Punctul pe Y, February 2005

Titlu: PSD: reformă sau renovare?
Nr Editie: 1483 Data: Tuesday 01 February 2005
Acum cu o perspectivă mult mai limpede asupra consecințelor votului din noiembrie, marea majoritate a social-democraților sunt de acord cu ideea că trebuie făcut ceva. Că e necesară o reformă a partidului - deși nimeni nu poate să definească prea exact noțiunea. Ce vrea să însemne ''reformă''? Că trebuie să se schimbe ceva. Amploarea acestei schimbări și instrumentele cu care ar trebui operată rămân, însă, deocamdată, chestiuni pur teoretice. Până la reformă, cea mai previzibilă operațiune rămâne aceea a unei renovări. În primul rând a fațadei, destul de deteriorată de exercițiul celor patru ani de guvernare cu puteri aproape depline și rămasă în stadiul unei expresii estetice perimate. Și, cam acesta ar fi și rolul viitorului congres: să redistribuie sarcini și responsabilități, să refacă și să completeze o serie de structuri, să reamintească activiștilor săi de frunte tezele social-democrate și să le ceară să se readapteze la acestea. Cu aceeași înfățisare, cu aceiași oameni și cu același material electoral nici nu se poate spera mai mult. Reforma adevărată ar putea să vină abia după ce partidul iese din buimăceala în care l-a aruncat un eșec pe cât de neașteptat, pe atât de drastic, când își va fi recâștigat capaciatatea de a judeca lucrurile la rece. Din această perspectivă mi se par lipsite de substanță teoriile unor comentatori - din afara, dar și dinăuntrul partidului - care cred că dl Iliescu nu ar fi omul potrivit pentru a repune partidul pe picioare și pentru a-l pregăti pentru confruntarea decisivă cu propria sa condiție.Desigur, fostul președinte nu pare a fi persoana cea mai potrivită pentru a tăia în carne vie și pentru a stabili o nouă ordine. Sunt lucruri care ies din tiparul său intelectual. El este mai degrabă omul reașezării lucrurilor la locul lor. Dânsul poate fi un excelent diriginte de șantier, care știe să vorbească pe limba tuturor, să -i stimuleze și să-i antreneze, evitând tensiunile și conflictele. El știe că o mașinărie poate fi îmbunătățită doar după ce e repusă în stare de funcționare. A găsit, la revenirea de la Cotroceni, un PSD în pană de benzină și de cauciucuri, cu un șofer istovit de cele trei norme pe care și le-a propus și amendat de electorat pentru tentativa de conducere fără permis pentru categoria respectivă. Iliescu este, deocamdată, singurul lider de partid care nu a pierdut (cu excepția nefericitului episod ''Cozma'') în exercițiul funcțiunii. Nici nu este de mirare că balanța opțiunilor înclină tot mai categoric spre el, în interiorul unui partid care pare, din toate punctele de vedere, să aibă nevoie de o renovare decât de o reformă.
Titlu: Onoarea reperată a Președintelui
Nr Editie: 1497 Data: Wednesday 16 February 2005
Nici în visele sale cele mai negre ale președintelui Băsescu nu i-a apărut, probabil, o situație ca cea pe care trebuie să o înfrunte acum: cea legată de situația sa locativă.Casa înseamnă mult pentru românii care vin dintr-un sistem în care locuința era aproape unica formă de proprietate pe care o permitea dictatura. De aceea, și azi, după 15 ani, românii continuă să fie obsedați de case: cei care n-au, își doresc cu ardoare una, cei care au își mai doresc una sau chiar mai multe, tezaurizându-și agoniselile în ziduri și acoperișuri.Unele dintre cele mai sensibile scandaluri din acești ultimi ani au fost legate de modul în care nu puțini dintre potentații cu pâinea și cuțitul în mână au obținut cu japca locuințe de la stat pe care ori n-au dat nimic, ori le-au plătit simbolic. Dacă cineva s-ar apuca să facă o anchetă serioasă, la sânge, va constata că poate 1% dintre cei care au primit case erau îndreptățiți, îndeplineau condițiile legale. Sportul cel mai răspândit a fost acela al vânzării sau donării caselor în care locuiau și - cu declarație pe proprie răspundere că n-au casă - au obținut altele. Că Băsescu a intrat la vremea respectivă în acest joc nu este de mirare. Este de mirare că nu s-a gândit că această 'operațiune legală' - cum o numește cu un tupeu demn de cei pe care nu încetează să-i vestejească de-o vreme încoace - s-ar putea să-i creeze asemenea probleme.Inițial, după anunțul prin care vestea națiunea că dă casa înapoi, am crezut că a găsit soluția cea mai potrivită de a se 'scoate' din scandal. Și poate că ar fi fost cam așa ceva, dacă în locul unui anunț trimis discret de administrația prezidențială pe la redacții, duminică după-amiază, ar fi procedat ca în urmă cu vreo săptămână, apărând el însuși în fața presei și dând explicațiile de rigoare. Că i-a fost mai ușor să-i tăvălească în direct pe Gușă și pe Nicolau, decât să -și susțină nevinovăția 'legală' e altă treabă. Numai că, iată, după gestul nobil al renunțării au venit fentele vulgare ale dării pe după gard: că își asumă 'legalitatea', că oricum casa nu era bună pentru rangul lui și - iar aici se pune punctul pe i - că dacă tot o să primească gratis una de la stat, de ce s-o mai țină și pe aia.Episodul casei nu l-a servit pe președinte. Ba, chiar, pe lângă paguba din buzunar, i-a creat și una de imagine. Noroc cu Ciuvică de la care are de luat 500 de milioane. Plus onoarea reperată...
Titlu: 'Arma secretă' a PSD: Marian Vanghelie!
Nr Editie: 1498 Data: Thursday 17 February 2005
După lupte seculare care durează de câteva luni, PSD pare a fi găsit 'arma secretă' cu care să răzbune înfrângerile în serie suferite în ultima vreme în fața Coaliției. A prezentat-o, cu morgă, prezidentul organizației de București, renăscut din propria cenușă, după ce Biroul de Coordonare a pus cruce Delegației Permanente, în încercarea fostului premier de a scăpa de super-baronii de la centru.Revenit la cârma organizației după interimatul lui Ursache, pe care a știut să-l facă cât mai ineficient, și după excluderea nefericitului candidat la primăria Capitalei, Mircea Geoană pe nume, Dan Ioan Popescu s-a văzut confruntat cu o grămadă de probleme, între care noile alegeri de la Capitală se dovedesc a fi unele dintre cele mai stresante. Ceea ce în mod normal ar fi trebuit să constituie o șansă nesperată - locul lăsat vacant de Băsescu - devine o povară, prin lipsa totală de pregătire a partidului pentru o astfel de confruntare decisivă. Este cea de-a șasea tentativă a PSD-ului de a pune mâna pe un oraș pe care nu l-a avut niciodată (prin alegeri) și care se încăpățânează să voteze cu dreapta, indiferent câte fițe și promisiuni neonorate i-a făcut aceasta. Acum, cu doar vreo două luni înaintea noilor alegeri, PSD-ul se trezește într-o criză acută: nici măcar candidatul de profesie, Sorin Oprescu, nu mai este tentat să-și rateze din nou șansa. Dealtfel, atmosfera generală constituită în jurul acestei probleme este una din care reiese cu limpezime că alegerile sunt deja pierdute. O spune chiar viitorul președinte, atunci când încearcă să-l menajeze pe Oprescu - cel căruia, totuși, sondajele îi acordă mai multe șanse decât altora. Opțiunea pentru Vanghelie este una de disperare. Primarul sectorului 5 este, dealtfel, și singurul care se încumetă să intre în joc. Și o face cu aplombul celui care are argumente să o susțină: nu este el cel care a câștigat din primul tur, luptând împotriva tuturor? Mai mult, parcă, chiar împotriva propriului său partid?Disperată sau nu, candidatura lui Vanghelie poate avea efecte neașteptate. Capitala nu pare să aibă nevoie de intelectuali subțiri în fruntea sa. Are nevoie de oameni hotărâți, dispuși să se bată cu orice arme. Băsescu a fost un astfel de candidat. Vanghelie intră și el în categoria respectivă, oricât ar părea de diferiți cei doi. Oricum, va fi interesant de urmărit o bătălie care, cred, nu va fi atât de dezechilibrată cum se crede acum. Și, poate, nici dinainte câștigată.
Titlu: Camera (de Comerț) - ca o pradă!
Nr Editie: 1499 Data: Friday 18 February 2005
Hotărât lucru, toată lumea are ceva cu Camera de Comerț! A avut și guvernarea PSD, care a găsit modalitatea de a tăia o felie importantă din activitățile Camerei prin scoaterea de sub administrarea acesteia a Registrului Comerțului, și nu în mod dezinteresat, sau interesată de perfecționarea activității ei, ci pur și simplu pentru a putea manevra în voie o pârghie importantă, economică și de influență. O face, acum, și noua putere aliată care, printr-o operațiune care ține chiar de prestidigitație, desparte Bucureștiul de Camera Națională, lipsind-o, practic, de substanță.După 15 ani în care Camera de Comerț a scris, practic, o istorie de succes, reușind să mențină nu doar aparențele unei activități economice performante, pe fondul nenumăratelor lipsuri și erori în care s-au bălăcit industria și comerțul, iată că rolul său tinde să fie anulat de decizii administrative discutabile.A fost un reper pe piața unor relații internaționale, unde 'antenele' guvernamentale deveniseră inexistente, reușind să aducă o oarecare coeziune și să grupeze interesele companiilor naționale în criză de organizare. După puciul încercat nu cu mult timp în urmă de grupuri de interese care au intenționat să desprindă structurile județene de cea centrală, a venit rândul Bucureștiului. Obiectivul central al măsurii pare să fie, însă, altul decât interesul general. Același interes de grup care se împiedică sistematic de persoana celui care a reușit să mențină în funcțiune - și chiar să o facă să performeze - această instituție în care statul a avut - fie că guvernanții au dorit-o sau nu - un partener de joc serios și avizat: președintele George Cojocaru. Ultima găselniță în atacarea postamentului său este eterna gogoriță securistă. Cum se întâmplă deobicei, piatra este aruncată și nimeni nu se gândește să o scoată din balta bârfelor și suspiciunilor și să o studieze cu atenție pentru a-i descifra doza de adevăr sau de neadevăr.În fața unor astfel de presiuni, oricine poate să cedeze. O va face, probabil, (la ora când scriu aceste rânduri circulă doar zvonul) și George Cojocaru. Și, spre satisfacția artizanilor din umbră, ai manevrei, Camera va deveni prada pe care o doresc cu atâta ardore și pe care nu vor evita să o devoreze. Ce va rămâne în urmă - Dumnezeu cu mila.
Titlu: Secretul turismului - bacșișul ospătarilor!
Nr Editie: 1500 Data: Saturday 19 February 2005
Faptul că Guvernul condus de dl Tăriceanu are intenții foarte serioase, transpare și din programul cu care a ieșit la rampă noul șef al Autorității Naționale pentru Turism.Dealer auto, de felul său, de prin zona turistică a Dobrogei, dl Crivtonencu aruncă o privire proaspătă asupra acestei crenguțe a economiei naționale și descoperă linia de forță a strategiei pe care dorește să o implementeze: legalizarea și - evident - impozitarea bacșișului! Dacă prima intenție are o dimensiune morală menită să transforme un gest adesea jignitor într-unul de considerație, cea de-a doua se subsumează efortului întregului guvern de a găsi noi resurse pentru umplerea golului lăsat în buget de aplicarea cotei unice de impozitare.Dl Crivtonencu nu a prezentat presei și o estimare a valorii impozitării bacșișului, dar dacă a adus vorba despre asta înseamnă că e vorba despre o sumă considerabilă, ce nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Descifrăm în această idee o nouă atitudine, substanțial modernizată, față de o problemă ce l-a preocupat intens pe un înaintaș al dlui Crivtonencu, Ceaușescu pe numele său. Văzând acesta că nu poate stârpi acest viciu balcanic prin nici o campanie de presă și nici prin educația maselor, s-a rezumat la o atitudine pragamatică: a conceput veniturile unor categorii beneficiare de bacșiș la un nivel de bacșiș inclus. Frizerii aveau salarii extrem de mici tocmai pe ideea că își îmbunătățeau nivelul de trai prin restul pe care nu-l dădeau sau care le era lăsat de bună-voie.Ei bine, dl Crivtonencu nu vrea să se facă părtaș la o astfel de politică cinică. El vrea să reglementeze problema în spirit european, și abia după aceea va vedea ce mai trebuie corectat, pe ici pe colo, prin locurile fundamentale ale turismului românesc. Acela în care Petre Roman vedea, cu 15 ani în urmă, motorul dezvoltării explozive a României și la care ne uităm lung și astăzi.
Titlu: Singurătatea susținătorului anticipatelor
Nr Editie: 1501 Data: Monday 21 February 2005
După alegerile anticipate s-a vorbit, practic, imediat după ce rezultatul legislativelor s-a arătat cum s-a arătat, punând în balanță preț de câteva zile bune șansele de a face noul guvern al fiecăreia dintre taberele care se considera câștigătoare.Odată cu forțarea formării guvernului de către Alianță, cu Călin Popescu Tăriceanu ca premier, au apărut cu dureroasă evidență dificultățile pe care acesta avea să le întâmpine, datorită fragilității și inconstanței coaliției formate în acest scop. Însăși formarea coaliției a constituit o sursă aproape nesecată de frustrări, atât pentru Alianță, cât și pentru președintele Băsescu, cel care avea nevoie ca de aer să nu intre într-o fază de concubinaj politic ce i-ar fi blocat sau limitat orice inițiativă. Aproape logic, președintele a avut o răbufnire, tipică pentru stilul său de acțiune, acuzând de 'imoralitate' sprijinul acordat de către una dintre formațiunile aliate într-un mod destul de inconsecvent, și exprimându-și speranța că situația se va rezolva cât mai curând, prin alegeri anticipate ce ar fi urmat să consolideze poziția celor două partide aliate în așa fel încât să nu mai aibă nevoie de un PUR. Că această declarație putea să arunce în aer înțelegerea greu realizată e altă problemă. Pentru Traian Băsescu, însă, anticipatele au continuat să constituie o prioritate, în timp ce atitudinea premierului s-a nuanțat pe zi ce trecea. Săptămâna trecută chiar, a doua zi după ce Tăriceanu declara că actualul guvern are resurse să meargă până în 2007, după aderare, Traian Băsescu afirma răspicat că alegerile anticipate este musai să aibă loc în acest an - fie în vară, fie în toamnă. Ce să înțelegem din această diferență de vederi? Că există un climat democratic, în care fiecare spune ce crede? Sau că este un prim semn al disensiunilor dintre un președinte rămas democrat și un premier tot mai liberal? La urma-urmelor, chestiunea anticipatelor privește mai întâi guvernul, și abia apoi președinția. Inițiativa trebuie să-i aparțină premierului, președintele neavând altceva de făcut decât ca după două demisii ale Executivului, să declanșeze procesul dizolvării Parlamentului și al organizării anticipatelor. Este posibil ca Băsescu să vadă lucrurile mai clar decât Tăriceanu, pe care exercițiul zilnic de guvernare se poată să-l păcălească în legătură cu angajamentul real al membrilor coaliției. Cert este doar că la această oră, nimeni în afara președintelui nu prea are chef să meargă din nou la urne. Nici chiar Opoziția. Sau mai ales...
Titlu: Politică și menajamente
Nr Editie: 1502 Data: Tuesday 22 February 2005
O atmosferă de-a dreptul stranie, având în vedere modul în care se face politică în România de 15 ani în coace, s-a instalat peste actorii Puterii și ai Opoziției. Un ritm de vals lent mișcă figurile pe o tablă de șah de pe care lipsește miza câștigului, competitorii părând a fi căzut de acord cu o remiză, fie ea și temporară. De aici senzația că nici câștigătorii nu reușesc să se bucure de recenta victorie electorală și nici perdanții de înfrângere. Și unii și alții par mulțumiți că li se oferă un respiro pentru a-și pune în ordine lucrurile răvășite de alegeri. Guvernul Tăriceanu, băgat până peste cap în procesul de schimbare a șefilor puși de PSD cu ai săi, nu are timp decât să constate, în trecere că dacă nu sunt bani pentru politicile vizate de noua putere asta este din cauza celei vechi, care a cheltuit aiurea banii țării pe proiecte și contracte pe care intenționează să le revizuească atunci când va avea timp. Ex-premierul Năstase înțeapă în stilu-i tradițional noua echipa, cu bănuiala că aceasta știa din capul locului că n-are resurse pentru a aplica impozitul unic și corelarea pensiilor și că aruncă pofticioase ocheade celor două proiecte majore care ar face din România o țară europeană - EADS și Bechtel.      Dar, dincolo de aceste ciorovăieli de îndrăgostiți, și Tăriceanu se arată preocupat de înnoirea și consolidarea PSD-ului, și Năstase de liniștea Alianței. Care nu trebuie zgândărită cu fel de fel de mofturi atâta timp cât are în fața termenul european al lui aprilie 2005. Ba, mai mult, cu un cavalerism ieșit din comun, Năstase se desolidarizează de gestul lui Iorgovan, de a-l încolți penal pe președinte pe tema casei, ceea ce n-ar face parte dintr-un cod politic al manierelor elegante. Îndârjit și necruțător în campanie, președintele Băsescu pare a se fi îmblânzit și el, preferând să se războiască mai degrabă cu copiii neascultători din fostul său partid, decât cu 'rămășițele' fostei guvernări, lăsate să-și continue misia în posturi -cheie, unele dintre acestea aflându-se în imediata sa apropriere.      Până și Vanghelie, aspirant la funcția deținută de actualul președinte, își concentrează campania timpurie nu asupra a ceea ce a lăsat în urmă predecesorul său, ci asupra 'intelectualilor' din propriul său partid, incapabili să obțină voturi, dar foarte culanți cu sfaturi și idei.Ciudată atmosferă, ciudați oameni, ciudată politică!
Titlu: Țiriac: vânătorul vânat!
Nr Editie: 1503 Data: Wednesday 23 February 2005
Ion Țiriac face parte din categoria românilor emblematici. Zici Țiriac, zici România. Unora le place acest lucru, altora nu.Povestea vieții sale este o istorie de succes bazată pe talent și tenacitate. Sau, mai bine zis, pe tenacitate și talent. O copilărie chinuită, plină de lipsuri - precum a majorității copiilor din acea vreme - l-a învățat să prețuiască tot ceea ce nu avea. Și a învățat că poate avea ceea ce-i lipsește doar muncind din greu. Viața a fost severă cu el: nu a primit nimic pe degeaba, de la nimeni. A deprins arta de a lua singur, de acolo de unde putea. Sportul s-a dovedit a fi soluția magică. Prin sport a dobândit, practic, tot ceea ce are astăzi, și ceea nu este puțin. Adversarii din sport nu l-au iubit, marcați fiind de voința lui de fier și de tenacitatea ieșită din comun. Dar l-au respectat. A câștigat și respectul celor ce iubeau sportul, iar faptul că unii dintre aceștia au fost potentați ai vremii de ieri și de azi, nu reprezintă o culpă. La rândul său, Țiriac a știut să-i trateze cu respect și să nu le întoarcă spatele atunci când steaua afacerilor sau a politicii le-a mai apus. Comportamentul său față de Maurer ilustrează această trăsătură de caracter și, în general, datorită ei, astăzi se bucură de încrederea și respectul mai multor capete încoronate cu averi sau faimă decât oricare alt român.Țiriac nu are nimic din structura unui Mecena, a unui binefăcător. Pentru că știe, de pe propria sa piele, că binefacerea este, în general, prost tratată. Sau greșit tratată. Nu este stimulativă. De aceea, mulți au fost dezamăgiți că după '89, Țiriac nu a venit, ca alții, cu camioane de 'ajutoare' de doi lei, pe care să le împartă festiv, sub lumina reflectoarelor. A preferat să vină cu afaceri, să investească în țara lui. Că uneori a beneficiat de tratamente mai favorabile nu e vina lui. Că alte ori a fost ajutat, cum nu au fost alții, se datorează și statutului său. De român celebru. Cert este că Țiriac a pus pe picioare, în țară, cu 'rumâni' de-ai lui, afaceri de succes. Și asta i-a supărat pe unii dintre cei obișnuiți - sau crezând că au dreptul - să se împărtășească pe nemerit din acest succes.Mai nou, Țiriac a devenit ținta acuzelor și a reproșurilor datorită unui eveniment nefericit: fiul său, Ion Ion a călcat strâmb. Și într-o zonă care reprezintă, practic, rana deschisă a vieții lui Țiriac: drogurile.Experiențele sale personale i-au arătat fața cumplită a acestei patimi. Iar faptul că propriul său fiu a căzut în ea constituie deja o pedeapsă mai mare decât oricare altă dată de justiție. Iar Țiriac este tratat de parcă el însuși ar fi vinovatul. Cei care doresc crucifica rea cu orice preț a lui Ion Ion îl văd, de fapt, pe el pe cruce. Este vânătorul vânat, cel care trebuie să plătească inclusiv vina de a-și putea permite ce nu pot alții.În ceea ce este , până la urmă, treaba justiției, indiferent dacă rezultatul ne satisface sau nu sentimentele publice, se amestecă nedrept și nepermis persoana omului pe care ar trebui să învățăm să-l prețuim. Ca și pe alții, care în loc de ceea ce ar merita, sunt tăvăliți în mocirla resentimentelor dubioase, de dragul scandalului cu orice preț. Chiar dacă nu e un mare gânditor, Hagi avea dreptate să spună, deunăzi: 'Românii nu știu să-și prețuiască valorile'. Știu, în schimb, să le hărțuiască.
Titlu: Înăsprirea concurenței în PSD
Nr Editie: 1504 Data: Thursday 24 February 2005
Iată un lucru la care cu mai puțin de un an în urmă nimeni (nu doar din PSD) nu ar fi îndraznit să viseze: ca președintele să fie înfruntat la scenă deschisă! Și - suprem afront - să fie concurat pe postul pe care îl ocupă sau dorește să îl ocupe!Hotărât lucru, Golgota pe care ar trebui să urce Adrian Năstase pentru a-și păstra o poziție semnificativă în partid este nu doar abruptă, dar și presărată cu nenumărate obstacole. Două dintre acestea s-au arătat în ultimile două zile: Sorin Oprescu și Antonie Iorgovan au decis să se înscrie pentru candidatură la funcția de președinte executiv. Nu este importantă șansa pe care o au cei doi. Important e gestul în sine, care nu doar că democratizează, brutal, sistemul de ascensiune la vârf (rezervat, până acum, unicului cățărător avizat), dar pune și sub semnul întrebării legitimitatea lui Adrian Năstase în fruntea unui partid pe care Ion Iliescu îl recuperează cu tenacitate și după o metodă care a dat în todeauna rezultate: aceea a temporizării! Pentru cine a urmărit cu atenție cursul revenirii fondatorului în partid acest lucru este evident: deși marcat de scandalul 'Cozma', care a pus la un moment dat sub semnul întrebării deciziile anterioare, Iliescu și-a urmat, pas cu pas drumul, trecând prin diferite faze intermediare care au sucombat de la sine. Nimeni nu mai vorbește acum de 'tandemul' care fusese considerat soluția ieșirii din criza de autoritate. În timp ce Iliescu rămâne singur, la vârf, într-o poziție pe care, cu toate tentațiile momentului, nimeni nu este hotărât să o revendice, nivelurile inferioare se populează exponențial cu pretendenții dintre care o parte tot mai mică o reprezintă nucleul dur al 'aripii Năstase'. Până și încercarea destul de timidă a acestuia, de a-l promova la nivelul secretariatului general pe favoritul său Ioan Rus, s-a izbit de o contestare violentă a celor care văd în aceasta mai degrabă perdantul decât reformatorul. Este momentul în care tot mai mulți dintre cei care au suportat 'dictatura' fostului premier - președinte simt nevoia să răzbune, în variate moduri, obediența pe care climatul a generat-o, cu largul lor concurs.
Titlu: Obsesia 'liderului zonal'
Nr Editie: 1505 Data: Friday 25 February 2005
Prea mare pentru o țară atât de mică, învingătorul din alegerile prezidențiale din 1996 a imaginat o întreagă poveste în care mai marii lumii îi cereau să acționeze în așa fel încât să devină un fel de reprezentant al țărilor din Est, care să dialogheze și să reprezinte interesele acestora în fața organismelor europene și mondiale. Nu conta că la acea oră România nu intrase nici NATO (ba chiar avea să fie 'sărită' la Madrid, în ciuda tuturor asigurărilor cu care plouase în campania electorală) și nici perspectiva pentru UE nu era prea roză. Conta doar faptul că în România apăruse un lider politic nou, în care zona geografică putea investi speranțele sale de progres. Nimeni nu știe cu certitudine dacă, într-adevăr, Clinton, Schroder, Chirac sau Blair i-ar fi propus în mod serios acest lucru, cert este că dl Constantinescu a lansat cu zel termenul de 'lider zonal' și a încercat să și-l asume până la punctul în care demersul său începea să devină comic.Iată că obsesia aceasta rezistă în timp și lovește din nou, puternic. Traian Băsescu, noul președinte și fostul coleg de tabără politică al ex-președintelui Constantinescu, nu spune pe nicăieri că i-ar fi cerut cineva să devină lider zonal, dar acționează ca și cum ar fi. El preia cu entuziasm stindardul Mării Negre ca buric geopolitic al lumii și mărșăluiește, la Bruxelles, în fruntea unui cortegiu din care fac parte Moldova, Ucraina și alte câteva țărișoare din Caucaz, pe care domnia sa le consiră indispensabile pentru noua congifurație europeană. Ba, încă neintrat cu ambele picioare în Uniune, ci doar cu bocancul de la stângul introdus în deschizătura ușii, își somează viitorii colegi să se uite cu atenție la Voronin și la Iușcenko și să nu mai stea cu mâinile în sân. În avântul său zonal, dl Băsescu uită total de Turcia, de care ne leagă mai multe lucruri și interese și care, cât de cât, are un viitor în Uniune, spre deosebire de Moldova și Ucraina. Dar președintelui nostru i s-a pus pata pe acestea, și le-a pledat cauza la Bruxelles cu o hotărâre care trebuie să le fi părut domnilor de acolo dacă nu hazardată, nițeluș amuzantă.Cine știe, însă, dacă nu în acest fel trebuie procedat pentru ca visul lui Constantinescu să prindă viață. Cine știe...
Titlu: Băsescu - casa înapoi!
Nr Editie: 1496 Data: Tuesday 15 February 2005
Decizia lui Traian Băsescu de a renunța la casa din str. Mihăileanu este una fără precedent în analele democrației post-revoluționare.Atacat dintr-o direcție la care se aștepta cel mai puțin, președintele a fost prins cu garda deschisă și presa, care oricât l-ar fi simpatizat în campania electorală, ca exponent al forțelor anti-guvernamentale de la acea oră, n-a ezitat să-i speculeze eroarea. Or, eroarea lui Băsescu este una foarte omenească, dacă este să ne raportăm la precedentele de același gen. Până și Ion Iliescu, un campion al dezinteresului material și un adversar declarat al căpătuirii pe bază de funcție, a cedat în fața tentației de a-și asigura liniștea pensiei, cumpărându-și, pe ultimii metri ai mandatului din 1990, casa în care locuia cu chirie. Poate că n-ar fi făcut-o, dacă binevoitorii nu i-au fi șoptit că noua putere nu va ezita să-l scoată afară din casă, lucru care pe fondul tensiunilor politice ale momentului părea credibil.Băsescu a considerat și el, pe când era primar al Capitalei, că are dreptul să-și reglementeze situația locativă în maniera în care o făcuseră marea majoritate a demnitarilor, adică pe seama statului. Dacă maniera sa a fost sau nu legală - chestiunea comportă discuții ample. Cert este că n-a fost sută la sută morală, în condițiile în care el, ca primar, se confrunta cu o acută lipsă de spații locative pentru cetățenii aflați în situații-limită. Sigur că apartamentul din Mihăileanu, dacă nu l-ar fi luat el, n-ar fi ajuns pe mâna nu știu cărui șomer. Dar nu asta e problema.Problema e că politica e un lucru al dracului de delicat, dacă vrei să o faci cu seriozitate. Și că, pentru a vorbi de cinste, echitate, corectitudine, trebuie ca tu însuți să fii la adăpost de orice acuză de acest gen. Băsescu ar fi putut să treacă - au făcut-o, doar, atâția alții - cu nonșalanță peste acest aspect, bazându-se pe relativa legalitate a operațiunii. Casa din Mihăileanu i-ar fi atârnat însă, ca o ghiulea de picior, și orice demers al său ar fi fost susceptibil de a fi amendat prin acest episod. De aceea, cea mai inteligentă soluție este chiar cea pe care a luat-o. O soluție 'dureroasă' din punct de vedere material (diferența dintre prețul plătit - circa 20.000 USD, și cel de piață - de vreo douăzeci de ori pe atâta, fiind destul de greu de suportat cu inima ușoară), dar inevitabilă pentru credibilitatea sa viitoare.Este, poate, prima rezolvare optimă a uneia dintre problemel majore cu care s-a confruntat la început de mandat.
Titlu: PSD: rămâne cum am stabilit!
Nr Editie: 1495 Data: Monday 14 February 2005
Apele par să se fi liniștit în PSD, după tsunami-ul alegerilor care a provocat pagube și pierderi de carieră și de poziții, pentru fruntașii partidului, greu de estimat.Lungiți la soare pe plaja electorală umbrită de palmierii dlui Agathon, nici n-au luat în seamă ciudata retragere a apei, spre larg, de la locale, considerând-o un simplu fenomen al naturii. Abia când în zare s-a făcut văzut valul portocaliu care venea hotărât să măture totul în cale, s-a dat alarma și fiecare s-a adăpostit pe unde a putut. Ce-a lăsat în urmă unda de șoc se știe: unii și-au pierdut slujbele, alții mințile și nu puțini au fost cei care și-au zis că decât o viață politică supusă primejdiilor de tot felul, mai bine una de simplu cetățean, administrator cinstit al agoniselii de mandat.Împrăștiați care-ncotro, unii pe buștenii în derivă ai exploatărilor forestiere, alții pe acoperișurile vilelor rămase în picioare, membrii de vază ai partidului au început să strângă rândurile, unii răspunzând semnalului de goarnă al lui Năstase, iar alții răpăitului tobelor lui Iliescu. S-au strâns în cerc și și-au aruncat vorbe, bune și rele, până când le-a trecut năduful și au reînceput să privească cu interes viitorul. Pe fondul acestui val de liniște s-a desfășurat și recentul Birou Executiv, în care Adrian Năstase și-a pus, cu măsură, cenușă în creștetul amenințat de o calviție precoce, în timp ce Ion Iliescu, tot mai sigur pe el și pe echipa sa, a mai aruncat câteva săgeți înspre fruntașii care nu reprezintă pe nimeni. După aceasta s-a căzut la pace asupra chestiunii esențiale: cum se va împărți puterea prezentă și viitoare, atâta câtă mai e. Iar puterea se va împărți după cum a mai fost împărțită: Iliescu în frunte, dar nu onorific ci efectiv, ca la 45 de ani. Cu zece ani mai proaspăt, marele perdant se va așeza cuminte pe cea de-a doua poziție, cea de șmotru. Mai este secretariatul gen eral pentru care se vor bate, probabil, Cozmâncă, Mitrea și, cu voia dumneavoastră, tânărul Ponta.Între cei 5-7 vicepreședinți (așa de puțini?) nu se vor regăsi, cu siguranță, componenții odiosului 'birou coordonator', care - vorba președintelui fondator - nu reprezintă pe nimeni. Cu alte cuvinte: rămâne cum am stabilit! Iar la vară va fi cald.
Titlu: Ionuț Popescu se joacă de-a SIF-ul!
Nr Editie: 1494 Data: Saturday 12 February 2005
Dl Ionuț Popescu este una dintre figurile proeminente ale Alianței care a câștigat prin alegeri dreptul de a face guvernul. În cadrul acestui guvern, dl Popescu ocupă unul dintre cele mai importante - și mai fierbinți - scaune. Acela de ministru al Finanțelor Publice. Dânsul este, cum s-ar spune, stăpânul bugetelor. Stă în capul mesei și taie cu cuțitul câte o felie pentru fiecare minister. Este, altfel spus, un ministru mai egal decât ceilalți. Cine și-a închipuit că pentru o astfel de funcție se potrivește doar o persoană impunătoare, cu voce tunătoare și cu ochi de vultur s-a înșelat. Dl Ionuț Popescu nu are nici una dintre aceste calități. Are altele, pe care le ține încă ascunse, dar pe care le știe mai bine președintele Băsescu - cel care l-a impus pentru acest post, în detrimentul lui Rușanu sau Vosganian, și - probabil - premierul Tăriceanu, superiorul său pe linie de partid.Dl Ionuț Popescu provine, ca și un alt ministru, al Reformei, din guvernarea Ciorbea, din tagma gazetărească. Este ceea ce se numește, în general, un analist economic. Un om care a studiat peisajul, l-a analizat și l-a descris apoi în pagina de ziar cum a crezut dânsul de cuviință. Devenind ministru, a trecut de cealaltă parte a baricadei, încercând să vadă lucrurile din interior. Atât cât se poate, cât n-ai frecventat zona de mic. Dl Popescu (nici un grad de rudenie cu celălalt Popescu, premierul) nu poate, însă, să uite de unde-a plecat. De la ziar. Așa că se trezește, când ți-e lumea mai dragă, scriind articole pe care le semnează cu parafa ministerială. Negândindu-se că opinia sa de exponent al Executivului nu mai poate fi egală cu cea de jurnalist. Așa a făcut cu SIF-urile, pe care nu le prea agrează din motive de experiențe personale. A dat interviul la 'Răsboiu' și pac! Criza. Acțiunile acestora au fost oprite de la tranzacționare și o grămadă de 'jucători' au pierdut o grămadă de bani! Ce să facă ei acum? Să-l ia de gât pe dl ministru? Ar fi ultragiu. Să-l dea în judecată? Știți cum îi merge buhul justiției noastre, apud Băsescu. Să-i ceară demisia? Nici nu mai e nevoie, după cum par să meargă lucrurile pe la minister.Indiferent de deznodământul acestei gafe, să notăm doar faptul că de la Vlădica de la Cotroceni și până la opinca nu știu cărui secretar de stat, noua generație de guvernanți uită sistematic să delimiteze între calitatea lor personală și funcția publică, bulversând, adesea cu inconștiență, peisajul.
Titlu: Tentația totalitară și circulația
Nr Editie: 1484 Data: Wednesday 02 February 2005
A fost cât pe ce ca o măsură luată de municipalitate să ne teleporteze, brutal, într-un trecut încă prezent în memoria noastră afectivă: oprirea circulației.Din punctul de vedere al edilului Murgeanu, o astfel de măsura era, până la un punct, justificată. Deja, după 24 de ore de ninsoare continuă, perspectiva menținerii în funcțiune a arterelor de circulație devenise problematică, iar răgazul oferit de week-end se consuma văzând cu ochii. Și, probabil că nu există perspectivă mai dezagreabilă pentru administrația unui oraș decât aceea a declanșării corului tradițional de acuze și reproșuri la adresa 'incapacității' de a gestiona o situație extremă precum aceasta.Că lucrurile nu au luat o asemenea întorsătură este bine, și pentru primar și pentru cetățeni. Pentru că nimic n-ar fi fost mai neplăcut decât o rememorare pe viu a unui abuz care a adăugat doza sa de nemulțumiri și de amărăciune la cele pe care românul le suporta în mod obișnuit.Celebrele și de tristă amintire 'opriri ale circulației' au făcut parte dintr-o politică prin care regimul comunist dorea să controleze total viața ceatățeanului. Automobilul și circulația rutieră erau văzute ca una dintre ultimele libertăți necenzurate, care permitea o evadare, fie ea și iluzorie, de sub controlul general. De aici și sumedenia de măsuri restrictive, fie că a fost vorba de rația de benzină, sau de circulația alternativă - o duminică da, alta ba, până la oprirea definitivă a circulației. Fenomenul a devenit cronic, de prin '84-'85, când sub pretextul unor ninsori abundente, circulația a fost interzisă. Ideea i-a plăcut atât de mult lui Ceaușescu - care putea să exporte liniștit benzina economisită și să ignore necesitățile rețelelor rutiere - încât până la căderea sa n-a mai scăpat nici un prilej. Oamenii așteptau cu inima strânsă prima ninsoare, când semnalul opririi era general, indiferent de starea vremii în restul țării și doar o minune mai făcea ca măsura să înceteze până la Paște chiar dacă zăpada dispăruse de mult. A fost, poate, unul dintre cele mai iritante exerciții de umilire a cetățeanului și lui i se datorează un bun procent din starea generală de nemulțumire care l-a măturat pe dictator de la putere.Este motivul pentru care cred că reeditarea măsurii, indiferent de natura condițiilor prezente, ar fi fost un gest cel puțin riscant.
Titlu: Scoaterea și reintroducerea lui Iliescu în ecuație (I)
Nr Editie: 1485 Data: Thursday 03 February 2005
După ce a cochetat vreme îndelungată cu ideea ținerii în suspans a presei, legat de intențiile sale de viitor, exprimând sibilinic modalitatea practică a revenirii sale la partid, iată că Ion Iliescu pune 'punctul pe i' într-o manieră destul de neobișnuită pentru tactica sa gen 'cunctator': nu concepe o întoarcere într-o postură 'onorifică'.Declarând că se simte ca la 45 de ani, în profida celor 30 în plus pe care-i numără pe buletin, Ion Iliescu pune capăt speculațiilor și tentativelor de a fi fixat într-un portret, reclamând aproape ultimativ scaunul de președinte de drept al partidului pe care l-a înființat.Este, tipic, pentru Iliescu, reacția finală la o provocare pe care a suportat-o cu răbdarea-i caracteristică, vreme de aproape doi ani. Ideea scoaterii din ecuația puterii a lui Ion Iliescu a apărut, în anturajul lui Adrian Năstase încă de prin vara lui 2003. Atunci s-a vorbit mult despre rolul viitor al lui Iliescu, ajungându-se la un soi de consens referitor la necesitatea ca portretul părintelui fondator să fie expus în organizațiile de partid alături de acela al liderului de facto.Printre cei mai aprigi susținători ai emancipării de sub tutela prezidențială s-au numărat Ion Rus, Șerban Mihăilescu, Ilie Sârbu, Cozmin Gușă și alți câțiva politicieni a căror ascensiune se datora premierului. Aceștia au fost și promotorii conflictelor mocnite dintre cele două instituții, partida năstăsiană părând că nu mai are răbdare și disponibilitatea de a continua un sistem bicefal care-i îngrădea inițiativele și aria de manifestare. Ideea locului 'onorific' pentru președinte a fost tot mai des vehiculată, contându-se pe o simplificare a ecuației viitoarei puteri. Anul 2004 a schimbat însă, brutal, socotelile. Candidatura prezidențială a lui Năstase a venit mai puțin ca o continuare firească a evoluției sale politice, și mai mult ca un compromis temporar, care rezolva până la un punct, criza structurală a partidului. În situația în care Năstase mergea la Cotroceni, Iliescu se putea întoarce - onorific sau nu - la partid, scaunul devenind vacant. Deja, ecuația se complica sub raportul împărțirii sferelor de influență post-electorale, lucru care ar fi perpetuat o anumită stare de lucruri preexistentă și care obligă activul de partid să opteze deja pentru una dintre viitoarele tabere. Cam aceasta era situația înaintea campaniei pentru parlamentare și prezidențiale.
Titlu: Scoaterea și reintroducerea lui Iliescu în ecuație (II)
Nr Editie: 1486 Data: Friday 04 February 2005
Momentul alegerilor prezidențiale pentru turul 2 a reprezentat contextul în care întregul proces a fost basculat violent. A fost, mai întâi, neinspirata inițiativă a dlui Iliescu de a-l grația pe Cozma, restanță din programul său amplu de reconciliere cu istoria și cu contemporanitatea. Nimeni nu și-ar fi imaginat că acest episod marginal avea să aibe consecințe atât de brutale, transformând ceea ce ar fi trebuit să constitue un triumf, la încheierea a zece ani de mandat, într-un veritabil dezastru. Președintele a probat, în mod neinspirat, pe propria sa piele distanța infirmă dintre sublim și ridicol. Pe acest fond, eșecul premierului s-a diminuat aproape magic, reechilibrând balanța și aplecând-o în favoarea celui care tocmai ratase Cotrocenii. Și nu numai: se redeschidea dosarul propriei sale succesiuni.Nemaiavând loc la președinție, Năstase devenea prima necunoscută a ecuației. Printr-un artificiu de calcul, el avea să se repoziționeze într-un context de continuitate - era, doar, președintele de facto al partidului! - în timp ce poziția lui Ion Iliescu, liber de orice angajamente, devenea nesigură și neclară.Situația a fost prompt speculată de Năstase care, într-un gest aproape de condescendență, l-a asigurat pe Iliescu că invitația de a reveni în fruntea partidului rămânea valabilă, chiar dacă - dădea să se înțeleagă - gestul său adusese prejudicii formațiunii. Ba, mai mult, tabăra celor pentru care revenirea lui Iliescu nu însemna una dintre cele mai plăcute perspective, a încercat să se folosească de ocazie pentru a-l lovi. Primul a ieșit la rampă unul dintre anonimii partidului, chiar dacă avea funcția de vicepreședinte, primit cadou pentru a-i întări poziția din Executiv. Cel care în 2000 era 'unul cu mustață, teleportat în Guvern de la Banca Mondială', Mihai Tănăsescu și-a manifestat primul starea de incompatibilitate cu 'personajul' Iliescu, declarând sec că el nu se poate afla în același partid cu acesta. Cu mai multă prudență, l-au mai imitat și D.I.Popescu, și Mircea Geoană și baronul de Vrancea, Oprișan, încercând să creeze un curent de opinie care să-i vină de hac venerabilului prezident. Treptat, lucrurile au revenit spre normal, sub presiunea taberei iliesciene, care a sesizat pericolul continuității dictaturii năstăsiene și a acaparării puterii de către exponenții acestuia.În toată această hărmălaie, problema de fond - cine va fi viitorul lider al partidului - a trecut pe un plan secund. Ecuația avea acum mai multe necunoscute, manifestându-se noi aspiranți la funcția supremă...
Titlu: Scoaterea și (re)introducerea lui Iliescu în ecuație (III)
Nr Editie: 1487 Data: Saturday 05 February 2005
Ultimele săptămâni au marcat o contraofensivă a unora dintre membrii PSD care consideră că întreaga responsabilitate a eșecului revine celui care a condus, aproape discreționar, partidul. Odată larma de la Cluj stinsă, au început să se audă vocile lui Alexandru Mironov, Triță Făniță, Sergiu Nicolaescu care au acuzat punctual strategia liderului în exercițiu, în timp ce o parte a foștilor acuzatori ai lui Iliescu, de după episodul Cozma, au întors armele în dulcele stil românesc. Oprișan a redevenit un aprig susținător al președintelui fondator, ba până și Rus a început să încline înspre ideea că acesta n-ar fi chiar așa de lipsit de calitățile necesare unui reformator. La această revenire a contribuit și o gafă a lui Năstase, comparabilă ca efecte cu grațierea lui Cozma: aceea de a nu se fi putut abține să nu participe la o agapă vânătorească, cea de la Balc, în urma căreia avea să se declanșeze o adevărată isterie provocată de bilanțul 'sângeros' al partidei. De data asta, Năstase a fost blamat și de către unii dintre susținătorii săi cei mai fideli, gen Ponta, care i-au reproșat valul de nepopularitate abătut asupra partidului. Această nouă dezechilibrare a balanței l-a readus într-o poziție favorabilă pe Ion Iliescu, care, în sfârșit, a decis să anunțe, hotărât, că nu concepe să dețină vreun post onorific în partid, cum lăsase să se înțeleagă partida Năstase. Cu alte cuvinte, revendică clar conducerea partidului, care dealtfel îi și fusese promisă. A fost o lovitură dură pentru Adrian Năstase, care n-a mai simțit în spatele său zidul 'piepturilor' celor promovați cu iuțeală în structuri, recepționând, în plus, tentativa creării unui al treilea pol de putere, care, deocamdată, merge pe mâna lui Iliescu. Dealtfel, și Mitrea și D. I. Popescu, doi dintre 'greii' pe care Năstase a încercat să-i dea la o parte prin puciul din august, își aliniază în spatele lor efective fidele pe care sunt, deocamdată, dispusi să le pună în slujba părintelui fondator. Criza unei confruntări directe a fost rezolvată - temporar - printr-o înțelegere între patru ochi al cărei rezultat este o vagă formulă de tandem.Un tandem, însă, care nu va mai putea semăna celui de până în 2000. Între timp, între cei doi lideri s-au acumulat prea multe semne de întrebare și neîncredere, greu de eliminat în timpul scurt rămas. Cert este că la această oră, Ion Iliescu este din nou 'stăpânul trandafirilor', iar Adrian Năstase are de luptat din greu pentru supraviețuirea sa la vârf.
Titlu: Gușă - între grabă și vechime
Nr Editie: 1488 Data: Monday 07 February 2005
Istoria se repetă: lui Cozmin Gușă i-a trebuit ceva mai puțin de un an ca să intre în conflict cu noul său mentor politic, Traian Băsescu. Sau, mai exact spus, să re-intre în conflict, pentru că prima fază acută de confruntări directe între cei doi s-a consumat pe parcursul mandatului de secretar general al lui Gușă, în PSD, atunci când părea că găsise un adversar pe măsura tipului său de comunicare.Cariera de om politic a lui Cozmin Gușă a debutat abrupt atunci când Adrian Năstase a intuit în managerul de succes al grupului editorial INTACT, al magnatului umanist Voiculescu, un om cu potențial politic. Potențial pe care Voiculescu, mult prea satisfăcut de eficiența sa, nu și-a propus să-l exploreze, deși se afla într-un moment în care avea nevoie ca de aer de cadre pentru partidul său. La scurt timp, după transferul său într-o poziție la care aspiraseră mulți dintre colaboratorii cu vechime ai liderului social-democrat, Gușă și-a dovedit utilitate a ca instrument de luptă în avanposturi, fiind asmuțit asupra principalului inamic: Băsescu. Duelurile verbale ale celor doi au făcut deliciul presei o bună perioadă, ambii dovedindu-se combatanți redutabili. Afirmarea rapidă a lui Gușă n-a fost pe placul liderilor clasici ai PSD. În scurt timp, el a găsit în Cozmâncă un dușman mai activ decât Băsescu, iar la președintele Iliescu, un pol de antipatie nici măcar cenzurată, determinată de inițiativele anticotroceniste ale secretarului general. Aceste două redute i-au atras, în curând, dizgrația premierului care l-a abandonat în subordinea directă a celui cu care nu reușea să comunice: președintele executiv! Gușă n-a stat prea mult pe gânduri și și-a dat demisia și din funcție, și din partid.A cochetat o vreme cu societatea civilă, sfârșind în brațele fostului inamic, Băsescu, care în focul luptei a știut să-i aprecieze calitățile. Simțind că un asemenea om îi lipsește, l-a cooptat rapid în partid încredințându-i campania electorală din țară, de care s-a achitat cu brio.Victoria la prezidențiale a lui Băsescu părea să-i hărăzească lui Gușă un viitor luminos. S-a vorbit despre șefia SRI-ului, a administrației prezidențiale, a unei funcții importante în parlament. Nici una nu s-a împlinit. Ba, din contră, a început să primească contre pe față, de la proaspeții săi colegi, indispuși vizibil de graba și setea lui de putere. Aceștia au găsit cu ușurință arma prin care să-i taie elanurile: vechimea în partid! Dat jos de la conducerea grupului parlamentar, dezavuat de Băsescu pentru inițierea de 'gașcă politică', înconjurat de ostilitatea 'bătrânilor' democrați, Gușă este pe cale să redevină un paria într-un partid în care, din nou, pare să nu se potrivească cu peisajul.
Titlu: Dreptul la replică prezidențial
Nr Editie: 1489 Data: Tuesday 08 February 2005
Privită din toate unghiurile, conferința de presă susținută de președintele Băsescu la Cotroceni, săptămâna trecută, este una memorabilă. Chiar dacă din puncte de vedere diametral opuse.Primul dintre acestea se referă la satisfacția pe care noul președinte continuă să o dea acelei părți din populație care vede în separația puterilor o slăbiciune endemică a sistemului și reclamă un stil de conducere autoritar. Unul care măcar să dea sentimentul că față de toate lucrurile rele și necurate ce se întâmplă în jur, cuiva îi pasă. Și măcar încearcă să le pună în ordine.Din celălalt punct de vedere, intervenția președintelui ilustrează perfect ignorarea sau chiar sfidarea unor prevederi constituționale care îngrădesc tentația abuzului de putere. Traian Băsescu a acționat ca un prim secretar - sau chiar ca un secretar general - de pe vremuri care consideră de datoria sa să pună la punct orice ceea ce consideră că nu merge așa cum crede că ar fi de cuviință.Dincolo de aceste două opinii, conferința de presă a fost, pur și simplu, o sesiune de drepturi la replică. În premieră absolută pentru instituția pe care o reprezintă, Traian Băsescu s-a răfuit cu zvonurile care circulă prin oraș, cu un director de ziar obraznic, pe care nu l-a numit, dar i-a făcut identitatea suficient de transparentă și care a îndrăznit să-i solicite o dezmințire; l-a pus la punct exemplar - mergând până la plasarea sa într-un borcan cu formol - pe președintele - ales și el - al televiziunii naționale, dezmințind fără argumente alegațiile pe care le reclamase acesta, și, ca într-un joc pentru copii, l-a pedepsit pe loc tăindu-i legăturile prin telefonul operativ și interzicându-i (parcă am mai auzit de chestia asta?!) să mai calce pe la Cotroceni; și, nu în ultimul rând, s-a simțit dator să facă ordine în partidul din care nu mai face parte, acuzându-și doi dintre cei mai fervenți susținători, de tentația 'centurii' și de 'spirit de gașcă'! Ca să fie mai bine înțeles, a afirmat răspicat că n-a lăsat partidul moștenire nimănui, dar precizând în același timp că dacă a făcut-o, totuși, 'moștenitorul' a fost numit clar în persoana lui Boc.Una peste alta, la Cotroceni și-a făcut debutul cu vigoare spiritul primăriei, bătăiosul nostru președinte demonstrând cu aplomb că n-are de gând să se lase călcat pe bătături, chiar dacă pentru asta va trebui să utilizeze mijloace pe care Constituția le ignoră.
Titlu: Eliberarea presei de către Băsescu
Nr Editie: 1490 Data: Wednesday 09 February 2005
Unul dintre obiectivele pe care și le-a propus candidatul Traian Băsescu, și anume 'eliberarea presei' de orice servituți față de putere, pentru a se putea manifesta fără piedici, prinde viață văzând cu ochii.Mai întâi, președintele în exercițiu a făcut ceea ce și Ion Iliescu făcea pe la începuturile carierei sale prezidențiale: a interzis accesul la Cotroceni al unui ziarist - șeful celei mai importante instituții din mass media - Televiziunea Națională. Și nu doar atât: i-a mai făcut și o urare sinistră (aceea de a-și continua activitatea într-un borcan cu formol), dispunând și tăierea sa de la rețeaua de telefonie operativă. Aceste măsuri au părut să vizeze nu atât erori prezente, cât comportamentul instituției din timpul în care actualul președinte era primar de opoziție. Plecând de la această premisă, odată ajuns la putere dl Băsescu a demarat o operațiune pe care se considera îndreptățit să o facă: schimbarea președintelui Televiziunii! Adică înlocuirea 'omului lui Năstase', cu un om de a-l său. Că doar parlamentul avea competența să facă așa ceva, nu mai conta prea tare într-o țară în care democrația funcționează după legi aparte.A doua măsură hotărâtă de eliberare a presei este decizia luată de președinte de a goni ziariștii din alaiul prezidențial în cursul vizitelor peste hotare. Până acum, foștii președinți cărau presa după ei peste tot pe unde se duceau. Nu contează că doar călătoria cu avionul n-o plăteau redacțiile, pârleala fiind scoasă de administrația prezidențială și de ambasade de la hotelurile unde nu găseau locuri decât la prețuri exorbitante sau de la celebrul 'transport intern' cu autobuze, care ajungea să coste de zeci de ori mai mult decât taxiul. De-acum înainte, a decis președintele, cine vrea să știe ce face el și cum se întâlnește cu diverși șefi de stat, n-are decât să-și cumpere bilet de avion și să-și organizeze singur deplasările. În felul acesta, crede pe bună dreptate președintele, ziariștii vor fi liberi să scrie ce vor, fără să se mai simtă stresați de faptul că ar avea obligație.La un singur lucru pare a nu se fi gândit dl Băsescu, angrenat plenar în această campanie de eliberare: că, până la urmă, presa asta ar putea să intre și ea în grevă și să nu mai scrie nimic despre dl președinte. Nici de bine, nici de rău. Cam ce s-ar întâmpla atunci? Va mai exista bătăiosul președinte? Ce rezonanță vor mai avea măsurile și acțiunile lui? Cum va mai impresiona domnia sa electoratul? Sau, chiar o întrebare definitorie: ar mai fi devenit, oare președinte, dacă presa, așa aservită cum o vedea domnia sa, l-ar fi ignorat?
Titlu: Încremenirea în proiect
Nr Editie: 1491 Data: Thursday 10 February 2005
Nicolae Manolescu, pe vremea când făcea politică civică, a lansat conceptul 'încremenirii în proiect', subliniind necesitatea înnoirii în interiorul formațiunilor ce se reclamau din partidele istorice.Un astfel de fenomen tinde să se manifeste în interiorul noii coaliții de guvernământ. 'Regimul Băsescu' și vârful său de lance, guvernul Tăriceanu, joacă totul pe o carte: aceea a cotei unice de impozitare! Acestei promisiuni electorale, noua putere îi sacrifică însăși esența doctrinei sale liberale. În vederea unei revigorări economice problematice, prin stimularea ieșirii la suprafață a zonelor economice gri (în absența instrumentelor legale care să susțină procesul de corectare), guvernul se îngroapă într-o avalanșă de majorări de taxe și scumpiri care afectează, în primul rând, propriul său electorat - acela al micilor și mai marilor întreprinzători, al categoriei care activează în domeniul financiar și al afacerilor în general. Practic, se poate spune acum, după durele confruntări cu oficialii FMI, că ceea ce a dat - teoretic - guvernul cu o mână, va lua înapoi cu zece!Este greu de evaluat în acest moment cât de mare va fi impactul majorărilor și scumpirilor care vor intra în viguare începând cu luna aprilie. Deja populația este pusă la grea încercare de valul de frig care s-a abătut asupra țării și care majorează exponențial costul încălzirii și al întreținerii. Accizele care vin vor adăuga și ele procente însemnate, nu doar asupra țigărilor și alcolului, cât mai ales asupra combustibilului, prețul acestora migrând vicios în toate celelalte care au, cât de cât, de-aface cu benzina.Una peste alta, toate aceste măriri nu vor face altceva decât să întârzie din nou relansarea economică, punând sub semnul întrebării valoarea cotei de impozitare unică care, în noile condiții, va cântări și ea mai mult decât face.Această nouă 'încremenire în proiect' nu face altceva de cât să reînvie un sindrom devenit tradițional: acela al politicilor de stânga făcute de guverne de dreapta și viceversa. Nu din program, ci din buimăceală și din lipsa de gândire.
Titlu: Caracterul în politică
Nr Editie: 1492 Data: Friday 11 February 2005
După ce l-a înjurat bine, când era secretar general la PSD, și după ce l-a luat în brațe, atunci când era pe drumuri (din punct de vedere politic), Cozmin Gușă constată cu regret că Traian Băsescu n-are caracter. Este o concluzie dureroasă, mai ales că experiența se repetă: după ce și-a investit toate sentimentele și puterea creatoare în Adrian Năstase, cel care l-a luat de la Intact și l-a așezat pe confortabilul fotoliu executiv din Kiseleff, același Cozmin Gușă a constatat că protectorul său îl lasă brusc din brațe, fără nici un fel de avertisment, aruncându-l în gura 'călăului de partid' Octav Cozmâncă. Deși n-a spus-o la fel de direct, se poate înțelege cu ușurință că nici Năstase nu prea are caracter. Ce să mai vorbim despre Ion Iliescu, care măcar a fost consecvent: nu l-a simpatizat niciodată, iar când a simțit că este momentul l-a somat pe Năstase să-i dea brânci. Este și asta o lipsă de caracter, iar Gușă nu i-a iertat-o, mai abitir de cât lui Năstase și Băsescu la un loc, acuzându-l de toate relele. Până și de dizgrația sa în fața lui Băsescu care, în opinia sa, ar fi fost generată de niște presiuni oculte pe care fostul președinte le-ar exercita asupra celui prezent.Lipsiți de caracter sunt și unii dintre noii colegi al dlui Gușă, care la bine, la munte, s-au declarat trup și suflet alături de el, pentru că atunci când șefii din partid i-au luat la întrebări, să-l abandoneze și ei fără nici un regret. Roberta Anastase este doar unul dintre exemple.Cert este că cea mai mare problemă cu care se confruntă impetuosul politician este caracterul. Caracterul în politică. Construcția pe care o are în cap nu se poate face fără caracter. Or, oamenii politici pe care-i știe, de sus până jos, nu au caracter. Cu o singură excepție care, deocamdată, nu prea-i ține de cald: Lavinia Șandru. Ea are caracter, dar nu mai are viitor. Politic, pentru că cel casnic îi este asigurat, via Gușă. În situația dată, cel mai inspirat lucru pe care ar putea să-l facă și prin care ar putea să-și reafirme opțiunea pentru ideea de caracter, ar fi să demisioneze și din calitatea de parlamentar. În felul acesta, ar putea da o lecție tuturor politicienilor, demonstrându-le că nu interesul de a se afla într-un fotoliu călduț și confortabil îl călăuzește, ci caracterul.
Titlu: Primarul Negoiță are o idee. Bună!
Nr Editie: 1506 Data: Saturday 26 February 2005
Dacă vreuna dintre inițiativele concrete din ultimii 15 ani a dat o cât de mică speranță că Bucureștiul poate căpăta aspectul unui oraș european, atunci aceasta e cea care îi aparține primarului Sectorului 3, Liviu Negoiță.Negoiță este un primar atipic. Nu face parte din galeria celor ahtiați după luminile rampei, dornic ca orice brazdă de părculeț săpată să beneficieze de un discurs festiv și de o reflectare mediatică di granda. Este, mai degrabă, un personaj cu manifestări discrete și animat de o modestie neobișnuită la oamenii noștri politici. Această modestie l-a și făcut să se arunce, încă de la primul semnal al 'comandantului' său, Traian Băsescu, în bătălia pentru sectoare, fără a se deroba, așa cum au făcut-o nu puțini dintre colegii săi, în dorința de a ocupa un loc mai confortabil și mai lipsit de răspundere la un nivel superior. A câștigat Primăria și a rămas acolo, punându-se pe treabă și începând să-și pună în practică ideile legate de ceea ce ar trebui să reprezinte o asemenea structură comunitară ambiguă, cum este sectorul.Negoiță a abordat frontal problema spațiului public pe care ar trebui să-l reprezinte centrul istoric al Bucureștiului. Pentru cine a călătorit prin Europa, este evident că fiecare oraș sau orășel și-a amenajat cu migală și gust zonele istorice în spații deschise publicului și relaxării sale. Pentru aceia, și este evident că Bucureștiul nu dispune până în prezent de așa ceva. Centrul istoric, căzut pradă buticarilor și speculatorilor de spații, este cotropit de autovehicule și de tarabe, de construcții în paragină și de pavaje pline cu gropi. Negoiță propune un tratament radical de restituire, a cărui primă condiție o reprezintă suspendarea circulației auto. Este o idee binevenită, care va permite efectuarea primilor pași spre constituirea unei alte înfățișări și a unei alte identități. Sunt sigur că demersul său nu va fi simplu și se va lovi de varii interese și de mută neînțelegere. Dar pasul acesta trebuie făcut, și trebuie făcut fără a ne mai pierde în studii și parlamentări. Pentru că este evident că trebuie să renunțăm la unele lucruri - între care comoditatea - pentru a putea beneficia de altele. Dar, în primul rând, de plăcerea de a trăi în orașul (sau orașele) în care locuim. Pentru că problema este departe de a fi doar a Bucureștiului.