Punctul pe Y, octombrie 2006

Titlu: Înapoi, la românofonie!
Nr Editie: 1822 Data: marți 03 octombrie 2006
Festinul francofon a trecut. Bucureștiul a fost, pentru trei zile, buricul lumii care-și mai potrivește ceasul după ora Parisului, locul de unde, de-a lungul vremii au venit și superlativele, dar și tarele unei civilizații subtile și nu odată controversate. România lui Băsescu și Tăriceanu, divizată și în acest moment festiv, a demonstrat că e capabilă să organizeze o manifestare de asemenea amploare, cu prețul unor cheltuieli pe care nu prea și le poate permite și al unor privațiuni aplicate concetățenilor săi în numele reprezentării. Francofonii din lumea întreagă au venit la București, s-au întâlnit între ei, au discutat și, în trecere, au aflat câte ceva și despre România, o țară care, coincidență, tocmai se pregătește să adere la Uniunea Europeană. O Uniune dominată de limba germană, între noi fie vorba, limbă cu care politicienii noștri nu au, în general, relații prea amicale...Trimiși cu zorul în vacanță, politicienii s-au întors la treabă. Iar primele urgențe par a fi acțiunile de curățenie de prin ograda partidelor. Cei mai grăbiți sunt, ca deobicei, liberalii. Pentru ei, deși furunculele mai vechi tocmai stăteau să dea în abces, așa că le-au 'spart' degrabă: celebra femeie politică (?!) Raluca Turcan, și năbădăiosul june politic Cristian Boureanu, au fost excluși din partid, după ce, ceva mai devreme, li se retrăsese și sprijinul politic. Nu e o pierdere prea mare, nici unul nici altul nereprezentând în politică mai mult decât un scandal casnic. Apare însă, aici, o ciudățenie regulamentară: Boureanu a fost exclus în timp ce era deja suspendat! Cum vine asta, doar dl Tăriceanu și locotenenții săi știu. Într-o altă ogradă, cea social-democrată, Geoană și colegii se tot împiedică de urmele lui Adrian Năstase, lăsate de pe când mătura el cu alții. Aflat la înghesuială, le reproșează colegilor lipsa de... colegialitate. Doar că, acum, Geoană dă o altă definiție noțiunii: este o stare valabilă doar până la ușa DNA. Vanghelie și compania, de la celula de bază a partidului, văd și ei lucrurile într-un mod diferit. Dacă tot e vorba de curățenie, ea trebuie să se facă de jos în sus, ca nu cumva cineva să reproșeze conducerii că face acțiuni contrare statutului. Așa că dacă e să fie dat afară Năstase din partidul pe care zice că el cu Athanasiu l-au înființat la o cafea, apoi îl vor da colegii de organizație, care tocmai s-au strâns să dezbată cazul pe toate fețele. Gata, deci, cu francofonia. Ne manifestăm, de-acuma, românește. Adică în dulcele stil clasic: una vorbim, alta facem. 
Titlu: Între iluzii și REALitate
Nr Editie: 1832 Data: joi 19 octombrie 2006
Așteptat cu nerăbdare, emoție și credința că Dumnezeu se va pogorî asupra românilor de la Steaua și că le va insufla forța, talentul și inspirația necesare obținerii unei victorii istorice, meciul cu Real s-a încheiat în liniște. N-aș spune că a fost chiar o decepție, pentru că încă de la primul gol speranțele s-au năruit lăsând loc admirației și, poate, invidiei, față de un mecanism aproape fără fisură, capabil să funcționeze optim în orice condiții. Realul este nu doar o echipă scumpă, ci cu adevărat una mare, pentru care fotbalul este o meserie însușită până la perfecțiune. Pe de altă parte, nici jucătorii Stelei nu pot fi acuzați. Poate că nimeni mai mult ca ei nu și-ar fi dorit marți o victorie (și cei 40.000 de euro aferenți...) dar una este să dorești și alta să poți. Și marți a fost evident că nu se putea mai mult, nici măcar cu sprijinul divinității, atât de des invocat de patronul cel credincios al Stelei. Sunt aproape sigur că Gigi Becali nu este atât de nerealist încât să-și fi închipuit că gata, Steaua i-ar putea avea pe spanioli ca pe ucrainieni. A sperat însă și el într-o minune (ce credincios nu speră în minuni?) care, însă, nu s-a produs. Și nu s-a produs datorită unei diferențe simple și evidente: valoarea. În timp ce jucătorii Realului sunt produsul unor școli cu tradiție și eficiență, rodați într-un sistem performant și motivați la niveluri cu adevărat galactice, cei ai Stelei sunt rezultatul adeseori neconcludent a unui șir de întâmplări și oportunități. Sunt acolo câțiva băieți talentați, dar care n-au avut de parcurs grilele severe de selecție ale unui campionat cu adevărat serios și care n-au evoluat într-un sistem clar de principii. Ajunși, poate prea repede, la vârf, aceștia se irosesc în valurile de tentații și în iluziile unei vieți ușoare, bazată pe succesiuni de întâmplări și aranjamente specifice unei astfel de competiții. Mai direct fie spus: în timp ce spaniolii - de toate națiile - joacă într-un campionat celebru pentru rigoarea și vigoarea sa, ai noștri joacă într-un campionat organizat și aranjat de un Mircea Sandu, un Mitică Dragomir și un Gigi Becali. Dacă este vorba de o decepție - dincolo de admirația sinceră pentru virtuozitatea care a desenat în teren scheme tactice limpezi și execuții măiestre - ea vine din logoreea incontinentă a unui personaj al cărui penibil nu-l realizează decât foarte rar o presă flămândă de senzații ieftine, care a reușit să inducă în mintea multora ideea ca, odată pus piciorul în terenul elitei europene, calitățile acesteia se vor regăsi instantaneu la jucătorii noștri. Odată cu anunțul aderării noastre la UE suntem într-un pericol asemănător: să credem că de la 1 ianuarie ne vom putea măsura de la egal la egal cu 'vedetele' continentului. Și probabil că va fi nevoie să suferim câteva înfrângeri usturătoare ca să revenim la realitate și să realizăm de cât antrenament este nevoie pentru a juca pe un astfel de teren.
Titlu: Bosumflările prezidențiale
Nr Editie: 1832 Data: vineri 20 octombrie 2006
Domnul președinte Băsescu a mai creat un eveniment de presă: supărându-se pe o interpelare venită din partea unui participant la simpozionul 'presa și puterea', și-a strâns jucăriile și a părăsit reuniunea, urmat de un stol masiv de reporteri pentru care evenimentul zilei se petrecea abia în acel moment. Jurnaliștii și politicienii invitați au rămas în sală, singuri, liberi să discute tot ce le va fi trecut prin cap, dar fără gir prezidențial. De ce nu mă miră gestul dlui Băsescu? Pentru că îl reprezintă. Îi subliniează personalitatea de copil frustrat care, atunci când regulile jocului nu-i mai convin, părăsește competiția. Era justificată, miercuri, reacția sa? Nicidecum! Dl Băsescu a degajat terenul înainte de a afla dacă i se pune o întrebare sau nu. Practic, ziaristul obraznic nu făcuse altceva decât să îi reamintească modul în care reacționase la o întrebare pusă de un alt ziarist, căruia i-a răspuns printr-un de-acum clasic 'ba pe-a mamei dv.', adică fără nici o legătură cu întrebarea. Mai exact, președintele înconjurat de bodyguarzi se rățoise la bietul reporter, reproșându-i că șefii lui au lăsat pe drumuri mii de oameni, și că datorită acestui antecedent, jurnalistul ar fi trebuit să tacă mâlc și să nu mai scoată nici un cuvințel toată viața lui. Nu e prima dată când președintele în exercițiu procedează în acest fel, desconsiderând și jignind o asistență care aștepta de la domnia sa ceva mai mult decât un comportament de precupeață rămasă fără argumente în disputa cu o contracandidată mai trupeșă, la favorurile fantelui de cartier. În locul unui răspuns, președintele a întors spatele. În alte cazuri, când s-a simțit mai bine protejat, a reacționat cu violență. Ca să nu mai vorbim despre de-acum faimoasele sale intervenții telefonice la emisiunile de televiziune în direct. Stau și mă întreb dacă tipul acesta de comportament schizoid este sau nu specific politicianului român în general, care atunci când este în Opoziție dovedește nebănuite resurse de disponibilitate și cooperare cu presa, pentru ca atunci când ajunge la putere să manifeste o veritabilă aversiune, acuzând atacuri nejustificate și un tratament lipsit de obiectivitate. Nu mi-l amintesc pe Traian Băsescu cel de dinainte de a deveni președinte, părăsind jignit vreo reuniune sau arătând cu degetul spre vreun ziarist. Pe atunci presa părea să fie unicul său aliat în lupta cu hidra pesedistă și cutia de rezonanță a acuzelor și reproșurilor la adresa acesteia. Este limpede că Traian Băsescu are o problemă. Și aceasta nu e presa. Ci propria sa mentalitate; convingerea că tot ceea ce face el este perfect - mai în glumă, mai în serios, a și zis-o! - și că cei care îi contestă acțiunile și realizările sunt mânați ori de rea intenție ori de celebrele cercuri de interese din spatele gazetelor sau posturilor pe care le reprezintă.
Titlu: Centrifuga liberală
Nr Editie: 1833 Data: sâmbătă 21 octombrie 2006
Partidul Național Liberal pare condamnat să-și repete, mereu, propriile greșeli, neînvățându-se niciodată nimic din acestea. Partid proteic, populat de un număr record de veleitari, el se multiplică hrănindu-se din sine însuși, refăcându-și unitatea temporară prin devorarea propriilor progenituri. Liberalii au, probabil cea mai zbuciumată istorie contemporană. În timp ce principalul partid de stânga, cel social-democrat, a evoluat spre o unitate de monolit, după ce s-a debarasat de excrescențele democrată și aperistă, rămânând unitar chiar și în pofida zbuciumurilor cauzate de neașteptata trecere în opoziție, în timp ce țărăniștii și-au consumat întregul destin istoric în mai puțin de un deceniu, liberalii parcurg o cale aparte, descalificându-se prin ei înșiși. De la revenirea pe scena politică, datorită lui Câmpeanu și altor câtorva veterani, care au mai reușit - sau au crezut că au reușit - să păstreze ceva din spiritul marelui partid interbelic, clădit pe moștenirea Brătienilor, nava penelistă a plutit cel mai adesea în derivă, regăsindu-și doar pentru scurte perioade busola. Doctrina sa, atractivă pentru zona intelectualității, a adunat în jurul lui Câmpeanu un mare număr de adepți, în faza de început. Eroziunea partidului a intervenit însă rapid, sub presiunea conflictului între generații. PNL a fost primul partid care s-a rupt, creându-și aripi tinere și aripioare de diverse nuanțe. Fondatorul a fost mătrășit la primul congres, de după eșecul electoral din '92 și a fost nevoie de presiuni interne și internaționale pentru ca forțele sale să se regrupeze sub umbrela Convenției Democratice unde fruntașii din '90 au trebuit să accepte rolul umilitor de servanți ai țărăniștilor. Exercițiul puterii din intervalul 97-2000 a măcinat puținele forțe aruncate în luptă dură cu partenerii - orgolioșii țărăniști și voracii democrați și doar decizia - contestată și contestabilă - a președintelui de atunci, Valeriu Stoica, a salvat formațiunea de la o brutală coborâre sub pragul electoral. Stoica l-a 'zidit' pe Constantinescu în edificiul unui partid care avea de făcut față vicisitudinilor opoziției. Tot Stoica este cel care a luat și o altă decizie, salvatoare: să lase locul lui Stolojan, pentru a evita o nouă disoluție. Cu un liberal vopsit de circumstanță, partidul nu numai că s-a salvat, dar a și acces din nou la putere, grație noii formule de 'convenție democratică', parafată cu Băsescu. Ironic sau nu, cel căruia Tăriceanu&Comp îi datorează onorurile și favorurile de acum, a fost dat și el afară din partid. Locul începe să fie tot mai strâmt pentru puzderia de oportuniști grupați strategic în jurul celui care deține puterea de decizie. O putere care, însă, nu-i va folosi la nimic atunci când partidul va intra din nou în centrifuga destinului său istoric, înmulțindu-se din nou prin aripi și aripioare, cele atât de familiare peisajului liberal.
Titlu: Sesizare către CNSAS: Neacșu din Câmpulung - informator?
Nr Editie: 1833 Data: luni 23 octombrie 2006
Subsemnatul, prin prezenta, sesizez Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității asupra următorului aspect: cercetarea dosarului numitului 'Neacșu din Câmpulung'  și deconspirarea acestuia ca agent al Serviciului de Informații al negustorilor sași din Brașov. Mai pe șleau fie spus, primul document scris care atestă existența limbii române, este o notă informativă pe care celebrul câmpulungean o dădea celor care-l racolaseră! Cer, în aceste condiții, eliminarea urgentă a numitului Neacșu din manualele de istoria limbii și literaturii române și publicarea sa în Monitorul Oficial, în lista celor care, de-a lungul timpului, au făcut poliție politică.Mi se pare o ironie a sorții ca prima atestare scrisă a limbii române să fie, în fond, o notă informativă. Dar asta este istoria, cu nimic mai prejos decât prezentul. Dacă CNSAS-ul s-ar sesiza - prin absurd - și l-ar lua la purecat pe Neacșu din Câmpulung, s-ar ajunge la o concluzie deasemenea comună prezentului: Neacșu și-a servit țara! N-a făcut poliție politică! Dacă a turnat, i-a turnat pe turci și a făcut-o în ideea că sașii din Brașov ne-ar fi putut oferi o mână de ajutor. Bine, vor sări în sus adepții purismului, înseamnă atunci că era agentul unei puteri străine și spiona în țară în favoarea unei alte puteri. Într-un caz similar, Pacepa, de exemplu, a cules onoruri și i-au fost restituite bunurile confiscate de comuniști. Din nefericire, nu știm care a fost soarta lui Neacșu, dacă contrainformațiile turcești sau muntene l-au prins asupra faptului și dacă a suferit ceva constrângeri de pe urma activităților sale.Ideea principală rămâne: a fost un erou sau un delator? Trebuie deconspirat sau decorat post-mortem? Iată câteva întrebări: la care docții colegi din CNSAS ar trebui să răspundă, eventual prin vot și pe față. Fără teama că dl Neacșu ar putea să le conteste decizia...
Titlu: Partidul lui Talpeș
Nr Editie: 1834 Data: marți 24 octombrie 2006
Și-a făcut partid și dl Talpeș. A devenit un loc comun în politica românească: cine nu mai are loc într-un partid, își face unul personal. Moda partidelor personale a început odată cu veleitarismul politic. Ea s-a dezvoltat pe principii comune altor zone în care acționează libera inițiativă. În timp ce alții își făceau firme, politicienii - sau cei cu pretenții de politicieni - își făceau partide. Cu care , apoi, pe aceleași principii de drept comercial, intrau în variate combinații: fuziuni, holdinguri, fracționări, alianțe și altele.Dl Ioan Talpeș este o figură în politica românească. Nu una foarte populară și nici carismatică. Domnia sa și-a parcurs cea mai mare parte a traiectului public în penumbra unor activități care n-au avut nevoie de reflectoare. Ca director al SIE a inaugurat tehnica de 'low profile' care avea să devină o normă, spre deosebire de serviciul-soră, unde directorii au fost mai mereu 'răsfățați' de mass-media. O tăcere la fel de semnificativă l-a înconjurat și în funcția de ambasador la Sofia pe care a deținut-o după terminarea misiunii 'secrete', în virtutea unei tradiții potrivit căreia șefii serviciilor nu sunt lăsați pe drum, ci sunt trimiși să-și servească țara în afara ei. Consilier prezidențial în ultimul mandat iliescian, a fost ceva mai activ, intrând în câteva clinciuri mediatice (Treptow, Patriciu, Hayssam etc.) care i-au construit un profil nou, de jucător activ. Considerat o vreme inamicul numărul 1 al palatului Victoria, a sfârșit prin a deveni, absolut surprinzător, vicepremier al guvernului condus de Adrian Năstase. A demisionat din PSD după congresul care avea să-l dea deoparte pe Ion Iliescu și și-a oferit, en passant, serviciile noului președinte, care le-a declinat nepoliticos. A încercat să resusciteze PNȚCD-ul pe baza relațiilor sale privilegiate în politica germană, pentru a fi repudiat de cei pe care a dorit să-i ajute. I-a mai rămas o singură alternativă: să-și facă partid. Și duminică l-a și făcut. Este, vorba lui Becali, un fel de partid 'comunist-creștin' și este limpede că a fost creat cu ochii la nișele din structura europeană, pe unde s-ar mai putea strecura câte o formațiune dornică să fie validată din exterior pentru a prinde curaj în interior.Nu cred că dl Talpeș are naivitatea să creadă că va cuceri România și va ateriza, în 2008, direct în Parlament. Va putea în schimb, să negocieze, cu o formațiune interesată, o alianță sau o fuziune care să-l mențină în primul plan politic de care au parte doar parlamentarii.
Titlu: Komisarul Varujan
Nr Editie: 1835 Data: miercuri 25 octombrie 2006
Cu tot misterul de care înconjoară premierul Călin Popescu Tăriceanu candidaturile pentru funcția de comisar european, câte ceva tot a transpirat. După ce dna Macovei a renunțat să-și mai trimită CV-ul (campania lui Voiculescu a avut măcar acest efect), au mai rămas pe lista pe care ne-o imaginăm noi, două nume: un liberal și un democrat. Nici vorbă de Roman sau de vreun pesedist, precum favoritul lui Băsescu, Pușcaș. Unul este Varujan Vosganian, liberal apropiat premierului, iar alta este Anca Boagiu, democrată apropiată președintelui. Ce șanse au unul sau alta, e lesne de imaginat. În fața lui Varujan, steaua Ancăi Boagiu pălește, nu doar din considerente lingvistice, ci și dintr-o pregătire teoretică elementară. Să sari de la eșecul de a cuceri o primărie de sector, la asaltul Europei este o tentativă mai mult decât temerară și dublată de șanse minime.Așadar, Vosganian este pe cale să devină cel mai important om politic român. Din 2007, odată cu integrarea, multe dintre deciziile capitale pentru România se vor lua la Bruxelles, nu la București, iar acolo va fi Varujan. Dar cine e Varujan? El a apărut din spuma politicii post-decembriste, ca mai toți dintre cei care au lăsat o dâră în urma lor. S-a remarcat  printr-o propensiune puternică de dreapta, în virtutea căreia a fondat și a încercat să impună o formațiune politică - Uniunea Forțelor de Dreapta - care a eșuat în tentativa de a deveni parlamentară. A înțeles încotro merg lucrurile și a marșat pentru o fuziune prin absorbție cu liberalii, ceea ce i-a conferit siguranța unei funcții importante în noul parlament. Economist cu experiență, s-a remarcat pe acest palier în care a ilustrat cu pricepere politica inițiată de premierul Tăriceanu, în al cărui 'grup de influență' este. Varujan este o propunere potrivită, dar care nu este exclus să întâmpine o opoziție din cel puțin două motive: este armean, și faptul acesta ar putea influența relația noastră tradițională cu turcii, exact când aceștia au mai multă nevoie de aliați; a fost un apropiat al lui Sorin Ovidiu Vântu, care i-a sponsorizat la greu partidul.În rest, numai de bine. Komisarul Varujan ar putea deschide o nouă etapă în politica românească.  
Titlu: Bugetul - premisa statului polițienesc?
Nr Editie: 1836 Data: joi 26 octombrie 2006
Într-o actualitate preocupată mai mult de păruielile dintre politicieni, chestiunile grave, de esență, riscă să treacă neobservate. Cum s-a întâmplat marți, când delegația Ministerului Apărării, chemată la comisia de specialitate de la Camera Deputaților, a fost trimisă acasă să-și refacă temele și să se prezinte cu un proiect de buget pentru 2007 serios și, mai ales, legal. Adică, unul care să respecte Legea Bugetului promovată de Guvernul României, în care se specifică, negru pe alb, că Apărării trebuie să-i revină 2,38% din PIB. Or, delegația, modestă, cerea doar 1,82%, ceea ce, în mod evident, nu acoperă cerințele de interoperabilitate ale unei armate membre NATO, ca să nu mai vorbim de cheltuielile din teatrele de operațiuni în care România este prezentă în virtutea angajamentelor sale internaționale. Cu atât mai puțin dacă vorbim despre o armată modernă, cum își dorește să fie a noastră, după eliminarea stagiului militar obligatoriu. Amănuntul acesta, care a scăpat presei, mi-a fost semnalat de deputatul Marian Săniuță, vicepreședinte al Comisiei de apărare a Camerei Deputaților. Militarii au venit cu acest proiect în urma presiunilor făcute de Ministerul de Finanțe, care doar atât le-a oferit. Iată, deci, cum un minister cu un ministru suspendat prea multă vreme și abia acum demisionat riscă să aibă și bugetul suspendat, "pentru că noi nu vom accepta această derogare". Problema bugetului Apărării este una spinoasă. Ea vine pe fondul degringoladei din acest sector, degringoladă generată de războiul de gherilă dintre președinte și premier, dintre oamenii președintelui și cei ai premierului. Zguduit de aceste conflicte fără sfârșit, ministerul se prezintă în fața unei etape decisive din existența sa fără busolă. Și, în consecință, fără resursele la care renunță pentru că nimeni nu are curajul să se opună ilegalității flagrante pe care o comite Ministerul Finanțelor atunci când impune un nivel de finanțare inferior celui stabilit prin Legea bugetului. Vom avea, în continuare, o armată cârpită, prost dotată și prost organizată, în timp ce bugetul ordinii publice și securității naționale înflorește spectaculos. Acest sector primește dublu față de Apărare, în condițiile în care mare parte din atribuții sunt preluate de organismele comunitare. O singură concluzie se poate trage din această situație: că ne îndreptăm spre un stat polițienesc, membru al NATO și al UE! O spune cu voce tare dl Săniuță, un fost ministru de Interne care știe foarte bine ce vorbește. Iar sumele alocate aici sporesc pe diferite căi, alimentate de concurența surdă dintre instituțiile cu subordonări prezidențiale și cele cu subordonări guvernamentale!
Titlu: Ani are mere
Nr Editie: 1836 Data: vineri 27 octombrie 2006
Organizarea și punerea în funcțiune a unei Agenții care să monitorizeze declarațiile de avere ale demnitarilor și ale aleșilor a fost promisă de către precedenta guvernare oficialilor europeni încă din 2004. Ea urma să intre în pâine în prima parte a lui 2005. Cum însă alegerile au dat un nou curs evenimentelor, promisiunea a fost lăsată în contul foștilor guvernanți, actualii având lucruri mai importante de făcut - precum împărțirea beneficiilor guvernării între participanții la complicata coaliție realizată în pripa desemnării de către noul președinte a Alianței ca neașteptat câștigător. Astfel încât perspectiva tot mai apropiată a admiterii României în rândul celor care formează Uniunea Europeană ne-a prins aproape mereu cu pantalonii anticorupției în vine. Sub presiunea comunitară, Guvernul prin Ministerul Justiției, a elaborat la repezeală, pe genunchii doamnei Macovei, un proiect de organizare și funcționare, care a fost livrat Parlamentului cu somația imperativă de a-l aproba de urgență. Cum însă parlamentarii au și ei demnitatea lor, și nu se consideră la remorca Executivului, au avut un car întreg de observații pe care le-au expus în lungi ședințe de analiză: 'sictir'-ul tradițional al doamnei Macovei, parlamentarii i-au răspuns cu la fel de tradiționalul 'ba pe-al mamei dvs.', împănând și modificând proiectul până la punctul în care ministerul era aproape să nu-și mai recunoască maternitatea acestuia. Gura mare a ministresei a dar de înțeles opiniei publice că parlamentarii n-au chef să fie controlați și din acest motiv mutilează legea după bunul plac. Parlamentarii, la rândul lor, au încercat să arate că proiectul guvernamental era sumar, formal aproape, și nu avea alt scop decât să bifeze în fugă o obligație. Presiunile executive - conretizate printr-un memorabil comunicat al premierului care cerea să adopte proiectul așa cum era, dar îi invita pe parlamentari să-l dezbată cu responsabilitate, și care ar fi fost semnat cu mândrie de către maestrul Brânzovenescu - au împărțit parlamentul în două: de o parte Alianța portocalie, răspunzând unui imperativ de grup, iar de cealaltă opoziția externă și cea internă. Tactica folosită de primii duce discuțiile la proiect până în preajma termenului de aprobare tacită a acestuia, iar zilele următoare ne vor arăta cât de complexe sunt manevrele ambelor părți pentru a se trage spuza pe turla proprie.Ceea ce rezultă, însă, și într-un caz și în altul - este o reglementare aproape la fel de formală, cu norme la fel de aproximative și cu o eficiență la fel  de redusă ca și până acum. În 'noua carte' a anticorupției acest proiect rămâne la stadiul abecedarului în care se silabisește tradițional: ANI ARE MERE!
Titlu: Trocul și troaca
Nr Editie: 1836 Data: sâmbătă 28 octombrie 2006
Avem papă! Se numește Varujan și e ortodox. Vorbește trei limbi străine: română, engleză și franceză. A fost merceolog, din plecare și a ajuns ditamai șeful Comisiei parlamentare de buget. De miercuri, 25 octombrie 2006, este candidat pentru ediția viitoare a trofeului 'Mari români' - în cazul în care Televiziunea publică se va încumeta să continue pompos-penibila sa inițiativă din acest an. Pentru că, de la Titulescu încoace, Varujan este cel mai important român care va activa în planul administrației europene. Va fi comisar european, însărcinat cu un domeniu care va fi scos din parohia unui alt comisar, copleșit de prea multe domenii. N-ar fi exclus, vorba cuiva, să devină comisar pentru minorități și atunci chiar că am livrat omul potrivit. Să nu ne facem, însă, iluzii: ca în orice administrație și în cea europeană există portofolii importante, cu rol hotărâtor în politica continentală, și portofolii cu rol mai degrabă decorativ. Deja, executivul de Bruxelles a depășit norma europeană, cu cei 27 de titulari ai săi, exact în momentul în care la București, premierul Tăriceanu se dă de ceasul morții să reducă schema guvernului său la doar vreo 14-15 ministere.Rămâne, însă, odată cu nominalizarea și cu previzibila acceptare a ei, o întrebare: cât de potrivit, în general, este Varujan Vosganian, pentru un astfel de rol? El este, din toate punctele de vedere, un intrus la Bruxelles. Nu cunoaște pe nimeni. Abia acum va începe să bată pe la uși și să se prezinte: 'Știți, eu sunt...' Nu are uzul relațiilor complexe care se stabilesc la nivel interuman într-o astfel de structură. Nu are nici măcar uzul unei comunicări fluente care se realizează doar printr-un îndelung exercițiu. Nu-i va fi ușor și nu ne va fi din cale-afară de folosință, cel puțin pentru o vreme. Intervine o întrebare legitimă: de ce n-au optat, totuși, cei care au luat această decizie, pentru o variantă mai pragmatică? De ce n-au ales un om care cunoaște deja Bruxelles-ul și regulile lui nescrise? Dacă nu pe unii dintre cei hârșiți în astfel de treburi - Pușcaș, Ungureanu, Leonard Orban sau, treacă de la noi, chiar Anca Boagiu?  Răspunsul e simplu: pentru că alegerea nu s-a făcut în scopul de a trimite acolo cel mai potrivit om! Alegerea a fost rezultatul unui simplu troc între președinte și premier: Băsescu, sau Tăriceanu, sau oricare dintre ei ar fi zis: 'noi renunțăm la Atanasiu și vă dăm portofoliul Apărării, iar nouă ne lăsați nouă comisarul'. Și ca să nu iasă vorbe și ceartă, a fost ales cine-a fost. Când trocul e ridicat la rangul de politică de stat, sau chiar mai sus, nu e de mirare că în troaca politicii se amestecă interesele personale sau de grup cu cele naționale. Cu rezultatele previzibile în astfel de situații.  
Titlu: Suspendare și cedare
Nr Editie: 1837 Data: luni 30 octombrie 2006
'Cel mai deștept cedează' - a fonfăit cu emfază fostul ministru al Apărării când și-a anunțat demisia. Rezultă, deci, că dl Atanasiu se consideră mai deștept decât cine? Răspunsul nu poate fi decât unul: cel a cărui mână lungă l-a ajuns și i-a tras scaunul de sub fund. Nimeni altul decât președintele Băsescu, cel pe care ministrul a avut proasta inspirație să-l înfrunte public, convins că în spatele său liberalii vor face un zid de netrecut. Că Băsescu nu i-a uitat afrontul cu retragerea din Irak este evident, după cum la fel de evident este faptul că ar fi făcut orice pentru ca acesta să nu mai poată reveni în scaunul pe care l-a ocupat aproape doi ani fără prea multe justificări. Atanasiu a avut naivitatea de a se lăsa manevrat de către Tăriceanu&Comp. și de a ieși în față, la bătaie. Or, este limpede că era o confruntare inegală, mai ales că nici competența și realizările nu-l dădeau afară din casă. Atanasiu și-a încheiat cu un gest inteligent un mandat pe parcursul căruia armata a fost scuturată de scandaluri și de conflicte de autoritate. Civilul din fruntea sa nu a reușit nici un moment să înțeleagă mecanismele și mentalitățile militare, fiind aproape în permanență izolat și lipsit de eficiență. Armata a parcurs una dintre etapele decisive pentru viitorul ei - crearea unui corp de voluntari, superior pregătiți, instruiți și plătiți - în condițiile unei buimăceli totale.S-au adăugat lipsurile generate de cheltuielile prea mari reclamate de asumarea unor responsabilități pe teatre de operațiuni internaționale, pentru care nu am avut nici echipamentul potrivit, și nici dotările necesare, efectivele fiind menținute cu prețul unor sacrificii în interior. Au mai venit, ca o bomboană pe colivă, scandalurile prilejuite de achizițiile dubioase ale fregatelor din Anglia, iar finalul, apoteotic, a adus suspendarea ministrului și trecerea în rezervă și punerea sub urmărire penală a șefului Marelui Stat Major.Atanasiu va începe, grație recunoștinței premierului, o nouă viață, mai potrivită pentru el - aceea de șef al AVAS. Pentru a-i găsi acest loc, premierul l-a pus pe făraș pe Orășanu, tânărul-minune pe care-l adusese tot el cu mari sacrificii de pe meleaguri britanice și care n-a făcut nici el mare scofală. Pentru fostul director-adjunct de la fabrica de armament din Cugir este un domeniu cel puțin mai familiar. Unde ar putea să scape nesuspendat.
Titlu: O sinucidere politică
Nr Editie: 1831 Data: miercuri 18 octombrie 2006
Ceva mai târziu decât ar fi impus-o decența, Teodor Stolojan a anunțat că-și dă demisia dintr-o funcție pe care a ocupat-o, aproape doi ani, fără nici un temei moral. Aproape concomitent, Partidul Național Liberal a anunțat, la rândul său, că-l exclude din partid. O figură de stil, aproape, atâta timp cât, prin lege, Stolojan ar fi trebuit el însuși să demisioneze din partid, odată cu preluarea funcției de sfătuitor al noului președinte. Dar acestea au devenit, în ultima vreme, simple mofturi de care nimeni nu mai ține cont. Cele două acte coroborate cu lansarea platformei de la Pitești, constituie o veritabilă sinucidere politică a celui care a fost Teodor Stolojan. A apărut pe firmamentul politic al patriei cu discreție, ca ministru al finanțelor în guvernul de după alegerile din mai '90. A demisionat cu puțin înainte de liberalizarea prețurilor, datorită unor neconcordanțe de viziune cu premierul Roman. După mineriada din septembrie 91, când s-a pus problema unui guvern de urgență, care să pregătească alegerile din '92, cineva și-a adus aminte de el și i l-a propus lui Iliescu, care l-a validat în funcția de premier. Pe fondul crizei generale, cu ample mișcări sindicale, Stolojan s-a remarcat prin încăpățânarea cu care s-a împotrivit cererilor ultimative ale sindicaliștilor. 'Am să negociez până o să cad lat sub birou' - a fost replica ce s-a întipărit în mintea oamenilor sătui de agitație și de tulburare. Stolojan părea să fie omul potrivit pentru a le stopa. În anul în care s-a aflat la cârma Executivului n-a făcut nimic, cu excepția, poate, a unei măsuri care putea să aibă efecte catastrofale - naționalizarea valutei. Din fericire, n-a avut iar Stolojan a rămas în memoria publică ca un politician ferm și stăpân pe sine. A renunțat la politică în favoarea unui salariu bun la Banca Mondială. A revenit, după încheierea misiunii, pentru a-i face campanie lui Iliescu, la alegerile din '96. A petrecut câțiva ani elaborând formule politice, sponsorizat de Tofan. S-a înscris în cursa prezidențială în 2000, neobținând mare lucru. În noul moment de criză liberală, Stoica, în pierdere de autoritate, a văzut în el soluția unui soi de 'principe Carol', adus din afară, ca să-i țină uniți pe urmașii Brătienilor. S-a remarcat prin încăpățânarea cu care a stăvilit tradiționalele disidențe și a forțat, practic, formarea Alianței. A capotat surprinzător în campanie, deschizându-i calea spre vârfuri lui Traian Băsescu. Stolojan iese dintr-un partid cu care n-a prea avut nimic în comun, propunându-și ciudatul obiectiv de a-l reforma din afară. Lansează pripit o platformă fără suport și se dă în stambă alături de câțiva protestatari din motive de înlăturare de la ciolan. Din acest moment, Theodor Stolojan intră în galeria 'foștilor'. Viitorul său e oriunde altundeva, dar nu în politică...
Titlu: 'Banda celor cinci' și plaftorma de la Pitești
Nr Editie: 1831 Data: marți 17 octombrie 2006
Vânzolelile din viața noastră politică au dat naștere unui animal ciudat, cu cinci capete, zece picioare și o idee fixă. Cele cinci capete aparțin unui actual consilier prezidențial, băgat până la gât în politică și fost președinte de partid, funcție pe care a obținut-o printr-un soi de puci pașnic pe care l-a dat predecesorul său, aflat în criză de autoritate și personalitate; fostul președinte pucist, a cărui principală faptă politică a fost lăsarea în ofsaid a fostului președinte Constantinescu, căruia i-a retras sprijinul liberal pentru realegere, forțându-l să se retragă; fostei purtătoare de geantă a fostului președinte (retras la rândul lui dintr-o competiție prezidențială pe motive de sănătate) avansată în mod spectaculos la rangul de parlamentar; un parlamentar june belicos, a cărui unică faptă memorabilă rămâne darea spre publicare a stenogramelor PSD în ultima campanie electorală; și un fost parlamentar, eșuat în tentativa de a-și reînnoi mandatul prin plasarea sa pe primul loc neeligibil al listei. Ce i-a strâns împreună pe aceștia cinci și i-a făcut să se cațere pe o platformă de unde țipă ca din guri de șarpe? Nimic altceva decât persecuțiile și torturile morale la care ar fi fost supuși de către actualul președinte al partidului, Călin Popescu Tăriceanu pe nume, un cvasi-anonim în partid pe vremea când unii dintre ei erau mari, și beneficiar neașteptat al accidentului suferit de Stolojan pe șoseaua candidaturii prezidențiale. Unuia nu i s-a mai arătat respectul cuvenit unui 'fost', fiind ignorat pe motivul formal că aflându-se în solda unui președinte, și democrat pe deasupra, n-ar prea mai avea nimic de spus în materie de probleme interne liberale; al doilea a fost și el și mai ignorat, toate ideile emise fiindu-i taxate ca elucubrații ale unui avocat fără clientelă; cea de-a treia a fost dublu persecutată, soțul fiindu-i dat afară de la guvern, pentru că se lua în gură cu șefii, iar ea fiind lipsită de sprijin politic pentru șefia de comisie pe care o deținea la parlament; al patrulea, suspendat pentru prea desele cârâieli la adresa președintelui, din cauză că fusese lăsat pe dinafară la funcții; iar al cincilea, pentru că nemaifiind băgat în seamă a vrut să se remarce într-un fel și n-a avut la dispoziție decât calea frondei. Platforma lansată la Pitești - era mai potrivit Ploieștiul lui Caragiale - are, cum spuneam, o singură idee, și aceea fixă: necesitatea luptei împotriva lui Tăriceanu, cel care prin eliminarea lor duce de râpă partidul. În subsidiar, a mai apărut ideea unui 'pol al dreptei' care, nu se știe din ce motive, ar trebui să se coaguleze taman în jurul lor, al celor cinci. Furtună într-un păhărel cu apă, acțiunea aceasta poate că ar fi avut vreo șansă dacă n-ar fi omorât-o în fașă tocmai șeful liberalilor europeni, aflat ca din întâmplare la București tocmai când se dădeau de ceasul morții exclușii! În termeni fără echivoc, acesta a deplâns acțiunea considerând-o fără obiect, sub privirile jenat-mulțumite ale dictatorului Tăriceanu. Una peste alta, această acțiune temerară îngroapă în ridicol nu doar pe protagoniși, ci o întreagă clasă politică preocupată parcă doar de spălarea rufelor murdare în public, taman cu vreo două trei luni înainte de marele pas.
Titlu: Mona merge mai departe
Nr Editie: 1831 Data: luni 16 octombrie 2006
Mona Muscă a fost declarată, de către 'colegii' CNSAS, ca fiind găsită cu acțiuni de poliție politică. În consecință, va avea de suportat rigorile legii, între care cea mai gravă este aceea că poate fi acuzată de fals și uz de fals, pentru faptul că în declarațiile date la preluarea mandatului de parlamentar a semnat cum că n-a făcut poliție politică. Etapa următoare, după primirea verdictului, este contestația. Într-un mod comic, dacă n-ar fi grav, contestația este judecată de aceeași instanță care a dat verdictul: Colegiul. Aici lucrurile stau nu tocmai bine, în sensul că, din bun simț cel puțin, aceeași oameni, pe baza acelorași documente, n-ar avea cum să spună că ce-a fost ieri negru, azi e alb. Iar dacă o spun - au mai făcut-o, în cazul judecătoarei Bejinariu - riscă să se acopere din nou de ridicol. În demersul său, doamna Muscă este asistată de un as al baroului: fostul ministru al Justiției, Valeriu Stoica. Dl Stoica vădește în apărarea dnei Muscă un zel pe care probabil că nu l-ar fi avut dacă ar fi trebuit să-l apere, într-o situație trasă parcă la indigo, pe Dan Voiculescu, să zicem. Pentru că Voiculescu nu e liberal. De unde ar putea să rezulte, silogistic, că dacă ești liberal n-ai făcut poliție politică. O opinie asemănătoare a expus și Mircea Dinescu, membru al CNSAS: Mona Muscă nu putea face poliție politică pentru că a fost de-a noastră, o știm din '90 și a fost fala societății civile. Față de tupeul colegilor de a vota altfel, Dinescu a amenințat, de la măsuța din fața CNSAS-ului, cu demisia. Fără să intre în amănunte. Ce-i rămâne de făcut Monei Muscă? Să meargă mai departe. La Curtea de Apel, adică. Aici are toate șansele să înfrângă verdictul, cu atât mai mult cu cât Curtea nu va putea judeca pe modificările aduse legii prin eliminarea sintagmei 'poliție politică'. În aceste condiții va fi, pentru dl Stoica o joacă de copil să demonstreze că prin notele informative semnate 'Dana', Mona Muscă nu s-a atins nici cu o floare de cei încondeiați din înalte rațiuni patriotice.
Titlu: Un caz de forță maioră...
Nr Editie: 1823 Data: miercuri 04 octombrie 2006
Abia ce a mai trecut puțin buimăceala care i-a cuprins pe politicienii de toate culorile după anunțul-bombă al nominalizării pesedistului Maior pentru funcția de director al SRI. Gestul a fost atât de neobișnuit pentru cutumele politice dâmbovițene, încât politicienii de toate culorile și-au pus cu dificultate sentimentele în ordine pentru a putea reacționa. Dacă ar fi să facem o comparație, este ca și cum Ion Iliescu l-ar fi desemnat pentru această funcție pe, să zicem, Puiu Hașoti, de la liberali. Dacă reacția liberalilor era de așteptat, ei simțindu-se încă odată obiectul unui afront la nivel înalt, chiar dacă nu sperau ca Băsescu să numească un om de-al lor, mai interesantă este reacția social-democraților. Dat fiind că 'târgul' s-a făcut cu discreție, între Băsescu și Geoană, fără a fi informate nici măcar vârfurile partidului, acestea s-au simțit vexate. În primul rând, pentru că au fost luați pe nepregătite, iar în al doilea pentru că acceptarea candidaturii a fost interpretată ca o trădare. Puriștii politici, cei care resping ferm vreo anume alianță, dar care până la urmă se realizează sub imperiul oportunității, continuă să creadă că ceea ce e bun pentru alții nu este, în nici un caz, și pentru ei, iar binele țării este o chestiune extrem de relativă atâta timp cât deciziile le iau alții și orice decizie trebuie, evident, criticată. Dorind să explice rațiunile acestei numiri, Traian Băsescu a afirmat că deși a stat doar de vreo două ori de vorbă cu Maior, modelul de comportament, echilibrat și deschis, l-a impresionat. La fel ca și CV-ul din care a decelat o personalitate riguroasă, temeinică. Sunt, dealtfel, calitățile pentru care Cristian George Maior a rămas în linia a doua a partidului, lui lipsindu-i talentele 'pragmatice' prin care se avansează, de regulă, în politică: limbuția, oportunismul, lipsa de scrupule. Dezbaterea iscată în PSD în jurul acestei nominalizări și intenția deja exprimată de gruparea care-l are ca lider de opinie pe Sorin Oprescu de a boicota această numire, reprezintă și ea o noutate absolută: să-ți rejectezi propriul partener de teamă să nu facă jocul adversarului!Ce joc și al cui va face Maior, dacă va deveni director al SRI? Îmi permit să cred că nu va fi deloc, așa cum cred liberalii, puiul de cuc din cuibarul puterii, omul lui Geoană în structura informativă a actualei Guvernări. Nu va fi, cu siguranță, nici omul lui Băsescu, personaj servil care să-i ofere pe tavă acestuia lucrurile care l-ar putea ajuta să mai rupă gâtul vreunui adversar. Odată ajuns la cârma SRI, Maior nu cred că va mai fi omul nimănui. Poate doar al aparatului cu care va trebui să se identifice și căruia va trebui să-i înțeleagă mersul și reacțiile. Înclin să cred că are toate șansele să devină, cu adevărat, ceea ce ar trebui să fie, într-o societate democratică eliberată de clișeele partizanatului, un servitor al națiunii. 
Titlu: Destrămarea legendelor
Nr Editie: 1824 Data: joi 05 octombrie 2006
Deși fotbalul românesc parcurge o criză evidentă, încă de la jumătatea deceniului trecut, câteva rezultate întâmplătoare mai animă încă speranțele fanilor, că vom fi din nou ce-am fost dacă nu și ceva pe deasupra. Pentru orice om lucid, nu doar din fotbal, acest lucru ține, deocamdată, de domeniul iluziilor. Nu pentru că n-ar apare noi talente, ci pentru că sistemul e defect și nu mai permite o 'capitalizare' a acestor talente și menținerea lor într-un campionat tot mai parodic. Ultima iluzie colectivă hrănită de mesianismul lipsit de orice suport logic al lui Gigi Becali ne făcuse să ne vedem deja în elita fotbalului european. Câteva meciuri cu șansă au fost suficiente pentru a naște delirul. Lyon însă a fost momentul adevărului. Pe Ghencea s-a văzut limpede de ce nu putem să aspirăm în mod real la o altă condiție decât cea care ne caracterizează.O altă legendă românească e învățământul. A fost fără îndoială, unul dintre punctele tari ale sistemului comunist. Multă vreme accesul la învățământ, inclusiv cel superior, a fost unul real, pentru toate categoriile sociale. Vechile generații de dascăli au făcut loc altora care au moștenit ceva din dăruirea apostolilor școlii pe fondul, stimulator aici, al absenței unor alternative pragmatice. Școala a generalizat un nivel de cultură pe care nu l-au avut multe societăți avansate, iar o anumită rigoare însoțită de o inteligentă campanie și de facilități corespunzătoare, au adus în universitățile românești zeci de mii de tineri, în special din lumea a treia. Aceasta a întărit prestigiul școlii românești și a făcut din ea unul dintre reperele propagandistice cele mai eficiente.Iată, însă, că după un deceniu și jumătate de reforme buimace, din școala românească n-a mai rămas mare lucru. O spune, cu tristețe, chiar președintele Băsescu răsucind cuțitul în rana deschisă: avem un învățămân mediocru! Necompetitiv. Nici una dintre universitățile noastre (și avem, slavă Domnului, mai multe decât ne trebuie) nu aspiră la un loc în plutonul primelor 500 din lume! Avem învățători inculți, profesori lipsiți de simțul datoriei, universitari care-și iau gradele pe bani sau pe favoruri, studenți care cumpără examene. Nu avem criterii de selecție și riscăm ca celebrii noștri olimpici să reprezinte un simplu accident.Nu revolta ar trebui să caracterizeze reacțiile (deja se aude sloganul ''Uite cine vorbește! Unul care se laudă că a trecut ca gâsca prin apă prin școală!'') ci luciditatea. Privirea critică și obiectivele. Ce vrem și ce așteptăm de la școala românească? O nouă fază a culturii de masă sau un laborator al performanțelor? Până când vom continua să încărcăm mintea copiilor cu materii și lucruri inutile, ce nu le vor folosi niciodată în viață și când vom începe să-i învățăm să învețe, nu să memoreze?Ce și în ce procente așteptăm de la produsul final școlar? Până când nu vom răspunde cu curaj acestei chestiuni vom continua să ne zbatem într-o mediocritate reformată punând sub semnul întrebării însuși progresul societății românești.
Titlu: Comisarii europeni
Nr Editie: 1825 Data: vineri 06 octombrie 2006
 Odată cu intrarea, de facto, a României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, țara noastră va avea europarlamentari în forul legislativ de la Strasbourg și un comisar european, în structură executivă de la Bruxelles. Vor fi 'modelele' pe care le propune România, ca proaspăt stat membru, persoanele de care va depinde în mare măsură modul în care este receptată prezența noastră în structura continentală comunitară. Dacă în privința europarlamentarilor vom avea filtrul votului universal - alegerile ar trebui, în mod normal, să fie organizate până la sfârșitul anului - ale cărui rezultate pot confirma sau contrazice actualul eșicher politic, adică cel rezultat de la alegerile din 2004, cu comisarii europeni e altă situație. Ei vor fi desemnați, și un rol principal în acest act îl va juca președintele... jucător. Până acum s-a vorbit mult pe seama ministrului Monica Macovei, ca potențial candidat cu șanse. Aceasta s-a afirmat în special prin disputele acute cu sistemul pe care-l administrează, dar și prin nepotrivirile de caracter cu o bună parte a celor care compun coaliția de guvernare. Așa încât, cu tot sprijinul, deloc subtil, al comisarului european Franco Frattini, care i-a dedicat veritabile osanale, Monica Macovei poate fi serios împiedicată de veto-ul conservator. Campania declanșată de Voiculescu&Co are un atu serios: în trecutul de procuror ceaușist al Monicăi Macovei figurează episoade nu numai memorabile, ci chiar penale. Dacă documentul pe care susțin că îl dețin conservatorii - un mandat de arestare semnat, în alb - este real, atunci chiar rolul de ministru al Monicăi Macovei, ar trebui să înceteze. După lovitura de imagine, dată cu nominalizările la șefia serviciilor secrete, Traian Băsescu pare tot mai dispus să se joace cu nervii adversarilor și ai aliaților de conjunctură. Se vehiculează deja două nume de candidați pentru funcția de comisar european: Vasile Pușcaș și Petre Roman. Pentru PSD-istul Pușcaș, Băsescu are o slăbiciune mai veche: l-ar fi vrut, la preluarea puterii de către Alianță, în noua echipă. Tot ca negociator. Nu l-a obținut. Îi apreciază însă calitățile de om profund serios, măsurat, dedicat misiunilor primite. Ar putea fi un comisar bun pentru România. A doua candidatură aparține lui Petre Roman. Fostul șef al lui Băsescu, deși ieșit de ceva vreme din prim-planul vieții publice, își păstrează atu-urile de bun diplomat și de eficiență în câmpul relațiilor externe. Numirea sa ar fi un act de justețe, politic și uman. Cei doi vor putea fi cu dificultate contestați, atât din tabăra Puterii, cât și din aceea a Opoziției și nu cred că procesul va diferi substanțial de cel al numirii noilor șefi de servicii.
Titlu: Principiul partidelor comunicante
Nr Editie: 1826 Data: sâmbătă 07 octombrie 2006
Vestea 'transferului' lui Dan Ioan Popescu la echipa conservatoare, antrenată de Dan Voiculescu, a stârnit dezaprobare în tabăra acestuia. Chiar fostul președinte Ion Iliescu a declarat că DIP n-ar fi trebuit să trădeze nobilele idealuri ale pesedismului și să-și dea pe față arama de îmburghezit (este o traducere liberă a mesajului). Ceilalți foști colegi s-au mulțumit să-și dea coate și să-și facă cu ochiul, semnificativ. În paralel se pregătește și un alt transfer, la fel de spectaculos. Acela al lui Adrian Năstase. Fostul președinte fondator al PSD (partidul acesta se pare că a fost fondat de mai multe ori) se află și el în tratative avansate cu liderul din Băneasa și probabil că procesul îl va prinde cu sprijin conservator. Privite din afară, aceste mișcări apar ca veritabile trădări: până mai ieri, cei doi erau stâlpi de nădejde ai unei formațiuni puternice și sortită parcă să nu mai iasă de la guvernare mulți ani dacă, vorba lui Măgureanu, n-ar fi intervenit niscai forțe din afară care să modifice rezultatul alegerilor. Și iată-i, acum, în cu totul altă barcă, mergând spre alte țărmuri. Ba, chiar, forțând nițel lucrurile, s-ar putea spune că cei doi au revenit la Guvernare și n-ar fi de mirare ca la o eventuală remaniere să-i vedem, propuși de PC, în niște posturi pentru care au suficientă experiență. Survine însă o întrebare: ce ar fi trebuit să facă cei doi? Hărțuiți de propriii colegi, cu sprijin politic retras, suspendați sau autosuspendați - până unde ar fi trebuit să meargă cu penitența? Iată, însă, că trăim într-o țară liberă, cu o politică mai mult decât liberală, în care diferențele doctrinare sunt atât de neînsemnate încât cei care trec dintr-o barcă în alta aproape că nu observă că există vreo diferență. O situație asemănătoare întâlnim la PNL. Și aici, disidența face ravagii. Sfâșierea sufletească a unor membrii venerabili sau onorabili, între fidelitatea față de conducerea aleasă și dragostea față de președintele tuturor românilor îi pune în situația dramatică de a li se trage șuturi în fund dacă se încăpățânează să nu-și ia tălpășița de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Ce să facă un Boureanu sau o Turcan? Să se așeze în pridvorul partidului și să cerșească mila și bunăvoința colegilor? E sigur că nu vor face acest lucru și că vor trece în singurul loc dispus să-i primească cu brațele deschise: Partidul Democrat. Există un principiu al partidelor comunicante, care face ca, în ciuda unor mișcări browniene, trecerea dintr-o parte în alta să se facă riguros organizat. Mai organizat decât activitatea generală a partidelor - presupunând că acestea mai fac și altceva decât să-și dea afară membrii proprii și să-i primească pe ai altora.
Titlu: Ideea fixă a dlui Băsescu
Nr Editie: 1827 Data: luni 09 octombrie 2006
În afara 'axei Washington-Londra-București' și a Mării Negre ca buric al pământului, dl Băsescu mai are o idee fixă: aceea a alegerilor anticipate. Nici după aproape doi ani de predică în pustiu și de opoziție feroce din mai toate direcțiile, nu a renunțat la ea reluându-o recent în varianta în care după aderarea noastră la UE, în ianuarie 2007, odată cu alegerile pentru parlamentul european ar trebui să se procedeze la alegeri generale anticipate. Argumentele dlui președinte stau în picioare: guvernul actual a fost unul făcut în pripă, sub presiunea neașteptatei preluări a puterii. Mandatul său a fost unul limitat, atât de lipsa de programe, cât și de eterogenitatea celor care l-au compus. Odată cu aderarea intrăm într-o altă fază de proiect care cere idei noi și oameni noi. Bref. Libertatea înseamnă necesitate înțeleasă, spuneau clasicii marxism-leninismului. Definiția este valabilă și astăzi, dar parțial. Premierul Tăriceanu și echipa sa au libertatea de a înțelege diferit față de președinte necesitatea unor alegeri anticipate. Chiar de a nu o înțelege. Din punctul lor de vedere mandatul asumat are o durată de patru ani, nu de doi, și dacă e vorba de schimbări sau de adecvări, acestea se pot face și din mers, nu neapărat cu prețul aruncării la 'lada de gunoi' a istoriei a întregii echipe. Mai limpede spus, ce vrea Băsescu nu vrea Tăriceanu. Mai mult: ce vrea Băsescu nu vor nici ceilalți lideri de partide, inclusiv cel care nu poate să o spună cu gura mare - dl Boc. Pentru aproape toată lumea, statu-quo-ul este condiția cea mai avantajoasă în care se pot găsi la acest moment. Spuneți-mi măcar un singur nume de parlamentar care vrea să-și sfârșească mandatul la 1 ianuarie fără a avea nici cea mai mică garanție că va figura pe listele viitoare sau că partidul său va atinge pragul electoral. Spuneți-mi, de ce ar demisiona dl Tăriceanu, știind că odată făcut gestul nu va mai avea nici o șansă să revină în prim planul vieții publice și să mai țină laolaltă zbuciumatul său partid. În fața intereselor personale, sau de grup, interesul general pălește mai întotdeauna. De ce-ar fi altfel de data asta?
Titlu: Post festum
Nr Editie: 1828 Data: marți 10 octombrie 2006
Interimatul de la vârful celor două servicii secrete a încetat. Candidații-surpriză ai președintelui Băsescu au întrunit numărul de voturi necesare pentru a fi confirmați de un parlament în care, practic, doar... principalul partid de guvernământ le-a făcut opoziție. Domnii Maior și Săftoiu s-au instalat deja în birourile lor și au început să se documenteze pentru a înțelege mai bine în ce va consta obiectul muncii lor în, teoretic, viitorii aproape patru ani (misiunea lor nu va fi, probabil, pusă sub semnul întrebării, atâta timp cât la Cotroceni se va afla cel în a cărui subordine directă se vor afla). Este cea de-a patra serie de directori, de la crearea noilor (?) instituții de protecție informativă a intereselor statului. Prima serie a fost numită de Ion Iliescu, prin Virgil Măgureanu, la SRI, odată cu crearea acestui serviciu în martie 1990. La SIE lucrurile au fost ceva mai complicate și până la numirea lui Talpeș s-au succedat câțiva dintre vechii 'profesioniști', între care și celebrul Caraman. Ambele mandate au luat sfârșit odată cu victoria Convenției Democrate, la alegerile din 1996. Dacă Talpeș a fost prompt în a lăsa locul liber pentru succesorul său, Măgureanu a stat ceva mai mult pe gânduri, considerând probabil că semnalul dat de el în alegeri ('Am votat schimbarea...') ar fi meritat ceva recunoștință din partea lui Emil Constantinescu. Acesta a considerat că e mai sigur să lucreze cu un om de-al lui, numindu-l în funcție pe cvasi-necunoscutul responsabil financiar al campaniei sale electorale, Costin Georgescu. Și el și Harnagea au făcut un scurt stagiu la Cotroceni, ca consilieri, și o rundă de pregătire, peste Ocean. Măgureanu s-a restras încercând să pună bazele unei noi formațiuni politice, în timp ce Talpeș a primit o sinecură la amabasada din Sofia, pe care a păstrat-o până în ajunul alegerilor din 2000. Noua schimbare a adus noi directori, numiți de același Ion Iliescu: un parlamentar destul de controversat, pentru relațiile sale din lumea afacerilor, și un politician mai puțin vizibil, care îndeplinise, o scurtă perioadă, funcția de consilier prezidențial - Gheorghe Fulga. Dealtfel, în schema numirilor la SIE, etapa de consilier prezidențial pare să devină o condiție obligatorie: și Talpeș a fost consilier înainte de a prelua SIE, după cum și Claudiu Săftoiu vine de pe același scaun. Noii veniți lasă în urma lor probleme: Săftoiu este cel de-al șaselea sau al șaptelea consilier prezidențial care părăsește Cotrocenii (funcție cu mari fluctuații) și lansează concursul pentru ocuparea celui mai influent post din schema Cotrocenilor. Concurență mare va fi și pentru funcțiile în partid și în Parlament abandonate de George Cristian Maior. Liniștirea apelor ne va arăta, în următoarele luni, cât de fideli foștilor tovarăși sau noilor stăpâni vor fi noii administratori ai secretelor statului. Sau cât de fideli noii lor poziții...
Titlu: Stilul e omul
Nr Editie: 1829 Data: miercuri 11 octombrie 2006
O parte însemnată a traseului de ascensiune politică a lui Traian Băsescu se datorează presei. Aliat aproape natural al oricărei opoziții, presa a fost alături de primarul general al Capitalei de-a lungul relației sale tensionate cu puterea pesedistă, amplificând fiecare semnal dat de acesta și făcându-l credibil. I-a fost alături și în demersul prezidențial, când a reușit să întoarcă scorul într-o singură după-amiază, într-o manieră care stârnește și astăzi controverse. Pentru Traian Băsescu surpriza a venit - la fel ca și pentru Emil Constantinescu, cu opt ani înainte - în momentul în care tonul general al presei nu i-a mai fost în totalitate favorabil și când a devenit o țintă a tirului critic. Șocat, a adoptat o tactică de riposte și de contraatacuri care a tensionat relația până la a deveni critică. S-a regăsit în această abordare o caracteristică dominantă a personalității noului președinte-jucător: aceea de luptător, de persoană nedispusă să facă pasul înapoi și să recunoască ceea ce alții califică drept greșeli sau gafe. Cele 22 de luni de exercițiu în funcția de președinte sunt, de fapt, o istorie de conflicte, mai ușoare sau mai acute cu 'nedreptățile' pe care le-a suportat din partea unui mediu pe care stilul său l-a incitat în permanență. N-a existat, practic, atac sau critică rămasă fără răspuns. N-a existat acuză fără contraacuze. Explicațiile au lăsat tot mai des loc atacurilor tăioase și, nu rareori, într-o manieră mai puțin urbană. A devenit aproape un tic ca orice emisiune de televiziune care abordează subiectul prezidențial să se bucure, automat, de dreptul la replică al titularului de la Cotroceni. Un drept la replică din care nu lipsesc expresiile tari, marinărești. Pentru un anumit tip de a face presă, președintele este interlocutorul ideal. Cel care 'leagă' jocul. Spre deosebire de premier. Tăriceanu a fost, poate, cel mai atacat, cel mai criticat, cel mai ironizat politician român. În stilul său propriu, a încasat cu calm, fără a reacționa nervos. A lăsat lucrurile, practic, să treacă pe lângă el. Metoda s-a dovedit eficientă. În absența 'cârligului' pe care-l putea oferi replica sa, 'meciurile' se încheie cu scoruri albe. Iar premierul își vede de treburile sale, nepierzând nici timp și nici energie în dezbateri sterile. Vi-l imaginați pe premier dând buzna, telefonic, în vreun talk-show și făcându-l 'lichea' pe cel care-l critică? Niciodată. La fel cum nu vi l-ați putea imagina pe președinte tăcând mâlc atunci când e provocat. Chestie de temperament. Și de abordare. Care este cea corectă și care nu? E greu de spus, atâta timp cât reacția face parte din stil. Iar stilul e omul...
Titlu: Minoritate și majoritate
Nr Editie: 1830 Data: joi 12 octombrie 2006
În materie de sondaje, ne-am obișnuit cu toții să vedem partea plină a paharului. Și să extrapolăm acest capitol dându-i aplicabilitate la scară națională. Vine, de pildă, un institut de sondare și scormonește eșantionul în căutarea adevărului. Și descoperă, cu marja de rigoare clasică, faptul că, să zicem, 56% dintre români îl vor pe Băsescu acolo unde este și nu în altă parte. Automat, ne imaginăm că acești 56% sunt formați din totalitatea populației. Adică peste 10 milioane de români sunt legați, trup și suflet de Băsescu. În realitate, este vorba de 56% dintre cei care ar dori să voteze. Iar aceștia sunt doar vreo 56% din totalul populației. Așa încât, pe bune, numărul real de adepți pe care-i are președintele este de doar vreo 5 milioane. Din 22 sau câți om mai fi, nu mai este deloc spectaculos. Este chiar îngrijorător. Cel mai îngrijorător lucru rămâne însă numărul tot mai mare de români sondați care nu mai au nici un chef să voteze. Pe care nu-i mai interesează cine iese președinte sau parlamentar. Un recent sondaj CURS dezvăluie faptul că procentul românilor nehotărâți sau care nu mai doresc să voteze trece binișor de 45% și tinde să se apropie de jumătatea celor cu drept de vot (la ultimele alegeri - vreo 17 milioane). Raportat la populația actuală a României, în scădere drastică pe bază de spor natural tot mai mic și de emigrație masivă, numărul celor care prin exercitarea dreptului democratic la vot hotărăsc destinul țării tinde să se încadreze în limitele unei minorități. Dacă privim această chestiune sub aspectul unei tendințe general europene, descrescătoare și ea, am putea spune că ne încadrăm într-un trend obiectiv. În opinia mea, lucrurile nu stau așa. Trendul european e consecința unui lung interval de exercițiu democratic, în care lucrurile și instituțiile s-au așezat și funcționează corect și la o astfel de turație. Noi avem însă o istorie democratică modernă de doar vreo 15 ani. Nici oamenii și nici instituțiile nu funcționează la parametrii normali. Suntem abia în faza de rodaj și interesul general față de alegeri și aleși ar trebui să fie considerabil mai mare decât este. Cine afectează această încredere în democrație și cum? Nimic mai simplu decât răspunsul: clasa politică. Cea care are nevoie ca de aer de suportul electoral pentru a exista și a se manifesta. Această întreagă categorie își îndreaptă atenția spre populație odată la patru ani, când are interesul să-i câștige încrederea și votul. După care uită aproape complet de nevoile celor care i-au trimis la guvernare (sau în opoziție) și se concentrează asupra propriilor sale interese care, doar rareori, mai coincid cu ale electoratului.
Titlu: Platforma Stolojan
Nr Editie: 1831 Data: vineri 13 octombrie 2006
Începe să devină o tradiție a Partidului Național Liberal 'devorarea' publică a celor care l-au condus în diverse perioade. Fondatorul partidului, Radu Câmpeanu, a fost detronat brutal, la Poiana Brașov, în 1992, după alegeri și, ulterior, exclus. Valeriu Stoica, după ce a salvat - printr-o decizie controversată - partidul de la o soartă de tip țărănist și după ce a reușit să împace tendințele divergente prin propria sa retragere, a fost marginalizat până la ignorare. Acum, Stolojan, cel care prin autoritatea proprie a făcut posibilă alianța care a adus partidul la putere, este pur și simplu azvârlit afară, pe ușa din dos. Merita Stolojan un astfel de tratament? Chestiunea e discutabilă. De la istorica sa capotare, în cursa pentru președinție (cursă pe care îmi permit să cred că ar fi pierdut-o), el s-a plasat în umbra noului președinte, acceptând cu modestie o poziție de scutier. Consilier prezidențial, el nu și-a luat niciodată rolul în serios și de numele său nu se leagă nici o inițiativă notabilă. În biroul somptuos de la Cotroceni, el și-a dedicat timpul observării și analizării anomaliilor care fac din PNL câștigătorul perdant al ultimelor alegeri. Pentru că, deși se află la putere, deși are în mâini pârghiile executive, partidul cunoaște o uzură rapidă, în contratimp cu ceea ce se întâmplă cu formațiunea aliată. Aceasta, susținută de președintele țării, pare să-și treacă în beneficiul propriu cam tot ceea ce pierd liberalii. Inclusiv oamenii pe care aceștia îi aruncă peste bord. Demersurile lui Stolojan, corecte pe fond, nu sunt luate însă în serios de aripa radicală din partid, condusă chiar de președintele Tăriceanu, deoarece prin funcția pe care o deține și prin apropierea cel puțin teoretică, el nu mai este perceput ca un liberal, ci cel mult ca un cal troian al democraților. Nu mai vorbesc de faptul că prin calitatea sa Stolojan ar fi trebuit să se abțină de a mai întreprinde demersuri politice partizane - neutralitatea fiind o condiție a mandatului - dar însăși excluderea sa din partid apare ca un gest nefuncțional, odată cu preluarea funcției el fiind obligat prin lege să-și dea demisia din partid. Cum au făcut-o, în mandatul lui Iliescu, consilierii săi veniți din politică. La noi, însă, nu există obicieul să ne împiedicăm de proceduri. Mai ales la liberali, care l-au dat afară până și pe suspendatul Boureanu. Altă mi se pare a fi problema: ambiția celor excluși de a reforma partidul din exterior! Cum vine asta? E ca și cum ai vrea să zugrăvești apartamentul după ce portărelul te scoate din casă pentru neplata chiriei. Să reformezi un partid din afară mi se pare o ambiție cel puțin gratuită. E ca și cum Gușă și-ar fi propus să înnoiască PD-ul după ce i s-a aplicat în final șutul prezidențial, sau Ciontu să înnoiască PRM-ul, cu tot cu Vadim. Mai degrabă, exclușii ar putea să pună bazele unei noi formațiuni politice, dacă cea existentă și dispusă să primească cu brațele deschise orice refugiat din tabăra aliată nu le ajunge.
Titlu: Colaboraționismul cultural - artistic
Nr Editie: 1831 Data: sâmbătă 14 octombrie 2006
Ministerul Culturii face pasul decisiv pentru a intra în istorie: îi pune la zid pe compozitorii care au adus omagii dictaturii și dictatorului (dictatorilor). Dl Iorgulescu s-a săturat să trăiască în minciună și a ales adevărul. Nu este foarte clar cum anume vor face penitență autorii de ode, imnuri, corale și alte genuri (dintre care se exclude genul simfonic, aici mijloacele de adulare și omagiere neputându-se exersa prea concret). O idee ar fi ca pe lângă Uniunea Compozitorilor să se creeze un soi de mic CNSAS care să ia la puricat dosarele cu partituri și să descopere în ele urmele adulării. În funcție de cât de intense sunt acestea, s-ar putea grada și pedepsele: de la turnat cenușă în cap, până la interzicerea apropierii la mai puțin de o sută de metri de un pian, o vioară sau o trupă corală sau instrumentală. În cazul compozitorilor se naște o problemă care implică intervenția, la nivel de coordonare, a altei Uniuni - cea a scriitorilor. Pentru că versurile, textele sau libretele sunt scrise, în general, de scriitori. Dacă, însă, Uniunea Scriitorilor nu participă la acțiune, și refuză să-și dezavueze propriii membri? Atunci se naște o altă problemă: compozitorii nu mai pot fi sancționați! Pentru că notele nu au caracter 'de clasă'. Pentru că folosirea lui 'do' nu are semnificații deosebite de cea a lui 'si'. Și așa mai departe. Ce ar putea, totuși, să rămână dintr-un asemenea demers? Cel mult o listă de persoane în a căror creații există și titluri care fac trimitere la sistemul de tristă amintire. Acest proces original al comunismului ar putea ocupa pentru multă vreme activitatea ministerului condus de dl Iorgulescu. De la compozitori la scriitori, de la pictori la sculptori, de la coregrafi la regizori, de la actori de dramă la acrobați de circ, cu toții pot fi trași la răspundere pentru modul în care, prin creația lor, au adus servicii de neprețuit orânduirii care a sugrumat toate drepturile omului. Este o acțiune de mare amploare, care asemeni 'dosariadei' de la CNSAS, va atrage atenția opiniei publice asupra adevăratelor probleme ale acestui moment istoric.
Titlu: Mahalagismul lui Orășanu
Nr Editie: 1838 Data: marți 31 octombrie 2006
De sub pojghița de luciu britanic a imberbului ex-șef al AVAS a răzbătut culorea roșu-închis a odraslei de primar nomenclaturist de pe la Oravița-Moravița pe unde a acționat, conform indicațiilor de partid, mama cea grijulie. Adus fără prea multă noimă în fruntea unor instituții care avea nevoie de un temperament experimentat și cumpănit, norocosul june s-a trezit ca cocoșul în vârful mormanului de gunoi zgârmând și cotcodăcind vesel în căutarea unor avantaje la care, conform cutumei, fiecare șef pus acolo avea dreptul. Și pentru că lucrurile s-au precipitat și, fiind nevoie de un loc călduț pentru fostul ministru al Apărării, ca răsplată pentru jertfa patriotică de a se fi încontrat ca prostul cu președintele pentru a-i face pe plac șefului său, premierul, Tăriceanu s-a gândit că cel mai ușor se poate debarasa de această achiziție nesemnificativă care era dl Răzvan Orășanu. Iar dl Răzvan Orășanu, care miza pe un răgaz de minim trei ani pentru a-și aranja în liniște ploile, s-a trezit deodată că rămânea cu buza umflată. Și ce-a zis dânsul: decât să plângă mama, mai bine să bocească mamele dumnealor! Și s-a apucat, într-o veselie, să xeroxeze tot ce i-a căzut în mână pentru a-și face o documentare completă pentru vremurile care vin și în care ar putea ca, în deplină cunoștință de cauză, să ofere consultanță sau să desfășoare niscai activități blindat de datele luate de la mama lor.Dl Orășanu n-a fost prea original în repezitul său demers. A devenit deja un obicei ca un om pus șef pe undeva să plece de acolo cu cât mai multe copii de dosare sau de acte care ar putea să ofere o viață și o pensie liniștită și alimentată de beneficiile mai micilor sau mai marilor șantaje. Cât sunt în funcții, șefii de acest tip au un fișet sau un seif în care adună, grijulii, foi albe pentru zile negre, asigurări de viață pentru ca, odată scoși din pâine, să nu fie lăsați, vorba aia,  ‚fără colegi’. Unii o fac din interes, alții din orgoliu. Un fost președinte a plecat de la Cotroceni cu toată arhiva originală din timpul mandatului, pe care a îndesat-o în niște memorii editate în volume grele, de multe kilograme. Nu se știe prea exact cu ce recoltă au plecat de la locul de muncă câțiva șefi de servicii mai mult sau mai puțin secrete, ale căror afaceri au înflorit, ulterior. Cert este că, dacă declarațiile de avere abia acum se îndreaptă spre o formulă cât de cât rezonabilă – odată cu votarea ANI – nu există, practic, nici un fel de reglementări privitoare la furtul - ăsta e termenul – de documente oficiale. Cu un umor aproape britanic, Răzvan Orășanu se explică cum că și-a burdușit jeep-ul cu notițele proprii, pentru a putea să-i facă loc în birou succesorului său. Timida intervenție a Parchetului în acest caz se poate solda, bine-mersi, cu un NUP, mai ales dacă premierul se va simți obligat să-l compenseze pe fostul șef al AVAS cu un post pun vreo altă structură, cu toate că cel mai potrivit gest pe care poate să-l facă e să-i tragă un șut în fund care să-l trimită înapoi de unde a fost adus cu sacrificii: la Londra sau la Oravița-Moravița…