Titlu: Cacealmaua petrolieră
Nr Editie: 1679 Data: vineri 16 septembrie 2005
Ca și când de la privatizarea PETROM s-a deșteptat brusc, crescându-i numărul de circumvoluțiuni ale cerebelului, dl Gheorghe Constantinescu, președintele Companiei devenită austriacă prin vânzare la pompă ne-a servit o lecție de globalizare dorind să ne convingă că există o legătură foarte strânsă între diversele conflicte locale din felurite colțuri ale lumii și prețul cu care austriecii vând benzina românească românului, la cel mai ridicat preț din această zonă a Europei. Mai că ne-ar fi convins dacă n-am ști câte parale făcea încă de pe vremea când stătea smirnă în fața premierului (fost) și prelua comenzile pe care le urma cu sfințenie. Pentru că dl Constantinescu este modelul tipic de instrument care face ce este pus să facă. Acum, de către șefii săi de la Viena, cei care au gândit planul rudimentar de creștere explozivă a prețului benzinei ca urmare a uraganului Katrina, de parcă tot ce se întâmplă la capătul celălalt al axei lui Băsescu trebuie să reverbereze imediat la București. La rândul său, șeful dlui Constantinescu, numitul Ruttensdorfer ne crede la fel de proști când afirmă fără să clipească că ei sunt imuni la influențe politice și că scăderile de prețuri nu sunt nici pe departe un efect al morăielii băsesciene, ci rezultatul unor calcule complicate în care au fost introduse niscai evenimente fericite petrecute nu se știe unde exact, pe mapamond. Cacealmaua conferinței de presă a Petrom-ului de mai deunăzi nu mai păcălește pe nimeni. Petroliștii și-au încercat norocul, mizând pe cointeresarea guvernului - care, ca acționar al Petrom cu 40% are partea sa de câștig din fiecare scumpire - și pe nebăgarea de seamă a poporului obișnuit deja cu scumpirile acestea fără noimă puse mereu pe seama nu se știe căror raporturi perverse dintre leu, dolar și euro. În fața avalanșei de proteste și a amenințării prezidențiale cum că se va uita cu un ochi mai atent pe contractul de privatizare care se afla pe masa de lucru alături de operele complete ale lui J. Walker au dat înapoi. Nu va fi pentru mult timp. Și, oricum, petrolul românesc nu mai are nimic de-a face cu românii. Sau cel puțin cu cei de felul dlui Constantinescu.
Titlu: Șocul garsonierei
Nr Editie: 1680 Data: sâmbătă 17 septembrie 2005
Este interesant că fostul și actualul președinte se întâlnesc tot mai des pe planul opțiunilor și că se menajează reciproc mai mult decât le convine partizanilor lor. Zilele trecute dl Iliescu și-a șocat, pur și simplu colegii (n-am pus ghilimele!) afirmând că n-ar trebui să se promoveze o acțiune de suspendare a președintelui, așa cum propunea la un moment dat, dl Năstase, supărat pe toți cei care doresc să-l dea jos din scaun ci, din contră, Băsescu ar trebui sprijinit să-și îndeplinească mandatul! Pe de altă parte, dl Băsescu a intrat în vizorul unor foști sau actuali colegi de Alianță (exemplu: dl Gușă) prin faptul că nu este suficient de agresiv la adresa dlui Iliescu și că, pur și simplu, îl menajează. De aici până la teoria conspirației sau a șantajului n-a fost decât un pas, care s-a și făcut cu suspectă ușurință. Mai nou, cei doi politicieni, atât de diferiți din toate punctele de vedere, se reîntâlnesc pe un alt palier: acela al opțiunii pentru sistemul parlamentar unicameral. Unul de la București și altul de la New York, s-au exprimat în sensul preferinței pentru o astfel de formulă care ar favoriza luarea mai rapidă în special a deciziilor care privesc integrarea noastră europeană. Ambii văd un parlament mai puțin populat cu tot soiul de personaje dintre care prea mulți n-au nici în clin nici în mânecă cu procesul de legiferare, și mai eficient. În ambele tabere propunerea a strânit reacții care au mers de la un refuz politicos până la adevărate accese de furie. Faptul că Băsescu a putut să arunce pe piață o asemenea idee l-a făcut pe Antonie Iorgovan să uite că șeful și mentorul său era de aceeași părere, calificând-o drept imbecilitate. Nu este o imbecilitate. Este o temă gratuită de dispute sterile și un bun prilej de deturnare a atenției publice de la teme cu adevărat majore. Odată aplicat sistemul bicameral, cu cele 500 de locuri ale sale în care se pot lăfăi pe banii poporului aleșii acestuia, devine aproape de neconceput ca aceștia să fie dispuși să-și amputeze propriul confort și propriile privilegii și nu vor precupeți nici un efort pentru a împiedica orice punere a sa în discuție, printr-un referendum. Pe bună dreptate: cine s-ar muta, cu plăcere, din două camere, într-o garsonieră?
Titlu: Corespondențe speciale din America, de la Traian Băsescu
Nr Editie: 1681 Data: luni 19 septembrie 2005
Președintele nostru se dovedește un excelent director de marketing al instituției prezidențiale, reușind, de fiecare dată, să-și vândă spectaculos prestațiile. Deși recenta vizită în America nu promitea să aducă nimic deosebit - nici discursul său de la Adunarea Generală ONU, cu dicția navală de rigoare, și nici întâlnirile cu omologi, ce n-au depășit nivelul Basarabiei sau al Georgiei nu sunt subiecte-șoc - iată însă că proiectilele de presă au și început să explodeze în mass-media românească. Au fost, mai întâi, acuzele de moliciune aduse guvernului Tăriceanu, ca o subtilă revanșă pentru refuzul de a fi acceptat sugestia sa de a fi promovată doamna Muscă pe locul, încă ocupat, al dlui Năstase. A venit apoi piatra parlamentului unicameral, aruncată în balta politicii dâmbovițene, de unde, de trei zile se străduie să o scoată 'înțelepții' politicii de toate culorile. Apoi, epuizând parcă subiectele politice în întâlnirile cu presa pe care a luat-o de acasă în avionul prezidențial (în care jurase că n-o să mai calce picior de jurnalist) a trecut la subiectele economice: contractul cu Bechtel este unul prin care fostul guvern 'ticăloșit' și-a... excrocat partenerul, motiv pentru care cel de acum n-ar putea să plătească, deși are banii! Iar apoi bomba cu vânzarea Petrom-ului cu tot cu subsolul din care se extrage țițeiul pe care acum austriecii ni-l vând la cel mai ridicat preț din Europa! Coarda sensibilă a multor români - inclusiv a mea - a tresăltat la auzul acestei acuze: într-adevăr, de ce a trebuit să vindem compania cu tot cu resursa de petrol? Nu cunosc subtilitățile contractelor de acest fel, dar mă întreb de ce nu a ridicat nimeni până acum această problemă, extrem de sensibilă? Nici măcar Traian Băsescu, cel care în calitatea sa de lider al Opoziției, era cu ochii pe acțiunile Guvernului ca pe butelie? Să fi descoperit președintele abia acum această chichiță? Să aibă el ceva în cap în legătură cu contractul care-l așteaptă pe masa de lucru de acasă? Probabil că nu va oferi un răspuns la întoarcere. Nu înainte de a mai lansa, însă, alte salve de artificii cu declarații de export, pe care urmează ca noi, gazetarii, să le importăm, deși ne aparțin, pentru că președintele este, trebuie să fie, un bun național.
Titlu: De ce n-a rămas PETROM fată mare!
Nr Editie: 1682 Data: marți 20 septembrie 2005
Tratată la timpul respectiv ca o privatizare de succes și înconjurată de corul de autofelicitări al autorităților, operațiunea PETROM, ca și operațiunea ROMTELECOM cu 6-7 ani în urmă, trezește noi și noi reproșuri și suspiciuni, în special din partea opoziției parlamentare și prezidențiale. Voci care nu s-au făcut deloc auzite la momentul cu pricina, clamează acum împotriva abuzului și a trădării intereselor naționale, solicitând imperativ revizuirea contractului. Deși ar fi trebuit să fie transparentă, cel puțin în cazul clauzei care prevedea că, odată cu compania, cumpărătorul primește și dreptul de exploatare a resurselor naturale, procedura de privatizare a fost ascunsă discret în spatele solicitărlor imperative venite în acest sens din partea FMI și a Uniunii Europene. FMI în special a inclus în toate agendele sale de discuții cu guvernele românești care s-au perindat pe la Victoria, problema PETROMULUI: dacă nu sunteți în stare să eliminați corupția din jurul ei, privatizați-o! E singura soluție! La fel ca și pentru BCR. Pentru că eliminarea corupției includea, fără a le numi direct, și presiunile sau aranjamentele pe care guvernul și alte autorități ale statului le-ar fi putut exercita. Și pe care le-au exercitat cu prisosință. Pe altarul nevoilor energetice naționale a fost sacrificată BANCOREX, ale cărei împrumuturi vizau achiziționarea de materie primă pentru petrochimia națională. Nu cred că există vreo altă instituție în România în care corupția să fi fost mai mare, abuzurile mai numeroase și jaful banului public mai deplin decât în cazul Petrom. Pe spinarea companiei s-au construit averi impresionante, s-au dat tunuri memorabile și s-au țesut ițele unor afaceri în care politica a fost primul dirijor. Conductele PETROM au fost înțepate nu doar de echipe mixte de infractori și de polițiști, ci de toți cei care aveau un cuvânt de spus în derularea activităților sale. Pe conductele PETROM circulă și astăzi cel mai mare ''gol'' de produse, a cărui dimensiune este dificil de imaginat și aproape imposibil de măsurat. Privatizarea PETROM a pus capăt jafului - un operator privat nu mai este, în principiu, dispus să accepte comenzi politice (dar s-au înregistrat deja excepții) sau livrări pe datorie, sau lăsarea de izbeliște a rețelei de transport. Pe de altă parte, privatizarea acoperă găurile date în timp și legitimează averile făcute prin pradă, acordându-le o imunitate mai prețioasă decât stoparea hoției. Iată care este principala problemă a PETROM. Dincolo de întrebarea legitimă care se pune - de ce abia acum s-a trezit dl Băsescu să protesteze și nu a făcut-o chiar când s-a întâmplat procesul - și de logica vânzării laptelui cu tot cu vacă (resursa naturală). Privatizarea PETROM, așa criticabilă cum este, rămâne un pas important pe drumul reducerii corupției prin înlăturarea celei mai mari tentații: petrolul ieftin, sau gratuit, sau pe datorie, sau pe veresie...
Titlu: La nemți, ca la noi!?
Nr Editie: 1683 Data: miercuri 21 septembrie 2005
Iată că nemții au făcut ceea ce n-am reușit noi: alegeri anticipate! Iar electoratul german și-a împărțit opțiunile cam cum s-a întâmplat la noi în decembrie - nimeni nu a obținut majoritatea! La ora când scriu aceste rânduri se mai așteaptă voturile de la Dresda pentru a se ști cu exactitate pe ce picior dansează fiecare formațiune și care sunt perspectivele formării noului guvern. Precum la noi, formațiunea doamnei Merkel a obținut cel mai bun rezultat. Partidul cancelarului Schroder are câteva procente în urmă, dar acesta nu pare a fi îngrijorat. Invers de cum a fost la noi, partidul său are posibilitatea de a constitui o alianță care să obțină scorul necesar revenirii la putere. În schimb, dna Merkel, deși este câștigătoare, nu prea are aliați. Ce se întâmplă într-o astfel de situație? Dacă Germania avea o Constituție precum cea a României, cu multe goluri și neclarități,chiar după ce a fost amendată, s-ar putea întâmpla ce s-a întâmplat la noi. S-ar putea ca, în timp ce dl Schroder își face socoteli cum să împartă mandate aliaților, președintele Horst Köhler ar putea să o cheme pe doamna Merkel și să-i propună să alcătuiască guvernul. Cu acest mandat, doamna Merkel i-ar putea întoarce din drum pe aliații dlui Schroder și i-ar putea face să devină ai săi. Simplu, nu? Asta dacă Germania ar fi România. Dar nu e. Acolo democrația e consolidată, funcționează în această formulă de 50 de ani, iar Constituția a fost redactată cu meticulozitate nemțească, nelăsând loc la interpretări și la abuzuri. Președintele Germaniei nu poate acționa după bunul plac, forțând lucrurile după cum îi convine. Așa încât evoluțiile germane vor corespunde regulilor, chiar dacă în ultimă instanță s-ar putea să asistăm la o alianță Schroder-Merkel - adică una de acel tip care la noi pare încă imposibilă, datorită încremenirii politicienilor noștri în proiectele ideologice, în detrimentul celor care se raportează la interesul național și la principiile bunei guvernări.
Titlu: Șase valuri de probleme și crize!
Nr Editie: 1684 Data: joi 22 septembrie 2005
De peste două zile, Dumnezeu îneacă în ploi România pentru a șasea oară doar în această vară. Este o problemă care ar fi trebuit să iasă de mult din zodia întâmplării și să fie trecută în categoria crizelor grave care afectează România. Guvernanții și administratorii țării se încăpățânează însă să catalogheze fenomenul drept trecător, cu toate întoarcerile sale încăpățânate ce par să nu mai aibă sfârșit. Sunt locuri în țară unde urgia lichidă se abate pentru a treia sau a patra oară asupra acelorași oameni care nu păcătuiesc prin altceva decât prin a se afla, constant, la locul nepotrivit și de a nu avea nici o posibilitate să-și modifice, de la sine, această stare. Apele vin, iau poduri, garduri, case, animale și oameni, se duc lăsând în urmă dezastrul și când amărâții abia reușesc să-și tragă sufletul, scoțând din ogrăzi - dacă le-au mai rămas - apa și mâlul, vin din nou. Este, ca un blestem aruncat asupra unei nații de Sisifi, a căror unică menire e să o ia mereu de la capăt. La polul celălalt, cei asupra cărora apa nu se abate decât sub forma sifonului din... golden șpriț, lucrurile nu apar chiar așa de grave: ba că cei afectați reprezintă mai puțin de unu la sută, ba că ei sunt de vină că nu și-au curățat șanțurile, ba că și-au așezat casele în luncile inundabile, încălcând o legislație pe care nimeni nu s-a obosit să o aplice. Inundațiile nu sunt o problemă de greutatea celor cu care se confruntă în aceeași perioadă, clasa noastră politică. Pentru că, de fiecare dată, a prevalat altceva, o altă temă de dezbatere publică și de luptă politică. Primul val a fost stins de grava chestiune a stenogramelor PSD; cel de-al doilea nu s-a văzut de zarva stârnită de alegerile anticipate; cel de-al treilea a fost acoperit de demisia irevocabilă a premierului și de răzgândirea sa la fel de irevocabilă; cel de-al patrulea s-a spart de necesitatea unei remanieri făcută pe bucăți; cel de-al cincilea a coincis cu stingenta problemă a schimbării președinților celor două Camere pentru ca acum, cel de-al șaselea să se lovească de ultra-actuala chestiune a parlamentului unicameral. Șase runde de inundații și tot atâtea de agitație și consum de energie, dintr-o agendă politică ce nu mai are nimic de-a face cu agenda reală a cetățeanului, cel în numele căruia guvernanții și opozanții decid ce este important și ce nu.
Titlu: Trocul constituțional
Nr Editie: 1685 Data: vineri 23 septembrie 2005
Lungul război de uzură declanșat de intenția Alianței de a-i schimba pe șefii pesediști ai Camerelor cu oameni de-ai săi pare să poată fi întrerupt de un armistițiu. Problema de fond a disputei o constituie nu schimbarea, în sine, ci intenția - nedeclarată - a Alianței de a nu aștepta rezultatul contestației pe care PSD-ul o va depune cu siguranță la Curtea Constituțională, pentru a-și instala candidații - cu toate schimbările de echipe, mobilier și relații ce vor decurge din aceasta. Este, altfel spus, tactica faptului împlinit, inițiată de Traian Băsescu odată cu desemnarea lui Tăriceanu pentru formarea noului guvern, deși logica - neașteptată constituțional - prevedea că această operațiune ar fi trebuit efectuată, mai întâi, de liderul partidului cu cel mai bun scor electoral. Această tactică indică și o anumită nesiguranță din partea Alianței, care deși are majoritatea necesară pentru a efectua orice shimbări ar dori, nu are garanția că Curtea Constituțională va da un răspuns favorabil după ce va analiza plângerea Opoziției. Opoziția, la rândul său, se bazează pe o decizie deja dată de Curte în această problemă la sesizarea Alianței, imediat după tranșarea președinției celor două Camere, mizând pe faptul că înaltul for nu va risca să se compromită dând două sentințe contrare în aceeași chestiune. După scandalul cu pachetul legislativ asumat prin răspundere guvernamentală, pe care Curtea l-a amendat, fiind apoi țintuită la stâlpul infamiei și aruncându-i-se în spinare responsabilitatea pentru un eventual eșec al Aderării, situația rămâne delicată, iar Alianța, la rândul său, mizează pe teama multora dintre membrii Curții de a repeta episodul, chiar cu riscul unui comportament cel puțin inconsecvent. Cam pe aici se situează pozițiile și așteptările celor două părți, în cazul în care nu se propune și nu se ajunge la un compromis. Perspectiva acestuia a fost însă deja deschisă și chiar dacă el nu va fi obținut după primele consultări de la Palatul Victoria, are șanse de reușită. Asta în cazul în care părțile vor fi de acord să câștige mai puțin, în loc să piardă totul. Asta ar însemna ca Alianța să renunțe la scaunul lui Văcăroiu, la Senat, unde echilibrul este sensibil, iar șansa acestuia de a obține un nou vot favorabil (secret!) este considerabilă, în schimbul funcției lui Adrian Năstase, pierdută din capul locului. Aranjamentul s-ar putea consuma fără să se mai facă recurs la Curtea Constituțională și fără să se mai parcurgă etapele unui scandal ce excede deja nu doar opinia publică, ci și mediile politice europene.
Titlu: Stan și Bran - în variantă dâmbovițeană
Nr Editie: 1686 Data: sâmbătă 24 septembrie 2005
Mai țineți minte comedia de aur a cinematografului mut, în care Stan și Bran erau vânzători de brazi de Crăciun? Dacă nu, voi încerca să vă reamintesc, pe scurt, story-ul: Stan și Bran, vânzători de brazi de Crăciun, poposesc în fața casei unui cetățean pe care cred că-l vor câștiga de client. Cetățeanul cu pricina este însă unul ursuz și care, în plus, nu dorește să cumpere brazi. Nu mai știu exact cum demarează conflictul, dar e cert că desfășurarea extrem de alertă a peliculei se compune din atacuri și răspunsuri pe principiul bulgărelui de zăpadă. Cele două tabere ajung să-și distrugă, cu meticulozitate, una alteia, patrimoniile. În timp ce Stan și Bran fac praf casa clientului potențial, acesta le vandalizează, metodic automobilul. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, după principiul biblic. Și unii și alții uită până la urmă care a fost motivul care a declanșat conflictul, iar finalul îi regăsește pe toți contemplând cu admirație reușita faptelor lor: mormanele de fiare, scânduri și cărămizi care, la început, fuseseră o mândrețe de casă și una de automobil. Cât despre brazi, ei au fost pur și simplu uitați. Autorii peliculei au demonstrat cu succes și pricepere mecanismul esențial al conflictelor iraționale care guvernează umanitatea de milenii, care scapă oricărei logici și oricărei urme de bun simț, făcând să triumfe eficiența distrugerii. Asemenea personajelor din film, PSD-ul și Opoziția sunt angrenate într-un astfel de război de uzură, în care-și trag unii altora picioare pe sub masă și scaunele de sub fund, totul asezonat cu discursuri principiale și cu o retorică ce ar merita cauze mai bune. Continuarea acestui conflict - cu sesizări ale Justiției, ale Curții Constituționale, ale presei și ale forurilor internaționale - nu are un alt rezultat decât distrugerea metodică a oricărui urme de credibilitate în capacitatea politicienilor români de a evalua cu realism adevăratele mize. Ceea ce distrug ei, metodic, este tocmai șansa României de a intra cu fruntea sus în familia europeană și de a nu face penitență, ani de zile, pe la porțile Bruxelles-ului, pentru motivul că liderilor noștri le este mai aproape scaunul de sub fund, decât interesul vital al propriului popor.
Titlu: Agende paralele inegale
Nr Editie: 1687 Data: luni 26 septembrie 2005
O națiune este bine condusă și administrată atunci când eforturile celor mandatați pentru aceasta converg spre atingerea țintelor programatice. Care, în ultimă instanță, se referă la confortul material și spiritual al tuturor membrilor societății. Aceste obiective figurează pe agendele de lucru ale diferitelor componente politice și executive și urmărirea lor reprezintă instrumentul principal de reglare și coordonare a procesului. Asta într-o țară ideală, cu instituții responsabile și bine puse la punct și cu oamenii politici înzestrați cu maturitatea necesară pentru a conduce destinele unei națiuni spre azimutul progresului. Este România o astfel de țară? După agendele sale, nu. Pentru că în agenda președintelui sunt înscrise proiecte a căror relevanță pe termen scurt este aproape de neînțeles. De la venirea sa la putere, Traian Băsescu, cel care a fost ales și pentru sloganul său - 'Să trăiți bine'! - pare mai puțin interesat de dimensiunea confortului minim al concetățenilor săi decât de acela al său personal (vezi episoadele nelămurite încă cu casele) sau instituțional. Băsescu vrea mai multă putere pentru președinte, ca o condiție pentru rezolvarea optimă a îndatoririlor sale. În timp ce dl Băsescu este foarte interesat de alegeri anticipate și de schimbarea Constituției, pentru modificarea formei de organizare a Parlamentului, pe agenda Guvernului se află alte priorități: deși premierul afirmă că e mai interesat de problematica integrării și de calendarul implementării legislației, susține necondiționat efortul Coaliției de a schimba regulamentele Camerelor, pentru a putea să-i schimbe pe șefii PSD ai acestora. Este motivul pentru care pe agenda Parlamentului trebuie să-ți forțezi vederea și inteligența ca să dai de urma proiectelor de legi pe care aleșii ar trebui să le discute și să le parafeze cu ochii spre Bruxelles. În tot acest timp, pe agenda populației nu figurează altceva decât inundații, oameni rămași fără adăpost, case distruse, gospodării avariate, griji față de venirea iernii și față de dimensiunea facturii de încălzire, spaimă față de scumpirile în lanț ale produselor de bază, teamă față de nesiguranța pe care o generează desele schimbări ale legislației. Vedeți și dumneavoastră unde se întâlnesc aceste agende și cât de omogenă este guvernarea și acțiunea politică în România, candidată la integrarea europeană cu termen la 1 ianuarie 2007.
Titlu: Momentul de luciditate
Nr Editie: 1688 Data: marți 27 septembrie 2005
Ca deobicei, când se întâmplă lucruri grave, premierul e ori la Năvodari, să-și lingă sufletul după bătăliile duse pentru schimbarea șefilor de Camere, ori la Bratislava, la un pic-nic al liberalilor, unde toți membrii sunt aleși, automat, vicepreședinți. În schimb, dl Băsescu reușește să îmbine ceva mai bine șprițul cu utilul și dacă tot nu e Tăriceanu acasă, își face pomană și prezidează el reuniunile comitetului de urgență, cu aerul că 'și pe asta tot eu trebuie să o fac'. Al șaselea val de inundații a lovit și el dur o țară și așa buimăcită de modul în care Cel de Sus ia cu două mâini ceea ce dă cu una, și tot de la amărâți. Mai bulversați decât nenorociți care au rămas fără un acoperiș deasupra capului - cei care au avut norocul să nu cadă peste ei - sunt cei din clasa conducătoare. Fie ei miniștrii, parlamentari, consilieri prezidențiali sau simpli opozanți, par să nu-și dea seama de ce se întâmplă în jur. Căci pentru ei prioritățile sunt cu totul altele: mutare în sediul nou al Senatului, hărțuiala parlamentară pe tema noului regulament al Camerelor, dispută sterilă despre vot uninominal sau parlament unicameral, schimbarea secretarilor de stat incompetenți cu alții, la fel de incompetenți. Dacă clasa politică românească mai are o fărâmă de luciditate în ea ar trebui să se deștepte și să-și dea seama că la aceste crize există o singură prioritate: aceea a oamenilor năpăstuiți de soartă, al căror destin a fost atât de nemilos lovit de o natură imprevizibilă și incontrolabilă. Sunt șase rânduri de inundații , șase rânduri de oameni pentru care supraviețuirea este o temă cu atât mai presantă cu cât soluțiile pe care le au sunt mai puține. Iarna bate la ușă și nici măcar sinistrații primului val, din Banat, nu au încă promisul acoperiș, darămite cei din care au urmat și - cine știe - poate că mai urmează. În acest moment, președintele, premierul, parlamentul și guvernul n-ar trebui să se gândească decât la un lucru: cum îi putem ajuta mai eficient și mai repede pe acești nefericiți a căror unică vină este de a fi se aflat la locul nepotrivit și la momentul nepotrivit. Toți cei care avem ceea le lipsește lor ar trebui să ne gândim că nu există datorie mai sfântă și mai presantă decât aceea de a nu-i lăsa de izbeliște și de a le întinde mâna de ajutor de care au atâta nevoie. Este momentul în care autoritățile pot - dacă vor - să dovedească faptul că rolul lor este să fie în slujba celor care altfel nu au nici o șansă să se descurce. Pentru asta este însă nevoie de necesarul moment de luciditate care să conducă la acțiune coerentă și eficientă. Sunt ei în stare de așa ceva? Acum, mai mult ca oricând, pot și au datoria să o dovedească.
Titlu: Reversul medaliei
Nr Editie: 1689 Data: miercuri 28 septembrie 2005
Compasiunea față de cei loviți de soartă și aruncați în cea mai neagră disperare de atacurile nedrepte ale unei naturi dezlănțuite este un sentiment firesc, iar mass-media a avut - din nefericire - nenumărate prilejuri de a transmite acest semnal înregistrat la fața locului, în zonele afectate de furia apelor. În puține cuvinte dar cu imagini sugestive au fost descrise tragedii și drame îndurate după puterea fiecăruia: cu fruntea sus, cu îndârjire, cu resemnare sau cu capul plecat. Se poate alcătui un veritabil atlas al durerii, memento viu pentru cât poate să ducă ființa umană și către ce limite o poate îndrepta soarta. Sentimentul de solidaritate cu cei aflați în suferință s-a manifestat și el cu vigoare și am putut vedea cât de altruiști și de plini de înțelegere sunt cei care au simțit nevoia să-și împartă puținul pe care-l au cu cei rămași fără nimic. A fost și este o experiență umană limită care ne întărește încrederea în perenitatea a ceea ce este bun și valoros în om. Pe de altă parte, aceleași evenimente au revelat și zonele cenușii, jenante, ale aceleași naturi umane. De la retoricul 'nimeni nu a venit să ne ajute' stimulat perfid de camerele de luat vederi - ca și când ar exista o armată de rezervă pregătită în orice moment să intervină în orice loc - până la intoleranța și chiar nesimțirea celor aflați în pericol dar așteptând ca alții să le facă digurile și să le adăpostească bunurile, există o întreagă paletă de stări care mă fac adesea să mă îndoiesc de valențele pozitive ale naturii omului simplu. Străiniii veniți pentru a ajuta la reconstrucție, cărora sinistrații le fură noaptea materialele, oameni care lasă baltă digurile pentru a profita de peștele scăpat din crescătorii, eternul parcă 'să vină careva și să ne dea' - de parcă e vinovat și responsabil că locuințele sunt amplasate și construite fără cap și nesfârșitele lamentări sau frământări față de faptul că alții au primit o sticlă de apă sau o pâine în plus - sunt tot atâtea alte fețe, neplăcute și jenante care scot la suprafață, alături de ceea ce este nobil în om, și ceea ce-l descalifică și-l condamnă la micime.
Titlu: Între șpagă și bacșiș
Nr Editie: 1690 Data: joi 29 septembrie 2005
Prin pateticul - și populistul - său apel la națiune, de a nu mai da șpagă funcționarilor statului, Traian Băsescu se înscrie cu brio în galeria urmașilor lui Don Quijotte. Călare pe slăbănoaga Rosinantă, care este o Românie strunită cam cum vor mușchii săi - adică ai călărețului-Băsescu este, însă, un Don Quijotte care își joacă rolul, păstrându-și luciditatea și capacitatea de a nu fi foarte convins că morile corupției vor ceda în urma asaltului său hotărât. Știe însă că acesta e jocul și își interpretează rolul pentru aplauze și nu pentru rezultate. Oricât de acută ar fi tema șpăgii - ca componentă a corupției - ceea ce face Traian Băsescu este un simplu exercițiu de retorică, fără nici un fel de urmări. Chiar sunt curios câți cetățeni se vor prezenta mâine în fața ghișeelor solicitându-și drepturile și avertizându-l pe cel din fața lor să nici nu se gândească că va primi ceva, iar dacă vor fi, câți vor obține hârtiile, autorizațiile sau serviciile pe care le-au solicitat. Problema șpăgii are rădăcini istorice și ea s-a instalat temeinic în mentalul colectiv. Șpaga este, ca să spun așa, 'TVA-ul' individului în relația sa cu instituțiile. El știe că trebuie să dea dar și că, la rândul său, va primi, dacă este plasat pe 'lanțul trofic' al beneficiilor ilicite. Nici măcar dublat de apelul de a nu se lua șpagă, demersul prezidențial nu are mai multe șanse, atâta timp cât instituțiile asupra cărora dl Băsescu are autoritatea care vine din funcția sa nu vor înlătura condițiile care fac posibilă apariția șpăgii. Or, piatra fundamentală o constituie condiționarea, explicită sau implicită, a obținerii unui drept, de o suprataxă neimpozabilă. Acest lucru se poate realiza lesne prin precizări regulamentare mai clare, care să nu lase loc interpretărilor sau inițiativelor. În loc să facă un apel îndoielnic la cetățean, președintele ar trebui să impună din partea factorilor responsabili o rapidă inventariere și evidențiere a cauzelor care generează șpaga, și să le elimine rapid. Totodată, cred că ar trebui să se facă o diferențiere - de data asta în spirit pur european - între șpagă și bacșiș - pourboire sau tip, în limbile de circulație - acesta din urmă constituind o recompensă benevolă pentru un serviciu de calitate, și asupra căreia statul nu are atribuții de reglementare, fiind o chestiune între părți sau persoane. Altfel, apelul băsescian poate să capete conotații umoristice: cum adică să nu dai 'șpagă' la frizer sau la chelner?
Titlu: 'Un număr destul de mare'....
Nr Editie: 1678 Data: joi 15 septembrie 2005
Participarea dlui Traian Băsescu la Sesiunea ONU de la New York este, practic, prima sa prezență la o reuniune internațională de un asemenea calibru. În America, aproape de unul dintre capetele axei sale preferate, dl Băsescu se va integra în masa celor peste 170 de șefi de stat și de guvern care onorează cu prezența lor lucrările forumului mondial. Deobicei, astfel de manifestări - la care au fost martori direcți, de-a lungul mandatelor lor, și ceilalți președinți - au constituit excelente prilejuri de lobby pentru România, în funcție de diversele obiective ale momentului. Deși, deobicei, agenda oficială nu este foarte densă, cea neoficială marchează una dintre cele mai mari densități de întâlniri bilaterale, mai mult sau mai puțin publice, în care fiecare parte încearcă să-și sensibilizeze partenerii pentru o cauză sau alta. Greul a fost dus, de regulă, de aparatul Ministerului de Externe, care a încercat - și a reușit de multe ori - să găsească breșele necesare în programul liderilor mondiali pentru a asigura președinților români contacte semnificative și demne de interes. Nu știu ce s-a întâmplat de data aceasta, dar cred că avem de-a face cu un veritabil record. Într-un moment în care România are nevoie ca de aer de sprijinul marilor puteri pentru împlinirea obiectivelor sale vitale - între care integrarea europeană deține supremația - președintele nostru se întâlnește și discută doar cu amicul său Voronin, cel care i-a umplut crama de la Cotroceni și pe care încearcă inabil să-l bage pe gâtul Europei înainte de a-și fi rezolvat propria sa problemă. Mai schimbă ceva vorbe și președintele Georgiei de care-l leagă o oarecare prietenie portocalie și cu președintele onorific al Ungariei. Formula folosită în discursul de plecare - 'voi avea întâlniri bilaterale cu un număr destul de mare de șefi de stat' - este în mod evident lipsită de acoperire și încearcă să mascheze sărăcia reală a agendei pe care i-au alcătuit-o cei de la Externe, după puterile și anvergura lor. Nu este, desigur, vina președintelui că printre interlocutorii săi anunțați nu se numără nici președintele american (cam cum ar trebui să se împartă acesta pentru a-i întâlni pe toți cei 170 de musafiri!), dar nici vreunul dintre șefii de stat sau de guvern din Uniunea Europeană, în care nu vom intra, în nici un caz, doar cu sprijinul Basarabiei și al Georgiei. Privind lucrurile la rece, președintele ar trebui să se întrebe doar dacă nu cumva această criză de interlocutori, mai vizibilă aici decât în agenda primirilor la nivel înalt din ultima jumătate de an, este rezultatul unor declarații relativ inabile referitoare la 'tainuri' și la 'cadouri'. De exemplu...
Titlu: Gherila politică
Nr Editie: 1677 Data: miercuri 14 septembrie 2005
Problema schimbării șefilor celor două Camere începe să capete accente de război de gherilă. În fața amenințărilor Alianței, PSD-ul s-a regrupat, pregătind o campanie de hărțuieli moționale care însă, nu va avea un alt rezultat decât acela de a pune în evidență mizele minore, complet neracordate la agenda cetățeanului, cu care își consumă energia aleșii nației. Culmea este că în această chestiune, fiecare din părți are partea sa de dreptate. PSD-ul a dobândit cele două funcții într-un moment în care Alianța nu avea certitudinea că va putea forma majoritatea parlamentară necesară. PSD-ul, fruntaș în competiția individuală, părea a se așeza în fotoliile guvernării, pregătindu-se pentru coabitarea cu președintele Băsescu. Acesta însă a forțat portița constituțională care-i permitea să numească un alt premier decât acela propus de partidul care obținuse scorul cel mai bun. Având în vedere regulamentele existente, PSD-ul rămânea cu cele două funcții, chiar dacă noua coaliție îl excludea de la guvernare. Continuând să forțeze lucrurile în maniera specifică, Traian Băsescu a găsit cheia schimbării situației: schimbarea regulamentelor, cu sprijinul noii majorități parlamentare și interpretarea în favoarea sa a prevederilor Constituționale. Sigură pe succes, Alianța a demarat procedurile, după ce a scăpat de câteva alte probleme stringente, precum alegerile anticipate (care ar fi rezolvat de la sine situația aceasta 'neobișnuită') și inundațiile. Prin ce anume are dreptate Alianța? Prin aceea că se consideră că având controlul asupra celor două funcții, ar putea impulsiona considerabil decizii esențiale, în special pentru procesul aderării la UE. Și că fiind la putere poate tranșa în favoarea sa orice regulament. Și, ca într-un banc celebru, cu rabinul pus să împartă dreptatea între mai multe părți îndreptățite, situația se complică prin elementele care pot da satisfacție fiecărei părți. În fața ofensivei Aliate, PSD a ales tactica tergiversării, prin moțiuni, și a amenințărilor cu sancțiunile pe care le-ar putea aplica frații mai mari din PES. O tactică destul de contra productivă, dacă ne gândim că această manevră ar afecta în primul rând țara. Și, iată cum politicianismul ieftin crează un nou blocaj și o nouă stagnare exact în momentul în care România are nevoie ca de aer de liniște și stabilitate. P.S. Elementul de suspans îl aduce viitoarea decizie a Curții Constituționale, care s-a pronunțat odată în această privință și care se expune unor noi răzbunări dacă va persista în a considera schimbările neconstituționale!
Titlu: Recidiva CRP
Nr Editie: 1666 Data: joi 01 septembrie 2005
În 1998, pe când eram director la 'Libertatea', și mă număram printre membrii fondatori ai Clubului Român de Presă, s-a petrecut un incident ale cărui consecințe se văd mult mai bine astăzi. Nu mai țin minte exact pretextul care a generat o poziție publică a CRP. Dar, în cadrul consultării pe care am avut-o cu conducerea trustului Ringier Romania, din care făceam parte, am convenit că publicarea comunicatului contravenea intereselor editoriale și comerciale ale ziarului, atât prin maniera în care era redactat, cât și prin punctul de vedere pe care-l prezenta și care nu era însușit de totalitatea membrilor. Într-o ședință memorabilă, la care au participat nu puțini dintre cei care fac parte și astăzi din organismele de conducere ale Clubului, am fost 'judecat' după cele mai tipice procedee staliniste pentru culpa de a nu fi publicat comunicatul. Degeaba am încercat atunci să-i conving pe colegii mei că o astfel de măsură este incompatibilă cu regimul unei asociații de acest tip și că ea nu face decât să perpetueze vechi deprinderi de tip totalitar (dominante în mentalitatea unor colegi cu funcții 'grele' și înainte și după decembrie 1989). Singurul lucru pe care puteam să-l fac într-o astfel de situație a fost să demisionez dintr-un Club care tindea să se transforme într-o nouă 'secție de presă a CC' și - dacă nu mă înșel - 'Libertatea' nu a mai revenit până astăzi în CRP. Ceea ce ar fi trebuit să constituie un semnal de alarmă, nu doar pentru presă, ci și pentru autoritățile prea dornice să capteze 'bunăvoința' unui for care nu avea cum să gireze, în totalitate, poziția presei a trecut fără a lăsa urme. Clubul, cu pretenții de reprezentativitate exhaustivă, s-a transformat tot mai mult într-o 'cupolă' reprezentând grupări de interese din spatele unor publicații și tot mai puțin într-un apărător real al intereselor breslei. Criza 'Evenimentului Zilei' era de așteptat și modul în care a 'rezolvat-o' Clubul nu înseamnă altceva decât o cramponare pe poziții și mentalități care nu mai au nimic de-a face cu realitatea peisajului publicistic de astăzi. 'Suspendarea' unui membru de drept al Clubului și 'spălarea' binevoitoare a cazurilor flagrante a unor membri ai chiar consiliului de onoare, aflați în situații de mai mult decât evidentă incompatibilitate cu deontologia profesională, nu fac altceva decât să demonstreze, dacă mai era nevoie, că această instituție capro-narzistă nu reprezintă presa, ci pe aceia care pot să decidă în numele altora după cum le dictează propriile interese. P.S. Cred cu tărie că în acest joc de interese, Cristian Tudor Popescu, gazetar onorabil și onest, a devenit victima și prizonierul unei conjuncturi pe care nu mai reușește nici să o înțeleagă și nici să o controleze.
Titlu: Concluziile unui sondaj
Nr Editie: 1667 Data: vineri 02 septembrie 2005
Ultimul sondaj IMAS prezintă date aflate în concordanță cu tendințele ultimelor luni. Dar, ca orice sondaj efectuat între scrutinuri, are doza sa de relativitate pe care intenția, în cazul iminenței votului, o modifică adeseori spectaculos. Ce ne spune sondajul, cu marja sa iminentă de eroare? Că procesul de eroziune al actualei puteri a debutat mai devreme decât era de așteptat și că avansează în ritm susținut. Alianța a scăzut, de la cele 66,2% procente din ianuarie (substanțial peste procentul care i-a permis să acceadă la guvernare) la doar 50%, ceea ce înseamnă o pierdere lunară de aproximativ două procente. În aceeași perioadă, PSD a crescut, de la 18,8% la 30,2%, într-un ritm de 1,4 procente pe lună. În cazul său, procentul de plecare corespunde nu atât ponderii sale reale, cât impresiei determinate de insuccesul electoral și post-electoral, precum și dezvăluirilor făcute de noua putere, suprapuse peste criza internă din partid. Creșterea nu se datorează nici ea vreunui progres organizatoric intern, ci reașezării electoratului desprins de propensiunile electorale. O evoluție mult mai semnificativă a avut însă PRM, în cădere liberă la alegerile din 2004, dar cu creștere simptomatică pe fondul dificultăților generale ale guvernării. La nivelul persoanelor, Băsescu îți menține supremația la un nivel apropiat de Alianță (50,4%), dar reculul său e mai drastic decât al acesteia: 22,4 procente! Tăriceanu este cel mai marcat de uzura precoce a guvernării, el scăzând practic la jumătate (de la 64,4% la 32,7%). Surprinzător - pentru situația reală din PSD, este trendul ascendent al lui Geoană: de la 37,3% la 44,3%. Ce vor să spună aceste cifre? În primul rând - concluzie poate paradoxală - că populația este mai puțin afectată de incompetența sau neprofesionalismul multora dintre reprezentanții noii puteri, decât de hoția și incorectitudinile celor ale vechii puteri. Alegătorul român pare să accepte mai ușor nepriceperea decât lăcomia și asta e o lecție de ținut minte, mai ales din partea unui partid care, pe fond, a realizat mai multe lucruri bune, palpabile, decât cele pentru care a fost suspectat sau acuzat. Important este însă de văzut până la ce nivel e dispus electoratul să accepte o situație care, pe zi ce trece, adaugă noi restricții sau dificultăți în viața de fiecare zi. Și cum vor departaja aceste lucruri între un președinte-locomotivă și un guvern-vagon de marfă, care încep să o ia pe căi diferite. Cu riscurile de rigoare.
Titlu: Un campion 'low profile': ministrul Ungureanu!
Nr Editie: 1668 Data: sâmbătă 03 septembrie 2005
Dacă n-ar fi fost reuniunea asta a ambasadorilor, aproape că uităm că țara are și un ministru de Externe. Așa, însă, ne-am dat seama că dl Ungureanu există și nu numai că există, dar emite și idei. Una dintre acestea - la care, e drept, a percutat cu o oarecare întârziere - este aceea că România are mari interese în zona Mării Negre. Această idee atât de dragă șefului - pe linie tematică - al șefului diplomației a părut să rămână ascunsă undeva în cotloanele gândirii ungurene până când dinspre Cotroceni nu s-au primit semnale vecine cu candidatura la remaniere. Scăpat de pericolul primului val, ministrul se lansează acum în forță ca adept al axei binecunoscute, cât și a bazinului recunoscut și n-ar fi exclus ca în curând să aflăm că este și partizanul 'teoriei licuricilor', e drept, într-o expresie ceva mai diplomatică decât cea folosită de președinte la memorabila reuniune pe teme de politică externă de la Golden Blitz. Ministrul Ungureanu a apărut în fața subordonaților săi menționând succesele obținute în întinerirea personalului din minister (șef de pluton - ambasadorul septuagenar Dunca), în orientarea mai pregnantă spre direcțiile fundamentale de politică externă pe care le-am pomenit mai devreme și în afirmarea diplomației românești ca o prezență discretă pe toate scenele pe care este reclamată prezența sa. Evident, criticii ministrului nu vor întârzia să contraatace, arătând că în 15 ani diplomația românească n-a fost niciodată mai puțin activă ca acum, că nu există obiective concrete (cu excepția termenului de aderare, problemă în care ministrul nu are nici un dubiu că va rămâne 1 ianuarie 2007), că ministerul a rămas cu aceeași structură anchilozată și că 'dinozaurii' au reușit să convingă noua putere că fără ei nu se poate și politica românească lăsată pe mâna unor juni imberbi se va împotmoli iremediabil și așa mai departe. Și, probabil că adevărul, dacă acceptăm ideea că există și un adevăr mai general, e pe undeva pe la mijloc. Dar, indiferent din ce poziție și cum privești paharul realizărilor ministrului Ungureanu, pentru mine un lucru rămâne greu de înțeles: cum reușește domnia sa să adopte acest 'low profile' care merge până la a te întreba dacă dânsul mai este ministru sau nu, în condițiile în care această funcție a însemnat un important vehicul de imagine pentru toți cei care au deținut-o. Cu atât mai mult cu cât aici imaginile se construiesc mai ușor. Vorba dlui Năstase, cunoscător al problemei din interior: ca ministru de externe nu trebuie să faci altceva decât ca la întoarcerea în țară din diverse misiuni să dai declarații la presă și să spui ce-ai făcut, ce bine te-au primit cei pe care i-ai vizitat, cât de încrezători sunt în progresul relațiilor bilaterale și cât de mult apreciază contribuția României la bunul mers al treburilor mapamondului. Ei bine, dl Ungureanu pare că nici chestia asta nu reușește să o facă. Fie din modestie, fie din considerație pentru atribuțiile prezidențiale în domeniu, fie...
Titlu: Nostalgia tandemului
Nr Editie: 1669 Data: luni 05 septembrie 2005
Primul tandem (de tip nou - pentru că și mai înainte de '89 a funcționat un tandem celebru) de după revoluție a fost format de Ion Iliescu și Petre Roman. Primul avea reputația unui activist luminat, care tocmai datorită neconcordanței cu viziune dogmatică, tradițională fusese marginalizat și suspectat de a fi dorit să ia puterea, cel puțin în perspectiva zvonului că ar fi fost coleg și prieten cu Gorbaciov. Deși retras din prima linie de un număr buni de ani, numele lui Iliescu circulă ca posibil reprezentant al unei perestroici în care românii vedeau atunci unica posibilitatede a se desprinde de fundamentalismul național-socialist. Cel de-al doilea a apărut din vălmășagul revoluției datorită pulovărului său devenit celebru și limpezimii mesajului său, într-un moment în care majoritatea era derutată și incapabilă să sesizeze direcția reală a evenimentelor. Cei doi au devenit, treptat, un fel de efigie a Revoluției și majoritatea românilor, aspiranți la un altfel de viață, ruptă de tradiția ceaușistă dar nesubsumată demersului neclar și agresiv al 'istoricilor', le-a acordat încrederea sa la primele alegeri libere din '90, văzând în combinația dintre experiența și luciditatea celui vârstnic și hotărârea și determinarea celui tânăr o garanție a împlinirii aspirațiilor sale. Cele două personaje s-au dovedit însă curând a fi mai puțin compatibile decât se părea. A contribuit major la distanțarea și ruperea lor finală acțiunea unor anturaje antagonice din plecare, fiecare dornic să obțină partea leului din puterea care făcea parte din aura celor doi. Ruptura a fost dramatică și aproape categorică (politica nu lucrează însă cu superlative, mai ales când e vorba de calea spre viitoare compromisuri) și a marcat evoluțiile anterioare ale celor doi, situându-i pe baricade politice adverse. Destinul lor s-a asemănat, într-un fel, prin modul brutal în care au fost înlăturați de la comenzile formațiunilor pe care le-au creat și condus de unele forțe politice care i-au considerat, în cele din urmă, piedici în calea progresului. Iată-i, după aproape o duzină de ani în care n-au mai comunicat decât prin presă, din nou alături, umăr la umăr, în încercarea de a crea un pol social, dincolo de formula strict organizatorică a politicii. Ideea a fost lansată aproape simultan, dovedind ea însăși tendința de reapropieri dintre doi actori politici aflați în situația de a pierde contactul cu auditoriul. Iliescu și Năstase sunt dispuși să mute reprezentația din sălile cu acustică perfectă și decoruri și decorațiuni stilate, pe 'butoaiele' (străzii în speranța că spectacolul va deveni mai accesibil celor care nu mai au bani de 'teatru politic' ori sunt dezamăgiți de calitatea spectacolelor. Ce succes va avea această încercare - e încă prematur să încercăm să estimăm. Este, însă, cert că cel puțin dl. Iliescu rămâne preferatul unui eșantion important și că refacerea tandemului istoric ar putea contribui la consolidarea acestuia. Până a avea un cuvânt de spus în viitoarele regrupări de forțe, mai este însă cale lungă.
Titlu: Pro și contra măririi TVA = 22%
Nr Editie: 1670 Data: marți 06 septembrie 2005
Dezbaterea pe marginea cotei de TVA este menită să dea sentimentul unei abordări responsabile a problemei în cadrul coaliției de guvernământ. Punctele de vedere divergente n-au, însă, altă menire decât să creeze o perdea de fum și să obișnuiască populația cu ideea că inevitabilul se va produce! Creșterea TVA este o măsură nepopulară. Pentru că ea îl atinge direct pe consumatorul de bunuri, omul simplu. Dincolo de jocul fiscal care face ca unora dintre producători să le fie aproape indiferent nivelul TVA, ei deducându-și-l din alte operațiuni sau recuperându-l din exporturi, cumpărătorul este cel care va plăti cu 3% mai mult pentru pâinea, laptele, căldura, energia, îmbrăcămintea și transportul de fiecare zi. Această creștere nu va fi compensată de nimeni și de nimic, ea adăugându-se ca un bir implacabil, pus de o administrație incapabilă să pună în valoare alte resurse, pe care le controlează. Alături de împovărătorul impozit pe salariu și de prețul în bezmetică creștere al benzinei, creșterea aceasta a TVA va fi resursa principală a unui buget irosit aiurea sau acoperind goluri pe care puterea nu are curajul să le înlăture. De ce spun că discuția pe această temă e un circ, cu roluri dinainte distribuite și cu replici scrise de alții? Pentru că măsura se va lua, indiferent de argumentele contra, ea fiind ultima soluție pentru diminuarea eșecului celebrului impozit de 16%, cel care n-a făcut altceva decât să scoată bani din buzunarele celor care n-au și să bage în cele ale celor care au. La o privire mai atentă, jocul devine transparent: vine, mai întâi, ministrul de Finanțe și zice ceea ce n-a zis niciodată Alianța în campanie: va fi necesară mărirea TVA. Vine apoi președintele și în declarații de export dă ca inevitabilă măsura în scopul acoperirii costurilor integrării. Apoi, premierul acceptă și el, cu jumătate de gură, ideea. Ei bine, acum se pune în mișcare aparatul propagandistic: Boc, ca un copil neascultător, zice că nici nu vrea să audă de așa ceva, cel puțin partidul său. Sare și Videanu și, pe baza unor calcule doar de el știute concluzionează că măsura nu e necesară. Intervin și alți câțiva locotenenți majori și sergenți politici care întăresc ideea. Piatra a fost însă aruncată și ea se afundă bolborosind în ciuda încercărilor comice ale salvatorilor de ocazie. Ea va ajunge la fund, bine-mersi, pe la sfârșitul anului, când colectările de dări vor deveni tot mai dificile și când iarna - care cum bine știm, nu e ca vara - va ridica în fața guvernanților un munte de probleme insolubile. Și poporul, ca de obicei, se va resemna, amintindu-și că încă din vară i s-a fluturat prin fața ochilor această perspectivă, care nu mai este o surpriză.
Titlu: Avertismentul (socialist) european
Nr Editie: 1671 Data: miercuri 07 septembrie 2005
Plângerile pe care le-a făcut PSD-ul în exterior, pe tema persecuțiilor la care este supus de actuala Putere, care ar vrea să 'distrugă' principalul partid de opoziție și reprezentant al stângii românești au avut ecou. Partidul Socialiștilor Europeni (PSE) a dat recent un comunicat în care avertizează împotriva acestor manevre care nu numai că ar accentua instabilitatea politică, dar ar și periclita intrarea la termen a României în Uniune. După Partidul Popular European, PSE este cea de-a doua formațiune politică a continentului ca pondere și sunt câteva țări în care socialiștii sunt la putere. Mai pe șleau spus, PSE amenință, destul de transparent, cu boicotul aderării dacă Puterea își va pune în aplicare intențiile - considerate neconstituționale - de a înlocui 'din mers' pe șefii celor două Camere ale Parlamentului. Bineînțeles că Puterea va taxa această declarație de șantaj politic și de imixtiune în treburile interne ale țării. Nimic șocant. Probabil că așa ar fi făcut și PSD dacă ar fi existat o situație inversă: dacă ar fi avut o coaliție de guvernare și șefia celor două Camere ar fi fost deținută de liberali și de democrați. Atunci am fi avut, probabil, demersuri și avertismente din partea Partidului Popular European cum că ei ar bloca integrarea românilor dacă PSD s-ar atinge de vreun fir de păr de pe capul oamenilor săi (acceptând ideea că, între timp, PD-ul și-ar fi atins obiectivele populare). Sunt, evident, speculații. Important este altceva: ce câștig ar avea PSD-ul dacă socialiștii europeni și-ar pune în aplicare intențiile, în caz că revocările dlor Văcăroiu și Năstase ar devenit fapt împlinit? Ar putea, partidul dlui Geoană (așa se pare) să suporte povara unui eșec de care nu va avea cum să evite să fie acuzat? Ar merita cazul celor doi șefi o asemenea 'recompensă'? Și cât de mare va fi beneficiul Alianței în caz că ar obține cele două demnități - oricum, mai degrabă decorative - în schimbul unei amânări a aderării, cu toate riscurile și pagubele pe care le-ar implica? Este cert că ne aflăm în fața unei situații tipice pentru politica românească: aceea în care se irosesc forțe și ambiții pentru mize de doi bani. Pentru că trâmbițata 'reparație' pe care o reclamă Alința nu face nici măcar atâta, în comparație cu insurmontabilele probleme pe care le ridică îndeplinirea clauzelor, întârziate de un guvern incompetent și de o forță politică incapabilă să-și normalizeze agenda de lucru, după aproape nouă luni de practică a guvernării. În răstimpul în care are loc o gestație, Alianța a hrănit un fetus cu cele mai toxice ingrediente din recuzita politică - anticipate, dispute între centrele de putere, interminabile procese de schimbare a eșaloanelor 3-4-5-6 și 7 de putere - riscând să aducă pe lume o progenitură cu malformații congenitale.
Titlu: Strategie de export: 500 de pagini pentru două idei!
Nr Editie: 1672 Data: joi 08 septembrie 2005
O impresionantă concentrare de forțe a însoțit lansarea Strategiei naționale de export. Și-au adus prinosul la salutarea acestui obiectiv esențial atât președintele (dispus să se lase de fumat dacă interesele nației o cer) cât și premierul, aflat într-o dispoziție autoritară atunci când i-a dat conservatorului ministru al economiei ultimatumul ca într-o săptămână să-i prezinte propuneri concrete pentru organizarea birourilor strategice de expansiune economică. Înțelegem de aici că aceasta este principala hibă a sistemului pentru faptul că n-avem birouri și oameni care să tragă de mânecă străinătatea pentru a intra în prăvăliile noastre în care avem pe tarabă produsele de export, economia stagnează și bugetul suferă. Aceste birouri sunt o mai veche obsesie a 'dreptei' politice. Îmi amintesc că și în precedenta guvernare a Convenției, birourile externe ale FPS - ului au fost realizate cu mare tam-tam, șeful de atunci al instituției, dl. Dimitriu, asigurându-ne că astfel se vor desfășura lucrurile de-acum încolo. Drept urmare s-au cheltuit sume enorme pentru reprezentanțe luxoase și costisitoare în aproape toate capitalele europene, de pe urma cărora nici FPS-ul și nici țara nu s-au ales cu nimic. Ce era interesant s-a vândut în condiții 'speciale' (vezi Romtelecom-ul) iar ce nu era, a rămas în rafturi. Nimeni n-a mai întrebat atunci cât a costat acțiunea și cine a suportat costurile. Așa și acum: dl. Șereș va trebui să numească la repezeală reprezentanți în birourile de export care vor fi, în mod sigur, aleși dintre clienții politici rămași fără 'colegi', iar sume importante se vor cheltui pentru închirierea și dotarea unor birouri reprezentative în principalele capitale europene. Rezultatul acestei acțiuni, pot băga mâna în foc, va fi același cu al precedentei. Pentru că exporturile românești nu vor crește în funcție de istețimea și talentul negustoresc al reprezentanților noștri de vânzări. Ideea este la fel de naivă, la fel ca și aceea emisă de președinte, cum, că, încasările noastre din turism sunt de patru ori mai mici decât cele ale bulgarilor pentru că ospătarii noștrii nu sunt școliți. Strategia exportului n-are nimic cu cele 500 de pagini pe care au trudit să le umple cu banalități specialiștii guvernului. Ea se poate realiza, pe o singură pagină, în câteva cuvinte: produse de calitate și eficiență economică. Dacă în privința calității guvernul n-are prea multe de spus, în cea a efortului are: el este cel care ar trebui să creeze, prin pârghii legislative, premisele eficienței. Cam greu însă, pentru un guvern care se chinuie să umple golurile lăsate de cota unică de impozitare pe toate căile posibile. Aștept cu mare interes performanțelebiroului de strategie a exporturilor. Dar mai înainte sunt curios să văd lista celor care vor fi trimiși la muncă pe la Londra, Paris, Roma, Bruxelles și prin alte locuri unde lumea se bate pe produsele românești de export.
Titlu: Legea petrolului
Nr Editie: 1673 Data: vineri 09 septembrie 2005
Pe vremea lui Ceaușescu, prețul benzinei în România era printre cele mai scăzute din Europa. Scumpirile periodice se făceau cu maximă precauție și ele erau însoțite de complicate argumentări din care reieșea că, deși eram producători de țiței, rezervele noastre fuseseră secătuite de regimul burgehzo-moșieresc și de sovromuri. Oricum, consumul intern era redus, atât datorită numărului de mașini aflate în circulație, dar și datorită măsurilor colaterale iscate după criza petrolului. Românii circulau, pe atunci o săptămână din două, iar rația care ar fi trebuit să acopere nevoile lunare a fost stabilită științific de către partid la vreo 2-3 rezervoare pe lună. Economia se făcea prin limitarea libertății de mișcare - una dintre puținele de care beneficiam pe atunci. După revoluție a început cursa scumpirii carburanților. Guvernele succesive, incapabile să colecteze taxe și impozite pe alte căi, s-au concentrat asupra pompelor de benzină. Principala explicație a fost că prețul benzinei în România era mult sub nivelul de pe piața europeană, cel puțin. Eram atenționați că, încet-încet, va trebui să ajungem la acest nivel, chiar dacă veniturile întârziau să se alinieze, la rândul lor. Explicațiile științifice ale scumpirilor luau în calcul raportul dintre leu și dolar. Se scumpea dolarul, se scumpea și benzina. Orice fluctuație pe piața valutei liber convertibile se simțea imediat și în rezervoarele românilor. Când n-a mai crescut dolarul, a fost rândul euro-ului. Finanțiștii noștri s-au întrecut în demonstrații care să justifice cât de necesare erau aceste ajustări. Iată că, între timp, litrul de benzină din România nu numai că a atins prețul fatidic de un dolar - ceea ce părea un vis îndepărtat - dar l-a și sărit. Atât de avântat încât a încălecat și euro. Avem, la această oră, cea mai scumpă benzină din Europa și nu știm dacă este un record cu care ar trebui să ne mândrim. Acest preț se va infiltra perfid în mai toate prețurile, așa cum a făcut-o de obicei. Ultima chestie cu care ne-au blagoslovit guvernanții este că de vină pentru ultimul salt - de aproape o mie de lei pe litru - ar fi de vină ... Katrina. Orice pretext e bun când vrei să dovedești ceva ce n-ai cum altfel. În ceea ce ne privește, e simplu: confruntat cu un sever deficit bugetar generat de eșecul cotei unice de impozit, Guvernul n-ar încotro și recurge la soluția cea mai la îndemână: benzina. Nu contează cât costă ea de fapt, contează doar cât de mult poate fi umflat acest preț din care doar o fracțiune mai corespunde valorii sale reale: restul este comoditate și incompetență. De fapt, este unul dintre birurile pe care le plătim fără a ne întreba de ce e nevoie să finanțăm noi amatorismul politic al celor pe care - culmea - tot noi i-am votat.
Titlu: Războiul Popeștilor
Nr Editie: 1674 Data: sâmbătă 10 septembrie 2005
Atunci când s-a produs remanierea și ministrul Popescu a umplut ecranele televizoarelor demonstrându-și succesele obținute cât a stat cu fundul pe sacul cu bani al Bugetului, premierul cu același nume s-a arătat destul de iritat, amenințând că va dezvălui adevăratele motive pentru care l-a dat afară din casa Guvernului. A făcut-o mai deunăzi, la Brașov, arătând că, între altele, fostul ministru nu prea avea capacitatea de a se întâlni și a discuta cu colegii din minister, acționând haiducește și sărind, uneori, peste regulile partidului din care făcea parte. Apoi, mai zice dl. premier Popescu, ministrul Popescu a ''uitat'' să introducă un impozit, întâmplător tocmai acela care se aplica foștilor colegi de speculații bursiere de pe când nu era ministru. Și, ultimul dar nu cel de pe urmă argument, ministrul Popescu ar fi ezitat să întâlnească exact cu comisarul european de resort, din motive nu prea clare, unul din acestea putând fi acela că deși relativ tânăr și școlit, ministrul nu prea le are cu limbile străine, cunoscute fiind imaginile în care el conversa cu echipele de la FMI prin limbajul universal al gesturilor, atunci când translatorul nu reușea să-i transpună cu fidelitate ideile. Aceste revelații urmate de dezmințirile de rigoare din partea remaniatului sunt doar o etapă a unui lung șir de neînțelegeri și de incompabilități care s-a manifestat de-a lungul mandatului celor doi. La fel ca majoritatea miniștrilor, Ionuț Popescu i-a fost impus lui Călin Popescu de către aripa prezidențială a partidului, respectiv de consilierul Stolojan, cel al cărui colaborator apropiat fusese în perioada în care acesta s-a aflat la cârma partidului. Pe această bază, ministrul s-a considerat, într-un fel, independent, neconsiderând necesar să urmeze întrutotul ideile și inițiativele premierului. Chestia care a pus capac acestei relații pe care anturajele antagoniste au tensionat-o (în special cel reprezentat de Dan Radu Rușanu, pe care Tăriceanu l-ar fi dorit ministru nu doar din considerente de parteneriat politic, ci și de afaceri) a fost refuzul lui Ionuț Popescu de a semna documentul prin care ''Roman'' Brașov primea o comandă guvernamentală care i-ar fi prelungit agonia. Ionuț Popescu a refuzat pe motive de doctrină liberală, și tot pe motive de doctrină liberală Tăriceanu a recurs la un artificiu care nu mai făcea necesară semnătura sa. Dar nu a pierdut prilejul de a-i reclama președintelui insubordonarea ministrului, solicitându-l să fie de acord cu schimbarea. Ceea ce Băsescu a acceptat fără prea multe mofturi: în fond, Ionuț Popescu era liberal, deci să se spele liberalii pe cap cu el! Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă era vorba de un democrat! Războiul celor doi Popești din guvern a luat sfârșit cu victoria primului. O victorie a la Pirrhus, dacă ne gândim că prin poziția pe care o are acum, cel de-al doilea nu va ezita să pună tunurile presei pe premier, tocându-l mărunt ori de câte ori va avea prilejul. Or, un premier precum dl Tăriceanu, oferă suficiente prilejuri de acest fel, oricum și oricând.
Titlu: Invizibila reformă a Justiției
Nr Editie: 1675 Data: luni 12 septembrie 2005
Blândul domn Scheele, cel care stă cu ochii pe noi, din partea Comisiei Europene, de câțiva ani buni, timp în care a reușit să învețe românește pentru a înțelege mai bine particularitățile politicii noastre, a zis în urmă cu câteva zile că 'sperăm că până în martie-aprilie 2006 vor apare reforme vizibile în justiție. Dacă nu, România și noi vom avea probleme!' Ca să vezi! Noi credeam, după zgomotul de fond care a însoțit cariera ministerială a civicei doamne Macovei, că Europa este deja cutremurată de admirație în fața rezultatelor de excepție obținute de doamna ministru în lupta cu hidra corupției și cu justiția retrogradă și fără chef de reforme. Celebrul 'pachet' legislativ, pe care mizerabila Curte Constituțională a încercat să-l golească de conținut returnându-l expeditorului pe motiv că n-ar fi corespuns literei legii fundamentale, părea să conțină în el soluțiile tuturor problemelor. Și uite că Europa, prin dl Scheele, zice că nu, că mai așteaptă până prin martie-aprilie 2006 (data viitorului raport de țară) să apară semnele reformei. Asta, tocmai când dna Macovei tăia nodul gardian al practicilor stănoiene, revoluționând modul de punere în funcție a procurorului șef al PNA, nu prin încremenitul CSM, ci cu binecuvântarea sa directă! Tocmai când același Parchet își manifestă cu curaj independența chemându-i la audieri dure pe pesediști sau pe aliații îndoielnici ai președintelui. Când același Parchet redeschide cu îndrăzneală dosare închise tot de el, pe vremea în care cei în cauză erau la putere! Dar să lăsăm gluma la o parte, pentru că nimănui, nici măcar voiosului domn Scheele nu-i arde de glumă. Ce vrea Europa asta de la noi? Cu siguranță că nu atât ca noua Putere să umple demonstrativ pușcăriile cu reprezentanți ai vechii Puteri. Europa vrea, cum a vrut și până acum, ca România, prin cei care o administrează, să închidă juridic cât mai multe dintre portițele prin care se ițește corupția. Să anuleze toate cele proceduri care dau posibilitatea funcționarilor mai mici sau mai mari de stat să obtureze procese firești prin interese personale. Nu vânătoarea de corupți, în primul rând, ci campania susținută de eliminare a tuturor situațiilor apte să conducă la corupție. Culmea este că, deși oameni școliți pe la diverse burse cu sponsorizare internațională, guvernanții de azi, ca și cei de ieri, par să nu înțeleagă prea bine acest lucru. Ei consideră că-și fac datoria exclusiv prin încercarea de a prinde în năvoadele petecite ale PNA, 'pești mari' care nu se lasă prea ușor prinși. Și uită că primul lucru pe care ar trebui să-l facă este să închidă sezonul 'pescuitului în ape tulburi'. Și să le limpezească pentru ca lucrurile să se vadă cu mai multă claritate. Inclusiv reforma justiției.
Titlu: Fumul fără foc
Nr Editie: 1676 Data: marți 13 septembrie 2005
Nu iese foc fără fum - se zice și, în afacerea cu 'spionarea ziariștilor' de către organul competent al Ministerului Justiției, dezmințirile doamnei Monica Macovei au o valoare relativă. Pentru că nu este obligatoriu ca doamna ministru să fi dat o dispoziție în acest sens. Domnia sa are subalterni suficient de zeloși și cu timp la dispoziție care să se fi gândit că n-ar strica să-i ofere doamnei ministru niscai dovezi ale implicării jurnaliștilor în cine știe ce afaceri sau relații - necurate. Este o veche și permanentă obsesie a autorităților că orice articol critic sau investigație care demască implicări ale Puterii în felurite cazuri au în spate influențe sau intenții dușmănoase. Orice jurnalist care scrie în acest fel este bănuit că a intrat în posesia datelor pe care le utilizează printr-o scurgere din interior sau prin vânzări suspecte de documente. Este aproape un stereotip faptul că jurnaliștii sunt judecați a fi instrumente ale unor forțe răuvoitoare care n-au altceva în cap decât să lovească în acei slujbași ai statului care își fac onest datoria, luptându-se cu hidrele corupției și ilegalității. De ce-ar face Monica Macovei și amploaiații săi excepție de la această regulă?! Și, cum bine se știe în mediile serviciilor de informații, niciodată nu e rău să ai cât mai multe date - de preferință compromițătoare - despre cei cu care urmează să te confrunți. N-aș băga deci, mâna în foc pentru SIPA și pentru oamenii săi, la fel cum nu cred că ar putea fi singurul domeniu în care se umblă cu astfel de subtilități - în afara, evident, a serviciilor secrete care au în fișa postului astfel de acțiuni. Nu vreau însă, să sper că aș putea băga mâna în foc pentru toți confrații mei și să jur că în redactarea articolelor critice sunt guvernați doar de deontologie. Sunt, slavă Domnului, suficient de mulți ziariști care servesc interese nu dintre cele mai curate și care își drapează presiunile sub haina responsabilității civice. Concluzia logică este că între cele două tabere nu pot fi trase linii de demarcație definitive și că la un număr de funcționari incorecți și cu plăcerea de a scotoci printre rufele murdare corespunde un număr de jurnaliști cu talent în a murdări meseria.
Titlu: Martirul de prisos
Nr Editie: 1691 Data: vineri 30 septembrie 2005
Eliberările și arestările lui Miron Cozma, sub lumina reflectoarelor, cu toată recuzita show-ului modern, au devenit o prezență familiară pentru (tele)spectatorul român, din decembrie încoace, de când fostul președinte Iliescu a avut neinspirata inițiativă de a se împăca cu istoria grațiindu-l pe liderul minerilor. Este Miron Cosma o figură emblematică a tranziției? Si da, și nu. Da, pentru că dacă n-ar fi fost, ar fi trebuit inventat, vorba poetului (?). Cozma a reprezentat, dintru început, un transfer de noțiune, dintr-un sistem care punea, teoretic, la baza acțiunilor sale, interesul 'clasei muncitoare', într-un altul în care aceasta trebuie să-și găsească un rost. Rost care s-a concretizat în vârful de lance al acțiunii anti-Opoziție, văzută la momentul '90 ca o agresivă întoarcere la valori politice care nu mai aveau relevanță după un hiatus de jumătate de secol. Faptul că reprezentau un eșalon unitar și bine organizat și, mai ales, prestigiul căpătat odată cu incredibila și revoltă din 1987, au făcut din mineri o categorie, nu doar socială, aparte. Primele lor incursiuni, încă pașnice, într-un București răvășit de pasiuni politice le-a întărit convingerea că într-un stat dezorganizat, în care principalele pârghii de putere nu mai lucrau, singurii care mai puteau face puțină ordine - și la propriu și la figurat - erau ei. Intervenția minerilor din 1990 nu va putea fi înțeleasă atâta timp cât va fi receptată partizan, din unghiuri diametral opuse. Cu siguranță, însă, că ea a fost o reacție (manipulată, binențeles) la incapacitatea instituțiilor de resort de a menține starea de funcționare a statului de drept. Între o poliție timorată și o armată inhibată, minerii au devenit arbitrii ciudatului meci ce se juca pe ringul Pieții Universității și pe alte terenuri. Calitățile incontestabile de lider ale lui Miron Cosma au exacerbat rolul acestei 'coloane a cincea' a unei democrații stranii, pe măsură ce situația generală devenea mai instabilă. Revenirea minerilor din '91 a fost o veritabilă campanie militară, în timp ce ultimele două mineriade, din '99, au fost la un pas de a instaura un soi de dictatură paramilitară. Liderilor politici incapabili de acțiune coerentă, li s-a opus - cu sprijinul tacit al unor forțe politice interesate - liderul sindical dârz și hotărât, exponent al intereselor mereu neglijate ale celor pe care trecerea brutală la un capitalism inconsistent îi aducea la limita supraviețuirii. Adulat și urât, primit cu ovații sau hulit, temut și hărțuit, Cosma a devenit cobaiul unei justiții tributare unor mentalități servile. Condamnat prea ușor sau prea sever, după cum a bătut vântul, încarcerat și eliberat, el devine, pe zi ce trece, martirul inutil al unei societăți incapabilă să revină la normalitate.
