Titlu: Ultimul tabu
Nr Editie: 1562 Data: Tuesday 03 May 2005
Ultimul tabu din politica românească, pe care congresul PSD l-a spart, este acela al priorităţii 'aleşilor'. Cei 'aleşi' au însemnat politicienii originari, cei care şi-au început cariera în vâltoarea revoluţiei sau în zbuciumul de după aceasta. Accesul la vârful partidelor părea într-un fel, condiţionat de o astfel de apartenenţă, dătătoare de legitimitate. Instituţionalizarea şi instrumentalizarea sistemului a redus treptat, posibilitatea ca persoane din afara acestui cerc să poată aspira la o astfel de poziţie. Primii care au făcut o breşă în acest mecanism au fost liberalii, care în 1993 l-au debarcat, fără prea multe menajamente, pe Radu Câmpeanu de la cârma partidului, oferind 'lupilor tineri' prilejul de a-şi manifesta aspiraţiile nu direct, ci prin intermediul unor oameni din aceeaşi generaţie cu Câmpeanu, dar mult mai maleabili şi mai lipsiţi de orgolii. O a doua debarcare istorică a fost cea a lui Petre Roman, intervenită într-o conjunctură nefavorabilă pentru el (scorul modest din campania electorală din 2000) şi prin apariţia unui politician de tip nou, mult mai dinamic şi mai lipsit de menajamente în demersurile sale - calităţi care au făcut din el, în final, preşedinte de ţară.Alegerea lui Mircea Geoană la congresul PSD sparge definitiv, acest tabu. Dacă până cu o zi înainte, la vârful partidului nu putea fi concepută vreo alternativă la tandemul clasic Iliescu-Năstase, odată cu acest vot calea este larg deschisă oricărei prezenţe. A spus-o chiar noul preşedinte: de-acum înainte oricine poate aspira la o astfel de poziţie. Cu o condiţie: să aibă în spate maşinăria care a făcut posibilă această victorie. Stalin a rămas celebru pentru cugetare sa: 'Nu e important cine votează. Important e cine numără voturile'. PSD-ul adnotează această idee în mod creator: nu este important ci ne numără voturile, important este cine are capacitatea să le manevreze dinainte!Congresul PSD devine o lecţie de democraţie de tip nou, de o fază superioară celor practicate până în prezent: este vorba de capacitatea de a face lobby realist şi convingător. De a avea ce să oferi ca să primeşti ce ai nevoie. Aici, echipa lui Năstase, care a învăţat câte ceva din eşecurile electorale recente, a lucrat eficient şi rapid, oferind şi primind ceea ce era necesar pentru ca rezultatul să devină cel care a marcat intrarea partidului într-o nouă etapă: cea a pragmatismului, desprins de sechelele istorismului.

Titlu: Vă urăm zbor plăcut pe 'axa Băsescu'!
Nr Editie: 1576 Data: Thursday 19 May 2005
Dar nu cu B.A.! Cel puţin prin prisma unei experienţe personale recente care, nu-i aşa, poate avea valoare generalizatoare. În anumite situaţii şi condiţii, bineînţeles.Dacă ceea ce mi s-a întâmplat la Londra, recent, ca pasager al liniilor aeriene britanice (când spui 'British Airways' îţi vine să-ţi scoţi pălăria, nu-i aşa, cu gândul la soliditatea şi calitatea a tot ceea ce este 'british') se întâmpla la Bucureşti, aş fi zis: asta este! Tarom-ul nostru n-are nici blazonul şi nici pretenţiile partenerului său de peste 'mânecă'. Poate că şi de aceea, la aterizarea pe Otopeni, am defilat prin faţa Airbus-urilor noastre cumpărate cu atâta scandal pe la începutul deceniului trecut şi care acum aşteaptă să fie conservate în aşteptarea unor vremuri mai bune, în timp ce partenerii de la B.A. fac nu mai puţin de zece curse pe săptămână, ei fiind şi cei care preiau, în mare, traficul nostru peste ocean, abandonat acum vreo doi ani pentru că dădea pierderi (nu atât din exploatarea curentă, cât din cheltuielile suplimentare excesive).Spuneam deci că, în absenţa curselor TAROM am revenit de la New York, cu B.A., refăcând, într-un fel, de-acum celebra axă băsesciană într-o variantă adnotată (New York, în loc de Washington!) Că B.A. nu mai e ce era pe vremuri am constatat încă de la traversarea oceanului, într-un Jumbo incomod pentru lumea de rând şi cu servicii de bord meschine. La Londra, însă, temerile aveau să-mi fie întregite de celebra exigenţă britanică. În timp ce aşteptam legătura cu Bucureştiul (anunţată şi aceasta cu 5 minute înainte de ora plecării şi însoţită de un marş forţat, contratimp, până la o poartă atât de îndepărtată) două doamne arţăgoase şi un domn morocănos de la serviciul de îmbarcare au pus, nu ştiu cum, ochii pe mine. Aveam, e drept, un bagaj de mână care era la limitele stabilite, dar îl cărasem prin toată America fără a avea probleme, mai ales că în el se afla aparatura profesională care mă însoţea. Cei trei m-au înconjurat pe tăcute şi m-au luat pe sus la desk unde m-au somat să-l predau la cală.Degeaba am explicat eu că geanta nu este asigurată şi că se pot întâmpla lucruri neprevăzute. Cei trei au fost de neînduplecat. După ce mi-au 'confiscat' geanta, lăsându-mă pradă celor mai negre presimţiri şi presupuneri (una dintre ele fiind şi aceea că, citind poate unul dintre comentariile recente în care mă exprimam nu prea reverenţios, la 'axa' sa, dl Băsescu l-o fi sunat pe prietenul său, Tony spunându-i: vezi, dacă se abate pe la voi unu' Andronic, arătaţi-i niţel ce înseamnă democraţia britanică), cei trei au procedat (după o întârziere de oră peste timpul planificat) la formalităţile de îmbarcare. Uluit, am asistat la parada unor genţi şi mai mari şi mai grele decât a mea, fără ca pe chipurile cerberilor să se poată citi vreo intenţie de corecţie regulamentară! Nimic. Şi ca povestea să fie completă, după un zbor în care serviciul de bord s-a dovedit, iarăşi, greoi şi aproximativ, am aşteptat mai bine de o jumătate de oră ca buclucaşul meu bagaj de mână să urce, ca melcul, povârnişul benzii şi să poposească, ultimul (!) în sala de aşteptare de la Otopeni. Concluzia! Zburaţi liniştiţi, dar nu cu B.A.! Cu inima cât un purice - dată fiind faima de prestigiditatori a băieţilor noştri de la handling.

Titlu: Soluţia liberală
Nr Editie: 1577 Data: Friday 20 May 2005
Trebuie să recunosc faptul că soluţia liberală, antamată de premierul Tăriceanu, o bate de la distanţă pe cea democrată, a dlui Băsescu. E vorba, bineînţeles, de celebra de-acum învârtoşare a coaliţiei de guvernământ, în aşa fel încât să nu mai fie expusă diferitelor dezastre naturale care i-ar putea cauza pierderea fragilei majorităţi parlamentare, şi nici soluţiilor 'imorale', de conjunctură, precum cea care a adus-o practic la guvernare.Dacă Traian Băsescu vedea în alegerile anticipate rezolvarea tuturor problemelor, Călin Popescu şi Tăriceanu nu putea fi, din principiu, cu dragă inimă de aceeaşi părere. Pentru că fie valul de popularitate pe care înoată preşedintele cât de mare, el riscă totodată să măture statu-quo-ul creat de actuala formulă de guvernare, irosind truda de peste patru luni a definitivării algoritmului. Nu mai vorbesc de faptul că noile alegeri ar putea propulsa şi alţi pretendenţi la funcţia de premier, deşi acest lucru e considerat a avea mai puţină importanţă. Ei bine, soluţia pe care o propune actualul premier este una de sorginte pur liberală prin pragmatismul ei şi e de mirare că nu i-a trecut până acum nimănui prin cap: achiziţionarea de parlamentari! Ca la fotbal: cine oferă mai mult, ia jucătorul. Nu neapărat cel mai bun, pentru că aici nu e vorba de calitate - coaliţia n-are nevoie de parlamentari buni sau foarte buni, ci pur şi simplu de parlamentari. Câţi? Cam atâţia, de exemplu, câţi are PUR-ul. Asta nu înseamnă că se renunţă la aliatul conservator (scuze - nu reuşesc să mă obişnuiesc cu noile iniţiale ale partidului dlui Voiculescu), ci doar se ia o măsură suplimentară de siguranţă în caz de defecţiune a acestuia. Ieri un parlamentar de la PSD, azi unul de la PPRM, mâine alţii tot de pe acolo şi asa se înjgheabă o major itate mai trainică şi mai mulţumitoare decât ar putea-o da nişte alegeri anticipate ce pot conţine şi... surprize. Parlamentari nemulţumiţi de ceva sunt cu duiumul în Opoziţie şi trebuie doar să le gâdili coarda sensibilă ca să-i convingi că viaţa se vede mai roz din barca Puterii. Şi că rozul ăsta poate dura, şi cu ajutorul lor, minim patru ani. Ani în care se pot întâmpla multe, spre binele lor şi al apropiaţilor lor.Dacă ar exista un premiu de pragmatism politic n-aş ezita nici un moment să-l propun pe premierul Tăriceanu, cel care dă, în acest fel, prima sa dovadă de iscusinţă prin care să-şi merite poziţia pe care o ocupă.Că nu prea e ea morală, soluţia, e o altă problemă. A preşedintelui Băsescu, că el e cu morala...

Titlu: Aura puterii
Nr Editie: 1578 Data: Saturday 21 May 2005
Nişte bătrânei de treabă, simpatici chiar, în stare să explice suficient de convingător cum de se întâmpla ce se întâmpla pe vremea în care ei erau în preajma marelui conducător. Aşa le apar, cel mai adesea, spectatorilor de azi, foştii şefi ai regimului comunist. Nişte neajutoraţi, copleşiţi de forţa malifică pe care o degajau celebrele personaje, cărora nu ezita să le confere o forţă interioară capabilă să strivească tot ce era în jur.Şi ei, şi noi, uităm însă că atunci când erau în funcţii, la rândul lor inspirau aceleaşi sentimente şi trăiri celor aflaţi mai jos de ei. Se repetă, în mod stereotip, scenariul puterii: cel care primea binecuvântarea, de deasupra sa, devenea el însuşi purtătorul unor haruri asemănătoare. Există, fără îndoială, o anumită aură a puterii care, în condiţii şi în momente date, modifică nu doar personalitatea purtătorului acestuia, dar şi percepţia celor din jur. Vă imaginaţi oare că Ceauşescu însuşi, dacă ar fi avut soarta unui Jivkov de pildă, şi ar fi apucat să trăiască el însuşi în condiţiile pe care le hărăzise naţiunii sale, ar mai fi avut forţa de a impresiona pe care a avut-o cât avea puterea? Fiţi siguri că, asemeni colaboratorilor săi, ar fi sfârşit în a apărea el însuşi în postura unui moşneag, cam viclean dar înţelept, neînţeles şi păcălit de cei din jur, victimă a unei istorii tot mai de neînţeles.Nu vreau să cantonez demonstraţia în anecdotica noastră tradiţională. L-am văzut, de curând, la New York, la o Convenţie a agenţilor de turism americani, pe fostul secretar de stat, Colin Powell. Fusese cam al doilea om în ierarhia puterii executive. L-am întâlnit de mai multe ori, dar cel mai puternic mi-a rămas întipărită în memorie prestaţia sa de la Summit-ul Pământului, de la Johannesburg, în 2002. Venit în locul lui Bush, a avut parte de o primire extrem de ostilă, de neînţeles aproape din partea celor de aceeaşi culoare cu el. Alocuţiunea sa a fost întreruptă în repetate rânduri de vociferări şi scandaluri. De fiecare dată, şi-a păstrat controlul şi şi-a continuat discursul în momentele în care protestatarii încetau. Era de un calm olimpian şi simţeam, în jurul său, aura puterii, de reprezentant al celui mai puternic om din lume. Nimic nu-l putea clinti, nimic nu-l putea impresiona. Acum, la New York, din fostul secretar de stat rămăsese doar învelişul uman. Aura dispăruse. Powell s-a străduit preţ de o oră, conform contractului (prezenţa sa acolo fusese plătită, cu nu puţini bani, de o mare companie), să fie nu doar inteligent, ci şi amuzant. A reuşit în mare, cu toată concurenţa unui concert rock dintr-o hală vecină, dar fără ca ceea ce spunea să mai aibă ceva din greutatea de altădată. Adică de doar cu vreo trei luni în urmă...

Titlu: Boala lui Iliescu
Nr Editie: 1579 Data: Monday 23 May 2005
Până de curând, majoritatea membrilor PSD, priveau lucrurile ca încadrându-se în tiparul epocii '96-2000: după pierderea alegerilor, PDSR-ul, cum se numea atunci, nu a avut altceva de făcut decât să stea liniştit şi să lase Coaliţia vremii să se îngroape singură în incompetenţa şi în haosul algoritmic ce i-a caracterizat evoluţia. Revenirea la putere s-a făcut în mod aproape natural, nefiind necesare nici un fel de eforturi. Partidul a reuşit să-şi păstreze atunci unitatea datorită refuzului lui Ion Iliescu de a se alătura disidenţilor care au format mai apoi APR-ul. Pentru că şi atunci, ca şi acum, principala cauză a pierderii alegerilor nu a constat în calitatea actului de guvernare, ci în tot ceea ce s-a asociat acestuia pe fondul aroganţei, corupţiei şi îndepărtării de esenţa doctrinei. Pentru electoratul perioadei, Ion Iliescu a constituit o garanţie suficientă pentru ca formaţiunea să revină la putere şi să domine net peisajul politic al celor patru ani care au urmat. Spuneam că pentru unii pesedişti situaţia actuală nu părea să difere. Era suficient, se credea până de curând, ca noua Coaliţie să fie lăsată să-şi arate slăbiciunile - legate, tradiţional, şi de algoritm - şi deficitul de potenţial uman, pentru ca majoritatea electoratului să revină la sentimente mai bune faţă de partidul lor. Într-un fel, actualul ciclu era considerat ca unul de odihnă şi de refacere a apetitului. Chiar şi după congresul extraordinar, sentimentul a continuat să reziste bazat pe prezumţia că, în ciuda eşecului său personal, Ion Iliescu va rămâne fidel principiului că nu va scinda partidul.Evenimentele ulterioare, care au culminat cu spitalizarea fostului preşedinte, ridică serioase semne de întrebare asupra valabilităţii scenariului. Ion Iliescu şi-a dat, în sfârşit, seama că nu mai reprezintă aspiraţiile actualilor activişti ai partidului, care tind spre alte modele decât cel tradiţional de stânga căruia el îi rămâne fidel. În aceste condiţii şi în prezenţa unor semnale date deja, n-ar fi exclusă, într-un viitor nu prea îndepărtat, o mişcare-şoc, concretizată prin lansarea unei noi formaţiuni politice care să reunească sub umbrela fondatorului social-democraţiei, o bună parte a electoratului împărţit acum între PSD, PPRM şi PD. Această mişcare ar crea o problemă cel puţin gravă pentru un PSD rămas cu activiştii, dar nu şi cu electoratul tradiţional al lui Iliescu. Or, boala lui Iliescu pare să nu fie altceva decât semnalul unei astfel de evoluţii.

Titlu: 'Cazul nu e încheiat!'
Nr Editie: 1580 Data: Tuesday 24 May 2005
Răgazul cerut de preşedintele Băsescu pentru a putea prezenta 'filmul' răpirii şi al eliberării nu este deloc întâmplător, deşi la prima vedere te poţi întreba: odată rezolvat şi încheiat cazul, ce-ar mai avea nevoie de timp? Pentru ce?Adevărul este însă că, vorba aceluiaşi şef de celulă de criză, cazul nu este încheiat. Ba, s-ar putea spune că, abia odată cu eliberarea ostaticilor, dosarul răpirii se deschide şi abia de acum înainte autorităţile pot încerca să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Pentru că nu doar răpirea, ţinerea în captivitate şi eliberarea (poate mai ales aceasta din urmă) sunt atipice, ci aproape tot ce a însoţit acest episod ciudat, care a ţinut cu sufletul la gură, vreme de două luni, o întreagă naţiune.Cu toate osanalele înălţate de preşedinte serviciilor secrete, în perimetrul acestora vor trebui căutate acum cauzele crizei şi raţiunea ei. Pentru că, repet, în cazul în care acestea ar fi reacţionat firesc, în că de la început, ar fi trebuit să găsească mijloacele de a împiedica nu doar aventura în sine, ci şi toate costurile - materiale şi morale - care au însoţit-o. Mi-e greu să cred că eliberarea ostaticilor s-ar datora acţiunii acestor agenţii. Pur şi simplu pentru că ele nu aveau ce rol să joace într-o astfel de operaţiune. Teroriştii nu tratează cu serviciile secrete. Ele tratează direct la vârf, sau în zona de decizie majoră. Ele urmăresc o categorie de interese care nu intră în fişa tehnică a seviciilor. Acestea poate că au netezit drumul negociatorilor, dar în nici un caz n-aveau cum să asigure ele contactele care erau atributul exclusiv al teroriştilor: doar dacă aceştia doreau se putea stabili o cale de comunicare. Mai degrabă, rolul serviciilor secrete abia de acum începe, în desluşirea firelor încâlcite ale acestei afaceri şi în luminarea cazului. Cât despre cei patru - căci patru sunt, oricât s-a vorbit pe lângă realitate, de 'trei plus sau minus', - lăudat fie cerul că i-a adus teferi acasă. Eroismul lor de ocazie a fost complet inutil şi greu de justificat şi mă tem că odată consumată faza festivă a bucuriei salvării şi regăsirii celor dragi, vor avea la rândul lor de răspuns unor întrebări nu dintre cele mai comode.

Titlu: Câştigătorul ia totul!
Nr Editie: 1581 Data: Wednesday 25 May 2005
Asumându-şi - cu des invocata imprudenţă - responsabilitatea directă în conducerea celulei de criză, preşedintele Traian Băsescu a riscat enorm. Chiar dacă acum găseşte argumente, inclusiv legale, pentru temeinicia acţiunii sale, continui să cred că s-a comportat ca un jucător de pocker decis ori să ia tot potul, ori să-şi tragă un glonţ în cap. Întâmplarea, fericită, a făcut să se ridice de la masă îndesându-şi în buzunare beneficiile (de ordin moral) ale câştigării partidei, sub privirile mofluze ale celor care nu că ar fi dorit un final nefericit, dar ar fi preferat, din raţiuni mai mult sau mai puţin politice, ca preşedintele să piardă. Şi ar fi fost o pierdere pe care nu se ştie câte alte partide norocoase ar fi fost necesare pentru a o acoperi. Traian Băsescu este, însă, un jucător înrăit, şi a dovedit-o de nenumărate ori până acum. Şi un jucător norocos, în acelaşi timp, căruia i-au ieşit aproape toate mâinile: şi cele în care avea careu de aşi, dar şi cele în care avea doi şeptari. În partida ostaticilor, i-au lipsit până şi aceşti doi şeptari amărâţi şi sunt sigur că a avut nu puţine insomnii de-a lungul jocului, în care s-a gândit cu groază la momentul în care cineva - teroriştii, de pildă - ar fi spus 'sec!' şi ar fi trebuit să-şi arate cărţile. Atunci, nici Dâmboviţa, nici Tamisa şi nici Potomacul nu l-ar fi spălat pentru păcatul de a fi pus politica mai presus de vieţile conaţionalilor săi - primii dintre cei a căror viaţă a atârnat direct de el şi de deciziile lui. Şi, indiferent câte erori s-ar fi comis de-a lungul celor două luni, finalul fericit le şterge cu buretele succesului şi preşedintele se poate aştepta, cu mulţumire, la o întărire semnificativă a cotei sale de popularitate şi, implicit, la o cauţionare populară a stilului său autoritar de conducere a treburilor unei ţări în care separaţia puterilor tinde tot mai mult să devină o hibă a trecutului, prin ineficienţa pe care a generat-o la nivelul deciziilor importante.Câştigătorul ia totul - spune o vorbă din folclorul jucătorilor şi este de aşteptat ca în virtutea acestui succes Băsescu să se avânte cu şi mai multă temeritate în lichidarea 'rezistenţei' din justiţie, în remanierea molâului guvern tăricenist şi - finis coronat opus - în atingerea ţelului său suprem: alegerile anticipate!

Titlu: Moliciunile guvernului Tăricean
Nr Editie: 1582 Data: Thursday 26 May 2005
După ce vreme de aproape două săptămâni, reprezentanţii de la Gaze, de la Reglementare, de la Ministerul Industriilor şi de la Guvern au încercat să ne explice ce e cu abonamentul introdus deja de două luni, marţi a venit premierul şi ne-a dat vestea cea bună: nu se mai aplică abonamentul! Se suspendă, în schimb, nu ştiu ce subvenţii încrucişate şi se va plăti, democratic, după consum, dar la un tarif care ajunge tot pe acolo pe unde era abonamentul. Simplu ca bună-ziua, premierul Tăriceanu a aplicat tehnica de desfacere a nodului gardian dintr-o singură lovitură. Asta, după ce cu o zi înainte explica cu zel naţiunii cum că respectivul abonament n-ar fi altceva decât o uşurare a presiunii facturii din timp de iarnă - demonstraţie în care chiar reuşea să fie convingător. În faţa protestelor publice tot mai hotărâte, guvernul nu a găsit altă soluţie decât de a da înapoi. Şi este doar unul dintre primele teste cu care actualul sau viitoarele guverne se vor confrunta pe parcursul dur al programului de pre-integrare.Acest episod pune în evidenţă - dacă mai era nevoie - slaba capacitate a acestui Executiv de a gestiona crize. Criza inundaţiilor a generat un veritabil fiasco, inabilitatea guvernului reuşind să-l scoată din sărite până şi pe preşedintele Băsescu. Criza gazelor a prilejuit un periplu printre cauze şi motive, cele mai hilare fiind acelea că abonamentul ar fi impus de... Uniunea Europeană (săraca Uniune, dacă ar şti ea în câte bazaconii este invocată!) sau că aplicarea fusese hotărâtă de guvernul Năstase şi noul guvern avea vocaţia de a respecta cu stricteţe deciziile celui care l-a precedat. Guvernul Tăriceanu este un guvern moale, condus de un premier şovăitor şi lipsit de personalitate, mai tentat de viaţa mondenă decât de rezolvarea problemelor curente (în plină criză el şi-a găsit răgazul să se dea cu motocicleta pe la Sibiu) şi este de înţeles îngrijorarea 'naşului' Băsescu, cel care vede topindu-se, sub acţiunea călduţă a acestui Executiv făcut în pripă şi sub directa sa îndrumare, procentele pe care miza în acţiunea dragă inimii sale de a face alegeri anticipate pentru a putea renunţa la unele soluţii 'imorale'.

Titlu: Meciul cu presa
Nr Editie: 1583 Data: Friday 27 May 2005
Neputând să-şi savureze în linişte triumful înregistrat prin buna gestionare a unei întâmplări fericite din cauza unor gazetari cârcotaşi, incapabili să se alinieze măcar pentru o zi bucuriei naţionale - cum bine zicea un fost confrate, reîntors la treabă cu coada între picioare după un experiment guvernamental în care i-au fost întinate niscai nobile idealuri - preşedintele Băsescu n-a răbdat decât o zi ca să-şi exercite de-acum binecunoscuta nevoie de drept la replică. La o întâlnire cu studenţii, unde o transmisie în direct a unui post de televiziune i-a apărut ca o mitocănie sadea la adresa personalităţii sale, preşedintele i-a veştejit în stilu-i tradiţional pe acei guru care se cred mai deştepţi decât preşedinţia şi toate serviciile secrete la un loc.Reacţia dlui Băsescu nu este una surprinzătoare. Încă din primele zile ale mandatului său el s-a dedicat unui serial de contraatacuri - unele dintre ele putând fi considerate veritabile derapaje de la urbanitate - vrând parcă să arate naţiunii că n-are nici un chef să rămână dator unei prese pe care tot el a eliberat-o de sub jugul publicităţii guvernamentale. Verva şi promptitudinea pe care le manifestă ar face din dânsul un excelent jurnalist de tabloid şi aproape că mă mir, date fiind şi antecedentele sale, că printre iniţiativele private pe care le-a exersat n-a figurat şi facerea unui ziar. Dar, întâmplător sau nu, dl Băsescu nu este ziarist. Este doar preşedinte. O poziţie în care, constituţional cel puţin, n-ar avea justificări să se angajeze în polemici şi atacuri partizane, atacând o anumită parte a presei cu o vigoare pe care nici unul dintre predecesorii săi n-a manifestat-o, deşi au avut parte de atacuri infinit mai numeroase, mai dure şi mai nedrepte decât domnia sa. Atacând ziariştii şi dând directive presei (referitoare la diverse perioade de abstinenţă), dl Băsescu îşi asumă o condiţie riscantă: aceea de a se considera el însuşi un guru peste ale cărei idei şi doleanţe nimeni n-ar avea dreptul (moral, deocamdată) să treacă. Împărţind lumea şi aşa împărţită a presei în buni (analişti oneşti, de aceeaşi părere cu dânsul) şi răi (cei vânduţi Opoziţiei), preşedintele riscă să fie el însuşi cel care crează o nouă crevasă în societatea românească, despărţindu-i pe cei cărora ar trebui să le fie un bun preşedinte, indiferent dacă l-au ales sau nu, sau dacă-l plac sau nu. Continuând acest meci, presărat cu invective sau cu mişto-uri marinăreşti (sunt supăraţi pe mine că nu le mai dau publicitate - declaraţie pentru export), preşedintele nu face decât să amâne, păgubos, intrarea într-o normalitate care nu exclude, şi n-are cum să excludă, opiniile critice, chiar nedrepte, la adresa sa. Dar ăsta-i jocul democratic, asta este condiţia unui preşedinte democratic ales şi menţinut în funcţie, asta este presa liberă, chiar dacă încă pătimaşă şi insuficient de coaptă. Meciul cu presa este un meci perfid, care exclude şi câştigătorii şi egalitatea

Titlu: Poliţia presei
Nr Editie: 1584 Data: Saturday 28 May 2005
Într-o societate cu adevărat democratică funcţionează unul dintre drepturile pe care totalitarismul le-a suprimat fără nici o excepţie: dreptul la opinie! La opinie liberă, deschisă, fără teama că cel care o emite poate fi urmărit, blamat sau condamnat pentru acest lucru.Cea mai elocventă expresie a dreptului la opinie o reprezintă presa. Presa românească şi-a câştigat, după lungi decenii de obedienţă, dreptul la exprimare necenzurată şi nedirijată, într-o singură zi. 22 decembrie 1989 a fost momentul fast în care toate restricţiile şi tabu-urile au fost înlăturate şi vocea gazetarilor s-a făcut auzită pentru prima dată pe lungimea de undă a sincerităţii. E drept că în vârtejul evenimentelor care au urmat, emoţionalitatea a copleşit aproape total raţionalitatea, că informaţia comentată tendenţios sau convenabil în siajul unei anumite convingeri s-a instalat pe primele pagini şi că intoleranţa de tip fundamentalist şi-a arătat tot mai des colţii. Însă, marele avantaj a stat în faptul că discutându-se, dezbătându-se, confruntându-se public, marile crize s-au putut detensiona sau diminua. Aflaţi în prima linie a acestor dezbateri, gazetarii au început ei înşişi să devină persoane publice, simbolizând opţiuni şi convingeri sau lipsa acestora. Dezvoltarea şi diversificarea peisajului media, înmulţirea posturilor de radio şi televiziune a făcut din aceşti gazetari un soi de vedete care au dominat, mai mult sau mai puţin îndreptăţit, topul interesului public. Sentimentul exercitării unui monopol i-a ridicat împotriva lor pe aspiranţii la un loc mai bun sub soarele media, motorul demersurilor constituindu-l atacul la opinie. În toată perioada acestor ani, dar cu precădere în ultimii, atacarea ziariştilor de către ziarişti datorită opiniilor exprimate a devenit un veritabil sport naţional. Unele (detest acest lucru, dar n-am altul), o 'anumită parte' a publicaţiilor s-au transformat cu de la sine putere în intanţe de judecată şi în catedre profesionale, ai căror titulari abia făcuseră, de regulă, saltul din banca unde screjeleau hârtia cu 'Ana are mere'. Această poziţie capătă un tot mai intens aer taliban, exponenţii săi fiind gata să decreteze 'zile de euforie naţională' sau liste de indezirabili. Persoane a căror vocaţie ar fi făcut din ei excelenţi cenzori sau instructori ai 'secţiei de presă a partidului' înainte de '89, sunt acum campioni ai libertăţii de exprimare după nişte reguli proprii.Dacă nu m-aş teme că însăşi poziţia mea ar putea fi catalogată drept una intolerantă, care nu ţine seama de dreptul lor la opinie, aş spune că cu asemenea poliţişti (era să zic miliţieni), libertatea de exprimare mi se pare grav ameninţată.

Titlu: Spectrul remanierii
Nr Editie: 1585 Data: Monday 30 May 2005
Până când se vor lămuri cele două puteri - cea prezidenţială şi cea executivă - când şi dacă vor fi necesare alegeri anticipate, spectrul remanierii pluteşte deasupra unui guvern alcătuit din materiale (umane) de diverse calităţi şi texturi care se lasă greu îmbinate într-un mozaic cât de cât coerent. O asemenea intenţie a fost confirmată de către premier, ca un argument împotriva iminenţei anticipatelor, care n-ar fi de dorit până pe la sfârşitul acestui an.Este limpede că nemulţumiri faţă de prestaţiile noilor miniştri există la toate nivelele, inclusiv în tabăra aflată la putere. Lista noului guvern s-a făcut în pripă, sub presiunea unor termene şi în ea s-au regăsit, la grămadă, politicieni cunoscuţi, veleitari, anonimi şi clienţi politici. Mai bine de trei luni le-a luat acestora să-şi facă echipele şi să-i dea afară pe cei consideraţi a fi prea îndatoraţi fostei guvernări. Din nefericire, efectele concrete ale acestei politici de ca dre se lasă aşteptate. Guvernul - în totalitatea sa şi ministerele, în special, lasă senzaţia unei lâncezeli determinate de lipsa clară a unei busole. Apatia aceasta poate fi pusă şi pe seama ameninţărilor permanente cu anticipatele, în măsură să descurajeze avântul celor care-l vor fi avut, dar şi pe nepotrivirea, evidentă, a unor oameni cu scaunele pe care le ocupă.La o primă vedere, singurii miniştrii care s-au calificat deja la locul de muncă par a fi Blaga de la Interne şi Muscă de la Cultură. Cei doi dau senzaţia că ştiu ce au de făcut şi că au şi determinarea necesară. Doamna Macovei de la Justiţie, cu toate bunele ei intenţii, e marcată de inabilitate şi de neîncrederea (reciprocă) sistemului, lucru care o face să pară ruptă de realitate. Ministrul Flutur de la Agricultură e un soi de actor comic care-şi face numerele pe la televiziuni lansând tot felul de proiecte pentru care recunoaşte că n-are banii necesari, în timpul liber (căci are) plimbând câinii pe la expoziţii sau ciorovăindu-se cu adversarii politici din Suceava. Ministrul Ungureanu, tânăr şi neliniştit, îşi contrazice senin programul, activând ambasadorii pensionaţi şi neînţelegând mare lucru din proiectele externe ale preşedintelui, cu care concurează inegal pe aceeaşi felie. Doamna Sulfina de la Mediu, una dintre femeile lui Băsescu, administrează cu sentimentul datoriei împlinite cel mai mare dezastru ecologic din ultimii ani. Dl Atanasiu, de la Armată, încearcă să se familiarizeze cu instituţia, prizonier al intereselor private din zona de reşedinţă. Despre dl Sereş, pupilul conservator al dlui Voiculescu, ce să mai vorbim - ale tinereţii valuri. Iar dl Copos, personajul cel mai pragmatic al acestei alcătuiri, cu instinctul său remarcabil a simţit că e momentul să părăsească scena după ce şi-a atins scopurile propuse (şi şi le-a cam atins!). Mai departe? Alţi câţiva domni şi doamne 'no name' care nu supără pe nimeni, dar nici nu fac vreun bine cuiva. Marea problemă a remanierii rămâne în registrul lui Caragiale: ori schimbăm pe ici pe colo câte unul, ori dăm cu barda, dar nu ne atingem de nimeni. Din această dilemă nu veţi putea ieşi!

Titlu: Reflectarea absenţei...
Nr Editie: 1575 Data: Wednesday 18 May 2005
Se împlinesc, iată, în curând, patru ani de la evenimentul care a zguduit America cu o forţă nemaiîntâlnită de la cel de-al doilea război mondial încoace: atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York. Locul gol lăsat pe harta Manhattanului de exploziile care au neantizat simbolurile mândriei americane - turnurile gemene ale WTC - rămâne ca o cicatrice nevindecată şi la fel de dureroasă. Zilele trecute, guvernatorul statului New York, Pataki, a luat taurul de coarne şi a declarat că începerea grabnică a lucrărilor de reconstruire devine un obiectiv personal al său, după numeroasele dispute legate de aspectele unui proiect acceptat de autorităţi. În locul celor două turnuri se vor înălţa şapte în unul singur, de formă piramidală, atingând dimensiunile precedentelor. Proiectul va fi finanţat din asigurările ''gemenilor'' şi, în paralel, vor avea loc operaţiunile de amenajare a memorialului celor 3.000 de victime ale tragediei, pe care autorii l-au intitulat, sugestiv, ''Reflectarea absenţei''. Absenţa ''gemenilor'' este resimţită cu acuitate de americani. Ele continuă să simbolizeze fragilitatea şi slăbiciunile unui sistem considerat atotputernic, în faţa ameninţărilor atipice ale terorismului global. Ţara cu cea mai mare şi mai performantă armată din istorie se dovedeşte neputincioasă în faţa unui război de tip nou, un război fără frontiere şi fără reguli. Efectul pervers al atacurilor din 11 septembrie se resimte aproape la fiecare pas într-o Americă a tuturor libertăţilor. De la măsurile de securitate adeseori excesive, la intrarea în ţară, până la restricţiile de tot felul la accesul în instituţii şi locuri publice, America a mai făcut faţă unei ameninţări - cea nucleară - şi dacă atunci a ştiut cum să-i facă faţă (adăpostul antiatomic personal) acum este dezorientată de faptul că ameninţarea - necunoscută - poate veni oricând şi de oriunde, în modalităţi împotriva cărora nu există remedii.Partea bună a lucrurilor este că oricum nu s-au contaminat de paranoia autorităţilor. În New York viaţa continuă, trepidant, fără a trăda teama ascunsă a locuitorilor, absenţa ''gemenilor'' se reflectă însă, pe planul psihologiei generale, prin pierderea sentimentului de siguranţă al celei mai puternice naţiuni.

Titlu: Axele fluide ale politicii
Nr Editie: 1574 Data: Tuesday 17 May 2005
După aproape trei săptămâni în care am călătorit prin America în căutarea a ceea ce are aceasta cu adevărat specific şi generator de dinamism instituţional şi deschidere umană, constat că, în ciuda eforturilor gazetăreşti de a descoperi orice semnal pătruns pe această imensă piaţă informaţională, referitor la ţara mea nu am găsit nimic. Nici ziarele care mi-au fost la îndemână şi nici posturile de televiziune pe care le-am vizionat n-au suflat, în toată această perioadă, o vorbă despre România. Nici măcar evenimentul tăierii moţului prezindenţial rebel (despre care am aflat prin Internet) nu a stârnit interesul celor pe care preşedintele Băsescu îi consideră a fi partenerii săi privilegiaţi.Mă întreb: e bine, e rău? Dacă privim în urmă şi rezumăm faptele care au avut impact mediatic internaţional - mineriade, copii bolnavi de SIDA, corupţie, instabilitate legislativă - putem să spunem că e de bine. Pe de altă parte, această tăcere dovedeşte, într-un fel, că la Bucureşti nu se întâmplă nimic. Noua guvernare nu a adus cu sine nici o schimbare notabilă, nimic nu se mişcă suficient de semnificativ pentru a atrage atenţia lumii asupra noului traiect al României, cea care bate la porţile Uniunii Europene, cu gândul mai mult la axa proiectată de Băsescu.Ori, dacă e vorba despre o axă care pleacă de la Washington, aceasta ajunge mai degrabă la Tbilisi, decât la Bucureşti, trecând mai întâi prin Riga, Tallin şi Vilnius. Vizitele lui Bush în ţări, foste membre ale URSS, au avut un ecou major în America. Provocarea făţişă adresată lui Putin, cum că acesta n-ar avea a se teme de prezenţa americanilor la graniţele Rusiei, a fost îmbrăţişată cu entuziasm. Chiar dacă ecourile revoluţiilor portocalii din spaţiul ex-sovietic tind să se coloreze în verde, prin Asia, unde un aliat strategic al Americii, în lupta contra terorismului, Karimov, face faţă cu gr eu unei revoluţii cu tentă islamică. Este, pe undeva, efectul pervers al exportului de democraţie occidentală, în zona în care principiile de viaţă par să fie altele, lucru care pune întreaga strategie armată americană în situaţia unor schimbări dramatice. Precum cea anunţată recent de Rumsfeld, de desfiinţare a 33 de baze militare americane, întâmpinată cu proteste aici.

Titlu: Corupătorii - luptători anticorupţie?
Nr Editie: 1573 Data: Monday 16 May 2005
Cele mai semnificative cazuri de corupţie care au intrat pe mâna PNA au un numitor comun: ele nu sunt rezultatul isteţimii şi a investigaţiilor anchetatorilor, ci au picat plocon în mâinile acestora de la o serie de corupători cărora corupţii nu le-au îndeplinit - sau le-au îndeplinit parţial solicitările. Schema este una simplă: investitorul 'X' aranjează cu un responsabil guvernamental sau doar oficial 'Y' o tranzacţie la care nu au dreptul sau pentru care nu are mijloacele necesare. El spune: îţi dau atât dacă-mi facilitezi obţinerea contractului. În situaţiile ce ajung la PNA ceva scurtcircuitează acest traseu: ori coruptul se angajează la ceva peste puterile sale, ori cineva mai de sus se prinde şi vrea şi el o felie, ori aranjamentul nu e limpede dintru început şi cineva plusează nerealist. Cert este că, în faţa neîndeplinirii 'angajamentului asumat', corupătorul se revoltă şi se duce glonţ la Parchet să se autodenunţe. Iar Parchetul îşi freacă mâinile, mulţumit că-şi poate justifica activitatea şi, mai dibaci sau mai stângaci, îl înhaţă pe corupt. Acest lucru este posibil pentru că legea noastră are o chichiţă nu doar incorectă, ci pur şi simplu imorală: în cazul în care se autodenunţă, corupătorul scapă de pedeapsă! Spun că este imorală prevederea, pentru că îi acordă circumstanţe atenuante factorului cel mai nociv din această ecuaţie. Ar mai exista corupţie fără corupători, în primul rând, şi fără slujbaşi coruptibili, în al doilea? Bineînţeles că nu. De cele mai multe ori, pe fondul fragilităţii morale a unui eşalon important de slujbaşi, corupătorii sunt cei care instaurează şi generalizează climatul de corupţie. Făceţi un raport între cazurile date în vileag şi cele nedate şi veţi constata că numărul tranzacţiilor 'corecte', în care ambele părţi sunt mulţumite, este infinit mai mare, şi că acesta este cel care generează climatul de corupţie. Or, lupta împotriva corupţiei este încă percepută în registrul său minimal - de prindere şi de băgare la puşcărie a corupţilor - şi nu în cel major: acela al înlăturării tuturor mecanismelor birocratice sau juridice care generează corupţie. În absenţa unei asemenea politici vom continua să utilizăm paradoxul luptei împotriva corupţiei cu ajutorul corupătorilor.

Titlu: Schimbarea lui Nicolau
Nr Editie: 1563 Data: Wednesday 04 May 2005
Audierile din cadrul comisiei parlamentare referitoare la situaţia din Societatea Română de Televiziune au un vag aer de vânătoare de vrăjitoare. Paradoxal, directorul Nicolau şi oamenii săi se află la conflenţa a două contestări - atât din partea fostei puteri, cât şi din partea celei actuale. Motivul oficial, invocat la declanşarea procedurilor de audiere, ar fi fost acela al unei anumite 'obedienţe' faţă de fosta putere. Cea actuală a intrat însă în pâine pe fondul unei stranii continuităţi de abordare: aşa cum PSD, ca partid de guvernământ, a încercat să-şi subordoneze - măcar în parte - modalităţile de exprimare ale postului public, la fel, noua putere a considerat firesc să purceadă la schimbarea oamenilor din TVR, cu proprii săi oameni! Votul negativ la adresa raportului de activitate prezentat de TVR Parlamentului în toamna anului trecut s-a datorat, însă, tocmai nemulţumirilor puterii de atunci faţă de poziţia considerată 'ambiguă' a conducerii televiziunii şi a emisiunilor informative în special. Într-un moment în care nu se întrevedea încă schimbarea de 'regim', Nicolau a primit un avertisment sever din partea fostului său şef, prin interpuşi. Urma o campanie electorală dură în care partidul avea nevoie de artileria televiziunii de stat. Numai că rezultatul a fost exact invers: TVR nu a devenit mai partizană, ba din contră, în corul bine orientat al televiziunilor a rămas în posesia celei mai echilibrate partituri. Opoziţia a avut acces deplin la această cale de comunicare, iar PSD şi-a înmulţit prilejurile în care i s-au părut tendenţioase abordările la adresa sa. Cu toată această poziţie, imediat după alegeri, şi preşedintele şi premierul au declarat şi declanşat acţiunea de înlocuire a preşedintelui TVR - subiect pe marginea căruia desfăşurările încărcate de 'formol' sunt deja cunoscute. Cazul TVR şi al SRR ridică o problemă de fond, niciodată lămurită: care este, care trebuie să fie condiţia televiziunii publice şi al radioului public faţă de administraţie? Şi care trebuie să fie poziţia administraţiei faţă de ele? În ce măsură activităţile publice trebuiesc reflectate aici cu precădere? Şi cum se cuantifică noţiunea de independenţă? Cum se evită imixtiunile Puterii?Mersul lucrurilor din comisii nu pare să aibă în vedere răspunsuri la nici una dintre aceste întrebări. Singura întrebare valabilă pare să fie aceea: îl schimbăm (sau nu) pe Nicolau?

Titlu: Naivitatea în politică
Nr Editie: 1564 Data: Thursday 05 May 2005
În politică, naivitatea costă scump. Este prima constatare pe care ar trebui să o facă, la o atentă analiză a celor întâmplate în ultimele şase luni, Ion Iliescu.Pentru prima dată în cei 15 ani trecuţi de la Revoluţie, fostul preşedinte a dat senzaţia că nu mai înţelege ce se întâmplă în jurul său, în fatidica zi de final de mandat în care a dorit să se concilieze cu istoria inclusiv în controversata chestiune a mineriadelor. Graţierea lui Miron Cozma - act normal, perfect legal în cazul său - s-a dovedit a fi o eroare. Nu chiar atât de mare cât cea care i-a urmat, consecutiv, prin retragerea graţierii. Atunci, preşedintele s-a dovedit excedat de virulenţa reacţiei pe care o parte a politicienilor şi presa a manifestat-o la adresa sa. Aceste erori în serie, cuplate cu orgoliul de a crede că, după o carieră ca a sa, cu palmaresul său şi meritele de fondator, se poate întoarce în partid pe o cale pur democratică, statutară nu printr-un gest de consideraţie excepţional, aveau să conducă în cele din urmă la nefericitul deznodământ din 21-22 aprilie 2005. Ion Iliescu a avut naivitatea de a confunda suportul politic pe care putea să conteze în orice confruntare electorală, cu acela a activiştilor partidului. Eroare fatală: aproape nici o legătură între cele două categorii - aceea a celor care consideră că a fi sărac şi cinstit, ca ei, este o virtute şi cea a activiştilor care-şi datorează , în general, condiţia, aranjamentelor şi asocierilor care îi aşează în tabăra privelegiaţilor. Pentru aceştia din urmă, revenirea lui Iliescu la conducerea partidului era o ameninţare explicită, mai ales că ar fi fost nevoit să concretizeze ideile şi opţiunile exprimate destul de consecvent în anii ultimului său mandat.În aceste condiţii Iliescu a mai avut naivitatea să nu-şi ia nici o măsură organizatorică de prevedere, trezindu-se că jocurile se fac şi se desfac în culisele congresului, fără ca el să aibe nici o pârghie de control. Dar cea mai mare naivitate a avut-o în a considera apelul lui Geoană un truc electoral, în condiţiile în care acesta ştia foarte bine ce spune, oferindu-i chiar o portiţă onorabilă de repliere.Revenit în partid într-un moment în care lucrurile şi oamenii s-au schimbat până la punctul de a nu mai putea fi înţelese, Ion Iliescu a devenit victima sistemului pe care el însuşi l-a creat. Şi care s-a întors împotriva sa.

Titlu: Mircică, fă-te că conduci!
Nr Editie: 1565 Data: Friday 06 May 2005
Deşi unii susţin că e doar o legendă, secvenţele în care Caramitru îl pregăteşte pe Mircea Dinescu să intre în emisie în postura de lider revoluţionar este reală. Ea a fost înregistrată la o repetiţie, înainte de redeschiderea programului televiziunii naţionale, cu Poetul stând la o masă şi buchisind ceva şi cu Actorul dându-i indicaţii regizorale. 'Mircică, fă-te că lucrezi' a fost chintesenţa improvizaţiilor care au caracterizat, aproape firesc, momentul răsturnării dictaturii şi al intrării într-o etapă istorică confuză şi neaşteptată.Peste ani, scena se repetă, cu un alt Mircică la masa de scris a Congresului şi cu un alt Actor dându-i indicaţii regizorale din culise. Mircea Geoană este noul revoluţionar, cel care a condus acţiunea de răsturnare a 'tiranului' Iliescu, sub conducerea înţeleaptă a mult mai versatului său coleg şi fost şef de partid şi de guvern, Adrian Năstase. După ce-a captat, vreme de patru ani, toată lumina reflectoarelor, Adrian Năstase a câştigat ceva şi în înţelepciune, înţelegând că nu e de loc indicat să pierzi de mai multe ori la rând, fără a-ţi pune în pericol cariera. Cu flerul care i-a caracterizat acţiunile de-a lungul perioadei în care a stat cuminte, un pas în urma liderului istoric, a ştiut şi de data asta să facă pasul înapoi. Aruncându-l din nou în faţă, cum a făcut-o şi la alegerile pentru Primăria Capitalei, pe Mircică. Devenit între timp mai coerent, mai convingător şi mai revoluţionar. Şi chiar dacă drumul spre şefia partidului i-a fost pavat cu bunele intenţii ale grupului de la Cluj, Mircică s-a dovedit un învingător merituos, măcar pentru doza de inconştienţă cu care şi-a pus în joc, încă odată, cariera proprie.Acum Mircică trebuie să înceapă să lucreze cu adevărat, nu să se facă. Cei care l-au ales vor să ştie dacă au investit în calul câştigător. Vor să-l vadă, să-l pipăie şi să strige: este! Pentru asta Mircică trebuie să se consolideze niţel şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Să adauge poleielii diplomatice, luciul mat al manipulatorului, care ştie să îmbine şi să dezbine la momentul potrivit. Geoană trebuie abia acum să-i câştige pe social-democraţii din teritoriu, cei care au dovedit că nu mai sunt dispuşi să se supună necondiţionat centrului. Printre ei se află şi câţiva dintre foştii 'grei' care au eşuat în tentativa de a se realege în forurile diriguitoare şi care ar dori să-şi întărească poziţiile dovedindu-le şefilor celor mari că fără ei nu se mai poate. Dar, cel mai dificil şi mai necesar, în acelaşi timp, lucru, este că Geoană trebuie să demonstreze rapid că eliminarea lui Iliescu nu a fost o manevră păguboasă, de pe urma căruia partidul să se resimtă în suportul popular.

Titlu: Teatrul de păpuşi
Nr Editie: 1566 Data: Saturday 07 May 2005
Etapa următoare a scenei politice româneşti pare a fi rezervată unui spectacol în care nu ceea ce se vede şi se aude va fi important, ci ceea ce se petrece în spatele cortinei.Alegerile din PSD au ca rezultat un previzibil pandant al situaţiei existente în Coaliţia de la Guvernare. Şi într-una, şi în cealaltă se află câte o personalitate forte care determină şi influenţează mişcările din spaţiul public al protagoniştilor oficiali.Oamenii forte rămân Băsescu şi Năstase. Cu precizarea că ultimul, trecut cu bine prin maxima încercare a unor alegeri pe care a avut abilitatea de a le direcţiona spre un final favorabil, mai are de recuperat teren până la a reveni în forma de opozant valabil al puterii. Preşedinte executiv al unui partid în care până nu demult a avut putere deplină, Năstase mai are de trecut nişte hopuri. Primul este acela al realizării unei cooperări cu noul său şef, Mircea Geoană. Asupra acestuia, ascendentul lui Năstase este major, însăşi victoria acestuia fiind abil lucrată de oamenii săi, care i-au alcătuit suportul ideatic prin care l-au biruit pe Iliescu. Prin prisma noii separaţii a puterilor de partid, este de presupus că Geoană va juca mai mult un rol de reprezentare, lăsând instrumentele de lucru pe seama lui Năstase - şeful Guvernului fantomă - şi a lui Mitrea - responsabilul relaţiei cu teritoriul. Dacă nu o marionetă propriu-zisă, un ascultător abil al indicaţiilor fostului său şef, Geoană va juca, într-un fel, rolul care i-a fost rezervat lui Tăriceanu. Şi în spatele unuia şi al celuilalt, adevăratele decizii, cele majore, vor fi luate de experimentaţii Băsescu şi Năstase.Duelul surd dintre cei doi va continua aşadar, în condiţii mai puţin expresive, lâsând pradă judecăţilor publice - şi sancţiunilor, inclusiv - pe cei care autoritatea primilor i-a purtat spre primul plan al spectacolului politic.

Titlu: Dilema Americii
Nr Editie: 1567 Data: Monday 09 May 2005
Săptămâna trecută, New York-ul a fost, practic, asaltat de către delegaţiile celor peste 1300 de firme de turism din America, participanţi la cea de a 37-a ediţie a ceea ce a fost numit POW WOW după onomatopeea care însoţeşte tradiţionala pufăire a pipei păcii. Cât se poate de sugestiv, pentru că doar această stare poate face să înflorească turismul şi circulaţia oamenilor în general. Alegerea New York-ului ca gazdă a acestei ediţii are o semnificaţie aparte: aproape patru ani i-au fost necesari marelui oraş pentru a închide rănile pricinuite de atacul terorist din 11 septembrie 2001, şi tot atâta i-a trebuit Americii pentru a regăsi ritmurile tradiţionale ale turismului său, grav afectat de aceleaşi evenimente. Căderea pricinuită de tragedia din New York industriei turismului va putea fi recuperată, după estimările specialiştilor, abia după 2006, dacă lucrurile vor merge bine şi americanii vor şti să facă tot ce le stă în putinţă în acest sens. Toate industriile conexe s-au coalizat în susţinerea acestui eveniment care a căpătat dimensiuni naţionale, într-o ţară care nu duce lipsă de evenimente de calibru. Participanţii la POW WOW au fost salutaţi din prima seară, de către guvernatorul statului New York, George Pataki, iar reuniunea finală a beneficiat de prezenţa fostului secretar de stat Colin Powell. Organizatorii speră că din contractele care se vor încheia după această ediţie vor rezulta afaceri de trei miliarde de dolari în următorii doi- trei ani, din care partea leului va aparţine New York-ului: circa 300 de milioane.De la 11 septembrie încoace, America se confruntă cu o situaţie extremă: pe de o parte, nevoia de a-i readuce pe turiştii străini care au renunţat la această destinaţie, iar pe de altă parte necesitatea de a se proteja, crescând nivelul măsurilor de securitate. Introducerea sistemelor de înregistrare antropometrice (scanarea amprentelor şi fotografierea digitală) a stârnit un val de proteste, în special din partea europenilor, care au ameninţat că vor recurge la măsuri similare. Controlul la intrare, devenit mult mai exigent, produce nu o dată întârziere şi disconfort. Turiştii s-au arătat, în ultimii ani, nemulţumiţi de procedurile greoaie şi de timpul pierdut, reprezentanţii TIA (Travel Industry Association) au făcut diligenţe pe lângă autorităţi, dar acestea nu s-au arătat dispuse să renunţe la nimic. Au declanşat însă o campanie de convingere a turiştilor că acest lucru este necesar şi inevitabil. S-au făcut şi unele eforturi de fluentizare a intrărilor şi toate marile porţi de intrare ale continentului au fost dotate cu sisteme electronice necesare controlului, autorităţile lăudându-se deja cu faptul că peste 500 de infractori periculoşi au fost împiedicaţi să intre în ţară. În faţa acestei dileme - nevoia de turişti şi de banii acestora şi rigorile legate de securitatea naţională, America încearcă să rezolve lucrurile în felul său. Binecunoscut, dealtfel.

Titlu: Recursul la demnitate
Nr Editie: 1568 Data: Tuesday 10 May 2005
Sunt întrutorul de acord cu dl preşedinte Băsescu când cere jurnaliştilor să-i respecte demnitatea. Să nu-l jignească, atribuindu-i fapte şi intenţii care-i sunt străine. Să-l judece, să-l analizeze, să nu fie de acord cu el, dar totul într-un registru de bun simţ şi de respect al persoanei. Preşedintele Băsescu este la debutul unei confruntări dure, de care au avut parte, în grade diferite, şi predecesorii săi. Dacă dl Iliescu rămâne campionul 'încasărilor' - cele mai multe nedrepte, răuvoitoare şi răstălmăcitoare - nebeneficiind, ca ceilalţi de vreo perioadă de graţie, lucrul se poate explica şi prin durata mandatelor sale şi prin complexitatea şi centrifugalitatea etapei tranşate. Dl Constantinescu a resimţit acut divorţul cu o presă până la un punct binevoitoare şi ajutătoare, refuzând să accepte schimbarea de ton şi punând-o pe seama unor manevre oculte ale adversarilor săi politici. Traian Băsescu este un caz aparte. În calitatea sa de vârf de lance al opoziţiei anti-pesediste a avut acces nelimitat la o mass media tradiţional orientată împotriva puterii. Această atitudine i-a fost extrem de utilă, iar el a ştiut să o speculeze punctual, în demersul său abrupt şi neaşteptat spre mandatul prezidenţial. A părut chiar că înţelege mai bine decât alţii condiţia unei branşe cu puţine resurse materiale, adusă în situaţia de a asculta comenzi politice prin 'mituirea' sa cu publicitate guvernamentală. N-a ezitat să promită eliberarea presei de asemenea servituţi şi s-a şi ţinut de cuvânt închizând total acest robinet. În momentul în care tonul presei s-a schimbat, a reacţionat dur, neezitând de a se înscrie punctual în câteva polemici cu organe de presă ale căror puncte de vedere nu le împărtăşea. Ultima sa reacţie vine pe fondul generalizării tonului critic, alimentat nu doar de criza ostaticilor, ci şi de unele dintre erorile sale reale, în special în câmpul politicii externe, unde manifestă lacune pe care probabil că le va acoperi în timp. Când, însă, cere din partea presei un tratament corect, dl Băsescu pare să uite că el însuşi este cel care a declanşat o confruntare în afara canoanelor urbane. Că el este cel care a gratulat-o cu adjectivul de 'traseistă' pe una dintre fostele sale admiratoare, că tot el l-a băgat într-un borcan cu formol pe preşedintele televiziunii de stat, că el este cel care a lansat prima interdicţie la Cotroceni pentru un organ de presă sau că l-a ameninţat extrem de puţin voalat pe un director de ziar care-i făcuse o solicitare pe care a considerat-o nelalocul ei. Slobod la gură cum nu-i prea stă bine unui preşedinte, dl Băsescu reclamă presei o autocenzură pe care nu şi-o impune deloc sieşi. Sau nu reuşeşte încă...

Titlu: Purtătorul de cuvânt
Nr Editie: 1569 Data: Wednesday 11 May 2005
Ultimele guvernări au adus în prim plan un nou tip de personaj: purtătorul de cuvât! După un model instituţional, lansat în laboratoarele analizei politice, acesta este un tip care asigură interfaţa dintre instituţia pe care o reprezintă - sau, mai exact, şeful acestei instituţii - şi mass-media.Cu alte cuvinte, el devine cureaua de trasmisie a informaţiei brute destinate consumului public, atunci când titularii diverselor demnităţi nu au chef să dea ochi cu reprezentanţii mass-media şi să trebuiască să răspundă unor întrebări incomode. Purtătorul de cuvânt se poate deroba foarte simplu de această neplăcere prin repede învăţatul ''no comment''!Un portret-robot al purtătorului de cuvânt este greu de schiţat, dată fiind diversitatea mediilor din care acesta provine. Cel mai adesea, purtătorul de cuvânt este un gazetar ratat, care renunţă la condiţia sa fie din cauza salariului prea mic, fie din cauză că nu reuşeşte să-şi facă auzită vocea. Unii sunt dintre cei care au chiar pretenţii de a da lecţii confraţilor, mai ales pe teme ce depăşesc sensibil nivelul lor de pregătire (ca să devii ziarist, azi, îţi este suficient liceul, că de altceva nu mai ai timp). Straniu este că pretenţiile de formatori de opinie se opresc brusc în faţa noii fişe a postului şi asişti, uneori siderat, la vigoarea cu care purtătorul de cuvânt înalţă osanale la ceea ce veştejea mai deunăzi, sau veştejeşte ceea ce proclama cu vigoare revoluţionară. Cea mai stranie chestie este că unii îşi găsesc locul în slujba administraţiei exact pe domeniul al căror critici acerbi erau înainte de asta. N-aş vrea să simplific. Există şi cunosc numeroşi purtători de cuvânt oneşti, care nu-şi fac de râs meseria temporară (căci cam asta este: durează cât durează şi şeful). Sunt purtători de cuvânt capabili să exprime mesaje corecte şi cu decenţă, care reuşesc să nu fie obedienţi, dar să fie consecvenţi şi care nu se pun în posturi comice - cum s-a întâmplat, de pildă cu un celebru purtător de cuvânt al unui premier, pe care-l contrazicea sau persifla în luările de poziţie publică. Pe măsură ce lucrurile vor intra într-o normalitate mai pronunţată, şi această funcţie îşi va cristaliza rolul şi se va înscrie pe un făgaş firesc, între vedetismul de ocazie şi monotonia impersonală care însoţesc încă prestaţiile unor reprezentanţi în domeniu.

Titlu: Femeile lui Băsescu - aripa Pârvulescu-Udrea
Nr Editie: 1570 Data: Thursday 12 May 2005
Deşi n-a avut niciodată o aură de cuceritor deasupra meşei care-i acoperă discret calviţia precoce (în legătură cu care funcţionează suculente anecdote cu conotaţie sexuală), Traian Băsescu ni se dezvăluie pe zi ce trece ca un adept neînfricat al promovării femeii. Nu, însă, în maniera lui Ceauşescu, cel care din raţiuni de confort casnic prefera genul asexuat, cu coc şi îmbrăcăminte cu croială sobră. Ci, într-o manieră de-a dreptul provocatoare. Femeile lui Băsescu reuşesc să atragă atenţia prin decolteuri generoase sau prin fuste economice şi chiar dacă uneori destabilizează mediile în care sunt puse să acţioneze, ele poartă - cu mândrie făclia încrederii neştirbite în geniul politic al marelui lor frate de la Cotroceni.Cel mai mare succes l-a avut preşedintele cu promovante din aripa Pârvulescu-Udrea. Prima a devenit, aproape instantaneu, vedetă naţională când, propusă fiind pentru pretenţiosul scaun de ministru al Integrării Europene, s-a prezentat la audierile de la Comisia Parlamentară într-o ţinută extrem de sexy, care însă n-a reuşit să-i zăpăcească pe membrii acesteia încât să uite să-i pună întrebări elementare. La care distinsa duduie, provenită din pepiniera de cadre a Primăriei, n-a prea ştiut să răspundă. Mare scofală: sunt atâţia miniştri care n-au habar cu ce se ocupă, dar au consilieri destoinici. Decentă, doamnişoara Pârvulescu n-a mai aşteptat răspunsul Comisiei şi s-a retras demn creând prima criză guvernamentală. Cu doamna Udrea este cu totul altceva. Dânsa este incomparabil mai versată, mai realizată (are banii ei, separat de cei ai domnului Cocoş) şi mai dornică să guste din fructele Puterii. Politica pare să fie ambiţia ei supremă, iar dl Băsescu profesorul emerit. Adusă la Cotroceni din aceeaşi pepinieră municipală, doamna cancelar Udrea şi-a luat postul în primire şi a purces la aşezarea vieţii şi activităţii preşedintelui pe făgaşul marii politici. Suflul nou adus de dânsa s-a concretizat printr-o ţinută mândră, etalându-şi fără resentimente darurile naturale şi provocând ochii obosiţi ai funcţionărimii cu culori îndrăzneţe şi senzuale. Doamna Udrea n-are îndoielile metafizice ale domnişoarei Pârvulescu: ce dacă Norvegia n-are preşedinte şi nu e în UE! La urma-urmelor asta e treaba lui Pleşu. Iar dânsa e la Cotroceni ca să înveţe şi să fie învăţată. Dar, mai ales, să se afle, plină de grijă aproape maternă, în preajma noului tătuc al naţiunii, promotorul femeilor şi ocrotitorul feminităţii în politică.

Titlu: Politică şi vânătoare
Nr Editie: 1571 Data: Friday 13 May 2005
Fiecare guvernare cu vânătoarea şi vânătorii săi! Dacă în precedentul Executiv, numărul împătimiţilor secerării cu gloanţe şi alice a sălbăticiunilor pădurii era considerabil, corul vânătorilor fiind condus chiar de către solistul ce conducea şi ţara, în cel actual pasiunea pare să domine eşalonul doi, cei din primul fiind încă ocupaţi cu 'vânătoarea de capete'.Chiar şi în aceste condiţii se poate decela o anumită specificitate a raporturilor dintre o anumită doctrină politică şi nobilul sport al vânătorii.Doctrina social-democrată este adepta dictonului 'toţi pentru unul - unul pentru toţi'. Sub această deviză a şi avut loc istorica partidă de la Bolovani, din decembrie 2003, când în jurul premierului-vânător s-au strâns, într-un front unit, şefii serviciilor secrete, consilieri prezidenţiali şi miniştri de resort. Evenimentul a rămas memorabil prin sacrificiul de sine al ministrului Vânătorii, dl Ilie Sârbu, care şi-a sa crificat o parte a unui organ pe cât de intim, pe atât de semnificativ, pe altarul binelui comun. Nu se ştie nici în ziua de astăzi cum s-au petrecut lucrurile, cum s-a descărcat puşca şi de ce s-a descărcat tocmai acolo unde s-a descărcat. Reconstituirea făcută de poliţie s-a bazat exclusiv pe declaraţiile victimei, şi unde nu-i agresor nici caz nu e.Guvernarea actuală vânează, cum spuneam, prin eşalonul 'doi'. Reprezentat prin rudele de sânge ale fruntaşilor democraţi sau liberali. Deocamdată, doar liberali. Fratele domnului primar general şi viitor preşedinte de partid s-a trezit pur şi simplu cu nişte alice în piept şi-n cap, el mergând liniştit pe autostradă, fără intenţii duşmănoase la adresa faunei locale. În mod semnificativ, dânsul - domnul frate - nu-şi dă seama unde s-a întâmplat minunea. Poliţia e nevoită să caute preţ de vreo douăzeci de kilometri de autostradă, urmele agresiunii. O agresiune neprovocată şi - recte - nejustificată: cine ce să aibă cu un frate liniştit de politician constructiv? Să fie mâna lui Vanghelie? Nu, că nu e vânător. Atunci a cui? Ca şi în cazul dlui Sârbu, în cazul dlui Videanu - fratele, poliţia nu se poate baza decât pe declaraţiile victimei, care nici de braconat n-a braconat vreodată şi nici nu are vreun conflict cu vieţuitoarele pădurii.Fie ea, doctrina, social-democrată sau democrată - sadea, în materie de vânătoare declaraţia pe proprie răspundere este cea care contează.

Titlu: Serbările galante
Nr Editie: 1572 Data: Saturday 14 May 2005
Parcă la altceva ne aşteptam de la noul guvern instalat în urmă cu patru luni, decât la ce ne-a oferit până acum. La mai multă vigoare, la mai multă claritate în concepţii şi mai multă raţiune în decizii. În loc de toate acestea avem parte de un vals lent, cu parteneri simandicoşi şi cu pauze lungi şi dese între reprize.Fără îndoială că personalitatea celor care îl compun are un cuvânt greu de spus. Şi în primul rând, aceea a premierului: un tip bine crescut, elegant, care pune preţ pe înfăţişare şi pe bunele maniere, dar care are un ritm interior rupt parcă de al lumii care îl înconjoară. Premierul nostru a debutat printr-un efort de cunoaştere şi socializare al echipei eterogene ce i-a fost pusă în braţe de preşedinte, invitându-i pe membrii noului guvern, de Revelion, cu neveste şi copii la o agapă. A încercat de câteva ori să ţină şedinţe de guvern informale, în alte ambianţe decât cea obişnuită, de la Victoria. A iniţiat şi un sistem de mic-dejun pe malul lacului, cu interlocutori diverşi. Când e vreme frumoasă iese la şosea să se plimbe cu motocicleta spre disperarea sepepiştilor şi spre satisfacţia mulţimii de gură-cască. Nu-şi uită pasiunile de tinereţe şi, dacă e pe undeva un salon auto (dealerul care moţăie în el se dezmeticeşte) dă repede o fugă până acolo să admire noile modele de Citroen sau noul Logan. Iar când e un eveniment mai acătării, precum semnarea acordului cu UE, convoacă alături de miniştri care-i sunt mai apropiaţi sau mai impuşi în apropierea sa şi pe nevestele acestora, ştiută fiind importanţa pe care o au femeile în transmiterea neoficială a mesajelor. Ce mai încolo şi încoace, veritabile sărbători galante, ca o glazură multicoloră peste un tort în care nu se ştie exact ce se întâmplă între aceasta şi blat. Stilul de guvernare al premierului ar fi unul admirabil - dar pentru o societate aşezată, care şi-a rezolvat marile probleme şi poate să privească în jurul său cu detaşare. Stilul dirijorului unei echipe în care fiecare îşi cunoaşte pe de rost partitura şi nu improvizează decât acolo unde efectul artistic o cere. Or, nu e cazul, nici dintr-un punct de vedere, nici din altul. Societatea românească este răscolită de fel de fel de conflicte, temerile aderării se fac tot mai acut simţite, iar de echipă ce să mai vorbim. Cu excepţia a vreo trei solişti ce dau semne de cuviinţă măcar, dacă nu de profesionalism (Blaga, Muscă şi Macovei, la o primă vedere) despre majoritatea cealaltă te întrebi odată cu ei ce caută pe acolo: Flutur e un activist politic ce confundă glia cu teoria; Ungureanu nu-şi revine din euforia neaşteptatei sale condiţii; Dinga nu ştie încă prea bine cu ce ar trebuie să se ocupe; Sereş scrie editoriale, iar despre ceilalţi nimeni nu pare să fi auzit ceva demn de reţinut.Un guvern galant, ce bălteşte în el însuşi, când din depărtare se aude tot mai ameninţător vuietul tsunami-ul comunitar...

Titlu: Ultima redută stalinistă
Nr Editie: 1586 Data: Tuesday 31 May 2005
Evenimentul care a inflamat finalul săptămânii trecute şi care a reuşit să mai atenueze interesul faţă de dedesubturile răpirii jurnaliştilor a fost reţinerea şi ameninţarea cu arestarea a lui Dinu Patriciu.Dinu Patriciu nu este un fitecine. Este un important om de afaceri şi un politician de marcă. Firma sa, Rompetrol, a constituit unul dintre rarele succese ale privatizării şi varsă, anual, importante sume la bugetul statului, de pe urma cărora se dau pensii şi se fac o sumedenie de alte operaţiuni bugetare. Că în spatele oricărei privatizări din România sunt, sau se bănuieşte că ar fi niscai lucruri necurate e o constantă a modului de gândire pe care l-a indus o sumă de experienţe nefericite. Că Dinu Patriciu este cercetat de Parchet, nu este neobişnuit. Au mai fost şi vor mai fi şi alţii. Dar să-l arestezi pe Patriciu, pentru nişte încă neprobate infracţiuni de ordin economico-financiar este o enormitate care face parte, din păcate, din recuzita tradiţional-istorică a uneia dintre instituţiile care a făcut cei mai mici paşi pe drumul adaptării la regula democraţiei şi ale modernizării justiţiei. Nu este deloc greu să observi că instituţia Parchetului, aşa cum funcţionează încă, este tributara principiului stalinist al vinovăţiei apriorice şi al demonstrării acesteia cu ajutorul presiunilor psihice şi fizice. Parchetul a recurs sistematic, chiar şi în ultimii ani, la arestări ca ultimă soluţie pentru a închide dosare în ale căror cauze procurorii nu aveau nici dovezi suficiente şi nici cunoştinţele necesare pentru a le înţelege. Mai mult, arestările au fost transformate în spectacole mediatice menite să inducă în conştiin ţa publică sentimentul vinovăţiei celor instrumentaţi. Un Temeşan, înghesuit în Dacia Poliţiei, în '97, un fost director de bibliotecă, arestat deasemenea cu mare tam-tam, chiar şi Iacubov, în sarcina căruia se pare că rămâne doar culpa de a fi făcut o afacere proastă (mă rog!) sunt exemple sugestive ale extrapolării cercetării în domeniul propagandei.Asta pe de o parte. Pe de alta, Parchetul rămâne înglodat în poziţia de servitor al Puterii oricare ar fi ea animat de un puternic sentiment de a-i face pe plac acesteia prin rezultatele cercetărilor pe care le intenţionează sau pe care le efectuează. În cazul lui Patriciu, această servitute are o dublă conotaţie: pe de o parte, răspunde unei comenzi a fostei puteri care a iniţiat dosarul, iar pe de alta unei sugestii a celei actuale (Traian Băsescu s-a pronunţat, chiar de la începutul mandatului său, despre necesitatea cercetării atente a afacerilor lui Patriciu). În plus, Dinu Patriciu este unul dintre adversarii notorii ai lui Traian Băsescu, nu doar pe planul constituirii Alianţei DA, cât şi pe acela al opţiunilor curente (anticipatele, în special). Practic, se poate spune că intenţionata arestare a lui Patriciu bifa încă unul dintre numele de pe lista lui Băsescu, pe care acesta nici măcar nu a încercat să o ţină secretă.Cu atât mai ipocrit şi mai cinic a apărut protestul Parchetului faţă de încercările unora de a politiza acţiunile sale, cu cât politica rămâne, din păcate, una dintre priorităţile acestei ultime redute a stalinismului.

Punctul pe Y, May 2005