Titlu: Centrele de detenție: un nou brand 'Dracula'?
Nr Editie: 1747 Data: miercuri 07 decembrie 2005
Ceea ce este cu totul ciudat în această afacere este faptul că o acuzație nedemonstrată este luată de bună și cei 'vinovați' trebuie să se disculpe - nu se știe exact cum. Dacă negi faptul că pe teritoriul tău ar fi existat centre de detenția CIA, cum poți proba acest lucru? Arătând un loc și spunând: Aici n-a existat niciodată o închisoare în care au fost torturați talibanii? Am toată stima pentru organizațiile civice de genul lui Human Rights Watch, dar mult prea adesea campaniile lor se bazează pe zvonuri și rareori pe probe. Acest enorm scandal, hrănit pe de-o parte cu anticipația pe care o inspiră americanii, în calitate de cea mai puternică nație de pe glob, iar pe de alta, de foamea endemică a mess media pentru subiecte-șoc face, până una alta, victime colaterale. Și una dintre ele suntem noi, românii. Tuturor celor care îmbrățișează această teorie le vine ca o mânușă faptul că, tradițional, am cuplat - chiar cu servilism - tuturor ideilor 'licuriciului cel mare' și dată fiind răsplata pe care am primit-o - aderarea la NATO peste program - suntem oricând dispuși să acceptăm cele mai neobișnuite solicitări. În același timp, nobilul război global împotriva terorismului pare să facă posibil la Kogălniceanu sau Timișoara, ceea ce nu e posibil pe teritoriul Statelor Unite: metodele dure de interogare. Ceea ce n-ar accepta nici în ruptul capului la ei acasă, americanii pot tolera dacă se petrece în altă parte, iar CIA este specialistă în astfel de operațiuni. O altă direcție din care acuzele la adresa României sunt bine alimentate, este aceea a rivalităților continentale, în special în rândurile noilor sosiți. O eventuală eliminare a României ar mări rația de subvenție și ajutoare a celor rămași, iar asta, în condițiile propuselor reduceri, ar fi chiar pe placul unora dintre țările care astfel nu pot stopa accesul ultimului val. Iar mascarada pe care o joacă Uniunea Europeană în această privință ar trebui să devină jenantă: antiterorismul nu este o afacere exclusiv americană, dar americanii și-au asumat toate riscurile, în numele tuturor. Și atunci ce rost mai are, acum, mediatizarea în exces a tuturor acestor zboruri despre care nu se știe nimic dar se bănuie totul, când ele au făcut parte dintr-un joc acceptat? Și cum singura dezmințire credibilă n-ar putea să vină decât de acolo de unde nu va veni, nu ne mai rămâne nouă, românilor, decât să privim partea amuzantă a lucrurilor: de ce să nu transformăm 'centrele de detenție CIA' într-un brand turistic? Realizat eventual cu fonduri SAPARD - penitenciaroturism!
Titlu: ‚Imoralul’ control al averilor
Nr Editie: 1756 Data: sâmbătă 17 decembrie 2005
Dan Voiculescu este un politician atipic, în sensul că pentru el politica poate și trebuie să aibă caracteristicile unui business. Adică trebuie să fie eficientă, ca resursele ‚investite’ aici trebuie să-și arate roadele în decizie politică valabilă. Nu vreau să insist acum asupra resorturilor care au făcut din Partidul Conservator un pion cu valoare de ‚regină’ în echilibrul politic actual. Cu toate acuzele prezidențiale, nu prezența PC, fost PUR, în guvern este imorală, ci neostenita dorință de a ajunge la putere a Alianței, care a recurs la orice mijloace – inclusiv acela de a aduce în barca proprie, printr-un subtil șantaj, tocmai pe aliatul oponenților săi. Dar nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că prezența PC-ului asigură o stabilitate politică la care nimeni nu visa: nici Alianța, pregătită doar pentru câteva luni de exercițiu, până la anticipatele care n-au mai fost să fie, și nici Opoziția, destul de frământată de problemele proprii pentru a mai avea chef să revină, taman acum, la guvernare. Și că în această calitate, de factor stabilizator, are inițiative demne de toată atenția pe care însă aliații le trec cu vederea. Controlul averilor este o marotă mai veche a președintelui conservator. A propus-o și pe vremea fostei guvernări, a revenit cu ea și în cea actuală. Fără rezultate. Clasa politică are alte probleme, mai urgente și mai grele, decât să-i ia la puricat pe cei care au făcut primele milioane doar ei știu cum. Așa că dl Voiculescu s-a adresat Comisiei Europene la București, respectiv dlui Scheele, pe care l-a atenționat asupra faptului că proiectul elaborat de conservatori zace de jumătate de an în sertarele Senatului fără ca măcar să se fi inițiat dezbaterea sa. Acest lucru este cu atât mai grav – crede Dan Voiculescu – cu cât România are mari probleme în procesul de aderare tocmai la capitolul luptei împotriva corupției! Ideea lui Voiculescu este demnă de toată atenția: UE așteaptă semnale concrete din partea noastră în această privință. ‚Dosarele grele’ ale lui Daniel Morar se vor fâsâi în scurt timp și nu va mai rămâne nimic de arătat oficialilor europeni. Or, inițiativa lui Voiculescu a fost deja validată de semnăturile a 500.000 de români. Care, probabil, doresc mai mult decât Guvernul și Parlamentul, să rezolve o problemă a acestora.
Titlu: Relansarea lui Constantinescu?
Nr Editie: 1757 Data: luni 19 decembrie 2005
Un coleg de breaslă care nu mai are un ziar al lui și fost prieten în vremuri mai de restriște, pe care l-am invitat recent la un talk-show nu de dragul opiniilor sale, ci pentru că eu cred sincer în pluralism și în dreptul la opinie, inclusiv al acelora cu care se poate să nu fiu de acord, a identificat între evenimentele semnificative ale ultimei săptămâni o posibilă relansare politică a fostului președinte Emil Constantinescu. Tentativa a fost identificată în re-denunțarea lui Traian Băsescu la CNSAS ca fost colaborator al Securității. Răspunsul dat de Comisie prin George Onișoru, că dl Băsescu nu apare în nici un document ca făcând poliție politică, nu a fost considerat satisfăcător de fostul președinte, acesta opinând că legea nu este suficient de explicită și că ea ar trebui modificată în sensul denunțării tuturor colaboratorilor Securității, indiferent dacă au făcut poliție politică sau nu. Spre surprinderea mea, colegul împărtășește acest punct de vedere și consideră că fostul președinte, prin acest gest, este animat mai degrabă de un comandament de ordin moral decât de dorința de a atrage cu orice preț atenția publicului (mai ales că nici de data asta ex-prezidentul nu a venit cu ceva dovezi noi) și de a-și construi o nouă trambulină. Aș putea împărtăși această opinie cu două condiții: ca dl Constantinescu să nu fi întârziat atât de mult, nepermis de mult, cu demersul său. Avea posibilitatea să cunoască aceste date încă din timpul mandatului, când Traian Băsescu ca membru al guvernului, validat ca atare chiar de către domnia sa. Și dacă necesitatea revizuirii sau a completării legii la care face apel i-ar fi apărut chiar la momentul în care proiectul era întors pe toate fețele de o coaliție în numele căreia candidase și reușise să devină președinte. Dl Constantinescu are o mică întârziere în reacții, de vreo 6 ani. Iar din acest motiv campania domniei sale își pierde din credibilitate, putând fi pusă mai degrabă pe seama antipatiei și resentimentelor pe care i le trezește cel de care s-a lovit în repetate rânduri pe parcursul zbuciumatei guvernări în care acesta s-a remarcat ca demolator de premieri. Sunt motivele pentru care mă îndoiesc de reușita încercării lui Constantinescu de a fi ce a fost sau și ceva pe deasupra.
Titlu: Gogoașa anului: cel mai bun guvern!
Nr Editie: 1758 Data: marți 20 decembrie 2005
Fără îndoială că președintele Traian Băsescu s-a lăsat cuprins de euforia calificării fetelor noastre în finala CM de handbal de la Sankt Petersburg atunci când la reuniunea de analiză a activității desfășurate timp de un an de Alianța DA a exclamat că ''actualul Executiv este cel mai bun dintre cele care au funcționat după Revoluție!'' Dată fiind natura analizei, probabil că dl Băsescu a vrut să spună că guvernul Tăriceanu este cel mai bun de când Alianța a ajuns la putere, lucru care nu poate fi combătut nici de cel mai răuvoitor adversar. Adică același guvern făcut în pripă la sfârșitul lui decembrie pentru a fi dat jos și a se ajunge la alegeri anticipate, guvern în care au fost plasați, în general, oameni de mâna a doua și a treia, de care Puterea se putea dispensa cu ușurință. Iar etalonul pentru acea alcătuire va rămâne doamna sau domnișoara Pârvulescu, pe care însuși președintele a propus-o pentru cel mai delicat portofoliu - cel al Integrării Europene și care a demonstrat că habar n-avea cu ce se mănâncă integrarea. Ideea unui bilanț al guvernării făcut de Alianță în condițiile în care aceasta n-a fost sigură la guvernare este din capul locului hazardată și menită să rămână la stadiul declarațiilor politice electorale. Pentru că nici un fel de argument concret nu a fost adus în discuție, în timp ce avatarurile buimace ale unei guvernări fără azimut au făcut deliciul unei prese masochiste. Să spui - după ce un an de zile ai tras în guvern (mai exact, în aripa sa liberală) din toate pozițiile - că cel pe care l-ai făcut sau ai încercat sistematic să-l discreditezi - este cel mai bun, este o dovadă peremptorie de demagogie asumată cu toată seninătatea și în disprețul bunului simț comun. Cum însă președintele Băsescu nu numai că nu a încercat, dar nici nu a dorit să se desprindă de eticheta electorală pentru ca, eventual, să fie un președinte al tuturor românilor, demersul său poate fi acceptat ca atâtea alte afirmații sau opțiuni lipsite de sens și de logică, care au alcătuit, pe potriva și cel mai bun program de guvernare.
Titlu: Fuziunea: care pe care!
Nr Editie: 1759 Data: miercuri 21 decembrie 2005
Deși nelalocul său în contextul dat, îndemnul - sau, mai degrabă, ultimatumul - președintelui Băsescu adresat celor două formațiuni membre ale Alianței 'Dreptate și Adevăr’ are o logică ce n-ar mai trebui demonstrată: logica procentelor! Oricât le-ar place liderilor lor să se laude cu creșterile din sondaje, acestea sunt circumstanțiale și nu rezistă la proba de foc a intenției nemijlocite de vot. Și peste cap dacă s-ar da domnii Tăriceanu și Boc și tot n-ar face cei 51 la sută de care ar avea atâta nevoie ca să guverneze fără să le tremure fundul la fiecare vot din Parlament. Este adevărat că nici în partea cealaltă, la PSD, procentele nu se-nghesuie să se adune mai mult de media istorică a celor 35-40 la sută cu care s-a lăudat în vremurile cele mai bune. Dar realitatea statistică este aceasta: separat nu înseamnă (aproape) nimic. Împreună, liberalii și democrații pot spune că, cu puțină șansă de la Dumnezeu și ceva mai multă de la iscusința și tupeul constituțional al președintelui lor, pot să exerseze puterea - idealul oricărui partid, la urma-urmelor. Situația nesigură în care se află coaliția, cu un UDMR mereu nemulțumit și un PC care amenință să iasă pe motiv că nu i se respectă inițiativele, Alianța nu se poate aștepta la zile mai fericite. Unica soluție, asupra căreia toată lumea a căzut de acord, este că alegerile anticipate reprezintă cheia problemei și că acestea vor trebui să fie organizate după posibila aderare de la 1 ianuarie 2007 (o amânare ar arunca în aer inclusiv acest proiect). Deci, pe lângă belelele de fiecare zi, liberalii și democrații ar trebui să se gândească foarte serios - și să lucreze în acest sens - la modalitatea concretă în care ar trebui să se producă această fuziune. Și unii și alții, declarativ, sunt de acord cu ideea. Problema apare când e vorba de modalitatea tehnică. Fuziunea este văzută, de fiecare dintre părți, prin ‚înghițirea’ celorlalte. Liberalii - cu orgoliul de partid istoric și de ‚acționar majoritar’ al constituirii Alianței în 2004. Democrații - cu ambiția de partid în expansiune, care câștigă constant adeziuni în teritoriu, în defavoarea colegilor și, pe deasupra, cu atu-ul prezidențial - adică al factorului hotărâtor al obținerii puterii. Inutil să mai spunem că deși împărtășesc ideea, nici una dintre părți nu este și nu va fi de acord să renunțe la identitatea sa pentru a se ‚topi’ în structura partenerului. Orgoliile sunt atât de mari, iar rivalitățile istorice - în special cele din teritoriu - atât de ireconciliabile încât o decizie la centru riscă să fie urmată de veritabile răzmerițe și transferuri în masă spre alte partide. Nici ideea unui partid nou, altul decât liberal sau democrat nu ține, atâta timp cât cele două țin la apartenența lor la familii europene diferite și rivale. Cum se va face, atunci, fuziunea? Ce șanse va avea un astfel de demers? Înclin să cred că nici una. Acum se vorbește, pentru că vorbindu-se se prelungește termenul-limită. Dar, cunoscând deja caracteristicile dominante ale politicianului român, care își prelungește orgoliile dincolo de limitele supraviețuirii, cred că nu vom avea prea curând un partid așa cum și-l dorește dl Băsescu: portocaliu până-n măduva opțiunilor sale.
Titlu: Teroriștii lui Voinea
Nr Editie: 1760 Data: joi 22 decembrie 2005
După șaisprezece ani de la evenimente, procurorul-general Dan Voinea este pe cale să limpezească una dintre cele mai tulburi pagini ale Revoluției Române: aceea a teroriștilor. Într-o conferință de presă la care l-au invitat susținătorii săi pentru funcția de procuror general al Parchetelor Militare - revoluționarii dintr-una dintre asociațiile de profil - el detonează o veritabilă bombă afirmând că teroriștii n-au existat și că în decembrie 1989 am avut de-a face cu o 'diversiune calificată', că acțiunile diversioniste au fost coordonate la nivelul întregii țări și - cum e și normal - cineva trebuie să răspundă pentru morții de la Revoluție. Dar acest sau acești 'cineva' nu sunt alții decât 'cei care atunci au preluat puterea!' Nici nu se putea o temă mai șocantă pentru acest sfârșit de an în care se devălmășesc afirmații și negații despre cel mai bun/prost guvern postdecembrist, despre mărimea/micimea corupției sau despre fuziunea partidelor din Alianță. Generalul Voinea reușește, aproape miraculos, să deplaseze atenția media și a publicului dinspre banalele probleme cotidiene - facturile de încălzire, medicamentele ne/compensate, nota de plată a sărbătorilor, nemulțumirile sindicale - spre eșafodul pe care justiția se pregătește să-i jertfească pe 'copiii' Revoluției în multe legalități! Știm cu toții că în buimăceala acelor zile s-au petrecut multe lucruri nu doar nefirești, ci chiar atroce. Bănuim cu toții că teroriștii fără chip reprezentau, în ultimă instanță, factori de rezistență și destabilizare ai structurilor vechiului regim. Și că o Revoluție, ca aceasta, își are prețul ei, în sânge sau vieți omenești. Însă e prima dată când se propune un proces al Revoluției - pentru că, în ultimă instanță cam asta reiese din ceea ce declară dl Voinea - în care reprezentanții noii puteri, născută din această confruntare sângeroasă, au de dat seamă pentru... violarea normelor de drept ale statului comunist! Pentru că, practic, asta se invocă și în virtutea acestor norme se poate face inculparea! Curajul dlui Voinea pare să aibă un punct de sprijin și acesta rezidă - poate fără ca domnia sa să-și dea seama - tocmai în folosul structurilor fostului regim, care nu numai că au supraviețuit, dar s-au și consolidat, politic și economic, făcând acum regulile jocului. Singura problemă, reală, a dlui Voinea este că prin dubla sa calitate - aceea de participant la Revoluție, ca acuzator al soților Ceaușescu, și aceea de anchetator al evenimentelor - se află într-o evidentă și stridentă situație de incompatibilitate. Lucru care pare să nu fi fost observat nici de CSM, nici de doamna Macovei și nici de revoluționarii care-l susțin. Avem nevoie ca de aer de adevărurile Revoluției. Dar poate că nu tocmai de la cei implicați. Emoțional sau moral. Sau în alt fel.
Titlu: Cearta cioburilor cu oalele sparte
Nr Editie: 1761 Data: vineri 23 decembrie 2005
Cu moralul ridicat brusc, de la cota de avarie, de către neașteptatul calificativ prezidențial, 'cel mai bun guvern' din ultimii 16 ani 'prinde curaj și se repede la beregata 'celui mai bun guvern de până în 2004', aflat acum în poziția de observator. Cu o vervă pe care nu i-am fi bănuit-o din precedentele prestații lacrimogene, în care descria motivele înălțătoare ale răzgândirilor sale periodice, premierul Tăriceanu mușcă cu poftă din trupul vlăguit al unui PSD retras strategic în spatele celui pe care nu demult activiștii săi îl declaraseră a fi principala piedică în calea progresului. Schimburile de replici din Parlament fac deliciul cititorilor de tabloide și doar inexistența 'bip'-urilor din limbajul curent îi face pe cei mai îndârjiți dintre protagoniști să nu-și aducă în discuție mamele și detalii ale procesului de procreare. Hazul acestei dispute stă în faptul că nici unii și nici alții nu sunt mai breji și că și unii și alții au contribuit și contribuie semnificativ la deteriorarea vieții românilor în timp ce ei își văd de privilegii și de reașezarea cercurilor de interese în legitimul scop al privilegiilor proprii. Hazul se accentuează când printre culpele fundamentale ale Opoziției, premierul o citează și pe aceea a agățării cu dinții de scaune. Este vorba despre scaunele de președinți ai Camerelor, cele după care au salivat îndelung întregul an, aliații. Răspunsul 'modest' al lui Năstase - că nu s-a ținut de scaunul de președinte al Camerei mai tare decât s-a ținut Tăriceanu de cel de premier - repune lucrurile în adevărata lor lumină demagogică, cu un ușor avantaj pentru pesediști: ei măcar au fost aleși. Tema principală rămâne, însă corupția, aceea pe care președintele e tentat s-o considere moartă de când a preluat el frânele. Spre enervarea sa, Aliații readuc problema pe tapet, în ciuda faptului că pe la Bruxelles nimeni nu vede începutul și sfârșitul corupției, europenii fiind mai degrabă dispuși să o considere un proces în plină desfășurare. Cu o singură deosebire: rolul 'baronilor' a fost preluat, din mers, de noii 'oligarhi'. Și, uite-așa, nația are parte de o nouă distracție populară: teatrul de marionete, în care personajele 'oală spartă' fac mare haz de cele îmbrăcate în hainele 'cioburilor'.
Titlu: Programul de autostrăzi: kilometrul 'Zero'!
Nr Editie: 1762 Data: sâmbătă 24 decembrie 2005
În bilanțul triumfalist al 'celui mai bun guvern' de după '89 (bun de gură, mai ales) ar trebui să se regăsească și câteva date concrete, dincolo de încântarea de a se fi pus punct corupției - cum zicea dl Băsescu. Iar una dintre acestea ar trebui să se refere la unul dintre reperele fundamentale ale programului nostru de integrare: infrastructura, respectiv autostrăzile. Cum-necum, fosta putere a semnat niște contracte (cu clauze confidențiale) și a găsit resurse să finanțeze un program care s-a concretizat cu darea în folosință a primului tronson, de circa 100 km, al autostrăzii 'Soarelui' și cu demararea lucrărilor la autostrada 'Transilvania'. Nu e meritul lui Năstase sau al lui Mitrea, ci al unui program care a ținut cont de necesitatea unor căi de comunicație valide și racordate la rețelele europene. Anul acesta ar fi trebuit să se finalizeze lucrările de pe magistrala litoralului - cel puțin până la Fetești și să se dea în folosință primul tronson al proiectului Bechtel. Cu firească mândrie, incapabilul (o zic și ai lui, cei care l-au propus!) ministru Dobre raportează că programul de autostrăzi al Alianței se află la 'kilometrul zero'. Adică nimic. Un an întreg s-a pierdut cu tradiționalele gândiri-răzgândiri executive, cu puricarea contractelor, cu acuzații la adresa predecesorilor (neconcretizate și nefinalizate) cu tratative nesfârșite și cu văicăreala lipsei de bani, deși premierul și ai săi ne-au împuiat capetele cu marele succes al cotei unice și cu cât de mulți bani s-au strâns în plus. Cu zece zile înainte de sfârșitul anului, premierul se dezmeticește și zice că Dobre ar trebui să se hotărască ce face cu Bechtel (de parcă ar fi autostrada lui, personală) în timp ce Boc îi dă ultimatum, 60 de zile, să dea drumul la lucrări. Incredibil, dar adevărat! În țara lui Papură Vodă nu știe dreapta (liberalii) ce face stânga (democrații) și, de fapt, nici una nu face altceva decât să se privească în oglindă și să se minuneze ce portocalie este! Dealtfel nici n-ar trebui să ne mirăm: nu este Traian Băsescu, comandantul suprem al Alianței, cel care în calitate de ministru al Transporturilor, pe vremea unei alte alianțe, când a reușit să cârpească doar câțiva kilometri din autostrada București-Pitești, cea făcută de Ceaușescu, afirma răspicat că România n-are nevoie de autostrăzi? Și uite că n-are! Autostrăzi...
Titlu: De ce e Voiculescu ‚Politicianul anului’?
Nr Editie: 1763 Data: marți 27 decembrie 2005
La sfârșitul săptămânii trecute, Fundația Aleg RO – ONG preocupat de promovarea principiilor democrației și ale statului de drept, precum și a valorilor civilizației naționale – și-a anunțat palmaresul celor ‚10 din 2005’. Pe primul loc al acestei liste figurează Dan Voiculescu, distins cu titlul de ‚Politicianul anului’. Așa cum se întâmplă de obicei, unii vor fi nemulțumiți de această decizie, iar alții nu o vor înțelege. Pentru că, cel mai adesea, în zona politicului judecățile de fond, de valoare, dau înapoi în fața impresiei artistice. Suntem, de aceea, tentați să-i considerăm mai valoroși pe cei pe care îi vedem mai des la televizor sau pe aceia care își dau cu părerea indiferent de subiect, considerând că dacă nu sunt în plim planul mass-media nu există. Dan Voiculescu este un politician aparte. A plecat la drum cu handicapul unor suspiciuni și acuze niciodată dovedite deși cu insistență vehiculate. Nu a fost și nu este nici astăzi, când ar avea tot dreptul, un iubitor al luminilor rampei. A construit temeinic în business, a aplicat aceleași principii în hobby-ul media care a sfârșit prin a deveni un trust redutabil, și a călcat cu prudență în terenul politicii, aplicând tactica pașilor mărunți. Ar fi avut posibilitatea să facă ce-a făcut și Becali – să arunce cu bani în susținători și alegători. N-a făcut-o, nu doar pentru că prețuiește prea mult banii și modul cum se fac, ci pentru că și-a dat seama că o construcție pe picior nu va rezista. Micul său Partid Umanist a fost considerat, multă vreme, o excentricitate, o jucărie de-a sa. Fără să crească exponențial, partidul s-a pliat la momentul potrivit, pe platforma jucătorilor de talie, pătrunzând în siajul acestora în prima scenă. Desele schimbări de denumire sau de doctrină n-au reprezentat atât o inconsecvență, cât un proces de clarificare prin căutări. Anul 2005 este, probabil, anul în care Dan Voiculescu și partidul său (cele două componente nu pot fi despărțite fără a risca o definitivă destructurare) s-au înscris definitiv în galeria politică. Nu ca ‚soluție imorală’ (vorba ‚moralului’ Băsescu) și nici ca apendice al altor formațiuni, ci pur și simplu ca un arbitru al jocului. Participarea circumspectă la guvernare nu face decât să-i întărească structurile și personalitatea, spre deosebire de ceilalți aliați, prin evocarea ‚sacrificiului’ pe care-l face Dan Voiculescu pentru stabilitatea politică. În locul celor care se tem pentru soarta unui partid cu care sondajele de opinie nu sunt prea generoase, n-aș fi chiar atât de îngrijorat pentru viitorul conservatorilor (soluție ideologică mai puțin inspirată decât ar fi fost o raliere la curentul ‚verde’ european). În fața unui test real la urne, se vor găsi cu siguranță resursele necesare pentru a-l pune la adăpostul pragului electoral. Iar Dan Voiculescu păstrează șanse ca o conjunctură asemănătoare celei prezente, să-l aducă chiar în fruntea unui guvern. Indiferent pentru ce perioadă...
Titlu: Șampania sistemului și etichetele ei
Nr Editie: 1764 Data: miercuri 28 decembrie 2005
Dacă pentru echipa Convenției Democrate, venită la putere în 1997, a fost ceva mai simplu să se delimiteze, cel puțin formal, de sistemul ce a generat guvernarea postrevoluționară, datorită unei pretenții de ereditate istorică, afirmată de 'aripa venerabilă' a celor trei formațiuni care se reclamau de la 'accidentul' din 1944, nu același lucru se poate spune despre Alianță. 'Sistemul ticăloșit' a fost o formulă de succes, dar ca oricărei formule de acest fel, i-a lipsit conținutul. Pentru simplul motiv că, aproape în majoritate, Alianța își avea, prin liderii săi, originea în același sistem care a generat clasa politică postrevoluționară. Pe măsură ce 'istoricii' s-au retras din scenă, ei au făcut loc unor generații școlite și educate la vatra sistemului comunist. Nici Băsescu, nici Stolojan, nici Tăriceanu sau Boc n-au stat vreme de aproape cinci decenii într-un clopot de sticlă, feriți de influențele nocive ale unei noi filosofii de viață și politică care a 'rodit' doar în ograda lui Iliescu-Năstase-Mitrea și Geoană. Ba, dimpotrivă. La putere sau în opoziție, după cum au ales să joace, toți aceștia și-au făcut, unii altora, servicii, s-au ajutat discret să treacă peste perioadele dificile și au alcătuit alianțe secrete. Cel mai interesant lucru mi se pare faptul că echipa învingătoare la finele lui 2004 asupra 'sistemului ticăloșit' din 2001-2004 este compusă în majoritatea ei, din oameni bine realizați material, cu averi considerabile făcute, în special, pe când se aflau în opoziție, sub oblăduirea discretă a celor de la putere care, la rândul lor, beneficiaseră de un tratament asemănător în perioada 1997-2000! Sistemul, dacă a fost ticălos (nu ticăloșit, cum spunea dl Băsescu, pentru că asta presupune ca la origine să fi fost bun și să-l fi stricat eventual cei care au urmat) a fost datorită celor care l-au compus și l-au perfecționat. El a născut majoritatea politicienilor de astăzi care nu se deosebesc decât prin culoarea hanoracelor pe care le abordează la ocazii festive. Pe dedesubt ei poartă, cu toții, aceeași haină a lăcomiei, interesului personal și a indiferenței față de soarta celor pe a căror spinare s-au propulsat spre vârfurile puterii și ale averii. Poate să bea zece ani de-acum încolo șampanie, în noaptea de Anul Nou, în piața Universității, președintele Băsescu. Gustul acesteia va fi același: al demagogiei ieftine și al sfidării bunului simț prin arogarea de merite și calități inexistente. Pentru că șampania din beciul casei din Mihăileanu nu diferă decât prin culoarea portocalie a etichetei față de șampania din subsolul casei din Zambaccian - 'licoarea' e aceeași.
Titlu: Ocolul pământului cu Ungureanu
Nr Editie: 1765 Data: joi 29 decembrie 2005
Cu mândria unui copil care s-a cocoțat pe acoperișul casei ca să se dea mare în fața colegilor de joacă, ministrul Ungureanu își trâmbițează, într-o coferință de presă-bilanț, cea mai importantă realizare a mandatului său de un an: a parcurs 82.000 km - de două ori înconjurul pământului pe la Ecuator! De parcă ar fi fost angrenat în concursul 'cine zboară mai mult pe banii statului', el crede că simplul fapt de a fi stat mai mult prin hoteluri decât acasă se răsfrânge benefic asupra României, grație unei diplomații iute de picior. Din păcate dl Ungureanu nu prea se poate lăuda și cu alte realizări. Plimbările sale prin lume n-au prea lăsat 'dâre', vorba șefului său direct pe linie de politică externă, ele fiind mai degrabă acțiuni de uzură. A te afla în scurte vizite pe la București e o calitate ce începe să fie definitorie pentru miniștrii noștri de Externe, care consideră că simpla lor prezență în cât mai multe locuri de pe mapamond rezolvă problema imaginii și prestigiului României. E drept că nici Mircea Geoană nu ne prea răsfăța cu prezența sa la București, cât a deținut portofoliul pe care l-a moștenit Ungureanu, dar parcă turneele lui mai aveau un rost. Marcat de tutela incomodă a președintelui, a cărui agendă este destul de greu de înțeles, lui Ungureanu nu i-a rămas să joace decât cartea insistenței. Din peregrinările sale este destul de greu să înțelegi care este noua filosofie de politică externă a României - în caz că aceasta există. Poți însă să-ți dai seama cu ușurință că unele mișcări se fac 'la plesneală', cu rezultate pe măsură. Și aici nu pot să nu menționez inițiativa ministrului de a vizita, în plină criză a ostaticilor, Siria, și de a solicita președintelui Assad sprijin pentru eliberarea ziariștilor români, sprijin care a fost condiționat de primirea unei invitații oficiale de a vizita România. Lucru pe care, din motive evidente, ministrul n-a putut să-l facă, plasând afacerea într-o nouă situație de criză. Probabil că anul viitor ministrul Ungureanu își va bate propriul record și va umbla de trei ori lungimea Ecuatorului, de-a lungul și de-a latul unei lumi pentru care România înseamnă tot mai puțin. Performanță pe care va putea, măcar, să o înscrie în Guiness Book...
Titlu: O, brad frumos!
Nr Editie: 1766 Data: vineri 30 decembrie 2005
Până nu demult mi se părea aproape imposibil ca românii să renunțe cu prea multă ușurință la tradiția bradului de Crăciun. A celui adevărat, mirosind a cetină și împrăștiind în jurul său aura misterului biblic. Cred că m-am înșelat. Este al doilea an în care, în pofida unor restricții serioase față de cantitatea de brazi sacrificați pe altarul obiceiurilor, foarte mulți au rămas nevânduți. Nici măcar prețurile de dumping nu i-au convins pe cei care nu se aprovizionaseră cu acest accesoriu din motive economice astfel încât unica soluție a rămas abandonarea lor prin piețe sau folosirea lor pe post de combustibil de ocazie. Nimic mai trist decât tabloul 'cadavrelor' acestor mândri copaci, de care nimeni nu mai pare să aibă nevoie, smulși de la locul lor, unde și-ar fi îndeplinit pe deplin rolul de santinele ale aerului curat. Motivul, îmi place să cred, este acela că tot mai mulți români își dau seama că pentru o noapte de bucurie nu merită să se sacrifice păduri întregi, cărora le vor trebui decenii ca să-și ocupe locul pe care li l-a lăsat rostul profund al națiunii. Că obiceiul nu e cu nimic mai puțin plăcut în prezența unor simboluri, fie ele și din plastic, importantă fiind starea de spirit și credința că valoarea este aceea din sufletele noastre! Mi-aș dori ca 2006 să devină primul an al unei veritabile campanii de apărare a pădurii și a brazilor, de protejare a mediului ambiant, tot mai vulnerabil în fața agresiunilor necontrolate de tot felul. Mi-aș dori ca toți cei care simt nevoia să se afle pentru câteva momente în fața brazilor adevărați să facă mai degrabă efortul de a merge ei spre aceștia, în loc să-i aducă, în această formă brutală și ilogică, în casa lor. Vom fi, atunci, mai în acord cu propria noastră natură și cu bucuriile pe care ni le rezervă aceasta în fiecare moment, și nu doar într-o noapte din an.
Titlu: Chichițele avocățești
Nr Editie: 1755 Data: vineri 16 decembrie 2005
Miercuri, președintele Băsescu a erupt din nou, pe neașteptate, la ședința CSM-ului. De data aceasta cu ceva mai multă modestie decât rândurile trecute, și înlocuind amenințările cu sugestii. 'Contenciosul' dintre forul magistraților și echipa de dublu Băsescu-Macovei este de-acum de notorietate. Primii au lansat acuzații pe bandă rulantă, nemulțumiți în special de componența Comitetului, rezultată din alegerile organizate de corpul magistraților. Vot democratic, dar care a dat rezultate nemulțumitoare, cel puțin printre cei doi reprezentanți ai puterii executive. Că unele dintre rezervele formulate sunt justificate, nu este nici o îndoială. Însă maniera de forță în care le-ar vrea rezolvate a fost considerată inacceptabilă de către membrii consiliului, aceștia ripostând public și cu duritate, așa cum a făcut-o recent Dan Lupașcu. Președintele Băsescu nu este însă omul care să rămână impresionat sau marcat de critici. Domnia sa are un metabolism intelectual remarcabil care-l face să dea uitării iute la tot ceea ce nu-i convine și să reia partida de acolo de unde consideră că ar avea șanse mai mari de câștig. Concret, la reuniunea de miercuri, dânsul a venit cu două propuneri. Una - acceptabilă, de bun simț: și anume ca acei membri ai Consiliului care cumulează funcții de șefi de instanțe să renunțe la acestea. A doua - sugestia ca instanțele să nu mai țină cont de viciile de procedură în procesele care-i au ca subiecți pe marii infractori sau marii corupți. La prima vedere, președintele ar putea să pară că are dreptate: prea de multe ori inși cu vinovății evidente au scăpat basma-curată, uzând de serviciile unor avocați specializați în astfel de chichițe. Problema care se pune însă automat este: ce facem, inaugurăm justiția cu două viteze, cu două norme: una pentru inculpații obișnuiți și alta pentru cei 'speciali'? Cum adică să nu se țină cont de procedură - care este însuși fundamentul justiției? Nu cumva este o invitație să ne întoarcem la tipul de justiție care nu are nici în clin, nici în mânecă cu democrația? Problema e alta și se pare că președintele a greșit adresa: nu judecătorilor ar trebui să li se adreseze în această problemă, ci procurorilor, rugându-i să se dea la o parte pe cei care n-au învățat să facă un dosar respectând toate normele și să-i promoveze pe cei care știu. Sau pe cei care au și capacitatea intelectuală și pe cea profesională de a se lupta, în limitele legii, cu cei care o încalcă. Marea hibă a justiției române, care o face incompatibilă cu normele europene, este la Parchet! Urmăriți, vă rog, ce se va întâmpla în cele câteva luni care ne mai rămân până la raportul de țară din mai, cel decisiv, cu cele vreo 20 de dosare 'grele' ale domnului Daniel Morar, care au fost promise ca reprezentând schimbarea majoră în domeniu, și veți înțelege mai bine de ce ne poticnim de chichițe de tot felul când dorim să rezolvăm probleme de esență!
Titlu: Orașul cailor verzi pe șosele
Nr Editie: 1754 Data: joi 15 decembrie 2005
Eu cred că dl Scheele a folosit un eufemism când a afirmat că Bucureștiul nu îndeplinește condițiile unei capitale europene. Pentru că urbea în care se înghesuie toată floarea politicii și a afacerilor nu îndeplinește nici măcar condițiile unei capitale africane. Este, mai degrabă, o aglomerare urbană care s-a născut și a evoluat la voia întâmplării mergând constant spre o formulă scăpată de sub control. Pentru că asta este Bucureștiul acum, în prag de acces în Uniunea Europeană: un oraș scăpat de sub control. Un oraș nefuncțional, cu o circulație haotică, dereglementată, fără spații de parcare, cu construcții care nu țin cont de nici o normă, cu utilități fragile, pe care le dă peste cap cea mai mică ploaie sau ninsoare, cu gunoaie care se acumulează de ani de zile fără a exista speranța că vor fi scoase vreodată afară, cu puține parcuri și spații verzi, și acelea cotropite de inițiative locative, cu o populație majoritară de șobolani și cohorte de țânțari în fiecare vară, cu locuitori neglijenți și indiferenți la ce se întâmplă în jurul lor. Dar, mai ales, cu edili incapabili să se rupă de măruntele lupte politice sau să se desprindă de interese pragmatice de grup, pentru a avea timp să gândească la viitorul și la prezentul orașului. De 16 ani, Capitala are ori primari tembeli, ori nepricepuți, ori cu gândul în altă parte, care n-au reușit niciodată să acopere prin cele mai mici fapte încrederea celor care i-au propulsat în scaune. Au plecat, de regulă, așa cum au venit, poate doar cu buzunarele mai pline, lăsând în urmă dezastrul lipsei de perspectivă. În acest moment, se petrece cel mai grav lucru din istoria sa: Bucureștiul se sufocă văzând cu ochii sub presiunea unei circulații rutiere tot mai anevoioase. Ai nevoie de ore pentru a parcurge un kilometru și, în curând, ne vom trezi cu un oraș impracticabil, în situație de criză profundă. Nimeni nu dă semne că ar avea de gând să facă ceva, să vină cu vreo idee măcar. Edilul-șef visează cai verzi pe pereți - curse de formula unu în jurul Parlamentului - și pare aproape indiferent la ideea că prima ninsoare ne va transforma într-un oraș de pietoni. Executivului, care viețuiește tot aici, Parlamentului, așijderea, par să nu le pese nici lor că din ce în ce mai greu poliția le poate deschide drum prin infernul motorizat. Părem cu toții hipnotizați de o situație fără ieșire și abia când vine unul ca dl Scheele și ne trage de mânecă părem a ne dezmetici. Doar pentru moment, însă.
Titlu: Teoria conspirației
Nr Editie: 1742 Data: joi 01 decembrie 2005
Marele merit al președintelui este că nu vrea să lase nimic nelămurit. Ori că dă o declarație cu un prilej oarecare - ca, de pildă, întoarcerea sau plecarea într-o vizită oficială - ori că intervine în direct în vreo emisiune de radio sau televiziune, ori că provoacă o conferință de presă tocmai duminica, la Cotroceni, domnia sa vrea ca lucrurile să fie clare. Și bine face. Iată, nu mai departe decât cu povestea pusă pe piață de Ciuvică, în legătură cu niște comentarii pe care le-a făcut prin '99, după ce un prefect democrat, prins cu mâța-n sac, a fost arestat fără ca - atenție! - parchetul să prevină conducerea partidului în legătură cu această intenție. ''Azi ne iau un prefect, mâine ne iau un ministru!'' - a comentat cu năduf fostul ministru de atunci al Transporturilor, într-o convorbire telefonică cu consilierul prezidențial de la acea vreme, Dorin Marian. Ceea ce lămurește acum președintele este faptul că acest telefon nu putea fi interpretat drept o intervenție - precum telefonul lui Tăriceanu cu Botoș - el exprimând doar o nemulțumire legată de colaborarea dintre formațiunile coaliției de atunci. Până aici lucrurile sunt sau par corecte. Numai că președintele nu rezistă tentației de a ridica vălul de pe o presupusă conspirație: telefonul cu pricina a fost, de fapt, o cursă pe care i-a întins-o Dorin Marian, cel care a înregistrat convorbirea, livrându-i-o apoi lui Mugur Ciuvică, cel care a așteptat doar vreo șase ani ca s-o dea ''la Răsboiu'''. Și asta pentru simplul motiv că Dorin Marian era înteles cu Dinu Patriciu, în ale cărui firme lucrase o perioadă, înainte de a avansa la Cotroceni. Și că darea în vileag, acum, a convorbirii, nu este decât o etapă din durul război psihologic pe care ''grupul de interese'' din jurul magnatului liberal îl duce împotriva președintelui, pentru a-i frâna zelul anticorupționist. Mai lipsește un singur lucru din această explicație: să ni se fi spus că tot Dinu Patriciu este cel la comanda căruia s-au executat fluturașii denigratori despre care președintele ne vorbea zilele trecute, și care ar fi urmat, probabil, să fie împrăștiați din elicoptere cu prilejul Zilei Naționale! Teoria conspirației este cea mai bună explicație pentru orice nu se potrivește altfel. Ea face legătura necesară între evenimente dispersate, care altfel n-ar mai avea semnificația spectaculoasă pe care o au atunci când sunt puse cap la cap și ordonate în așa fel încât să servească demonstrației. Traian Băsescu nu este nici primul și nici ultimul dintre cei care se servesc de ea pentru a face lumină în cotloanele obscure ale propriului lor exercițiu public.
Titlu: Bugetul educației
Nr Editie: 1743 Data: vineri 02 decembrie 2005
Invitată la un talk show de pe Senso TV, doamna Irina Socol, președinta companiei de IT SIVECO, ale cărei programe din zona educațională au fost premiate recent la cele mai importante reuniuni mondiale și continentale pe profil, a făcut o dezvăluire șocantă : mărturisindu-și satisfacția de a fi văzut rezolvat conflictul de muncă dintre profesori și guvern, cu promisiunea unui spectaculos 6 la sută din PIB care urmează să fie alocat educației, nu a putut omite faptul că Tunisia, țara care a găzduit recent cea mai importantă reuniune din domeniul IT, alocă 22% din PIB acestui sector! Cam pe tot pe acolo se situează Singapore și Malayesia. De aproape patru ori mai mare decât ceea ce, teoretic, ar urma să acorde guvernul României! Păi, în câțiva ani, aceste țări vor fi decola, făcându-ne cu mâna - a concluzionat cu amărăciune doamna Socol.
Evident, ne punem întrebare a cam cum ar putea să arate bugetul României dacă cineva ar lua hotărârea eroică să direcționeze un sfert din el către ceea ce reprezintă cea mai importantă investiție care se poate face în viitorul unei națiuni. De unde s-ar lua aceste fonduri, alocate în exces, unor sectoare și instituții parazitare, de care cel mai adesea n-are nevoie nimeni. Aparatul guvernamental s-a umflat și s-a îngrășat cu fiecare guvernare care a resimțit nevoia de a-și răsplăti clientela de campanie. Alinierea la normele europene în loc să simplifice structurile, le complică la maxim. Printre marii mâncători de fonduri se numără și iubitele - de către liderii politici - servicii secrete, care cresc și ele pe măsură ce prerogativele le sunt luate de către instituții continentale sau nord-atlantice. Se umflă, văzând cu ochii, organismele administrației locale, scăpată de sub orice control. Desigur, în toate aceste zone se pot face și corecții. Dar sprijinul cel mai eficient al bugetului poate veni din altă parte. Dintr-o legislație inteligentă, care ar stimula agenții economici să investească direct în pregătirea și perfecționarea elevilor și a studenților. Este ceea ce sugera, în aceeași emisiune, aceeași doamnă Socol, prin anunțul referitor la Bursele SIVECO - ce vor fi acordate unor grupe de studenți selecționați din universități de profil și care-și va completa instrucția cu specialiști aduși de firmă de la marile centre universitare ale lumii. Inițiativa privată ar putea, în acest fel, să preia sarcini importante din portofoliul unui minister sufocat de lipsa de fonduri și buimăcit de prea desele tentative de reformă cărora le lipsește, sistematic, argumentul practicii. Banii aceștia, destinați pregătirii, nu vor merge la buget, dar vor merge direct acolo unde este nevoie de ei și unde efectul lor este maxim. Pentru asta este, însă, nevoie de ceea ce orice guvernare care ajunge la ceasul socotelilor uită cu desăvârșire că a promis și demonstrat în campaniile electorale. Este nevoie de bun simț și de o viziune sănătoasă, pe termen lung, dincolo de granița propriului mandat.
Titlu: Dârele istoriei
Nr Editie: 1744 Data: sâmbătă 03 decembrie 2005
Nepoliticoasă, cel puțin, observația pe care actualul președinte a făcut-o la adresa celui de cu două mandate în urmă: ''Dl. Constantinescu n-a lăsat în urma sa nici o dâră...'', a afirmat de la înălțimea scaunului pe care-l ocupă, dl Băsescu, cu convingerea, probabil, că domnia sa a reușit deja, doar într-un an, să lase în urmă mai multe urme decât a lăsat dl Constantinescu în patru. Înclin să cred că dârele sunt mai puțin importante în sine, decât natura lor. Iar când e vorba de cele politice, problema se complică. N-am nici o îndoială că verdictul nu-l dă unul sau altul. Vor mai trebui să treacă ani buni ca să ne putem da seama, din urmele care rezistă, dacă și ce fel de dâră a lăsat dl Constantinescu. Cum va fi perceput atunci când zbuciumul și agitația acestei tranziții prelungite se va fi liniștit și România va fi intrat pe făgașul calm și așezat al destinului său european. Tot atunci vom ști și ce au însemnat cele trei mandate ale dlui Iliescu, cât au cântărit ele în stabilizarea și stabilitatea unei Românii, de atât de multe ori supusă disensiunilor și contradicțiilor interne. Vom afla, desigur, și dacă dl Băsescu a reușit să coaguleze o dâră solidă, peste mulțimea de dâre șerpuitoare trasate cu hărnicia-i recunoscută, și cât din demersul său anticorupție a avut succes, consolidând o democrație încă fragilă. Peste toate astea este nevoie de răbdare și, în același timp, de o încredere intimă în faptul fundamental că toți cei pe care votul popular i-a plasat în fruntea țării au plecat la drum cu hotărârea sinceră de a face ceva bun pentru oamenii care i-au mandatat cu încrederea lor. N-am să cred că dl Iliescu, dl Constantinescu sau dl Băsescu au gândit vreodată altceva, că au fost animați de altceva decât de bune intenții. Ei au avut însă nevoie și de putință, de forța de a înfăptui aceste lucruri și aici bisturiul istoriei va opera cu nemiloasă exactitate, îndepărtând tot ceea ce nu mai prezintă relevanță și păstrând doar ceea ce a contribuit fără îndoială la mai-binele tuturor.
Titlu: Un campion al democrației: Emil Boc!
Nr Editie: 1745 Data: luni 05 decembrie 2005
Se spune că oamenii compensează anumite deficiențe fizice, prin componente caracteriale. Câțiva dintre marii tirani ai lumii, remarcabili prin voința cu care și-au atins scopurile, au fost ''oameni mici de stat''. E suficient să-i amintim pe Ștefan cel Mare, pe Napoleon sau chiar pe Nicolae Ceaușescu. Nu este nici vina și nici meritul dlui Emil Boc că nu privește, la propriu, lumea de sus. E meritul naturii umane care ne-a lipsit de șocul monotoniei. Dar îi aparține în totalitate calitatea și capacitatea de a răzbate dincolo de prejudecăți și de a-și face auzită vocea și cunoscut ritmul gândirii și al vorbirii. Dl Boc a ajuns pe cea mai înaltă treaptă a organizației politice din care face parte nu datorită înălțimii, ci datorită calităților sale de luptător pe redutele ideologiei. S-a înălțat văzând cu ochii, dar mai ales de când conducerea partidului a fost preluată de Traian Băsescu care i-a evaluat cu precizie calitățile: bun de gură, răbdător, răzbătător, ascultător. Acestea au făcut din el candidatul ideal la o succesiune prin care actualul șef al statului dorea să-și mențină neștirbite influența și autoritatea asupra partidului pe perioada mandatului. În această calitate dl Boc a dovedit că este o excelentă cutie de rezonanță a ideilor prezidențiale promovându-le cu zel, ca și cum ar fi fost ale sale proprii. Dl Boc are, însă, din când în când, pusee de autoritate. Nu mai departe decât înaintea discutării bugetului, dânsul lansa, răspicat, o chemare la luptă: Să le dăm peste bot pesediștilor! Să nu acceptăm nici unul dintre amendamentele lor! Să le arătăm cine este stăpânul! Întâmplarea a făcut ca această demonstrație de forță să nu mai fie necesară, Opoziția părăsind sala în momentul votării, acesta rămânând o simplă formalitate pentru majoritate. Dl Boc, campion al democrației, care a veștejit în repetate rânduri, pe când era în Opoziție, maniera obtuză în care fosta Putere tranșa dispute în care deținea majoritatea, ar putea să fie mulțumit. Nimic din ceea ce va însemna exercițiul bugetar al anului viitor, an decisiv pentru intrarea în UE, nu va purta amprenta Opoziției. Este un buget sută-la-sută al Alianței. Și așa va fi, chiar și în cazul în care deciziile care au condus la structurarea sa se vor dovedi mai puțin realiste. Asumându-și succesul impunerii punctelor de vedere, Alianța și dl Boc își asumă și eșecurile. Ceea ce numai democratic nu este, într-o țară în care pluralismul are tocmai meritul de a lăsa să se facă auzite toate opiniile. Si în care forțele politice, indiferent de ce parte a exercițiului puterii se află, au ca principal obiectiv mai binele națiunii. Nu al unora sau altora.
Titlu: Guvernul Tăriceanu - aripa liberală
Nr Editie: 1746 Data: marți 06 decembrie 2005
Crizele în serie din acest an - de la cea a ostaticilor, trecând prin cele 7-8 valuri de inundații și ajungând până la gripa aviară (ca să le numim doar pe cele naturale sau aproape naturale) - nu ne-au prea dat ocazia să vedem cum funcționează, de fapt, guvernul alcătuit în grabă, atunci în decembrie 2004, din două bucăți: una liberală și alta democrată. Cele două entități au rămas atât de evidente, de personalizate, încât cu greu se poate spune că dl Tăriceanu conduce un singur guvern! De fapt el conduce două - dacă acceptăm ideea că apendicii udemerist și conservator sunt, practic, neglijabili - și nu s-ar putea spune peste care dintre ele are mai multă autoritate. La o analiză mai atentă se poate, însă, constatata, că cele mai multe probleme le-a avut și le are cu aripa liberală, nu cu cea democrată! De aici i-au venit cele mai dese insubordonări - Muscă și Flutur i-au zis de la obraz că ar trebui să demisioneze, când cu demisia 'irevocabilă' - și tot aici sunt portofoliile considerate a fi mai șubrede. La Apărare, departament-cheie, a fost pus un ministru care nu prea știe nici acum despre ce e vorba în propoziție, acesta concentrându-se asupra rezolvării unor probleme penale (a divorțat și s-a însurat cu o consilieră în timpul mandatului). Nici o limbă străină nu prea știe, cum nu știa nici un alt liberal remaniat între timp (cel de la Finanțe). Limbi străine stăpânește bine ministrul de Externe. Dar nu stăpânește problematica, rătăcind fără busolă într-un spațiu blocat de veleitățile șugubețe ale șefului statului și în care nu reușește să se facă băgat în seamă. Ce mai rămâne, atunci din aripa liberală a guvernului condus de un liberal? Nu mare lucru. Și acest lucru se vede, mai ales în competiția dură cu aripa democrată, care punctează ori de câte ori poate și are ocazia, ca fiind mai ordonată și mai performantă: lucru nici măcar prea complicat în condițiile în care acest guvern - sortit să facă anticipatele - își supraviețuiește nepermis de mult...
Titlu: Trei ore pentru cinci decenii
Nr Editie: 1748 Data: joi 08 decembrie 2005
Dincolo de uzura sintagmelor, ar trebui să căutăm cu atenție de ce vizita secretarului de stat Condoleezza Rice și semnarea acordului de instalare a unor baze militare americane pe teritoriul României constitue un moment istoric. În cele trei ore ale vizitei a fost rezolvat un deziderat de o jumătate de secol: venirea americanilor și, odată cu ei, a umbrelei de protecție și siguranță de care o Românie, așezată de istorie la intersecția marșurilor militare ale marilor puteri din jur, tânjea în mod pragmatic. Desigur că în actualul context geopolitic, cele patru baze americane - oricum, de dimensiuni incomparabil mai mici față de ceea ce în mod tradițional era cunoscut sub acest nume, în Turcia sau în Germania - nu mai au semnificația pe care ar fi avut-o în contextul războiului rece. În bine sau în mai puțin bine. În bine, pentru că România devine o țintă mai puțin expusă în cazul unor incidente armate - cum a fost, de pildă, situația Varșoviei. În mai puțin bine pentru că aceste baze nu mai implică volumul de lucrări și de cheltuieli care ar fi contribuit la bunăstarea implicită a locuitorilor din zonele respective. Probabil că noile baze nu vor ofițeri prea mult față de ceea ce au folosit deja americanii în România în timpul conflictului din Afganistan și din Golf. Problema de fond care dă greutate și valoare acestui acord rămâne, însă, gradul de încredere pe care-l conferă această poziționare capitalului și inventatorilor americani, care se vor simți mult mai bine protejați în aceste condiții. Deși semnalele cuvenite au fost date mai demult la nivelul liderilor, abia acum ne putem aștepta la un influx semnificativ de capital și de circulație a capitalurilor, cu toate influențelor benefice pentru o economie care are nevoie ca de aer de așa ceva. Rămâne, din punctul de vedere al scepticilor, o problemă: cât de afectată va fi libertatea de decizie a țării în aceste condiții? Cu singuranță că nu mai puțin decât au fost deja afectată de angajamentele internaționale și de opțiunea pragmatică pentru Alianța NATO. America este, de fapt, NATO. Iar România este partenerul strategic al Americii. La bine și la rău...
Titlu: Eterna și fascinanta reformă a Justiției
Nr Editie: 1749 Data: vineri 09 decembrie 2005
Poate că în nici un alt domeniu - cu excepția finanțelor - reforma nu a fost atât de 'deasă' și de neprevizibilă ca în justiție. De 16 ani încoace se schimbă fără încetare legi, pachete, termene, reguli de aplicare - multe dintre ele abia schimbate și răschimbate. Cu un an înainte de teoretica noastră aderare la UE, o nouă modificare (cu siguranță, nu ultima) este propusă de harnica ministreasă a Justiției: se au în vedere paragrafe sau precizări din Statutul Magistraților, din Legea Organizării Judiciare și din Legea de Organizare și Funcționare a CSM. Operațiunea are loc la nici jumătate de an de la ultimele modificări operate la sugestia Curții Constituționale, în celebrul 'pachet' a cărui luare la bani mărunți era să ne lase fără premier și să ne dea pradă unor alegeri anticipate. Principalele modificări care se operează acum au în vedere reducerea, de la 10 ani la 8, a vechimii în magistratură a candidaților la funcția de procuror general sau procuror șef. Vă veți întreba, desigur, ce i-o fi venit doamnei Monica Macovei pentru ca, hodoronc-tronc, să reducă această vechime? A visat, cumva, noaptea, vreun emisar al Uniunii Europene care a atenționat-o: Monica, trebuie să întineriți aparatul! Cei cu 10 ani vechime sunt prea bătrâni! Sau, nu cumva, persoanei pe care o are în vedere doamna ministru pentru înlocuirea dlui Botoș îi lipsesc taman acești doi ani pentru a-și putea lua în primire funcția în care urmează să fie numit în mod democratic - adică după metoda reformată de numire a magistraților, introdusă de Coaliție, prin care s-a înlăturat odioasa prevedere pesedistă, conform căreia aceste numiri făceau obiectul deciziei colective a organismelor alese democratic de către magistrați. Recentele modificări nu fac decât să confirme o teorie a unui prieten de-al meu, întâmplător fost consilier prezidențial, care se distra de minune căutând printre rândurile oricărui act normativ semnificația pragmatică: ce interes și al cui îl servește respectiva 'îmbunătățire' a cadrului legal. De data aceasta este vorba, în mod evident, de interesul major al Justiției, interes reprezentat de simpatiile și antipatiile doamnei ministru, fost procuror leneș și sancționat cu regularitate pentru neîndeplinirea obligațiilor profesionale de către niște superiori obtuzi și abuzivi. Pe care acum îi elimină în mod democratic.
Titlu: Culoarea portocalie a aviarei și a rujeolei
Nr Editie: 1750 Data: sâmbătă 10 decembrie 2005
Mai degrabă decât cele două epidemii, două tipuri de politician de aceași culoare se înfruntă pe scena actualității. Pe care în ciuda diferențelor specifice, îi unește o trăsătură comună: foamea de publicitate și de notorietate cu orice preț. Chiar și cu acela al unui dezastru pe care îl trec, cu mândrie, în bilanțul propriu de realizări. Pentru ministrul Agriculturii, dl Flutur, aviara a fost o șansă nesperată de a da coerență și continuitate prezenței sale publice. Sfâșiat cotidian între sarcinile politice - de asociații și filiale și promotor al cruciadei împotriva hidrei pesediste din teritoriu și cele profesionale - unde a excelat mai degrabă în gesturi demonstrative (a pus mâna pe coasă, a muls vaci, a pupat viței în bot) decât în cele practice, ale reglementării unui domeniu de mare fragilitate în perspectiva contractului cu realitatea europeană - dl Flutur a sfârșit în a îmbrățișa cauza aviarei. A stat de dimineață până seara în capul scărilor de la minister, dând declarații exclusive pentru toate cele 27 de televiziuni acreditate și relatând cu dramatism greu reținut nobila luptă cu găinile suspecte din ograda țăranilor. Buletinul aviarei a concurat serios buletinul meteorologic și ministrul a comunicat conștiincios nației câte orătănii au fost ucise zilnic în zona respectivă din ordinul său. Molcomirea epidemiei în Tulcea l-a pus în dificultate, dar a renăscut parcă odată cu focarele din Brăila. Și acum le toacă mărunt. Dl Nicolăescu este atât de ocupat de la preluarea mandatului de contracararea diverselor interese pesediste în sistemul de sănătate încât pur și simplu a uitat de toate celelalte probleme. Angajat în dure bătălii cu directorii olegarhi de spitale și cu rețelele de farmacii, s-a trezit luat prin surprindere de o banală epidemie de rujeolă - boală care prin alte părți ale Europei nu prea se mai manifestă. Uitând să o prevină, acum o combate cum poate. Cu prețul - în vieți - de rigoare. Ce-i unește pe cei doi miniștri liberali, în ultimă instanță este tocmai culoarea portocalie cu care au înzestrat aceste epidemii. Din păcate, nici copiii și nici găinile nu vor putea să îngroașe rândurile partidului. Îngroașă doar problemele unui guvern în derută pragmatică.
Titlu: Bazele americane și nota de plată rusească
Nr Editie: 1751 Data: luni 12 decembrie 2005
Desigur că după evenimentele ultimilor ani în care România s-a aflat constant de partea americanilor, este greu de decelat cât la sută din recenta decizie de a crea baze militare în țara noastră reprezintă o necesitate strategică a aliaților noștri și cât la sută o recompensă pentru bună purtare. Indiferent însă de amestec, rezultatul este unul foarte concret și pentru prima dată în istorie dispunem de o protecție pe care o dorim și care nu ne este impusă. Această umbrelă militară este, în același timp, o garanție pentru posibila infuzie de capital venită din aceeași parte a lumii. Că acest lucru nu prea se vede încă, deși din 2002 suntem parte a celei mai importante alianțe militare a momentului, ține și de relativa prudență și încetineală cu care se dezvoltă acest proces ce are nevoie nu doar de stabilitate politică, ci și de stabilitate legislativă care, la noi, se acomodează cu dificultate. Potrivit estimărilor analiștilor, efectele concrete ale acestei mișcări se vor vedea pe parcursul următorilor cinci ani și nu într-un ritm care să impresioneze. Ceva mai devreme România va primi însă nota de plată a acestei opțiuni strategice din partea fostului său aliat – Rusia. Pentru marele vecin din Est, instalarea de baze americane la granița zonei sale de influență reprezintă un pericol infinit mai mare decât prezența unei armate – cea de la Tiraspol – în coasta Alianței. Probabil că amenințările lansate prompt după semnarea acordului de la București nu vor fi puse în practică, și aceasta pentru simplul motiv că procesul reducerii efectivelor și armamentelor convenționale este un proces necesar și ireversibil. Principalele sancțiuni vor veni însă de acolo de unde ne doare mai tare: de la livrările de gaze naturale! Pe acestea le vom plăti, probabil, la prețul pieței și nu ca pe o facilitate acordată unor vecini de care te leagă normalitatea unor bune relații. Pentru o Rusie încă supraputere din punct de vedere militar, care își va converti tot mai mult resursele energetice în principala armă a arsenalului său economic, o Românie dedicată cauzei americane iese din joc și nu mai prezintă decât un interes minor, de conjunctură. Cel mult ca posibil client.
Titlu: Nicolăescu: croitorașul cel viteaz!
Nr Editie: 1752 Data: marți 13 decembrie 2005
Știți povestea - a lui Andersen, dacă-mi aduc bine aminte - cu croitorașul cel viteaz. Acesta, sâcâit de muște în activitatea-i cotidiană, a recurs la serviciile unui plici cu care după ce a exersat corespunzător a făcut șapte victime dintr-o singură lovitură. Încurajat de succes și-a transformat performanța în 'brand' lansând o campanie de marketing din care reieșea că ar fi capabil să pună jos, oricând, 'șapte dintr-o lovitură'. Ce reprezentau acești șapte, nu mai trebuie demonstrat... Așa și dl Nicolăescu: nu șapte, ci vreo 22, și tot așa, dintr-o singură lovitură, dată duminica, când toată lumea se odihnește, iar directorii de spitale nu se așteaptă la o asemenea mișcare. Mai ales după ce vreme de aproape două luni îl tocaseră pe ministru prin toate talk-show-urile posibile, cum că o asemenea măsură nu e nici oportună și nici posibilă. Și uite că dl ministru Nicolăescu - care nici măcar doctor nu e - i-a răpus pe toți. Ba pe unii i-a dat afară de la două spitale, că erau de două ori directori. Demonstrând că prevederea pe care dorește să o introducă în noua lege a spitalelor este perfect viabilă. Și că, așa cum dânsul e ministru al Sănătății, alți colegi de-ai dumisale, contabili, vor putea da randament ca directori de spitale, lăsându-i pe medici să-și vadă de treaba lor. Adică de operații și de consultații. Și, poate, de șpagă... Mai greu îi va fi, se pare, croitorașului cel viteaz, cu farmaciștii. Una - că pe ăștia nu-i poate da afară, ca pe medici. Și doi - că ditamai Uniunea Europeană zice că nu e corect ceea ce vrea domnia sa și că prevederea pe care o are în vedere ar fi un afront adus liberei concurențe. Dar dl ministru știe bine că cei care l-au pus ministru i-au dat o dublă misiune: să-i dea afară pe directorii de spitale pesediști - sarcină îndeplinită - și să rupă zalele lanțului de farmacii despre care se crede că ar avea printre investitori alți pesediști de frunte. Or, până una-alta, dacă tot e vorba de reformă, sunt bune și măsurile astea. Mai pe urmă, cine-l va înlocui (miniștrii Sănătății trăiesc puțin în post) va putea să se dedice și misiunii de a face ca sănătatea să funcționeze mai bine, în folosul cetățeanului și nu doar al grupărilor de interese concurente.
Titlu: Fuziunea de după fuziune
Nr Editie: 1753 Data: miercuri 14 decembrie 2005
''Suspendarea mea reprezintă un 11 septembrie pentru Partidul Național Liberal'' - a declarat cu patos tânărul deputat Cristian Boureanu, după ce conducerea partidului, pusă în fața refuzului acestuia de a preciza cine s-ar fi făcut vinovat de negocieri secrete cu PSD-ul, i-a aplicat o măsură regulamentară. Și, purtați de valul imaginației, parcă-l vedem pe junele Boureanu prăbușindu-se prin implozie înlăuntrul său după loviturile grele ale prezidiului și acoperindu-i de un praf dens, greu de respirat, pe șefii partidului. Figura de stil este sugestivă, dar este greu de înțeles la ce anume se referă proscrisul liberal: cine sunt ''teroriștii''și cine victimele? Să fie Tăriceanu& Comp niște Bin Laden, sau conducerea partidului o Al Qaeda care amenință simbolurile demnității de tip liberal întrunchipate în trupul uman Boureanu? Iar președintele Băsescu un Bush care nu va ezita să lanseze necesarele represiuni? Poate. Clar este, însă, un lucru. Că, cu toată iritarea produsă de acuzele mai tânărului lor coleg, șefii liberalilor s-au pripit dându-i acestuia o sancțiune care nu va face, în ultimă instanță, decât să-l împingă mai aproape de democrați. Pe el și pe alți liberali care se vor simți mai confortabil alături de omul forte al momentului - președintele. S-ar putea ca acesta să fie semnul care va declanșa prima nouă schismă de după readucerea de pe drumuri a frământatului partid liberal: o aripă democrată, care se va desprinde de trupul istoric și se va alătura mai dinamicului partid, înfăptuind ceva mai devreme și parțial fuziunea la care aspiră fără prea mare convingere aceia care sunt conștienți că nu există altă cale pentru ca Alianța să subziste. Aceasta pare să fie și explicația reluării, pentru scurt timp, a discuțiilor pe tema unei fuziuni care, practic, nu se va putea înfăptui mai devreme de 2007 - dacă acesta va rămâne termenul ''fuziunii'' cu Uniunea Europeană. Până atunci mai rămâne de lămurit cum e cu acest ''11 septembrie'' din 9 decembrie și dacă fundamentalismul liberal va reuși să doboare aspirația populară.
Titlu: Executivul anului!
Nr Editie: 1767 Data: sâmbătă 31 decembrie 2005
'Cel mai bun guvern postrevoluționar' - a proclamat festiv președintele Băsescu, la finele unui an în care i-au ieșit aproape toate pasiențele, cu excepția... demisiei guvernului Tăriceanu. Ce să înțelegi de aici? Că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Am avut guvernul pe care ni-l puteam permite. Pentru unul mai bun ar fi fost necesar și un Parlament mai bun, și un președinte mai bun, și niște partide mai bune - ca să nu mai vorbim de poporul alegător, care este cel care este și cu care reușește atât de bine să comunice subliminal cu expresia sa subconștientă, care este dl Băsescu. N-a fost cel mai bun guvern. Nici pe departe. Și nu putea fi, pentru că a fost alcătuit în pripă și în ideea să reziste două-trei luni până se coceau condițiile pentru ca anticipatele să ofere Alianței puterea de care avea nevoie. Guvern de strânsură, cu oameni nepotriviți la locuri nepotrivite, cu anonimi, incapabili de vreo acțiune notabilă sau cu politicieni harnici la gură, dar moi la fapte. Un guvern care n-a reușit să gestioneze nici una dintre crizele prin care a trecut. Care și-a irosit timpul și forțele omorând găini sau distrându-se la mare în timp ce apa lua cu totul localități întregi. Care s-a războit cu directorii de spitale puși de PSD, în timp ce rujeola face ravagii printre copii. Care a stopat timp de un an lucrările la autostrăzile atât de necesare integrării, ca să 'economisească' proiectul, luându-l dintr-o parte și mutându-l în alta. Care a instaurat haosul în economie prin modificări perpetue ale unui cod fiscal a cărui intrare în funcțiune se pierde încă la orizont. Care a avut greață să negocieze cu sindicaliștii din învățământ (zona în care premierul a descoperit corupția adevărată) irosind o lună din anul școlar și riscând ca aceasta să rămână irecuperabilă. În rest, numai de bine. Cu aceste mici excepții, putem fi de acord cu președintele că este cel mai bun guvern. Nu chiar postrevoluționar, dar al Alianței cu siguranță. Mai ales că nu se poate ști cum va fi următorul....
