Punctul pe Y, iunie 2005

Titlu: Defecțiunile PRM-iste
Nr Editie: 1587 Data: miercuri 01 iunie 2005
Odată cu retragerea președintelui Corneliu Vadim Tudor de la președinția executivă a PRM și adăugarea termenului ''popular'' în denumire, părea că ''România Mare'' se înscrie pe drumul intrării într-o normalitate extrem de neprielnică, dat fiind caracterul exploziv și imprevizibil pe care i-l imprimase fondatorul, după chipul și asemănarea sa. Nu atât iritarea și lehamitea de ''a sta de vorbă cu toți nebunii de prin filiale'' - cum plastic își explicase decizia liderul - cât nevoia vitală de a se alinia unui curent european și de a nu rămâne pe dinafara familiilor tradiționale a fost motorul acestei surprinzătoare - la momentul respectiv - decizii.Iată însă că apele s-au limpezit, afilierea la familia populară s-a dovedit un bluf, și din deplasarea sa pe tărâmuri sârbo-muntenegrene Vadim și-a aruncat buzduganul ca să-i anunțe revenirea la cârma corabiei stângaci conduse de ''primus inter pares'' - mereu fidelul Cornel Ciontu, un politician ponderat, capabil să dreagă mereu câte una dintre punțile distruse în urma sa de către cel pe care-l suportă cu stoicism. Numai că, stupoare: vestea revenirii sale în fruntea partidului debarasat și de rușinoasa siglă populară, în urma a trei scrisori, adresate lui, ca la carte, de membrii maturi, de cei tineri și de cei de sex opus și conținând implorarea de a se întoarce la uneltele sale politice, este pur și simplu umbrită de tunetele și fulgerele adresate prin fax din aceeași depărtare: în stilul său caracteristic, dar de-a dreptul inimitabil, Vadim țintuiește la stâlpul infamiei pe cine credeți ? Chiar pe Cornel Ciontu, debarcat fără menajamente din funcție, și pe Anghel Stanciu, două dintre cariatidele partidului, dovedite a fi conspirat mișelește cu nimeni altul decât Adrian Năstase, pentru a-i vinde acestuia partidul cu tot cu voturi. Nici că aflăm abia acum care este caracteril celor doi - într-o manieră pe care a probat-o de fie care dată când s-a produs o defecțiune de resurse umane - nu este de mirare. Ba chiar intră într-o logică personală a lucrurilor. Cel mai grav este însă că odată cu ''trădătorii'', Vadim pune la zid și ''trădarea'' - recte, susținerea acordată lui Năstase pentru șefia Camerei! Așa încât, dacă nu se vor produce anticipatele cele vestite până la toamnă, Năstase va rămâne fără cabinet, secretare, consilieri și șoferi la început de toamnă, taman când se numără bobocii.Scandalul din PRM depășește, de data aceasta, modelul anecdotic și promite să determine mișcări spectaculoase într-un mediu politic fluid precum inundațiile de primăvară.
Titlu: Drumul spre independență
Nr Editie: 1601 Data: vineri 17 iunie 2005
În condițiile în care frământările din lumea presei decantează tot mai limpede cine este 'pentru', cine este 'contra' și chiar cine se abține, demersurile pentru fixarea televiziunii și radioului public în tiparul existent devin tot mai concrete. După respingerea rapoartelor de activitate ale celor două instituții de către comisiile de specialitate ale Parlamentului, plenului nerămânându-i decât formalitatea validării, a început frontal concurența pentru noile candidaturi. Partidele își verifică fidelii, îi reordonează și așteaptă să-i arunce în lupta politică din interiorul consiliilor de administrație. Pentru noii șefi ai celor două instituții, Executivul mai cugetă, sfâșiat între dorința de a pune un jurnalist fidel sau un manager tentat de tendințe de independență. Funcționează 'modelul Nicolau', care a venit din cabinetul lui Adrian Năstase și a sfârșit prin a fi repudiat chiar de către membrii partidului acestuia. Dacă dorința dlui Tăriceanu era una sinceră, n-avea decât să-l lase pe Nicolau în continuare, căci acesta a știut cum să facă din TVR un jucător redutabil pe piața mass-media. Dl Tăriceanu dorește însă, deocamdată în sinea sa, să împace capra fidelității cu varza eficienței, ceea ce pare destul de greu. Tuturor acestor manevre le pune capac chiar președintele Băsescu, care regretă că schimbările din cele două instituții se fac cu un an mai devreme decât ar fi trebuit, introducând o nouă sursă de tensiuni în disputele publice pe marginea acestui subiect. În stilu-i nonconformist, președintele dă impresia că n-ar fi avut nimic împotrivă să coabiteze cu un Nicolau 'în formol' și cu un Șeuleanu, marcat de ștampila 'Năstase' încă un an. Spre regretul său, lucrurile se precipită și vom avea, din nou, două instituții care, pe drumul independenței editoriale se împiedică sistematic de necesitatea pe care o resimt toate guvernările de a-și asigura un spate mediatic printr-un program prietenos. Dincolo de prietenii de circumstanță, care-și oferă servicii pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, în funcție de evenimente și de sondaje.
Titlu: 'Metoda Tăriceanu' de rezolvare a conflictelor de muncă
Nr Editie: 1602 Data: sâmbătă 18 iunie 2005
Premierul Tăriceanu a avansat cea mai originală soluție de rezolvare a conflictelor de muncă, dintre toate câte au fost utilizate până acum, iar ideea sa ar merita să fie brevetată dacă se constată, printr-o cercetare riguroasă, că deține paternitatea acestui patent.În stilul său, ce devine tot mai inconfundabil, dl Călin le-a spus greviștilor de la căile ferate că cererile lor ar putea fi rezolvate dacă publicul călător va fi de acord cu majorarea tarifelor. Dacă vă veți încorda puțin memoria veți ajunge la concluzia că, cel puțin pe meleagurile dâmbovițene, nimănui nu i-a mai dat prin cap așa ceva, deși conflicte de muncă au fost cu carul, iar soluțiile s-au lăsat căutate cu lumânarea.Sindicaliștii au respins propunerea premierului ca fiind neserioasă. Dar dacă o acceptau? Cum s-ar fi procedat atunci? Care ar fi fost metoda prin care s-ar fi putu obține răspunsul călătorilor?Sincer să fiu, nu văd o altă metodă decât cea a unui ref erendum. Cu o întrebare la care să se răspundă prin da și nu: vreți să se majoreze tarifele la călătoria pe calea ferată?De organizarea referendumului s-ar fi putut ocupa dl ministru Dobre (altminteri un om serios, chitit pe treabă, nu pe făcut valuri prin plimbarea câinilor și prin vândut blana ursului din pădure, precum colegul său, distinsul forestier Flutur), iar la treabă i-ar fi putut pune pe angajații ministerului pe care greva îi lăsa cu timp liber. Cu pregătire cu tot, cu numărarea voturilor de către o comisie electorală numită ad-hoc și cu termenul pentru introducerea contestațiilor, toată treaba ar putea fi isprăvită în vreo două săptămâni. Iar în situația în care publicul călător va zice 'da' - nici o problemă: ministrul are mână liberă din partea premierului să satisfacă toate exigențele greviștilor. Dacă nu, nu! În felul acesta s-ar crea și mecanismul prin care toate protestele sociale ce se vor manifesta de-acum înainte vor putea fi rezolvate prompt și eficient, după 'metoda Tăriceanu'.
Titlu: Neobolșevici
Nr Editie: 1603 Data: luni 20 iunie 2005
Presa a constituit și constituie terenul preferat de manifestare a tuturor experimentelor pe care le permite democrația. Inclusiv pentru cele cu iz totalitar. Dacă unii dintre cei veniți mai nou în câmpia literei tipărite și vorbite nu le-au cunoscut, sau le-au ignorat, au cel mai minunat prilej de a le redescoperi.Asist cu uimire și cu jenă la revărsarea de comentarii care țintuiesc la stâlpul infamiei persoane și evenimente, în numele dreptului propriu de a decide ce e bun și ce e rău, sau ca reprezentanți auto-autorizați de a pune practică principiile unui nou purism ideologic. De aici până la 'cine nu e cu noi, e împotriva noastră' nu este decât un pas și el se face cu nonșalanță și cu încântarea de a fi purtătorii adevărurilor absolute.Culmea este că acest curent devine - împotriva oricărui iz democratic - un curent aproape oficios. Zile în șir am urmărit excesul de zel cu care reprezentanții unui tip original de democrație l-au încătușat și pus la zid pe Ion Iliescu, înainte ca justiția să fi stabilit un verdict. Dar cu convingerea că justiția nu are altceva mai bun de făcut decât să le infirme convingerile. Altminteri nu mai e justiție, sau e o justiție lipsită de independență.Zilele trecute l-am ascultat siderat pe un reprezentant al acestui val de tineri jurnaliști neobolșevici, unul dintre cei cărora li se pare că nu se pot afirma plenar din cauza unor trădători ai interesului național decretat de președinte, care acaparează mass-media nelăsându-le loc să-și arate valoarea, care-l lua la refec pe Mircea Geoană pe motiv că partidul lui n-a făcut reformă în justiție. Dar am început-o - a încercat acesta să se justifice - prin crearea CSM-ului, care a preluat prerogativele de la minister și se exercită ca organ ales al puterii judecătorești. 'Bine, dar n-ati văzut ce oameni sunt acolo, în CSM?' - a izbucnit mânios moderatorul care e convins că independența justiției e posibilă doar cu mitraliera, prin execuția celor ale căror figuri le sunt neplăcute. 'De acord', a spus Geoană, 'sunt și unii care n-ar merita, dar ei au fost aleși de Corpul magistraților.' Nimic nu l-a putut convinge pe tânărul neobolșevic, căruia i se părea absolut firesc ca în locul mitralierei să poată fi utilizată doamna Macovei, care să decidă ea, democratic, cine trebuie și cine nu să facă parte din CSM - aceasta fiind esența măsurii luate de Guvern pentru a întări independența justiției reclamată de Uniunea Europeană.Noua democrație, ca și bolșevismul ar trebui introdusă și impusă cu forța. Votul popular - care i-a adus, de fapt, la putere, pe promotorii acestor principii rămâne un simplu mijloc de atingere al scopurilor.
Titlu: Axa Suceava-Paris
Nr Editie: 1604 Data: marți 21 iunie 2005
Președintele Chirac primește o mână de ajutor în promovarea punctului său de vedere referitor la politica agricolă a Uniunii de unde nu se aștepta: de la ministrul Flutur al Alianței, cel confruntat cu prima problemă din mandatul său determinată de presimțirea unei recolte-record de grâu. Ei bine, dl Flutur, aflat mai tot timpul pe la Suceava, ba plimbându-și câinele pe la expoziții, ba asmuțindu-și colegii de alianță împotriva mizerabililor pesediști uitați prin niscai funcții de conducere, ba anunțând fosta conducere a RNP-ului (aflată în proces de dezintegrare din motive de retrocedări), și-a îndreptat atenția și spre marile probleme ale umanității.Deci, președintele francez le va putea spune de-acum colegilor săi din Uniune - în special lui Blair: 'N-aveți nici o șansă! Pe mine mă susține Flutur'. Și, bineînțeles, că aceștia își vor da seama ce înseamnă acest lucru și vor face pasul înapoi. Prin gestul său temerar (nu știu dacă l-a chibzuit sau a fost un impuls de moment), dl ministru al Agriculturii este pe punctul de a creea în Europa o nouă axă ideologică și strategică: Axa Suceava-Paris. Sau Paris-Suceava, dacă așa vă sună mai bine. Cei doi lideri se vor putea susține reciproc în demersurile lor și să nu vă mirați dacă mâine, de la Elysee se va da un comunicat prin care președintele francez își va declara totala susținere pentru colegul său Gheorghe Flutur în acțiunea de a sesiza Parchetul despre achiziționarea dubioasă de ace de cravată și cravate vânătorești, operată înainte de încetarea mandatului de fostul director Dumitru, al RNP. Nu știu ce instanță va putea rămâne insensibilă față de dimensiunea internațională a cazului și să dea o soluție contrară politicii Alianței, riscând mustrări telefonice din partea dnei Macovei, colega dlui Flutur. O singură chestiune poate deveni ușor spinoasă: nu cumva Axa Suceava-Paris să intre în contradicție cu cealaltă axă, Washington-Londra-București, a președintelui Băsescu. Dar, privind lucrurile mai în profunzime, vom vedea că axa democrată a acestuia poate coabita foarte bine cu axa liberală a dlui Flutur, într-o veritabilă Alianță a Axelor.
Titlu: Dezamăgitorul Marian Munteanu
Nr Editie: 1605 Data: miercuri 22 iunie 2005
Dl Marian Munteanu a fost, din capul locului, un persoanj controversat. Cu atât mai controversat cu cât apariția sa în primul plan al actualității s-a produs în condițiile confuze, greu de definit, al unui conflict social care pune față în față curente de opinii necristalizate, tributare patimii și unei intoleranțe meșterite de la un sistem repudiat de istorie. Ca și Piața Universității, ca fenomen, rolul lui Marian Munteanu, ca lider al acestei mișcări în care s-au amestecat tendințe și opțiuni centrifuge a rămas, până astăzi, greu de clarificat - dacă cineva a încercat să facă acest lucru în mod sincer și cu bună credință. Mă tem însă că așa ceva nu s-a întâmplat. Ba, din contră, cred că toate 'analizele' și evocările din ultimele zile nu fac decât să inducă mai mari incertitudini și să resuscite sentimente și pasiuni la fel de intolerante ca în urmă cu 15 ani. Despre Marian Munteanu s-a vorbit puțin, după 1990. A reapărut, la scurt timp, ca promotor al unei mișcări de dreapta, suspectate de influențe legionare fără prea multe dovezi și a fost evocat, la un moment dat ca posibil candidat la președinție al formațiunii politice inițiate și lichidate de Virgil Măgureanu. În rest, omul și-a văzut în liniște și cu discreție de treburile lui.A fost chemat în studiourile la televiziune cu prilejul evocărilor recente. Cei care l-au chemat au făcut-o cu speranța de a-l alătura corului de resentimente și de a obține dela el dovezi acuzatoare. Marian Munteanu, însă, le-a făcut o surpriză. Destul de puțin plăcută. Nu s-a antrenat în joc. Cu toate insistențele depuse de interlocutori. Cu toată dorința acestora de a-i zgândări răni reale. A fost momit, și dacă momeala n-a ținut, s-a încercat să-i fie fluturate supiciuni care să-l scoată din expectativă. Marian Munteanu însă și-a dezamăgit interlocutorii . Prin pondere și printr-un mare bun simț. 'Nu pot fi aspru și intolerant' - s-a 'scuzat' el în fața moderatorilor, 'pentru că firea mea nu este intolerantă'. Cât despre dezvăluirile așteptate, le-a tăiat scurt: 'Una e să spui ce știi, și alta este să acuzi!'. Pur și simplu Marian Munteanu nu dorea să se facă părtaș la corul de acuze pe subiecte pe care nu le cunoștea, în legătură cu care propria sa conștiință nu era edificată. Ciudată mentalitate, într-o lume tot mai tentată să lase deoparte mofturile cu conștiință. Pare și simplu cred că de Marian Munteanu a ratat șansa de a redeveni idolul de ocazie al unei anumite părți a societății, cu prețul onestității și al bunului simț. Un preț pe care unii continuă să-l considere prea mare, față de miza care se acsunde în spatele intoleranței.
Titlu: 'Copita' lui Băsescu
Nr Editie: 1606 Data: joi 23 iunie 2005
Președintele Băsescu reușește încă odată să încurce treburile Alianței. De data asta, sau și de data asta, dintr-o pornire care n-ar trebui suspectată de nesinceritate.După cum se știe, manevrele de schimbare a șefilor televiziunii și radioului public au plecat de la Cotroceni. Nu neapărat direct de la președinte, dar fiind cunoscute nemulțumirile acestuia din perioada electorală față de modul cum a fost 'gestionată' Opoziția de către conducerile celor două instituții, numite de fosta Putere, consilierii săi au dorit să-i facă pe plac sondând unele disponibilități în materie. Ofertele făcute atunci, pe la începutul anului, au ieșit din zona confidențialității, explodând în presă. Demersul l-a înfuriat pe Nicolau, președintele Televiziunii, care dat fiind că fusese pus odată la zid de către cei care-l numiseră, prin respingerea raportului în comisia parlamentară de specialitate, credea că are tot dreptul să se considere imparțial. Reproșul său public a declanșat o replică violentă din partea lui Băsescu care n-a ezitat, punându-l în formol, să facă ceea ce azi declară că nu-i place să i se facă lui însuși. A fost doar începutul unui veritabil război de comunicate, în care s-a ambalat și Guvernul. Numai că, spre deosebire de președinție, care a declarat că nu mai are nici o treabă cu Nicolau, Guvernul a declanșat procedurile de suspendare printr-o anchetă cu cântec derulată de Parlament.Rezultatele anchetei se cunosc și nu mai are nici un rost să insistăm asupra unor vicii de procedură. Finalul este clar: și Nicolau și Șeuleanu își fac bagajele, spre bucuria contestatarilor din cele două instituții (care vor fi întotdeauna) și spre nădejdea amatorilor de a se înfrupta din indemnizația grasă de membru în consiliul de administrație (20 de milioane în mână, adică un sfert din salariul președintelui TVR, care salariu a fost aprobat de chiar membrii CA). Deja, partidele și celel alte instituții competente și-au desemnat reprezentanții. Doar președinția nu. Veritabil 'Gică contra', președintele zice acum ce zicea și Nicolau: că mai întâi trebuie depolitizată modalitatea de numire a CA și a președintelui. Ca urmare, Președinția n-a desemnat - și nici nu dorește să desemneze - pe nimeni până nu se modifică regulamentul. Lucru care lasă cu buzele umflate nu doar candidații, dar și Guvernul, dornic de o cât mai rapidă contribuție a celor două instituții la statutul de voci prietenoase și constructive ale guvernării. Adică la ceea ce se considera că fuseseră până acum.Dacă Traian Băsescu se va menține pe poziție și va reuși să impună această schimbare, va fi, poate, primul semn al unei dorințe reale de depolitizare a unei structuri de multele încă îmbibate de acest flagel.
Titlu: Sindromul balcanic
Nr Editie: 1607 Data: vineri 24 iunie 2005
Capacitatea de a intui preferințele sau sentimentele celui de care depinde, într-un fel sau altul existența ta, a devenit, de-a lungul timpului, o caracteristică națională. Zic unii că dacă românii n-ar fi avut această însușire, nici n-ar fi rezistat la intersecția drumurilor și poftelor marilor puteri între picioarele cărora ne-am încurcat sistematic.Deși nu există izvoare sau sunt puține referințe de gen, cred că încă după războaiele daco-romane, când populația locală i-a asimilat pe invadatori prin diviziile sale de elită - femeile, și până astăzi, când îi învățăm cu mare rapiditate pe investitorii străini apucăturile noastre istorice în materie de ciordeală și de compromisuri a funcționat un mecanism perfect adaptat condițiilor. Dincolo de acest aspect, exercițiul istoric ne-a făcut să deprindem și anticiparea și supralicitarea ideilor 'stăpânului', învățându-ne să-i ghicim stările de spirit și să venim în întâmpinarea lor. Așa s-a întâmplat, probabil, pe vremea vasalității turcești, când domnii români știau ce vrea padișaliul și veneau sprinten cu supralicitări care le aduceau, în loc de tăieri de capete, mângâieri pe creștet. Așa s-a întâmplat și cu rușii, când zeloșii activiști comuniști nu numai că îndeplineau cererile Moscovei, dar și depășeau conștiincios planul, noi fiind, dealtfel, considerați ca cei mai 'cuminți' din lagăr, motiv pentru care Marele Frate nici n-a mai considerat necesar să-și țină armata aici, transferând-o prin alte locuri, mai incerte. Gestul președintelui Băsescu mi-a evocat acest sindrom. Oferindu-se să accepte, fără negociere și fără vreo cerere prealabilă, scăderea indemnizațiilor de aderare, el crede că va câștiga admirația și recunoștința oficialilor europeni, iar acest lucru ne va netezi drumul. Un drum și așa început cu spinarea plecată și amenințând să continue în genunchi. Un gest gratuit, în ultimă instanță, departe să rezolve problemele Uniunii, pentru că mizele sunt altele, nu puținii (față de alții, precum Polonia) banii destinați României fiind și așa insuficienți. Demersul prezidențial se înscrie în linia unor gesturi de servilism gratuit, unde mai găsim invitația lui Roman adresată militarilor americani din Golf de a se recrea pe litoral în campania midinetelor noastre, sau graba cu care s-a semnat acordul de nejudecare a militarilor americani ce comit infracțiuni pe teritoriul nostru. Sunt lucruri care nu numai că nu ne ajută în vreun fel, dar ne și plasea ză într-o zonă de discreditare morală.
Titlu: Teoria relativității jignirilor
Nr Editie: 1608 Data: sâmbătă 25 iunie 2005
Stau tot mai des și mă întreb dacă președintele nostru - teoretic, al tuturor românilor - e sincer atunci când spune că nu privește cu ochi răi critica, dar că îl deranjează jignirile. Cu atât mai mult - îl citez pe același președinte - el nu jignește pe nimeni.Am mai scris despre acest subiect și îmi pare rău că sunt nevoit să revin. Într-o analiză politică decentă, corectă, nu au ce căuta jignirile. Ele sunt neavenite. Anumite lucruri care se pot apropia de zona 'licențelor' verbale sunt permise - și practicate - în genuri literare care au migrat spre gazetărie, precum foiletonul, fabula sau satira. Poate că în unele dintre producțiile de acest tip, dl Băsescu să fi detectat niscai lucruri care i-au atins coardele sensibile. Altfel, eu nu rețin ca vreun gazetar - care își merită, totuși, această calitate - să fi recurs la o asemenea metodă. Iar dacă, totuși, ar fi făcut-o, președintele avea dreptul, ca orice cetățean, să recurgă la justiție și să ceară pedepsirea, conform legii, a celui în culpă.Numai că ceea ce Traian Băsescu acuza a fi jigniri sunt, de cele mai multe ori, judecăți critice care contravin opiniilor domniei sale. Cel mai grav l-au afectat suspiciunile exprimate față de stufoasele sale relatări referitoare la 'adevărul prezidențial' când cu eliberarea jurnaliștilor. Cei care s-au îndoit mai tare de autenticitatea datelor prezentate au fost taxați drept oameni cărora le e rușine că sunt români, iar presa oranj, compusă din celebrii 'analiști onești' ai președintelui i-a pus la stâlpul infamiei pe motiv că n-ar avea dreptul să întunece cu aprecierile lor o 'sărbătoare națională'.Cum spuneam și într-un comentariu recent, președintele are și o grilă personală în materie de jigniri. Pentru domnia sa a pune pe cineva în formol sau a-l face traseist sunt doar metafore nevinovate. La fel de nevinovată i se pare, probabil, și acuza că unuia dintre ziariști pe care nu-i agrează 'i-ar fi plătit PSD-ul casa' - chestie aruncată cu seninătate, chiar dacă știa despre ce e vorba cu adevărat și chiar dacă la vremea respectivă, când era primar general și îi plăceau atacurile ziaristului asupra Puterii de atunci, se oferise chiar el să-i dea o casă din fondul de stat. Nu mai vorbesc că a pomeni de case 'sună ca dracu', episodul său personal din str. Mihăileanu nefiind nici până acum clarificat.
Titlu: Gafă, nu diversiune
Nr Editie: 1609 Data: luni 27 iunie 2005
Probabil că mutarea din cămăruțele întunecoase, mizerabile și pline de mucuri de țigări din Casa Scânteii, în halele luminoase din noul sediu a modificat nu numai forma și culoarea 'capului' (cam prea oranj, în concepția unora), ci și orientarea tematică. Sau asta este impresia care a dorit să se dea prin atacul frontal declanșat marți la unul dintre reprezentanții Puterii care se bucurase până atunci de o susținere necondiționată din partea 'colectivului' de la Evenimentul Zilei care nu ezitase, anterior, să-și trimită unul dintre ziariști să o consilieze pe ministreasă din banii ministerului.Scriu aceste rânduri cu neplăcere, pentru că nu-mi intră în obiceiuri să fac judecăți de valoare și să dau note colegilor (asta este una dintre marotele Ev.Z., ai cărei titulari de azi, chiar dacă nu au nici o contribuție la construcția istorică a publicației, au totuși orgolii de moștenitori, printre 'drepturile' moștenite fiind și ac ela de a da exemple concrete de cum ar trebui să scrie confrații și cum nu!), dar recenta întâmplare mi se pare a fi pe nedrept calificată drept o 'diversiune' sau 'operațiune de discreditare' a ministrului Macovei, operată de dușmanii acesteia. Lucrurile sunt ceva mai simple. Ca om care a lucrat cu reprezentanții grupului elvețian Ringier, aproape cinci ani, cunosc destul de bine filosofia și practicile din uzul acestui important concern de presă. Patronii 'Evenimentului Zilei' nu au, în general, interese politice. Au însă interese comerciale. Un ziar care câștigă bani este bun, indiferent cu ce este umplut. Dealtfel, despărțirea mea de 'Libertatea' s-a produs tocmai datorită faptului că n-am crezut, la vremea respectivă, în viabilitatea proiectului de tranformare a ceea ce fusese 'primul ziar liber al Revoluției' într-un 'McPaper'. Credeam că publicul cititor românesc nu regresase încă într-atât încât să accepte o asemenea formulă. M-am înșelat, dar asta nu înseamnă că am regrete, pentru că fiecare - om sau ziar - are un destin. Mai știu tot de pe vremea acestei colaborări că un ziar, cu cât este mai apropiat de putere, cu atât este mai vulnerabil, riscând să piardă cititorii ca reflex al contradicțiilor dintre puterea politică și realitate. De aceea, cred că după perioada în care s-a remarcat prin atacurile violente la adresa fostei puteri PSD-iste și - implicit - ca susținător al fostei Opoziții, ziarul parcurge o etapă dificilă, fiind perceput ca un soi de purtător de cuvânt al celor care conduc astăzi România. Or, o asemenea percepție se reflectă în tiraj și credibilitate. Atacul la adresa dnei Macovei a fost tocmai o încercare de a da impresia că, odată cu mutarea din Casa Scânteii, ziarul schimbă și obiceiurile, dorind să se poziționeze undeva mai la mijloc. Până și alegerea victimei dovedește premeditarea gestului, unul dintre gaze tarii Evenimentului Zilei fiind cunoscut ca tovarăș de pahar al doamnei Macovei, în vremea când îi era consilier. Această mișcare - decisă la vârf - a dat, din păcate greș, transformându-se într-o gafă monumentală, care pune sub semnul întrebării și mai abitir, credibilitatea unei gazete aflate în cumpănă traseologică. Și profesională.
Titlu: ''Lotul Hayssam''
Nr Editie: 1610 Data: marți 28 iunie 2005
Atunci când Curtea de Apel București a respins solicitarea Parchetului referitoare al prelungirea reținerii lui Hayssam în cazul răpirii ziariștilor, am avut sentimentul unei tresăriri de orgoliu din partea unei Justiții din ce în ce mai puțin dispusă să acționeze la comandă politică. Pentru că membrii acestei instanțe au dat o decizie conformă cu realitatea de la dosar (vicii de procedură, probatoriu incomplet) și nu cu ''interesul național'' al răstignirii afaceristului sirian pentru că cineva sus-pus apucase deja să-i proclame vinovăția. Hayssam, dealtfel, este pe cale să transforme acest demers în ceea ce, pe vremea comuniștilor, se numea ''lot''. Atunci, în cazurile cu impact public, se evitau condamnările individuale. Erau preferate ''loturile'', adică grupurile mari care puteau să dovedească opiniei publice conspirațiile din cauza cărora lucrurile mergeau prost. Iar ''loturile'' erau judecate încă din cabinetele Puterii , instanțelor nemairămânându-le decât să pronunțe soluția data deja.Cam același lucru pare să se întâmple acum. Parchetul, confruntat cu puținătatea probelor (ca orice infractor versat, Hayssam a știut să le ascundă, să le disimuleze sau să le distrugă chiar) încearcă acum aproape cu disperare să lărgească aria complicilor și să transforme cazul într-un model de ''crimă organizată'', ceea ce sună mult mai convingător pentru publicul care așteaptă concretizarea acuzelor vehiculate. Chiar dacă pentru asta se sacrifică ceva părți din adevăr, câteva persoane intrate întâmplător pe traseul infracțional (psihoza declanșată face chiar ca aproape oricine l-a cunoscut să devină un potențial complice!) și se folosesc curent metode de intimidare sau presiunile psihologice. Cine va avea curiozitatea să facă ancheta anchetei - iar aici este o posibilă sugestie la adresa doamnei ministru Macovei, dacă vrea cu adevărat să reformeze Justiția - va avea surpriza să constate că nu sunt mari diferențele dintre metodele cu care se face cercetarea acum, într-o societate chipurile guvernată de regulile democrației, și cele pe care le făceau procurorii și milițienii comuniști instruiți la cabinetele de partid.Hayssam este, desigur, vinovat de totfelul de infracțiuni. El trebuie însă judecat pentru ceea ce a făcut, pentru ceea ce se poate - și trebuie - dovedind că a făcut și nu pentru a face din el un stindard al luptei cu corupția și infracțiunile. Și nici pentru a confirma teorii pripite, chiar cu sacrificii ''colaterale''.P.S. Absolut jenantă și descalificantă opinia transmisă în direct și la o oră de vârf a unui domn jurist, fost pentru o vreme și politician, care afirma că pentru decizia sa, instanță Curții de Apel București ar trebui ''mustrată'' de CSM și care felicita instanța Curții Supreme de a fi ''intuit'' soluția cea bună...
Titlu: Victoria în alegeri a Partidului Democrat Popular
Nr Editie: 1611 Data: miercuri 29 iunie 2005
Cum se întoarce roata: ani la rând PSD-ul (sub denumirile succesive pe care le-a avut) a fost acuzat de festivism, de închistare ideologică, de încremeniri în proiect. Congresele sale trimiteau, automat, cu gândul la evenimentele similare din trecutul nu foarte îndepărtat. Pentru ca, nu demult, congresul acestui partid să dea peste cap toate previziunile transformându-se într-un eveniment cu consecințe greu de anticipat. În același timp, recentul congres al PD a preluat, in extenso, toată recuzita tradițională: a fost o festivitate emoționantă cap-coadă, cu rezultate dinainte știute și cu o certă propensiune sub semnul evlaviei. Aflat sub pulpana prezidențială, partidul și-a jucat fără greșeală partitura alcătuită dinainte. Cu toate acestea, reproșurile legate de o anumită ereditate nu s-au prea făcut auzite. Cam în aceeași tonalitate - minus evlavia - s-a desfășurat și congresul liberal, cu câteva luni mai devreme, aducându-l în frunte pe actualul premier. Poate că, la urma-urmelor, nu este nimic neobișnuit și procesul intră în structura intimă a evenimentelor care însoțesc câștigarea sau pierderea puterii. Dacă ne aducem bine aminte, cu patru ani în urmă PNL și PD au trecut cam prin aceleași prefaceri (ultimul sacrificându-l chiar pe liderul său istoric, Petre Roman), în timp ce proaspătul câștigător, PDSR, își consolida structura deja existentă.Ceea ce mi se pare cu adevărat semnificativ la încheierea actualului ciclu al partidelor, mi se pare modul neobișnuit în care a crescut PD-ul. Considerat vioara a doua a Alianței, cu o pondere în jur de 10% în electorat, el pare a fi fost împins de Băsescu până dincolo de posibilitățile și resursele sale reale. PD-ul a crescut aproape peste posibilități, fără ca această creștere să fie însoțită de consolidarea unor structuri sau de evoluția semnificativă a unor personalități. Pentru că sub 'stejarul' Băsescu nu prea cresc decât specii fragile sau agățătoare, care fără un suport puternic nu pot să însemne mare lucru. Poate că abia bătălia pentru existența la vârf cu PNL-ul, aflată în curs, să mai forțeze niște resurse pe care Băsescu nu le controlează și care să confere partidului o prezumție de independență.
Titlu: O aniversare bolșevică
Nr Editie: 1600 Data: joi 16 iunie 2005
Revărsarea de scene de violență din paginile ziarelor și de pe ecranele televizoarelor din aceste zile nu este egalată decât de violența verbală care le însoțește, stigmatizând în termeni categorici excesele din urmă cu 15 ani. Mineriada de atunci - mineriadele în general - rămân subiecte de analiză și de descifrare a resorturilor care au condus la producerea acestor fenomene unice în istoria tranzițiilor. Pentru aceasta ar fi necesar un minim efort de obiectivare, de asumare a întregului ansamblu de fapte și decizii - lucru care ori nu se întâmplă, ori se întâmplă cu o timiditate de neexplicat pentru o presă care se consideră liberă.Modul în care toți cei care ani de zile au tăcut sau au contestat printre dinți mandatele și actele lui Ion Iliescu, s-au dezlănțuit în acuzații. Pare chiar că toate aceste lucruri abia acum au fost aflate, iar conștiințele sau dezmeticit brusc. Versiunile ajustate sau trunchiate ale faptelor, modul în care sunt promovate îmi aduc aminte de campaniile comuniste de pe vremuri. Întreaga consemnare a evenimentelor din ultimii 15 ani pare a se înscrie în parametrii unei aniversări bolșevice, ce trece cu nonșalanță sub tăcere elementele neconvenabile, ajustând cu iscusință pe cele care servesc demonstrația. Nu doar limbajul folosit (noua limbă de lemn!), ci și mecanismele propuse par desprinse din aceeași panoplie de tristă amintire. Mă mir chiar că nu s-a lansat încă (dar nu e târziu) ideea judecării lui Iliescu de către un 'tribunal al poporului', în chiar Piața Universității, cu acuzatori publici de care campania nu duce lipsă. Curajul tuturor celor care vădesc acum mânie proletară ține de comportamentul haitei care atacă prada căzută la pământ. Departe de mine ideea că Iliescu este infailibil, lipsit de pată. A făcut o grămadă de greșeli, a manifestat nu puține inconsecvențe. El trebuie însă judecat pentru chestiuni reale și într-o manieră care să nu copieze rețete pe care istoria însăși le-a condamnat. Comportamentul și deciziile sale trebuiesc privite prin prisma contextului istoric, al condițiilor obiective din perioada incriminată, și nu prin aceea a resentimentelor personale și a propensiunilor vindicative. Există riscul ca, odată în plus, noțiunea de justiție să fie grav afectată de modul în care se manipulează acum, faptele și evenimentele.
Titlu: Avertismentul Cozma
Nr Editie: 1599 Data: miercuri 15 iunie 2005
Posibila eliberare din închisoare a lui Miron Cozma, taman în ziua în care, cu 15 ani în urmă, minerii poposeau în Capitală în prima lor expediție punitivă, poate avea valoare de imbol sau de sfidare. Depinde cine și de unde privește problema.Deși numele lui este mai puțin legat de mineriada din iunie - el nefiind, la momentul acela, unul dintre liderii marcanți ai minerilor, calitate pe care o va dobândi abia la următoarea mineriadă, cea din septembrie 1991 - Miron Cozma rămâne un simbol al rolului pe care l-a jucat în societatea românească această entitate socio-profesională. Nemaiîntâlnită în alte democrații emergente ale perioadei, acțiunea minerească corespundea - sau încerca să compenseze - ineficienței autorităților statului: o poliție încă nedesprinsă de reflexele - și culpele - miliției și o armată al cărei rol ambiguu din revoluție nu fusese lămurit. În plus, în ciuda victoriei zdrobitoare obținute în primele alegeri libere de către conglomeratul de stânga FSN, se manifesta o foarte activă, virulentă chiar, opoziție de dreapta, frustrată de imposibilitatea de a-și pune în aplicare principiile și revendicările.Venirea minerilor din iunie '90 - circumstanțele în care s-a produs trebuind să fie odată și odată lămurite - era urmarea aproape firească a altor două marșuri demonstrative, din ianuarie și februarie, intervenții pașnice dar care au fost de natură să inoculeze ortacilor sentimentul că ei sunt instanța supremă, ordonatoare, într-o lume bezmetică, incapabilă să se așeze pe făgașul normalității. Violențele din 13 au fost cele care au alimentat direct violențele din 14 și 15, iar acțiunile batalioanelor de pedeapsă au fost nu o dată manipulate și direcționate de către cercuri interesate și dornice de revanșă, după afronturile suferite pe perioada Pieței Universității. Evident că aceste cercuri țineau direct de vechi structuri aflate în căutarea unui nou stăpân, împărțite și ele, proporțional, între ceea ce se numea, nu prea fericit, Putere și ceea ce era perceput a fi Opoziție. Un veritabil proces al evenimentelor din iunie ar trebui să dezvăluie, în mode egal, resorturile și responsabilitățile din umbră atât ale ceea ce s-a întâmplat în 13, cât și ale violențelor și atrocităților din 14-15.Eliberarea lui Cozma reprezintă un paradox: acela al basculării responsabilității fenomenului dinspre instrumentele producerii sale, spre mecanismele dirguitoare din structurile politice și administrative. Mai mult, într-un straniu balans, Cozma îl înfundă pe cel care a încercat în mod stângaci să repare efectele unei decizii judecătorești excesive, care prin dimensiunea sa includea un semnal de avertizare de natură politică. Cei 18 ani pe care Cozma ar fi trebuit să-i petreacă în pușcărie s-au dorit, la vremea respectivă, un avertisment deloc voalat și o pisică de arătat la momentele oportune.
Titlu: De ce n-o să intrăm în UE - ne spune președintele!
Nr Editie: 1588 Data: joi 02 iunie 2005
Când nu cuvântează personal, președintele Băsescu își pune vorbele în gura devotatei sale consiliere Adriana Săftoiu, a cărei voce capătă, straniu, inflexiuni băsesciene. Urmărind-o pe micul ecran am avut chiar sentimentul că din imaginea sa îngrijorat-bosunflată răzbate ''his master's voice'', spunând răspicat, să audă toată nația: ''Dacă atunci când organele statului vor încerca să se atingă de marea corupție, împotriva lor se vor ridica partidele, mijloacele media și comunitatea de afaceri, zădărnicind și intimidând acțiunile instituțiilor legale ale statului, cu certitudine integrarea în UE va rămâne doar un deziderat și nu o realitate''. Nu insist asupra faptului că, în mod surprinzător, pentru maniera sa de a da replica, personal, fiecărei probleme majore a actualității, de data asta președintele s-a mărginit de a-și slobozi la rampă purtătoarea de cuvânt, deși gestul mi se pare plin de semnificații.Insist doar asupra diversiunii pe care o operează președintele cu această luare de poziție: acuzând imixtiunile partidelor, presei și a comunității de afaceri în actul de justiție, președintele aruncă cu nonșalanță în ograda acestora responsabilitatea unui eventual eșec al integrării. Pentru că dl Băsescu confundă, în mod intenționat, reproșurile și acuzele pe care cei desemnați le aduc modului defectuos și incert în care Parchetul General operează în cazuri cel puțin delicate. Nimeni, dar absolut nimeni n-a clamat nevinovăția lui Patriciu, sau a lui Iacobov, cu atât mai pentru a lui Iskandarani, băgând pumnul în gura Parchetului și încercând să-i facă scăpați pe cei trei. Referințele au fost făcute exclusiv la adresa lipsei de seriozitate în alcătuirea dosarelor (la Iskandarani procurorii au venit cu copii xerox de prin dosarele vechi), la adresa confuziilor grosolane între reglementările legale și practica de piață (lui Iacobov nu i-au găsit altceva decât că a făcut o afacere proastă cu un alt privat) sau la aceea a unei extrem de transparente comenzi politice în tratamentul aplicat lui Patriciu, pe care-l doreau legat cu orice preț. Dacă vom avea probleme cu intrarea în Uniunea Europeană, dl Băsescu va trebui să privească cu un ochi mai atent modul rudimentar de lucru care se perpetuează la Parchet, preferința pentru metodele de anchetă în care sunt ignorate drepturile fundamentale ale celor cercetați și, nu în ultimul rând, o deloc m ascată slugărnicie față de Putere. I-ar fi suficient președintelui să realizeze aceste lucruri comparând cele două cazuri: cum se lucrează ''dosarul Flota'', de când e dânsul la Cotroceni, și cum se lucrează ''dosarul Petromidia'', de când l-a nominalizat pe adversatul său Patriciu drept candidat la o anchetă foarte severă.
Titlu: Tandemul Boc-Videanu: soluția Băsescu!
Nr Editie: 1589 Data: vineri 03 iunie 2005
Moda tandemului revine, după ce a făcut ravagii în campania electorală din 2004, când funcțiilor eligibile li s-a mai adăugat și câte una numită, din dorința de a da electoratului sentimentul unei construcții electorale solide.A fost tandemul Stolojan-Băsescu, înlocuit după ''defecțiunea'' primului de tandemul Băsescu-Tăriceanu. A mai fost și tandemul Năstase-Geoană care, spre deosebire de primul, s-a întors în mod neașteptat, devenind Geoană-Năstase...Iată că Partidul Democrat proiectează la orizont un nou tandem: Boc-Videanu. Această formulă ar urma să pună capăt fierberii ce a durat vreo săptămână, legată de configurația viitoarei structuri de conducere a Partidului Democrat. După debarcarea lui Petre Roman, în urma scorurilor modeste obținute de PD atât în competiția legislativă cât și în cea prezidențială (fostul președinte recoltând doar în jur de 3%) Traian Băsescu a condus partidul într-o manieră autoritară, marginalizându-i pe ''baroni'' și aducând în jurul său o serie de oameni pe a căror loialitate considera că poate să conteze. Unul dintre aceștia a fost Emil Boc, la care Băsescu a apreciat iuțeala de minte și de gură și capacitatea de a răzbi în confruntări directe. În cazul în care n-ar fi avut succes în competiția prezidențială, Băsescu avea de gând, oricum, să-i cedeze președinția partidului, iar desemnarea lui la primăria din Cluj a fost o încercare de a-i acorda acele galoane pe care le considera accesibile la acel moment. Din păcate, distanța față de București l-a cam marginalizat pe Boc, permițându-le unor colegi de-ai lui să se afirme în detrimentul său. Este cazul lui Videanu, împins tot de Băsescu spre Primăria Capitalei, sau Blaga, perceput ca omul forte al democraților într-un guvern cam liberal.Dornic să păstreze în continuare controlul asupra partidului, Băsescu s-a aflat într-o situație dificilă, pe măsură ce lupta surdă pentru putere s-a ascuțit. El se teme ca vreunul dintre foștii săi subalterni să acumuleze mai multă putere decât el este dispus să-i confere - este cazul lui Videanu, cenzurat atent și în mișcările de la Primărie, și în cele din partid. Soluția tandemului este una tipică pentru astfel de situații, în care puterea se împarte, evitându-se rupturi sau conflicte fățișe și este cert că dintre Boc și Videanu, cel care va conduce în continuare partidul este tot Băsescu.
Titlu: ''Cheia'' răpirii: bucuria răpitorilor!
Nr Editie: 1590 Data: sâmbătă 04 iunie 2005
Țin minte că, în copilărie, am văzut un film rusesc, parodie de western, în care doi cow boys care răpiseră un copil pentru a solicita familiei o răscumpărare, sunt pur și simplu terorizați de acesta, ajungând chiar ei să plătească pentru ca părinții să fie de acord să-și ia înapoi progenitura.Cam asta e senzația pe care o lasă filmul plin de secvențe voalate, al răpirii jurnaliștilor români, regizat, jucat și recenzat de ei însiși. Iar declarația lui Sorin Mișcoci, personajul cel mai ''aerian'' al poveștii, aproape că ne pune pe tavă ''cheia'' cazului atunci când vorbește de bucuria răpitorilor în momentul anunțării faptului că vor fi eliberați. Acel ''Go Romania!'' mi-a sunat ca una dintre replicile celor doi cow boys ajunși la capătul răbdării.Nu știu dacă răpitorii lui Marijan, Sorin și Ovidiu ar fi ajuns în starea de a da de la ei ca să scape de ostateci, dar este aproape sigur că nici ei nu ar fi fost prea fericiți pe parcursul captivitații și că aventura în care s-au băgat, cu sau fără prea multă voie, le va fi creat un stress aproape similar cu al captivilor.Așa cum bine spunea cineva, acest episod încurcat demonstrează că pe meleagurile geto-dacice, orice lucru sfârșește prin a fi compromis, indiferent de pe unde vor fi venit compromițătorii. Și, așa cum am reușit, de-a lungul istoriei, să dăm la iveală cam tot ce a fost rău în sistemele care ne-au guvernat, așa și cu nobilele idealuri ale antiterorismului: am reușit să le întinăm!Dimensiunea dramatică, tragică adeseori, al actului extrem al unei răpiri s-a comutat într-un exercițiu de deriziune. Și poate că atunci (Doamne ferește!) când așa ceva se va întâmpla cu adevărat, nu vom mai fi înstare să credem o iotă. Nu vreau să neg aici doza de suferință reală care a însoțit actul - regizat sau nu - al răpirii. Vreau doar să spun că tot acest eșafodaj de mici învârteli și de mari compromisuri putea să ducă spre un final ireparabil, nu doar pentru cei care și-au jucat atât de prost rolul de victime, ci și pentru cei care și-au jucat neconvingător rolul de răpitori.
Titlu: Schimbările (politice) la față
Nr Editie: 1591 Data: luni 06 iunie 2005
Se manifestă o veritabilă frenezie a schimbărilor în câmpia partidelor noastre politice. Dacă mă gândesc bine, singura formațiune care și-a păstrat, de la înființare și până acum, numele și - în mare - doctina - este Partidul Național Liberal, deși tot el este cel care a generat cel mai mare număr de aripi și aripioare ce au sfârșit în a se contopi în formula inițială.FSN-ul domnilor Iliescu și Roman s-a rupt, mai întâi în FSN și FDSN, ambele devenind, ulterior, PD și PSD, nu înainte ca din trunchiul FDSN-ului să fie înflorit perisabila floricică a APR-ului. Doctrinar, FSN-ul inițial a dat două curente social- democrate, ambele cu tendință spre centru.Cei mai istorici dintre istorici, PNCȚD, au parcurs drumul de la extaz la agonie în doar patru ani, abandonând un nume glorios devenit de ocară, în schimbul unei iluzii europene.Campionii schimbărilor rămân, însă, PRM și PUR. Primii și-au ținut sus drapelul național până când li s-a atras atenția că nu e bine și că riscă să rămână fără poziție într-o Europă cu granițele ideologice tot mai clare. Scurta sa convertire la ''popularism'' a luat sfârșit printr-un tsunami politic declanșat de liderul-fondator atunci când și-a dat seama că pasul său înapoi, strategic, riscă să-l arunce peste bordul corăbiei pe care a meșeteșugit-o, practic, de unul singur. După acest viraj partidul rămâne același: Vadim, adică!Cu PUR-ul situația stă nițel altfel: în spatele tuturor denumirilor - PUR, PUR-social-liberal, PC - se ascunde același actor politic: Dan Voiculescu. Alături de Vadim, acesta are calitatea de a fi făcut un partid din nimic, dar mai ales de a fi ajuns pe prima scenă parlamentară fără a mai fi trecut prin furcile candine ale testului electoral individual.Schimbările la față, politice, au o caracteristică: ele nu sunt însoțite - aproape niciodată - și de cuvenite modificări doctrinare. ''Doctrina sunt eu!'' - pare să rămână devi za preferată a liderilor politici români.
Titlu: 'Alternativa Ciontu'
Nr Editie: 1592 Data: marți 07 iunie 2005
Dacă ne uităm cu atenție în urmă, episodul cu 'lovitura de partid' a lui Corneliu Ciontu apare ca prima criză majoră din istoria partidului fondat și condus cu autoritate de Corneliu Vadim Tudor. Epurări au mai fost, unele chiar violente, dar fără ca ele să lase urme notabile în structura și în ponderea de piață a formațiunii. Dependent de Vadim, partidul a crescut și a scăzut odată cu conjuncturile care l-au pus pe acesta în situații mai favorabile sau mai delicate.Cu Ciontu lucrurile stau oarecum altfel, față de tot ceea ce s-a întâmplat până în prezent. Personaj șters, lipsit de charismă, acesta s-a evidențiat - ca și alții - printr-un devotament total față de tribun, căruia îi datorează întreaga sa carieră politică. El s-a diferențiat însă de ceilalți prin mesajele mai ponderate pe care a reușit să le desprindă din discursul radical al șefului și să le transmită mai departe. Ani la rând, în Parlament, Ciontu a fost omul cu care se putea discuta, se putea negocia și ajunge la o soluție pe care contactul direct cu Vadim n-ar fi permis-o. Ajunsese chiar să simbolizeze, într-un fel, 'PRM-ul cu față umană' și Vadim s-a folosit din plin de aceste calități. Este, în cele din urmă, chiar explicația faptului că în tentativa de a dobândi o onorabilitate de tip european și printr-o retragere strategică din prima linie, Vadim l-a ales chiar pe Ciontu să-i țină locul, cu convingerea că acesta nu are nici veleități și nici capacitatea de a-i pune în pericol supremația în partid. Cu tot scandalul declanșat din Muntenegru, continuu să cred că n-a fost vorba decât de regizarea unei manevre spectaculoase prin sacrificarea unui pion care, oricum, nu conta pe eșichier. Ciontu nu este un Buharin, iar Vadim seamănă cu Stalin doar în privința unor metode, nu și a soluțiilor. Aruncarea peste bord a lui Ciontu într-o manieră care este, dealtfel, proprie mai tuturor formațiunilor noastre politice, democrația de partid nefiind decât o teorie, s-a vrut un semnal de regenerare a unui PRM moleșit atât de o perspectivă europeană mai concretă cât și de preluarea și confiscarea mesajelor radicale de către însuși președintele Băsescu.Ciontu amenință cu formarea unui nou partid. Nu cred în reușita sa. Nu are nici forța și nici mesajul necesar. Un PRM cuminte nu mai e PRM. Iar Ciontu nu aduce nici pe departe cu un Vadim, capabil să-l salte și să-l distingă în fața electoratului. 'Criza Ciontu' va rămâne un episod ca oricare altele, din istoria unui partid cu vârfuri neașteptate dar și cu descreșteri spectaculoase.
Titlu: Filmul lui Băsescu
Nr Editie: 1593 Data: miercuri 08 iunie 2005
Așa cum ne-a avertizat, președintele Băsescu și-a ținut promisiunea și ne-a prezentat, 'în direct și la o oră de maximă audiență', filmul răpirii și recuperării jurnaliștilor. Nu ne-a promis și dezvăluirea secretelor care au însoțit operațiunea și s-a ținut și aici de cuvânt.Cel mai important lucru care reiese din expunerea întinsă - cu pauze strategice și suspans - pe parcursul unui film clasic, 90 de minute, mi se pare a fi acela că între răpitori și ziariști nu a existat nici o înțelegere. Că nici unul nu a fost complice la acestă înscenare ce putea să aibe un deznodământ tragic. Era cea mai apăsătoare și mai dureroasă întrebare pe care ne-am pus-o cu toții și al cărei răspuns l-am așteptat cu teamă. Și mă bucur că este așa. Dacă este...Cel de-al doilea aspect, ca semnificație, este enorma încărcătură de stres care a însoțit această afacere. Deși nu cred că a dorit să obțină efecte melodramatice, am înțeles ceva ma i bine decât atunci când majoritatea se cam îndoia de buna credință sau, mai exact, de corectitudinea atitudinii celulei de criză față de mass-media, momentele grele prin care i-a fost dat să treacă președintelui - poate cele mai grele de până acum și chiar de-acum înainte. Și mă gândesc, ca și dl Băsescu, cu teamă, la ce i-ar fi fost dat să înfrunte, ca politician și ca persoană, dacă avionul Hercules ar fi adus acasă niște sicrie, în locul colegilor noștri ziariști. Din puținele amănunte date, am înțeles mai bine toate aceste lucruri care au fost tratate în registre diferite, nu dintre cele mai favorabile lui Băsescu&Comp.Traian Băsescu a mai dezvăluit cu curaj și faptul că s-a întâlnit de trei ori cu Hayssam la Cotroceni, că a alungat-o pe Simona Marinescu din Bagdad, și că înlocuirea lui Gioni Popescu la SRI n-a avut nici o legătură cu cazul. Și-a menținut, cu încăpățânare, bunele sentimente față de cele trei servicii secrete și în special pe ntru unul dintre acestea și n-a ezitat să acuze iresponsabilitatea gazetarilor care s-au angajat cu extremă ușurință într-o aventură de acest tip. De aici înainte, speculațiilor le rămâne tot mai puțin teren. Vom continua, probabil, să mai vorbim o perioadă despre Hayssam și Munaf, dar toată această afacere merită să rămână undeva în urmă, ca un vis urât despre o realitate mult prea complexă și interpretabilă, al cărei film ne-a fost povestit, pe îndelete, taman la două săptămâni de la eliberare.Continuarea: peste 50 de ani!
Titlu: Tentația totalitară
Nr Editie: 1594 Data: joi 09 iunie 2005
Dincolo de filmul răpirii, promis și prezentat conform angajamentului, prestația din prime-time a președintelui a avut o semnificație aparte ce ține de un veritabil program prezidențial: acela al unor răfuieli publice cu preopinenți de diverse nuanțe, ale căror păreri nu sunt împărtășite de dl Băsescu.Dealtfel, titularul de la Cotroceni dovedește cu aproape fiecare ocazie că nu împărtășește decât propriile sale idei și că nu ezită să folosească aproape orice prilej pentru a le impune. Nu mă refer aici la administrarea cu mână de fier al partidului căruia i-a fost și (i-a rămas) președinte și nici la guvernul Tăriceanu, care a învățat să nu muște în front. Mă refer, în special la presă și la adversari mai mult sau mai puțin politici. Mult prelungita sa expunere de luni seară - cu pauze și suspansuri actoricești și cu tonalități vocale adecvate - a fost, de fapt, o nouă răfuială cu presa care a speculat 'inconștient' pe marginea răpirii, avan sând - în lipsa comunicatelor oficiale - ipoteze iresponsabile. În stilul său, direct, președintele nu s-a sfiit să țintuiască la stâlpul infamiei posturile TV Antena 1 și OTV, după ce mai deunăzi îi veștejise pe câțiva 'guru' ai presei care au avut îndrăzneala să nu se bucure la unison cu nația. Băsescu a mai aruncat un buzdugan și în direcția fostei sale colege de partid, Simona Marinescu, afirmând plin de mândrie că a intervenit pentru ca aceasta să fie mătrășită de la Bagdad de către Banca Mondială, pentru care lucrează. N-au scăpat trăznetelor prezidențiale nici medicii care ar putea avea îndrăzneala să-i aplice lui Hayssam alt diagnostic decât cel pus la Cotroceni, încă dinainte ca acesta să fie acuzat oficial și care , de-acum înainte, ar trebui probabil să ceară aprobare de sus pentru a decide dacă cineva e bolnav sau nu. Dincolo de faptul că stilul prezidențial e mană cerească pentru presa pe care nu încetează să o acuze (cu excepția acelei părți, mai oranj, pe care o laudă pentru obiectivitate) el dezvăluie o latură a personalității lui Train Băsescu aflată într-o vizibilă expansiune. O trăsătură despre care s-a vorbit mult și care a caracterizat etape de istorie de care nu ne amintim cu plăcere.
Titlu: Cutia Pandorei
Nr Editie: 1595 Data: vineri 10 iunie 2005
Dacă ar mai fi avut răbdare vreo 3-4 zile - sau dacă i se lăsa acest răgaz - procurorul Dan Voinea ar fi putut să sărbătorească împlinirea a 15 ani de la mineriada din 1990 anunțând punerea sub acuzare (sau ce reprezintă ancheta la care este supus) a lui Ion Iliescu.Mineriada din 1990 este una dintre rănile deschise ale istoriei noastre recente și nimeni până acum nu a avut curajul de a pune evenimentele sub lupa observației imparțiale în afara pariurilor și a resentimentelor politice sau de altă natură. În ciuda evidenței, evenimentele petrecute în urmă cu 15 ani au fost privite și receptate global dar percepute unilateral. Pentru unii a existat doar ''13 iunie'', ''14-15'' fiind doar o consecință colaterală. Pentru alții, ''13'' pur și simplu nu a existat, în memoria lor persistând doar ceea ce s-a întâmplat în 14 și 15, după venirea minerilor în Capitală. Această investigație este urmarea plângerilor Asociației Victimelor Mineriadei din 14-15 iunie. Continuă să lipsească însă o plângere a victimelor evenimentelor din 13 iunie și - ca urmare - o anchetă focalizată pe ceea ce s-a întâmplat în acea zi nefastă. Astfel, ancheta desfășurată de procurorul Dan Voinea din patru în patru ani, are această direcționare care afectează nu doar adevărul istoric, ci și existența protagoniștilor viaței publice, activi în perioada respectivă.Există, desigur - așa cum aprecia Marian Munteanu, unul dintre eroii nedoriți ai evenimentelor- obligația morală de a lămuri lucrurile. Faptul că aceste lămuriri urmează o cale legalistă nu pare a fi deosebit de inspirat, mai ales într-un moment în care societatea românească are nevoie ca de aer de un minim consens, cu ochii la Europa, decât de o nouă ocazie de dezbinare, cu ochii la trecut.În mod nefericit, dl Voinea a deschis o veritabilă Cutie a Pandorei și ceea ce va ieși din ea nu este exclus să-l copleșească. Și nu numai pe el, pentru că va fi greu - sau aproape imposibil - ca actuala putere să se delimiteze de o justiție care urmează disciplinat sugestiile, transmise în clar sau nu, ale liderilor săi.
Titlu: Celula - ce experiență de viață!
Nr Editie: 1596 Data: sâmbătă 11 iunie 2005
Iată că a trecut și Sechelariu prin arestul din Rahova, dar n-a stat nici el prea mult. Avem deja o listă importantă a celor care au făcut cunoștință cu acest hotel original, cu stele doar pe umerii paznicilor, pentru perioade diferite, înainte ca justiția să spună dacă sunt vinovați sau nu.Există o serioasă reținere în cadrul societății civile în general, față de această componentă a alcătuirii dosarelor: cercetarea în stare de arest. Pentru că ea vine direct din justiția comunistă, cea care, indiferent de culpă, folosea această metodă pentru a stoarce de la cei pe care-i considera aprioric vinovați, mărturisiri. Dosarele se alcătuiau în felul acesta și în cazul vinovaților, și al nevinovaților, prin presiuni psihice și fizice. Într-un cuvânt, prin abuz. Era, desigur, o formă prin care munca anchetatorilor se ușura considerabil, scăzând și durata cercetării și nu implica, din capul locului, cine știe ce performanțe profesionale. Arestul era - și mai este - prietenul de nădejde al procurorilor și al polițiștilor.În condițiile unei justiții cu adevărat democratice acest lucru n-ar trebui să fie posibil. Nu mă refer aici la cazurile prevăzute expres de lege (infracțiuni grave, cu violență, sau acte de corupție, unde arestul este cât se poate de justificat) ci la infracțiuni cunoscute, în general, ca cele ale 'gulerelor albe'. Nu știu ce pericol social reprezenta Dinu Patriciu, pe care procurorii îl doreau cu ardoare alături de ei, sau chiar Răzvan Temișan, ca să mă refer la un caz mai vechi. Poate că nici Sechelariu nu prezintă un astfel de pericol și tocmai de aceea cred că înșiși procurorii ar trebui să fie mai atenți când solicită așa ceva, dacă vor într-adevăr să joace corect și să dovedească faptul că sunt mai buni și mai competenți decât infractorii.Nu mă pot opri, însă, să nu fac o altă constatare: cât de bună este, uneori, această experiență de viață, extremă, pe ntru unii dintre cei care și-au pierdut contactul cu realitatea, și cum îi poate readuce ea cu picioarele pe pământ! După cum, la fel, cât de 'instructiv' poate fi un stagiu de câteva zile în celulă - tot ca experiență de viață - pentru cei care solicită cu prea multă ușurință un astfel de tratament!
Titlu: Balonul de oxigen
Nr Editie: 1597 Data: luni 13 iunie 2005
După ce buimăceala din primele minute ale anunțului punerii sub acuzare a fostului președinte s-a mai risipit, lucrurile și situațiile încep să se mai nuanțeze.Fără a mai încerca să răspundem la dubla întrebare pusă retoric de Adrian Năstase (de ce cercetarea dlui Iliescu revine acum, taman după ce acesta nu mai este președinte, în timp ce dosarul 'Flota' în care este implicat Băsescu se amână, probabil, până în 2009?) să încercăm să vedem care sunt consecințele imediate ale acestui demers aparent pripit al procuraturii.În primul rând el reprezintă o veritabilă gură de oxigen pentru PSD, care înainte de asta se afla sub spectrul divizării și al pierderilor colaterale ce puteau fi pricinuite de plecarea din partid, la supărare, a domnului Iliescu. Confruntat cu pericolul real al punerii sale sub acuzare și chiar al trimiterii în judecată (ce mare lucru pentru procurori?) domnia sa are nevoie de spatele pe care poate să i-l asigure doar partidul. Ca simplu cetățean și demisionar ar fi incomparabil mai expus decât în calitatea pe care o are și care poate transforma ușor cazul într-o vendetă sau într-o persecuție politică. Așadar, este de presupus că atât demisia sa din funcția de lider al senatorilor PSD, cât și din aceea de membru de partid se amână sine die. În plus, poate interveni și o judecată la rece a situației, urmată de oferte ceva mai inteligente și mai adecvate din partea actualilor lideri care l-ar putea așeza într-o poziție care să nu contravină nici orgoliului său de fondator și nici interesului de a fi în posesia unor pârghii de putere efectivă, nu doar simbolică. În același timp, PSD se poate prevala de valul de emoție publică stârnit de această manevră în rândurile electoratului care continuă să-i rămână devotat fostului președinte. Opoziția va avea, deci, argumente suplimentare să acuze prigoana declanșată împotriva membrilor săi de noua putere, prigoană căreia-i vor fi subsumate și acțiunile în curs (intenția de schimbare a președinților Camerelor) dar și cele viitoare. Dacă aș fi un adept al scenariilor aș zice că o minte diabolică a pus la cale acest plan taman în momentul în care Puterea avea mai puțină nevoie de așa ceva. Dar nu sunt.
Titlu: Tezele din iunie
Nr Editie: 1598 Data: marți 14 iunie 2005
Judecate în ansamblu, în special după trecerea celor 15 ani, evenimentele din iunie 1990 sunt dominate de încărcătura spectaculoasă și copios exploatată în media internațională, a venirii minerilor în capitală și a exceselor la care s-au dedat cu acest nefericit prilej.Pentru cine a trăit, însă, direct aceste întâmplări și nu le-a auzit de la diferiți interlocutori sau nu le-a citit – cu minimă atenție – în presa vremii, lucrurile sunt considerabil nuanțate.Ziua de 13 iunie a fost, pentru bucureșteni și pentru restul țării, care a urmărit cu consternare ceea ce se întâmpla în Capitală, o zi de coșmar. O revoluție de-andoaselea, din care nimeni nu mai pricepea nimic.Din elicopter, trâmbele groase de fum care ieșeau din sediul Poliției Capitalei și al SRI, sau de la televiziune, purtau în ele presentimentul dezastrului. Întreruperea emisiunii postului național de televiziune, aflat sub asediu și devastat de asediatori a ridicat cota de stres național la dimensiuni greu de imaginat. Reluarea transmisiei și apelul președintelui abia ales – a cărui figură purta semnele unei profunde dezorientări – au accentuat și mai mult semnele unei veritabile lovituri de stat. Poliția ineficientă, armata absentă făceau din statul român o victimă neajutorată în fața exploziei de violență dezlănțuite după intervenția prostească, marcată de un enorm diletantism, a forțelor de ordine asupra rămășițelor ‚Pieței Universității’.În 13 iunie s-au confruntat brutal tendințele centrifuge ale unei societăți abia scăpate de sub obrocul totalitar, alimentate de confuzia și de diversiunile tuturor jucătorilor sub acoperire ai momentului. În fața spectrului basculării spre haos, apelul la mineri a fost, în mod evident, o soluție disperată, alimentată de orgoliul cultivat cu interes, al acelui ‚detașament’ avansat al clasei muncitoare, singurul imaculat și neafectat de influențele ‚burgheze’ ale istoricilor.Spun, repet, că este extrem de greu să judecăm ceea ce s-a întâmplat atunci, să pui la zid reacțiile și emoțiile momentului, prin prisma evoluțiilor ulterioare și a percepțiilor actuale. Dar nu imposibil, mai ales când aceste demonstrații servesc teze și interese ce și-au așteptat îndelung clipa.
Titlu: Revolta liberală
Nr Editie: 1612 Data: joi 30 iunie 2005
Pentru a înțelege ce este în sufletul unora dintre liberalii care se văd acum angajați la remorca democraților într-un mod pe care îl consideră umilitor, este nevoie de o mică incursiune măcar în partea de istorie contemporană a partidului.După 50 de ani de 'ilegalitate', partidul a renăscut, în primele zile ale lui '89, din 'cenușa' foștilor săi membri care, asemeni țărăniștilor sau social-democraților tradiționali, au supraviețuit pușcăriilor comuniste. Pentru această generație revoluția și urmările sale au venit ca o nesperată revanșă față de o soartă ce păruse potrivnică pe vecie. Seniorilor, în frunte cu Radu Câmpeanu, li s-a adăugat o mână de tineri la care granița dintre o aspirație sinceră și oportunism era greu de delimitat. În foarte scurtă vreme, între cele două tabere s-au manifestat diferențe aproape ireconciliabile care au făcut, în doar doi ani, din partidul reprezentativ pentru tradițiile politice româneșt i, un izvor aproape nesecat de disidenți, aripi și aripioare în căutarea unui soare propriu. Pe fondul acestei disoluții s-a afirmat, în mare parte datorită lui Corneliu Coposu, PNȚCD-ul. Creditat la primele alegeri, din 1990, cu doar 3%, partidul a crescut spectaculos datorită manevrelor iscusite care i-au alăturat o Convenție Democratică formată din grupuscule fără personalitate și fără personalități. Revenirea PNL-ului în familia politică post-decembristă s-a produs pe valul nemulțumirii populare față de prima guvernare FDSN-istă și pe șansa venirii la putere într-o coaliție care cerea imperios o reunificare liberală. Timp de patru ani oamenii PNL-ului au guvernat, alături de țărăniști, dar mai ales în dauna lor, lăsând impresia că nu-și pot spune cu adevărat cuvântul din cauza balastului cederist. Deși, teoretic, PNTCD-ul rămânea 'forța conducătoare' a CDR-ului, liberalii - și alături de ei, democrații lui Roman - au ști ut să se delimiteze la timp pentru a se salva ca entitate parlamentară. Legătura cu democrații a fost, mereu, una de circumstanță, cele două formațiuni considerându-se doar tovarăși temporari de drum, fără nici un fel de trăsătură de unire ideologică, programele lor fiind, teoretic, ireconciliabile. Suportând mai bine tranziția post-electorală din 2000, PNL-ul, sub conducerea abilă a lui Stoica și cu suportul de imagine al lui Stolojan, a reușit să se înscrie în conștiința publică drept principala formațiune de opoziție. Lucru recunoscut și de Băsescu, care a acceptat ca protocolul Alianței să se încheie pe o bază majoritar liberală. Explozia electorală băsesciană a încurcat însă lucrurile. Supremația liberală a rămas pe hârtie în timp ce hățurile guvernării au început să fie ținute tot mai strâns de Băsescu și de oamenii săi. Trâmbițata fuziune - sub drapelul liberal a fost dată uitării de un partid de esență - și ereditate - socia l-democrată, care a găsit rezolvarea acestei dileme intelectuale printr-un viraj spectaculos spre centrul popular.Practic, congresul PD a pus cruce oricărei idei de unificare, doar dacă ne imaginăm că liberalii ar ajunge în situația să accepte una sub drapelul democrat - adică un soi de absorbție.Tot mai oprimați de valul democrat, liberalii par să se dezmeticească cu greu. Primul semn îl reprezintă unica revoltă organizată cu prilejul votării consiliilor de administrație ale TVR și SRR, care vrea să însemne mai puțin o asumare liberală a vocilor celor două instituții cât un refuz, pe față, al indicațiilor prezidențiale. Primul, dealtfel. Oare și ultimul?