au tresărit au fost, cu siguranță, președintele Norvegiei și regina Elveției, precum și parlamentele celor două țări, membre ale Uniunii Europene, cărora de la 1 ianuarie i se va alătura și România. Doamna Udrea a apărut ca o nălucă pe firmamentul politicii românești. După ce l-a apărat cu propriul său piept, ca o veritabilă Ana Ipătescu, pe viitorul președinte Băsescu, aflat într-o pauză de reculegere la Golden Blitz, de blitz-urile ticăloase ale reporterilor - a fost prima sa apariție publică, de răsunet - doamna Udrea-Cocoș a fost transferată cu arme și bagaje de la primăria Capitalei la Cotroceni, unde a început să-l îndrume pe președinte pe spinoasele căi ale politicii internaționale. Având în vedere pregătirea sa complexă este de bănuit că nu puține dintre inițiativele președintelui i se datorează: este foarte probabil ca năluca blondă de pe lungile coridoare ale Cotrocenilor să-l fi inspirat în crearea nemuritoarei 'Axe B' (Bush-Blair-Băsescu), după cum este la fel de credibilă ideea că tot dânsa i-ar fi direcționat reacțiile referitoare la Marea Neagră ca 'lac rusesc'. 'Cherchez la femme' spune un celebru dicton franțuzesc și n-ar trebui să căutăm prea mult pentru a descoperi motivul discordiei dintre cei doi mari bărbați de stat care și-au alăturat piepturile în a se opune hidrei pesediste și care astăzi, vai, sunt despărțiți de atâtea și atâtea neînțelegeri. Chiar dacă în mod formal președintele a renunțat la serviciile sale oficiale, cu carte de muncă, n-a abandonat-o după plecarea de la Cotroceni: am putea spune chiar că dânsa reprezintă varianta feminină a celebrului 'cal troian' - devenit în cazul nostru 'cal traian' - prin care președintele vrea să înfrângă din interior rezistența liberală în calea marelui proiect democrat. Această Elena din Troia modernă, sexy și bună de gură este cea care va călăuzi viitorul mare partid prezidențial spre noi culmi de civilizație și progres. Cu harta într-o mână și cu dicționarul în alta, viitorul secretar executiv pe probleme internaționale desenează deja viitoarele trasee prin care ideile băsesciene vor cuceri Europa și lumea, trasând pe mapamond noi axe pe care le va străbate, victorios, avionul prezidențial avându-i la bord pe cei mai dragi și mai devotați oameni ai gânditorului de la Golden Blitz.
Titlu: Noua deviză liberală: 'Scoală-te tu, să mă așez eu!'
Nr Editie: 1847 Data: marți 14 noiembrie 2006
'Prin noi înșine!' - este o deviză, liberală, bineînțeles - de mult depășită. Aceasta este pe cale să fie înlocuită de o alta, extrasă din exercițiul aproape buimac pe care formațiunea politică cu strămoși atât de respectabili, îl exercită cu constanță de peste 16 ani, de când s-a reînființat sub soarele democrației occidentale. Despre ce este vorba: fostul președinte de urgență al PNL-ului din epoca post-Stoica, dl Teodor Stolojan, cel înălțat în gradul de premier al României de către social-democratul Iliescu, și-a folosit cei doi ani de ședere în culcușul confortabil de la Cotroceni pentru a cloci o nouă platformă pe care să așeze vestigiile din care s-ar putea reconstrui un edificiu liberal. Când a fost aproape gata a ieșit cu ea pe piață, folosind o stratagemă pe care, dacă ar mai fi fost președinte, ar fi respins-o cu mânie: a început să critice politica dusă de succesorul său. Din interior, dar nu în forurile interne, ci în cele libere, ale presei. La început, tăricenii, oltenii și ceilalți pasageri de la cabinele de clasa întâi, l-au privit și ascultat amuzați. Apoi a început să li se zbârlească părul pe chelii până când au ajuns în faza de a nu mai suporta afronturile. Exact atunci forurile inferioare, de resort, au simțit impulsul de a-l da pe Stolojan afară dintr-un partid din care cel puțin teoretic - prin incompatibilitate cu funcția sa de consilier - nu mai făcea parte. Liberalii nu se împiedică însă de astfel de amănunte, l-au dat ei afară și pe suspendatul Boureanu, așa încât s-au creat premisele sănătoasei critici din afară. Cocoțat pe platforma sa din care n-a apucat să împărtășească nimănui ideile de bază, Stolojan și-a întețit tirul în așa hal încât l-a speriat pe blândul Fluture, adeptul armoniei în partidul propriu, concomitent cu jugănirea adversarilor din PSD. Acesta și-a asumat sarcina de moderator, încercând să determine o împăcare. Nu știm cu ce argumente l-a făcut pe motociclistul Tăriceanu să bage în marșarier și să accepte ideea unui reveniri în partid a fiului risipitor, fără însă ca să mai sacrifice vițica cea grasă botezată și pupată în bot de ministrul aviarei. Ei bine, abia acum a prins Stolojanul curaj, și asemeni unui Lăpușneanu modern a avertizat: mă-ntorc dacă pleacă actuala conducere!Adică esența noului dicton liberal: 'Ridicați-vă voi ca să mă așez eu!' Încremenită de uimire, conducerea nu reacționează. Tăriceanu fuge să se opereze la genunchi prin străinătate, că n-are încredere în doctorii lui Nicolăescu, iar Stolojan își savurează victoria de etapă.
Titlu: Stupiditatea legalistă
Nr Editie: 1856 Data: joi 30 noiembrie 2006
De când este primar la sectorul 1 al Capitalei, dl arhitect Chiliman nu s-a făcut remarcat decât prin consistentele moșteniri cu care s-a căptușit de când îndeplinește mandatul. Ai zice că rudele avute n-au așteptat decât ca el să devină ceea ce este pentru a muri liniștite că averea le încape pe mâini pricepute în a o administra. Liberal cu vechime de la 'nouăzeci', primarul n-a prea făcut să curgă cerneală prin gazete. Nu s-a băgat să facă nici din cele bune și nici din cele rele. A stat la adăpost de reflectoarele presei până mai ieri când, se pare, a decis să o rupă cu anonimatul. Și să devină primarul Chiliman, luptătorul îndârjit cu abaterile de la regulile și legile urbanistice. Și cum n-avea nici un rost să se lupte cu afaceriștii anonimi care mai toarnă câte două-trei etaje pe blat peste cele aprobate în proiect, sau care mai ciupesc din domeniul public pentru a-și lărgi proprietățile, a pus ochii pe un nume: Gigi Becali. Acesta, la rândul său, un maestru al publicității personale, și-a cumpărat o casă 'aristocratică' în Aleea Alexandru. Pentru că, nu-i așa, când ajungi să-ntorci banii cu lopata, mirosul de oaie și de caș începe să-ți pută și dorești, firesc, să ai un blazon cu care să poți ieși în lumea bună. Iar blazonul începe din stradă. Așa că dl Becali s-a apucat să înlocuiască trotuarul coșcovit și găurit cu unul din pavele elegante, punând și borduri din marmură, aristocratice, în locul celor sfărâmate, din piatră, care nu apucaseră să primească botezul cu borduri de curent al lui Videanu. Chiliman, primar vigilent, a observat manevra infracțională a magnatului și i-a dat cu legea-n cap. Aceasta zice - și zice bine, în general - că n-ai voie să umbli la înfățișarea casei fără aprobare de la primărie. În lege nu se spune că aceste aprobări constituie una dintre principalele surse de șpagă ale primăriilor. Cert este că dacă ai chef să înlocuiești și o scândură din gard îți trebuie semnătura primarului. Iar nea Gigi n-o avea. El a contat pe farmecul său personal și pe faptul că înfrumusețându-și trotuarul din fața casei, face implicit un bine sectorului, orașului și țării în general. S-a înșelat amarnic, pentru că, cu legea într-o mână și cu sceptrul de primar în alta, dl Chiliman s-a înălțat deasupra tuturor, trântindu-i miliardarului o amendă de un miliard și somația ca în 24 de ore să readucă lucrurile la starea inițială. Și cum Gigi Becali, vrăjitor să fi fost, nu mai putea să reproducă asfaltul crăpat și găurit, iar bordurile ar fi trebuit să le spargă cu barosul, a fost nevoit să asiste, cu sufletul sângerând, la asaltul unei divizii de adepiști, păzite de poliția comunitară, care au desfăcut pavelele și le-au transportat, descântându-le, într-un depozit al primăriei. Iar peisajul aristocratic a revenit la starea originală: deplorabilă. Acum, de vreo câteva zile, nea Gigi dă din mâini și din picioare pe la toate televiziunile, denunțând abuzul primarului. Acesta, mândru nevoie mare, spune că n-a făcut decât să aplice legea. Dincolo de aspectul formal al trebii nu se poate să nu remarci absurdul situației și stupiditatea legalistă a primarului Chiliman, angajat într-o confruntare dură cu infractorul urbanistic Becali. Și să nu te întrebi în câte alte flagrante încălcări ale legii a mai acționat cu o asemenea determinare și dacă nu cumva, în acest caz particular, n-a dat dovadă decât de prostie agresivă?