Punctul pe Y, octombrie 2005

Titlu: Riscurile politicii ''la plezneală''
Nr Editie: 1695 Data: miercuri 05 octombrie 2005
Cred că despre domnii Iliescu și Constantinescu împreună, pe durata a patru mandate, nu s-a scris și vorbit în presă cât despre dl Băsescu în doar nouă luni. Instituția prezidențială a fost croită, la noi, în linii mari după datele antropometrico-caracteriale ale dlui Iliescu, cu mare grijă ca anumite accesorii să nu amintească cumva de predecesorul său, sau să-i dea acestuia idei de personalizare. Și dl Iliescu s-a simțit confortabil în această haină, căreia i-a împrumutat multe dintre trăsăturile sale, între care cumpănire, prudență și o relativă detașare de restul ansamblului. Dacă pentru dl Constantinescu haina s-a cam potrivit, acesta având o talie relativ compatibilă, pentru dl Băsescu aproape nici nu s-a pus problema echipării. Marinarul a venit la Cotroceni ferm hotărât să desacralizeze instituția si să-i dea o înfățișare mai pe măsura felului său de a fi. Începând cu prezența ''detașamentului roșu de femei'' comandat de dna Udrea, continuând cu sictirizarea unor consilieri de felul lui Pleșu și cu escapadele nocturne de la Golden Blitz, Traian Băsescu a creat toate premisele unui președinte care ''ce-are în gușă, și-n căpușă''. El spune lucrurilor pe nume, fără a se complica cu finețuri diplomatice, se îmbracă în blugi când ar trebui să fie în costum, bea o bere cu constructorii de poduri și înjură în direct rivalii politici. Toate acestea întrunind, paradoxal aproape, adeziunea unui public aflat în tot mai mare contradicție cu presa, în special, și cu clasa politică, în general. Un ''măi animalule!'', în gura lui Băsescu ar fi sunat, la vremea respectivă, de-a dreptul colocvial, iar ''golanii'' din Piața Universității probabil că l-ar fi adoptat pe loc. Mare maestru al show-urilor improvizate, Băsescu face din fiecare ieșire sau luare de poziție a sa un spectacol mediatic, fiind atât de încântat de acestea încât nici nu se mai gândește la efecte. Efecte care, de regulă, nu se văd imediat, iar în politică sunt de fond și de lungă durată. O chestiune care ar trebui să-l pună pe gânduri pe președinte este și aceea că, după vizitele la nivel înalt de după obținerea mandatului, contactele externe esențiale s-au rărit considerabil. Nici el nu prea mai este invitat pe unde ar fi important să se afle, și nici alții nu se înghesuie să vină la București. Vorbele în doi peri, aruncate la plezneală dau roade și aceste roade pot deveni amare în momentul în care vom constata cu toții că am cam jucat mizele importante pe un circ ieftin, dar de succes la public.
Titlu: Atac la președinte!
Nr Editie: 1706 Data: marți 18 octombrie 2005
Discursul lui Ludovic Orban de la Pitești reprezintă un atac fără precedent, în istoria Alianței, la adresa celui care, prin calitatea de președinte dobândită în urma acțiunii solidare a celor două formațiuni, și-a arogat-o și pe aceea de lider politic unic. Traian Băsescu se consideră - aproape pe bună dreptate - deasupra celor doi copreședinți și independent de aceștia, lucru care justifică avertismentele sau chiar atacurile pe care le lansează din diferitele poziții pe care i le permite demnitatea de prim om în stat. Prin vocea lui Orban s-au făcut însă auzite nemulțumirile majorității liberalilor care nu văd cu ochi buni și nu acceptă cu inima ușoară tutela prezidențială. Liberalii au orgoliul de locomotivă primordială a unei Coaliții la care vagoanele administrate de Băsescu s-au atașat din mers și pe principiul unei parității net favorabile acestora. Defecțiunea lui Stolojan l-a adus pe Băsescu în prima poziție aproape fără voia partenerului care, ce-i drept, nici nu prea aveau ceva mai bun la ora respectivă, Călin Popescu Tăriceanu fiind, mai degrabă, o figură acceptată de către diversele curente din partid, decât un lider de vocație. De-a lungul unei coabitări de zece luni, diferențele dintre partidul liberal și Băsescu (prin care se înțelege un partid democrat fidel până la slugărnicie) s-au adâncit pe măsură ce actul de guvernare s-a împotmolit mai des, nu doar în hățișurile unei realități complexe, ci și în acelea ale unei naturi potrivnice. Dar turnul său fildeș din Dealul Cotrocenilor președintele, eliberat de orice responsabilități executive (domnia sa având doar problema Axei și a licuricilor) a văzut tot mai clar erorile guvernului și n-a pregetat să facă ceea ce nu făcea predecesorul său: să-l critice și chiar să-l atace, mergând până la prezidarea ostentativă a unor comitete de criză în absența titularului. Prin șefia liberală guvernul a împrumutat din plin o astfel de coloratură, cu atât mai mult cu cât democrații n-au prea admis ca miniștrii lor să fie atinși nici cu o floare. Ceea ce s-a repercutat, vizibil, în planul percepției publice. Deși aflați în aceeași barcă, liberalii iau apă în timp ce democrații țin capul sus, respirând liber! Semnalul este de rău augur, mai ales în cazul unor alegeri anticipate pe care președintele n-a încetat să le clocească în culcușul său din Cotroceni, la care raportul de forțe se poate modifica radical. De aici, neliniștea și reacțiile, prudente sau temătoare, de până acum, ale partenerilor. Tirul lui Orban a fost bine direcționat, el reușind să dea demersului său o dimensiune colectivă: este rău pentru liberali și pentru democrați că președintele continuă să-i mențină pe aceiași șefi de servicii secrete, numiți pe vremea și din rândurile PSD-ului. Este păgubos că însuși președintele încearcă să tempereze elanul schimbării președinților de Camere și de Consilii Județene pentru că în felul acesta se îngreunează efortul de guvernare al Alianței. Băsescu nu este atacat la fond - tendința de favorizare a propriei formațiuni - ci la formă: modul suspect în care coabitează cu rămășițele fostei puteri. Cât timp se va afla pe meleaguri coreene, președintele va avea răgazul să mediteze la aceste lucruri. Și să se întoarcă cu idei noi. Cum au făcut-o și alții, înaintea lui. 
Titlu: Culmea democrației
Nr Editie: 1707 Data: miercuri 19 octombrie 2005
Într-un fel, diagnosticul actualei situații în care se află PSD, a fost pus de Răzvan Teodorescu: 'Partidul a ajuns în punctul cel mai înalt al democrației: nimeni nu mai are nici un fel de autoritate!' Conflictele din interiorul partidului dau în clocot. Avansat de fostul său șef și actual subordonat, de la categoria 'prostănac' la cea de 'handicapat', Mircea Geoană își iese din pepenii diplomatici și îl avertizează, străveziu, pe fondatorul partidului cu excluderea. O pedeapsă, poate, nemeritată pentru cel care a ezitat să facă pasul în afară doar de dragul unității partidului. E o cauză la care pare a fi renunțat deja și un semnal a fost dat la Pitești când nu a exclus posibilitatea transformării 'polului' în partid. Oricum, ideea unei conviețuiri cu exponenții noii ordini emanate de la Cluj devine tot mai palidă și Iliescu nu prea își mai găsește locul într-o formațiune tot mai puțin dispusă să-i recunoască vreo calitate. La rândul său, 'conducerea colegială' își arată tot mai des desuurile cârpite, pe măsură ce concurența dintre președinte și președintele executiv devine tot mai acută, până acolo încât cei doi au ajuns să-și smulgă din mână microfoanele la conferințele de presă. Majoritatea care l-a ales pe Geoană ca să nu-l aleagă pe Iliescu practic nu mai există. Cota de autoritate a lui Năstase scade pe măsură ce perspectiva înlăturării sale din funcția de șef al Camerei devine tot mai concretă. Curtenii de altădată degajează terenul și încearcă să-și găsească alți stăpâni. Geoană ar vrea să profite de situație și să facă curat în jurul său, o curățenie ce vizează mai puțin antecedentele și suspiciunile de corupție, și mai mult cercurile personale de putere. Aparent neimplicat, secretarul general Mitrea își pregătește 'trupele' din teritoriu pentru intervenția potrivită la momentul potrivit. Amenințările lui Geoană la adresa lui Iliescu ar putea fi preludiul unui fenomen cu urmări greu de anticipat. Practic, lui Iliescu nu-i mai rămâne decât soluția - morală - a părăsirii unui PSD de care nu-l mai leagă decât oamenii nemulțumiți de 'noua ordine'. Aceștia nu vor ezita să-l urmeze într-o nouă formațiune care ar putea să mai adune și alte frustrări, din PRM sau chiar din PD. Perspectiva destul de sumbră pentru 'primul partid al țării'. Care, culmea, crește în sondaje! Oare cum și de ce?
Titlu: Aroganța sub sechestru!
Nr Editie: 1708 Data: joi 20 octombrie 2005
''Războinicul'' Gigi nu și-a putut închipui că cineva - nu contează cine - ar putea să meargă cu îndrăzneala până acolo încât să-i pună lui sechestru pe avere! A făcut-o însă nimeni altul decât plăpândul și chelul Sebastian Bodu. Șeful Agenției Naționale Fiscale și-a asumat un mare risc în momentul în care a luat această decizie. În primul rând riscul personal de a fi agresat, la propriu, de patronul Stelei, cel care este convins că este un soi de salvator al nației prin fotbal și că, datorită acestei calități, este mai presus de măruntele chițibușuri fiscale. Egocentristul obișnuit să fluture pe sub nasul fraierilor fără o lețcaie, teancurile de dolari ''primiți de la Dumnezeu'', a constatat cu stupoare că între el și divinitate s-a interpus un ''neica-nimeni'' care are pretenția absurdă că în calitatea sa de patron atot-puternic al unei echipe galonate trebuie să țină cont de niște reguli care prevăd că pentru teancurile de dolari fluturate trebuie plătite impozitele corespunzătoare. ''Sunt banii mei!'' răcnește nervos Gigi și nu înțelege cum de i se poate băga mâna în buzunar cu atâta nerușinare. Și de către cine! Imaginați-vă doar cam cum ar fi reacționat dacă ar fi fost în situația ca Bodu să-i sechestreze și Maybach-ul cu care se dusese la ANAF să-l ia de gât pe agresor. Dl Becali face parte dintr-o categorie de oameni aparte: aceea a unor indivizi care nu s-au omorât cu școala - vorba dlui Băsescu - dar pe care flerul și istețimea naturală i-a făcut ca, mai ales în vremuri tulburi, să câștige grămezi de bani. Cocoțați pa acestea, lumea li s-a părut mai mică și mai slabă, gata să i se posterneze la picioare. Or într-o astfel de lume regulile sunt pentru cei de jos. Pe cei de sus nu-i poate atinge nimic. Această categorie de persoane consideră cu nonșalanță că pot să rescrie atât istoria cât și legile care guvernează societatea. În mintea dlui Becali, Steaua a încetat, în momentul în care el a pus mâna pe ea, să mai fie o echipă care există și funcționează pe baza principiilor comerciale și fiscale general valabile. Ea a devenit propriul său regat, în care, călare pe un cal alb, face și desface lucrurile după bunul său plac, aducând bucurie sau mâhnire celor care confundă fotbalul cu orgoliul național. Jucătorii săi nu mai au salarii, ci donații din partea regelui. Cum să plătească Gigi impozit pe donații? Sunt banii lui! Realitatea este că dl Becali e mai șiret decât ne lasă să credem, prefăcându-se că nu pricepe. El știe bine că ce face el nu e-n regulă și că tocmai de aceea a lansat ideea ''donării'' echipei către nepoții săi, procedeu prin care a sperat să piardă urma celor 7 milioane de euro pe care le datorează, și despre care a știut în fiecare moment de când a preluat echipa. A crezut doar că pe baza interesului maladiv adesea, față de fotbal, datoriile s-ar putea pierde în ceață. A încercat chiar și arma șantajului, cu retragerea echipei, dar și-a dat seama că nu ajunge departe. Gigi Becali e-n corzi. Iar acolo l-a băgat cine nici nu se aștepta: un funcționar chelios de la Finanțe, care dacă n-a făcut mare lucru până acum, binemeritând pentru decizia de a sfida un personaj abuziv și coleric de categoria latifundiarului din Voluntari.
Titlu: Precedentul 'Patriciu'
Nr Editie: 1709 Data: vineri 21 octombrie 2005
Trecută aproape neobservată din cauza vârtejului provocat de negocierile dintre Putere și Opoziție pentru finalizarea dezbaterilor pe marginea proiectului de Regulament al Camerelor, declarația făcută la Varșovia de Phil Stevenson, vicepreședintele Rompetrol, ar putea să aibă consecințe dintre cele mai imprevizibile. Dl Stevenson anunța faptul că oficialii firmei au luat legătura cu reprezentanții Ministerului de Finanțe, pentru a discuta pe marginea solicitării de despăgubiri pe care Rompetrol le cere prin justiție pentru pierderile cauzate de încarcerarea, pentru 24 de ore, la PNA, a președintelui său, Dinu Patriciu. La timpul cuvenit, evenimentul reținerii lui Patriciu a făcut să curgă tone de cerneală prin conductele mass media, comentatorii concetrându-se mai ales asupra faptului că un fruntaș al coaliției aflate la Putere nu ar fi putut fi supus unui astfel de tratament fără complicități sau sugestii venite de la cel mai înalt nivel. Diferențele de vederi, inclusiv politice, dintre Dinu Patriciu și Traian Băsescu, erau de notorietate. În cazul în care Băsescu ar fi pierdut prezidențialele, Patriciu avea de gând să facă din el țapul ispășitor al eșecului de ansamblu, lucru pe care l-a declarat, dealtfel, public. ('Traiane, îți mai dau două săptămâni!') La rândul său, Băsescu, proaspăt președinte, n-a ezitat să-l alăture pe Patriciu listei de persoane asupra cărora justiția ar fi trebuit să facă cercetări aprofundate, menționând faptul că apartenența sa la PNL n-ar constitui o circumstanță atenuantă. Pe acest fond, interpretarea cvasigenerală a deciziei procurorilor PNA a fost văzută ca răspunsul la o comandă politică, domeniu în care instituția respectivă deținea o serioasă tradiție. Impactul reținerii lui Patriciu asupra cursului acțiunilor ROMPETROL și a afacerilor cu petrol în general a fost instantaneu. Mai puțin obișnuiți cu acest tip de sensibilitate a mediului de afaceri, românii au fost tentați să treacă fenomenul cu vederea, considerându-l mai degrabă un soi de fapt divers. Staff-ul Rompetrol a înțeles însă că pierderea poate fi recuperată într-un mod foarte direct: de la statul pe care-l reprezentau procurorii anticorupție. Întrucât Dinu Patriciu a fost eliberat, iar eventuala sa vinovăție n-a putut fi încă dovedită, statul a acționat pripit, dacă nu aproape iresponsabil, drept pentru care va trebui să plătească. Faptul că oficialii Ministrului Finanțelor (doar întâmplător legați de partidul liberal) au acceptat să negocieze cu cei ai Rompetrol demonstrează clar temerea că un astfel de proces prezintă mari șanse de a fi pierdut și că prin negociere s-ar putea diminua cuantumul daunelor. Ministerul Finanțelor este o altă instituție în care abuzul, în relația cu cetățeanul sau întreprinzători a constituit până acum o regulă. Patriciu este pe cale să facă o breșă în această construcție, breșă pe care nu vor ezita să o exploateze alți nemulțumiți - îndreptățit - de deciziile statului. Vom vedea, în curând, o coadă lungă la care se vor instala Gigi Becali, Ioan Neculae și mulți alții care își vor baza cererile dacă nu pe cinstea și corectitudinea proprie, pe inabilitatea și incompetența reprezentanților autorizați ai statului.    
Titlu: Un moment istoric: ședința de guvern româno-maghiară
Nr Editie: 1710 Data: sâmbătă 22 octombrie 2005
Din toată guvernarea asta de aproape zece luni, cel mai bun lucru pe care l-a făcut cabinetul Tăriceanu mi se pare a fi această inedită ședință de guvern româno-maghiară. De cinsprezece ani încoace, de când s-au desfăcut din cleștele ''lagărului socialist'', relațiile dintre cele două țări au balansat între tensiune maximă - momentul Târgu Mureș, martie 1990 - și demersuri incomplete de detensionare - semnarea, la Timișoara, în septembrie 1996, a tratatului de bază româno-ungar. Diferendele istorice au apărut cu o mai mare acuitate cu cât cadrul democratic a permis extremiștilor din ambele părți să se manifeste fără restricții. Practic, lor, extremiștilor din politică și din-afara ei, le revine responsabilitatea tergiversării normalizăriii, și nu populației, pentru care problematica economică a fost întotdeauna mai importantă. Vechi nostalgii și mai noi aspirații de revanșă au minat sistematic aproape orice încercare de a aduce în zona firescului o conviețuire milenară a celor două etnii. Au contribuit din plin și o serie de inabilități politice ca și unele demersuri distructive alimentate în special de emigrația istorică. Ideea unui model de conviețuire modernă a fost lansată de Iosif Boda, pe când era ambasador la Berna, el evocând parteneriatul franco-german de dupa cel de-al doilea război mondial, cel care a reușit să facă din Europa Unită un model universal. Ideea a părut tentantă și spre sfârșitul celui de-al doilea mandat al său, Iliescu a încercat să facă unele demersuri pentru care a găsit ecou în guvernul socialist de la Budapesta. Schimbările din cele două țări au înlocuit promotorii parteneriatului, vecinii din Vest optând pentru o politică mai radicală, intrată rapid în conflict și cu gruparea politică etnică din România. Accesul la guvernare al acestora, în trei legislaturi consecutive, a însemnat o victorie a pașilor mici, UDMR-ul reușind să-și aproprie majoritatea revendicărilor. Vizita guvernului maghiar la București și participarea la o ședință comună în care s-au discutat problemele de interes zonal reprezintă o etapă definitorie a cursului relațiilor bilaterale. Dacă ei, politicienii, vor avea și în continuare înțelepciunea de-a urma acest drum, fără să încerce să dea satisfacție radicalilor, am putea asista, într-un viitor nu foarte îndepărtat la o nouă realitate zonală, peste care parcursul economic comun își va pune din plin amprenta de toleranță și de spirit de cooperare, sincer și folositor ambelor părți. Deschizând, totodată, calea spre alte tipuri de manifestare și acțiune comună.
Titlu: Show-ul aviar
Nr Editie: 1711 Data: luni 24 octombrie 2005
Acum, când experții europeni în materie de pandemii ne asigură că focarele de gripă aviară au fost localizate și că nu există pericolul ca acestea să treacă la om, ne întrebăm cât și cui a folosit exacerbarea până la grotesc a acestui spectacol în care autoritățile se dau de aproape două săptămâni, și a cărui notă de plată n-a fost încă făcută, dar care cu siguranță va fi una de excepție. Dacă pentru un personaj ahtiat după publicitate, ca ministrul Agriculturii, pe care-l bănuiesc că dacă virusul aviar n-ar fi existat, el l-ar fi inventat pentru a putea sta nemișcat pe scările ministerului ca să dea declarații agramate 24 de ore din 24, lucrurile au intrat într-un firesc, să-i zicem, al tiparului său de acțiune, mă întreb de ce șeful guvernului și miniștrii interesați au acceptat această imensă săritură peste cal? Crede cineva că forurile europene n-ar fi fost convinse de buna noastră credință și de seriozitatea intențiilor noastre de stopare a răspândirii virusului, fără să transformăm Dobrogea într-o zonă ciumată, cu sate înconjurate de jandarmi și cu oameni rupți de la treburile lor de o carantină pe care încă nimic nu o justifica? Sau că sabotarea - pur și simplu - a industriei producătoare de alimente de proveniență avicolă, cu mult înainte ca diagnosticul să fie pus, ar fi aplaudată de altcineva decât de concurenții direcți ai acesteia? Sau că anihilarea turismului internațional în Deltă a servit unei alte cauze decât cea a operatorilor din alte zone? Ce vreau să spun: că excesul de zel și mimarea securității (ce altceva decât un scump spectacol destinat canalelor de știri) este dezinfectarea camioanelor sau a trenurilor care ieșeau din Dobrogea, când este știut că virusul respectiv nu poate trăi pe roțile camioanelor și că el se transmite doar direct de la animal la om, prin contact nemijlocit) dezvăluie una dintre laturile negative ale comportamentului nostru, valabilă și pentru alte domenii ale integrării europene, de exemplu. Și că toate acțiunile necesare izolării focarelor de infecție se puteau desfășura normal, firesc, fără a induce groaza în întreaga nație, de parcă aviara ar fi ceva mai dihai decât ciuma și holera la un loc... Din păcate, autoritățile consumă mai mult timp și bani cu tropăiala care vrea să dea senzația de acțiune, decât cu acțiunea în sine, și la acest capitol ele și-au găsit interpreții desăvârșiți în cei care ne-au umplut non-stop ecranele televizoarelor. PS: Mi-am amintit un banc de pe vremea lui Ceaușescu: cică bunica lui Bulă nu mai folosea nici unul dintre aparatele electrocasnice din casă. Solicitată de nepot să-i calce niște pantaloni, ea a replicat: mi-e frică, maică! De la o vreme, orice bag în priză, tot pe tovarășul îl aud și-l văd! Pe tovarășul Flutur!
Titlu: Elena Udrea: Adio, dar rămân cu tine!
Nr Editie: 1712 Data: marți 25 octombrie 2005
În plină pandemie de gripă aviară, doamna Elena Udrea, soția dlui Dorin Cocoș și cancelar al președinției României, și-a anunțat demisia. Nimic nu va mai fi vreodată, ca până acum, la Cotroceni. Pe lungile culoare nu se va mai auzi țăcănitul ritmic al tocurilor-cui de la eleganții pantofi achiziționați în cursul voiajurilor peste hotare, măsurând trecerea clipelor președintelui dlui Băsescu. Dispărute pentru totdeauna vor fi petele de culoare roz, fistic, sau oranj ale compleurilor sale defilând prin fața ochilor pofticioși de decolteuri generoase ale ambasadorilor din UE, ori despicăturile laterale curajoase, atrăgând ca un magnet atenția membrilor CSAT. Alte mâini, mai puțin mângâietoare, vor împlânta cuțitul în plicurile cu corespondență strict secretă, de la SRI sau SIE, atent pregătite pentru ca domnul președinte să le citească când o avea timp. Altă minte, mai puțin iscoditoare, va întocmi planul detaliat al întâlnirilor întâmplătoare și al deplasărilor pe axa București-Londra-Washington-Seul ale celui mai portocaliu dintre președinți. Peste Cotroceni va pogorî cenușiul rutinei iliesciene, în care doamnele nu vor mai avea pe cine să bârfească, iar domnii pe cine să viseze. Singur cuc în turnul său de fildeș, înconjurat de puțini prieteni sinceri care i-au mai rămas (domnii Jack Daniels, John Walker, Regina Ana), președintele va medita îndelung la soarta ingrată a celor care vor să schimbe ceva cu orice preț și se izbesc implacabil de zidul de rea credință al presei ticăloșite care face din țânțar-armăsar și din consilieri prezidențiali agenți de influență. Elena Udrea, cea care vreme de nouă luni, atâta cât alte femei se vor fi mulțumit să aducă pe lume un copil cu viitor incert, și-a canalizat toate resursele naturale spre propășirea unei nații care nu o merită. S-a străduit să integreze Cotrocenii în sistemul de valori al Primăriei Capitalei, a încercat să facă din personalul președinției un instrument performant de relaxare prezidențială. Eforturile i-au fost, iată, zadarnice. Dezamăgită și întristată i-a adresat în scris președintelui un ultim mesaj: ‚Adio, dar rămân cu tine!’ Dacă nu la Cotroceni, măcar la Golden Blitz! P.S. Cine știe, poate că măcar norvegienii vor institui o zi de doliu intelectual, pentru a omagia devotamentul celei care a avut bunele intenții de a-i băga în UE și de a-i democratiza.
Titlu: Împăcarea cu presa?
Nr Editie: 1713 Data: miercuri 26 octombrie 2005
Ultima performanță a ‚presei ticăloșite’ – în general, și nu a unei publicații sau alta – este aceea de a fi determinat retragerea din dispozitivul Cotrocenilor a uneia dintre cele mai fragile piese ale angrenajului prezidențial. Din ce în ce mai mult președinția funcționează pe principiul ‚one man’s show’. La fel ca și predecesorul său de cu două ture înainte – este vorba despre Emil Contantinescu – Băsescu nu prea pare să aibă mare nevoie de consilieri. Așa se face că la ora asta are cu vreo patru mai puțini, fără ca activitatea cotidiană să se resimtă în vreun fel. Nu știu cât de major era rolul pe care-l juca doamna Udrea, și cât de mult va suferi cancelaria de pe urma absenței sale, dar este limpede că nici lipsa lui Pleșu n-a contat prea mult chiar dacă politica externă reprezintă o dimensiune importantă a atribuțiilor prezidențiale. Cert este că, împreună cu Stana Anghelescu, Elena Udrea se poate considera o victimă a curentului negativ care s-a manifestat în presă încă de la numirea sa. Nu doar din principiu, dar și punctual, doamna Udrea prezintă semnele evidente a unei nete depășiri de competență. Dacă rolul său s-ar fi limitat doar la ‚pata de culoare’, provocarea președintelui ar mai fi avut un haz. Dar, doamna Udrea era un filtru major al relației și contactelor președintelui cu exteriorul. Prin mâinile ei treceau nu doar corespondența uzuală, ci și cea secretă, iar discernământul său era acela care decidea ce trebuie să ajungă sau nu la președinte. Or, deficitul de cultură și de experiență, puse în evidență atât de distrugător de episoade devenite celebre, se adăugau, inevitabil, celorlalte handicapuri prezidențiale. Și, nu în ultimul rând, faptul că era greu de acceptat ideea că informații cu caracter mai mult sau mai puțin secret n-ar fi depășit bariera de alcov, pentru a nu deveni instrumente de performat în afaceri, pentru soțul său și tovarășii acestuia fără granițe ideologice, trebuie, nu se poate să nu-l fi pus pe gânduri chiar pe președinte. Renunțarea la colaboratoarea sa, pe care a apărat-o cât de mult a putut până acum trage semnalul unei deșteptări târzii, dar nu tardive. Dl Băsescu pare că începe să înțeleagă că, așa cum iarna nu-i ca vara, nici președinția nu-i ca primăria, și cu atât mai puțin oamenii pe care i-a avut la dispoziție acolo. Dincolo de a reprezenta o înfrângere a sa, acceptarea demisiei Elenei Udrea reprezintă o primă mostră de bună colaborare cu o presă care nu-i vrea neapărat răul.     
Titlu: Cum ne flutură dl Flutur clauza de salvgardare prin fața ochilor?
Nr Editie: 1714 Data: joi 27 octombrie 2005
Scuza pe care a găsit-o, imediat după ce au fost făcute cunoscute concluziile raportului de țară, ministrul Agriculturii, Gheorghe Flutur este demnă de elevul Bulă: și la alții a fost la fel și n-a murit nimeni. Adică, explică doct ministrul găinilor ucise cu sânge rece, și polonezii erau, cu șase luni înainte de aderare, în aceeași situație și asta nu i-a împiedicat să intre în Uniune la termen. Sincer să fiu, mă așteptam la ceva mai inteligent din partea unei persoane care umple ecranele televizoarelor mai ceva decât șefii săi direcți - premierul și președintele - dar care nu găsește ceva mai bun de făcut decât să arunce găinile sale moarte, în număr de vreo șase, în ograda națională. Pentru că nu mai puțin de șase reproșuri severe are Comisia Europeană la adresa politicii agricole de care se ocupă, mai mult din vorbe decât din fapte, ultrademagogul nostru ministru. Pe lângă harababura din sistemul sanitar-veterinar, care n-a reușit să finalizeze identificarea animalelor, să rezolve procedurile de frontieră, să facă verificările de pe piața internă, să aplice corect procedurile de colectare a cadavrelor și de control al bolilor endemice și să clarifice situația din societățile de procesare, europenii ne reproșează și lucruri care țin de o birocrație elementară: întârzieri în înființarea Agenției de Plăți și Impozite și în implementarea Sistemului Integrat de Administrare și Control. Dacă pe români pare ceva mai greu să-i obișnuiești cu igiena - problema centrală a pachetului sanitar - nu prea înțeleg de ce n-a reușit dl ministru să le dea brânci funcționarilor săi ca să se pună pe roate cele două instituții care, Slavă Domnului, necesitau în primul rând personal, oferind sinecuri grase pentru apropiații conducerii. Raportul de țară scoate la iveală un adevăr pe care unii l-au crezut mai greu de identificat: că Europa nu mai e dispusă să ne creadă pe cuvânt. Că vorbele nu rezolvă faptele. În timp ce o instituție precum Consiliul Concurenței a acționat cu seriozitate și cu temeinicie, recuperând întârzierile, la ministerul Agriculturii s-au dat interviuri, s-au angajat consilieri-țărani, s-a dat la coasă și s-a muls vaca cu alai de reporteri, dar nu s-a făcut ce trebuie. Mult prea ocupat de politica din organizații și de promovarea propriei persoane, ministrul Flutur agață acum în balanța integrării cele mai grele pietroaie care ne-ar putea periclita aderarea la termenul convenit. Este consecința de așteptat a politicianismului ieftin pentru care titularul de la Agricultură tinde să devină un etalon.  
Titlu: Liber la 'vânatul mare'?
Nr Editie: 1715 Data: vineri 28 octombrie 2005
Raportul de țară a adus cu el și un semnal implicit. Menționând capitolele restanțiere, Comisia Europeană sugerează României să dea un semnal în sensul deciziei de a lua în serios combaterea corupției, îndreptându-și atenția asupra 'peștilor mari' care zburdă prin apele tulburi ale tranziției. Unii dintre cei ce se simt cu musca pe căciulă vor denunța faptul că acest semnal reprezintă o incitare și că va declanșa o vânătoare de vrăjitoare, îndreptată împotriva reprezentanților fostului guvern. Pentru că 'marea corupție' nu va înceta să fie legată, în ochii unui public bombardat sistematic, pe toate căile media, de nume ca Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu, Miron Mitrea, Viorel Hrebenciuc, Ovidiu Mușetescu, Șerban Mihăilescu, la care se lipește, de rigoare, și eticheta unui exponent al noii puteri, tras la sorți pentru reprezentare: Dinu Patriciu. Marea problemă este că în majoritatea cazurilor presa a vorbit în termeni foarte generali, corupția celor în cauză fiind mai degrabă o supoziție decât o certitudine. Certitudinile se sprijină pe fapte, pe documente, pe mărturii. Or, acestea cam lipsesc. Ori pentru că nu există (varianta ideală), ori pentru că cei în cauză sunt experți în a-și acoperi urmele, ori... Ori pentru că justiția românească nu a atins gradul de profesionalism și de independență care să-i permită să atace frontal cazurile, să le prelucreze și să le pună pe masa judecătorilor pentru ca aceștia să poată pronunța sentințele prevăzute de codul penal. Semnalul dat de Bruxelles pune justiția reformată în fața unui examen care poate avea consecințe dramatice. Dacă procurorii se vor năpusti, în maniera campaniilor de altădată, animați doar de dorința de a găsi probele incriminatoare, cu orice preț, ei vor pune în pericol însăși noțiunea de justiție, pentru că democrația înseamnă drepturi egale și pentru oamenii cinstiți și pentru infractori, până la momentul stabilirii vinovăției. Efectul va fi același dacă judecători recunoscători pentru unele favoruri sau dornici de protecție, vor nesocoti tăria și seriozitatea probelor din dosare, vor da sentințe contestabile. 'Vânatul mare' e o categorie delicată. Uneori are pielea prea groasă pentru a fi pătrunsă de muniția din dotare. Și, scăpat din bătaia puștii, poate face ravagii...   
Titlu: Împăratul Traian dă sfaturi kaizerilor europeni
Nr Editie: 1716 Data: sâmbătă 29 octombrie 2005
Președintele Băsescu n-a mai așteptat ca îndemnul adresat supușilor săi, de a-și face loc cu cotele în Europa penetrând-o cu aroganță, să-și facă efectul, dând chiar domnia sa un exemplu la recentul summit de la Londra. Deși plasat pe strapontina candidaților, n-a avut nici o ezitare - de natură comportamentală sau lingvistică - de a da sfaturi viitorilor colegi. Simțindu-le neliniștea provocată de terorism și de creșterea galopantă a prețului petrolului, a venit cu soluțiile. Prima: procedați ca mine, și constituiți o comunitate a serviciilor secrete. Nu vă mai lăsați manipulați, ci adunați-i la un loc și puneți șaua pe ei - a explicat în engleza sa de navigator președintele. Pe lângă aroganță, președintele nostru are și tupeu, pentru că recomandarea sa n-a fost încă pusă în practică la București din cauza opoziției manifestate chiar de către unii membri ai Coaliției. În plus, președintele nostru confundă serviciile noastre, nou-născute, fără tradiții, cu cele engleze, franceze sau germane, care au un tip de activitate bine specificat în Constituție și care nu prea pot fi manipulate după cum îi vine pe chelie unui președinte sau premier. A doua prețioasă recomandare, cu care aproape că i-a dat gata pe europeni a fost aceea de a contracara creșterea necontrolată a prețului petrolului prin construirea sau repunerea în funcțiune a centralelor atomoelectrice. Cum facem noi - a zis președintele. Lucrăm la Grupul 2 de la Cernavodă și îl avem în proiect și pe al treilea. Și aici, însă, arogantul nostru președinte se dovedește nițel rupt de realitățile europene. Centralele atomice au fost închise sau au fost sistate la construcție din cauza protestelor intense ale ecologiștilor - o specie care în România se regăsește doar în titulatura unor partide dar care pe aiurea se află chiar la guvernare. A veni cu o asemenea idee e ca și cum ai fluiera în biserică și dacă vreunul dintre colegii săi viitori dorește sincer să nu mai fie ales, n-are decât să lanseze ideea dlui Băsescu. În rest, toate bune: ne-am făcut intrarea, înainte de 1 ianuarie 2007, cu aroganța de rigoare.
Titlu: Procesele României - bucuria avocaților!
Nr Editie: 1705 Data: luni 17 octombrie 2005
Românii pot răsufla ușurați: nu mai avem de plătit cele vreo 400 de milioane de dolari pe care americanii-canadienii de la Noble Ventures le reclamau pentru că n-au putut să folosească CSM Reșița pentru a face profit. Tocmai când se pregăteau pentru așa ceva - după ce timp de vreo doi ani au făcut cele mai extravagante cheltuieli - a venit dl Mușetescu și le-a tăiat macaroana, re-naționalizînd combinatul. Or, domnia sa ar fi fost primul pus pe lista de plată! E drept însă că și câștigarea procesului ne-a costat ceva. Vreo 10 milioane de dolari, se spune, bani încasați de firma de avocatură 'Mușat și Asociații'. Dar dl Mușat și asociații săi sunt români de-ai noștri, ceea ce înseamnă că banii nu mai ies din țară, ci rămân aici, să-i gospodărească ministrul de Finanțe. Este, dacă vreți, o veritabilă tehnică de a recupera bani, prin procese. La orizont se află și alte oportunități de acest fel. Mai este procesul cu firma EDF, cea de duty-free, din aeroportul Otopeni, pe care a alungat-o dl Mitrea, deși avea contract beton, făcut cu predecesorii domniei sale. Vor și ei câteva sute de milioane, dar dacă partea română îi ia tot pe dl Mușat și băieții săi, s-ar putea să scăpăm din nou ieftin, cu doar vreo 10-15 milioane. Tot de la AVAB-AVAS-AVAPS ar mai vrea să sugă ceva 'sânge' și americanul Perez, cel care a pus pe butuci ARO, și italienii de la Oțelul Roșu (Gavazzi) sau cehii de la Tepro Iași. Cu toți s-au făcut privatizări dubioase și li s-au anulat contractele după ce-au devalizat societățile achiziționate după tehnici bine puse la punct. Tehnica hoților care strigă 'hoțul' s-a dovedit cea mai productivă. Noroc însă că avem case de avocați bine puse la punct, rodate, care pot recupera pentru finanțele naționale bani care altfel ar putea să o apuce pe căi greșite. Chiar așa: de ce-om fi făcut eforturi și am cheltuit bani cu industria, când ne-am fi putut ocupa mai atent și mai intens de dezvoltarea sectorului avocațial?
Titlu: Zodia Balanței
Nr Editie: 1704 Data: sâmbătă 15 octombrie 2005
După șapte inundații, doar o molimă ne mai lipsea și ministrul Flutur parcă a cobit când a informat, măreț, nația că în sfârșit gripa ar fi ajuns pe meleagurile noastre. Dacă bănuielile experților noștri se vor confirma la Londra, avem într-adevăr ghinion. Dar cum ghinionul și-l face și omul cu mâna lui, nu pot desface din lanțul cauzal efectele colaterale ale unui verdict pretimpuriu. Statistic, una dintre consecințele gripei ar fi interzicerea exporturilor românești de carne de pui, circa 300 de tone zilnic, la prețul de 1.000 euro tonă. Nu doar că interdicția va funcționa vreo șase luni bune, asigurând pierderi importante companiilor românești, dar prin strigătul victorios al dlui Flutur, interdicția a fost devansată cu cel puțin două săptămâni, fără ca pentru importatori să existe un pericol real. Cine va plăti aceste pagube? Cine va plăti și pagubele provocate de anihilarea turismului în Deltă. Tradițional, în această perioadă a toamnei sosesc în Deltă vânători de pretutindeni pentru a 'da' la sălbăticiunile zburătoare în trafic. Fără pericol de contaminare. Or, alerta dlui Flutur afectează grav turismul și încasările din cazare, hrană și taxe de vânătoare. Dar pe astea, cine le plătește? Vreau să fiu clar: nici nu-mi trece prin cap ideea că în fața acestei amenințări ar fi trebuit să dăm dovadă de inconștiență și să o ignorăm. Dar, așa cum a observat și președintele Băsescu, între circumspecție și darea în stambă de dragul publicității este o distanță lungă, împănată de consecințe păguboase, iar modul în care s-a efectuat intervenția la Ceamurlia a fost pripit și haotic, oferind mass-media internațională spectacolul grotesc și alarmist al unei catastrofe administrative. Spuneam că după cele șapte inundații, doar ceva de genul ăsta ne mai lipsea ca să pună capac unui an de ghinioane și de bâlbâieli ale căror urmări vor cântări greu într-o balanță în care, pe talerul celor bune nu se vede mai nimic.
Titlu: Boicotul la pompă
Nr Editie: 1692 Data: sâmbătă 01 octombrie 2005
Circulând insidios pe Internet, apelul a deversat în presă, ajungând în cele din urmă la Cotroceni, unde a găsit în președintele Băsescu un susținător înfocat. Ideea boicotului benzinei, prin declararea zilei de 1 octombrie drept 'zi liberă' de opresiune petrolistă și invitarea românilor să nu-și mai alimenteze mașinile este prima inițiativă civică de acest fel care se face simțită în România. Ea a venit ca o mănușă peste demersul inițiat de președinte de a tempera puseele incontrolabile de majorare a prețului benzinei la pompă prin verificarea și, eventual, renegocierea clauzelor contractului de privatizare al PETROM. Desigur, dl Băsescu a procedat, de principiu, corect, arătându-se interesat de o problemă care îi afectează considerabil pe toți cei cae l-au ales sau nu. Este una dintre prerogativele sale constituționale, de a media între popor și instituții, de pe pozițiile interesului general. Ceea ce n-a înțeles președintele - și ceea ce nici nu s-au obosit consilierii săi să-i facă cunoscut - este faptul că un astfel de demers se situează la limita moralității și a legalității atunci când amenință să afecteze nu numai acțiunile unei mari companii, dar și stabilitatea și bonitatea sa. Totodată, afectată este și încrederea într-un stat care, mai întâi vinde și abia apoi se întreabă dacă prețul și clauzele au fost corecte - lucru de natură să cam taie elanul eventualelor cumpărători față de ceea ce n-a fost încă vândut. Și nu în ultimul rând, președintele ar fi trebuit să fie informat, în prealabil, că prețul petrolului este un element fundamental al întregului sistem și că el depinde de o grămadă de factori conveniți în practica curentă, care țin cont mai puțin de resursele naturale. Ar fi aflat că există o convenție potrivit căreia prețul barilului include, teoretic, o sursă unică (golful Mexic, mi se pare) și că în acesta se include transportul, chiar dacă pentru anumite cantități nu se mai efectuează. Așa încât România, chiar dacă este țară extractoare, nu-și poate permite să comercializeze petrolul la prețul real de cost, fără ca acest lucru să dezechilibreze întregul sistem. Sunt chestiuni de finețe economică, mai greu de explicat, nu doar de înțeles, care însă ar fi trebuit știute. Unde are, însă, valoare demersul șefului statului este tocmai această reacție nefiresc de promptă a celor care alimentează piața românească față de evenimente cu impact în timp. Sigur că uraganul Catrina n-avea cum să influențeze de a doua zi prețul petrolului din România. A fost însă un prilej pe care noul proprietar austriac al petrolului românesc n-a vrut să-l scape, forțând lucrurile și sperând să obțină beneficii rapide prin nebăgarea de seamă a consumatorilor. Acestei mentalități nu-i poate veni, însă, de hac amenințarea cu revizuirea contractului (practic imposibilă). Ea poate fi atenționată serios de un boicot de genul celui programat pentru astăzi care, dacă va fi îmbrățișat, va crea un precedent de care, pe viitor, va trebui să se țină cont.
Titlu: Șpaga - între dare și luare
Nr Editie: 1693 Data: luni 03 octombrie 2005
După unele estimări efectuate la nivel înalt, în România se dă, zilnic, șpagă de un milion de dolari. Asta înseamnă 360 de milioane anual, bani care circulă fără a produce statului beneficiile aferente din impozite și taxe. Unde se duc acești bani? În buzunarele profesorilor - după părerea lui Tăriceanu, sau ale personalului medical - după părerea lui Băsescu. Aceste două categorii apar astfel a se instala în topul corupției, având în vedere că și unii și alții sunt plătiți de stat. Cât la sută din milionul evocat le revine dascălilor și asistentelor? Ar fi interesant de știut și poate că un răspuns mai competent am putea primi din partea vameșilor, a polițiștilor, a procurorilor și judecătorilor, a funcționarilor din finanțele publice care - cel puțin după aspectul exterior pe care-l afișează unii dintre ei - nu s-ar prea situa în coada clasamentului. Au devenit veritabile atracții turistice cartierele de vile ale funcționarilor vamali din Giurgiu, Nădlac sau Albița, sau casele de vacanță ale polițiștilor și judecătorilor din preajma marilor orașe, ca să nu mai vorbim despre veritabilele saloane automobilistice din parcările unor instituții publice care au ca sarcină tocmai controlul și combatarea corupției. Și, dacă mă gândesc bine, apelul prezidențial, ușor adnotat ('nu lua șpagă' - în loc de 'nu da șpagă') ar avea mai mult succes într-o zonă în care persoane a căror vocație spre incorectitudine poate fi depistată cu ochiul liber ar putea fi mai interesați să-și conserve ceea ce au dobândit deja, decât să riște continând. Pentru că, dacă e să fim drepți, marea noastră problemă nu este darea și luarea de șpagă: este faptul că cei care o iau se bucură nestingheriți de ea. Nimeni nu-i întreabă cum au făcut vile și mașini de teren din lefuri de bugetari și nimeni nu-i pune să facă dovada dobândirii licite a acestor bunuri. Singura piedică în calea fericirii unora este regulamentul șchiop al declarării averilor, care este o cale simplă și sigură de legitimare a ceea ce s-a dobândit deja. Aspirantul la o funcție sau calitate publică are doar obligația de a fi sincer când declară ceea ce deține, nefiind nevoie să arate și cum a ajuns să dețină. Singura lui grijă pe parcursul mandatului este să nu dobândească legal, pe bază de acte, mai mult decât i-ar permite veniturile legale. Or, asta este floare la ureche, mai ales pentru persoane antrenate să dribleze legea și regulamentele, cât de europene ar fi ele.  
Titlu: 'Sclavia sexuală' - o legendă?
Nr Editie: 1694 Data: marți 04 octombrie 2005
Buzdugan și Morar fac una dintre cele mai izbutite emisiuni matinale de la radio. Pentru că sunt amuzanți fără a cădea în trivialitate, nu au parti-prix-uri de natură politic(oasă) și, mai ales, fac niște farse senzaționale. Unele dintre acestea au ajuns de referință, inspirându-i și pe alții. Dar nu prea s-a reușit a fi copiate. Pentru că farsele lor nu sunt crude, nu sunt demolatoare, ele lasă întotdeauna loc pentru răsuflatul de ușurare din final, însoțit de râsul complice al autorilor. Asta nu înseamnă că toate farsele se înscriu în parametrii acestei reguli. Pentru că există și oameni lipsiți de umor sau de simțul realității. Și atunci zâmbetul, dacă mai apare, este unul amar. A fost cazul unei recente farse în care o domnișoară, româncă, a fost sunată în Italia, unde se afla cu anumite interese, comunicându-i-se că ar trebui să se prezinte urgent la poliția de frontieră, pentru că a depășit perioada de ședere și urmează a fi sancționată pentru prostituție! Mi-e greu să cred că realizatorii au avut, în afară de numărul de telefon, informații concrete în acest sens. Cert e că au nimerit-o: domnișoara a recunoscut cu seninătate că se află acolo pentru a face bani de pe urma 'boșorogilor' italieni care au niște ‚neveste nenorocite’. 'Da, dar au reclamat că le lipsesc niște lucruri de valoare!' - a blufat farsorul. Și a nimerit-o din nou: da, e adevărat, dar n-am făcut decât să iau ce meritam, pentru că ei nu-și dădeau seama ce înseamnă să ai o femeie ca mine, și sunt niște zgârciți ordinari.' Ce facem cu dosarul? - a plusat 'polițistul' din România. Păi, vezi ce faci, bagă-l mai la fund sau fă-l pierdut și pentru asta eu îți trimit mâine 2.000 de euro prin transfer rapid. Mâine ai banii, pe cuvânt! Dar, lăsați-mă să-mi fac treaba. În doi ani n-o să mai am treabă cu nimeni și o să am grijă și de tine! Pornind de la glumă, farsa asta a dezvăluit câteva dintre racilele de fond ale societății românești, între care migrația ilegală și corupția din poliție sunt la ordinea zilei. Dar a și pus reflectorul pe o legendă: aceea a 'sclaviei' sexuale. Varianta comună e aceea a unor biete fete, naive, duse cu forța în străinătate și obligate să se prostitueze. Mi-e teamă că modelul corespunde la ceva mai puțin de 1% din cazuri. În rest, fetele noastre sunt foarte conștiente de ce fac și de ce le așteaptă. Dar, mai ales de faptul că oricât ar munci în România, n-ar câștiga cât de pe urma favorurilor acordate 'boșorogilor' și, în general, a amatorilor vestici de sex mai mult sau mai puțin exotic. Fetele noastre sunt niște întreprinzătoare care își investesc profitabil nurii pe o piață care știe să-i aprecieze. Iar banii lor contribuie, alături de cei ai căpșunarilor, la echilibrarea balanței de plăți. Este, până la urmă, un act de patriotism. Nu?   
Titlu: Lista lui Băsescu
Nr Editie: 1696 Data: joi 06 octombrie 2005
Hotărât lucru: președintele nu vrea să ne lase nici măcar o zi liniștiți, cu problemele noastre, fără să ne trântească în față câte o nouă provocare. Dacă nu cea mai recentă, în orice caz cea mai tare, este vorba aruncată la Constanța cum că fostul premier Adrian Năstase ar figura pe o ''listă a corupților''. Iată, deci, după celebra de acum ''listă a lui Severin'', cu cei cinci agenți ai puterilor străine din politică și din presă, niciodată deconspirată și aflată la loc sigur, în fișetul dlui Constantinescu, una nouă. ''Lista lui Băsescu'' mi se pare un lucru extrem de serios. Afirmația președintelui confirmă faptul că o astfel de listă există și că ea i-a fost adusă la cunoștință. Cine a elaborat-o, însă, și ce criterii au stat la baza ei, rămâne un mister. Dacă până acum s-a mai șușotit pe la colțuri cum că dl Năstase, alături de domnii DIP și Mitrea - în cea mai frecventă dintre formulări - ar deține o avere considerabilă, rol al interferențelor dintre politică și afaceri, nimeni nu a cutezat, totuși, să o rostească răspicat așa cum a făcut-o președintele. Și cum gravitatea afirmației nu mai necesită comentarii, nu ne rămâne decât să fim convinși că în spatele acestei liste se află persoane sau instituții care au strâns dovezi incontestabile. Cine ar putea să facă, legal, acest lucru? Aici sunt două ipoteze: ori serviciile secrete, dar știm de-acum cât de ''sigure'' pot fi dovezile cu care lucrează ele (au fost, dealtfel, ridiculizate de noul șef al PNA), sau PNA-ul, cel fără mamă și fără tată, de când l-a echidistanțat doamna Macovei. În acest ultim caz înseamnă că s-a derulat o anchetă, ale cărei concluzii au fost aduse, mai înainte de toate, la cunoștința președintelui. Este legal? Este constituțional? Era îndreptățit dl Băsescu să facă o asemenea dezvăluire mai înainte să o fi făcut chiar Ministerul Public? Dacă nu este unul dintre obișnuitele derapaje imprudente, din seria vinovăției teroristului Hayssam, sau a nevinovăției ''arabului cinstit'' Yassin, atunci este o veritabilă declarație de război (dacă mai era nevoie) la adresa fostei puteri, catalogată, prin acuzarea însuși liderului său, drept una nelegitimă. Și atunci dl Băsescu va trebui să facă publică întreaga listă, singurul lucru prin care ar putea desluși națiunii gradul de independență al justiției, eliberată de povara unor ''instrumente'' de genul procurorului care l-a pus pe el însuși sub acuzare în dosarul ''Flota'' și pe care ministrul Macovei l-a trimis obligatoriu la pensie. Dar dacă o astfel de listă nu există?
Titlu: APANOVA - țap ispășitor?
Nr Editie: 1697 Data: vineri 07 octombrie 2005
Recentele ploi și inundații din Capitală au readus în atenția opiniei publice un episod pe marginea căruia a curs multă cerneală, dar care avea tendințe să intre într-un con de umbră: contractul încheiat de Primăria Capitalei cu una dintre cele mai mari companii franceze - Vivendi. Rezultatul acestui contract - APA NOVA - gestionează de aproape 8 ani rețeaua de apă a Bucureștiului. Managementul franco-român și-a făcut treaba și au fost destul de puține cazurile în care s-au manifestat reproșuri la adresa sa. Puhoiul de apă care s-a abătut asupra Capitalei era însă cât pe ce să ia cu el staff-ul companiei, care a reacționat extrem de inabil. Dincolo de argumentele puerile ale dușului zilnic al bucureștenilor care ar ridica și nivelul pânzei freatice, rămâne însă o realitate: aceea a incapacității rețelei de canalizare existente a face față unei asemenea revărsări, într-un timp extrem de scurt. Nu era o noutate, lucrul era cunoscut, dar pentru prima dată ieșea în evidență atât de pregnant  - și de dureros pentru cei care s-au trezit cu casele și bunurile inundate. Corul reproșurilor și al acuzelor s-a năpustit asupra Apei Nova într-un mod care mi-a amintit de campaniile de demascare din trecutul regim. Cu avânt de-a dreptul proletar, unii politicieni și o bună parte a presei au găsit țapul ispășitor în imperialiștii francezi care au venit să sugă sângele poporului și în contractul care dezavantajează flagrant națiunea bucureșteană. Purtați de val oamenii nu s-au mai întrebat de ce și de cine a fost semnat acel contract - pe care nu l-au negociat domnii Baude și Videanu - și de ce nimeni nu a observat atunci că este dezavantajos? Ei bine, contractul a fost semnat ca primarul de domnul Lis, în urma aprobării date de Consiliul general - în care erau reprezentate mai toate forțele politice ale momentului. Or, dacă cineva este vinovat, acela este politianul român. Și politicianismul. Nu este nici primul și nici ultimul contract dezavantajos și Vivendi nu poate fi acuzat că și-a susținut punctele de vedere, căutând să tragă cât mai multe foloase de pe urma nepriceperii - sau a corupției - partenerilor. Este o regulă a pieței și semnăturile românești n-au fost date cu pistolul la tâmplă. Sigur, este o chestiune care ține de bunul simț ca aspectele flagrante să fie corectate printr-o înțelegere amiabilă, dar este cert că va trebui să ne obișnuim cu ideea că anumite lucruri nu mai pot fi reparate. Conducerea Apei Nova, mai strânsă cu ușa, mai animată de bune sentimente, a convenit să procedeze la acțiuni care ies din litera contractului și intră în domeniul unei proiectări și administrări competente și eficiente a domeniului, ceea ce este, până la urmă, o consolare.
Titlu: Episodul Iovan: regretabil, dar exemplar
Nr Editie: 1698 Data: sâmbătă 08 octombrie 2005
Ceea ce s-a întâmplat în casa familiei Iovan mi-a readus în minte episodul petrecut în urmă cu peste opt ani cand eu și familia mea am fost puși într-o situație-limită care, doar prin voința Celui de Sus nu s-a terminat în mod tragic. A fost însă o dramă ale cărei sechele sunt încă prezente în memoria tuturor celor implicați - cu o excepție cunoscută - oricât de mult ne-am dorit să ni le ștergem. Comună, în ambele cazuri, este intruziunea unui (unor) străini, prin efracție, în plină noapte, în domiciliile victimelor și intenția infracțională. Ceea ce le deosebește este faptul că cel care a intrat în casa Iovan nu și-a dorit cu tot dinadinsul o confruntare cu gazdele, în timp ce 'musafirii' mei au venit pregătiți pentru orice - inclusiv folosirea puștii de vânătoare și a cuțitelor cu care se dotaseră în prealabil și pe care le-au și folosit. Și într-un caz și în altul reacția victimelor i-au luat prin surprindere pe tâlhari, iar dacă cel din casa Iovan și-a găsit sfârșitul în acțiune, numai o întâmplare norocoasă (faptul că a fost descoperit la timp de poliție în ascunzișul în care se retrăsese după agresiune) l-a salvat de la un sfârșit asemănător pe unul dintre agresorii mei. Deosebite sunt și circumstanțele legale ale celor două episoade. Dacă eu, ca victimă, puteam să fiu tras la răspundere și condamnat, dacă agresorul își pierdea viața în confruntare - legea având atunci prevederi cel puțin ciudate - dl Iovan se bucură, pe merit de prezumția de nevinovăție afându-se într-o situație clară de autoapărare. Moartea tânărului tâlhar mi se pare semnificativă din două puncte de vedere: primul - ea consfințește printr-un exemplu concret, dreptul individului de a se apăra cu orice mijloace atunci când viața îi este în pericol. Al doilea: se dă o greutate concretă principiului inviolabilității proprietății. Și într-un caz și în altul este vorba despre principii fundamentale, legate de persoană și proprietate, în afara cărora adevărata libertate nu poate fi concepută. Nu poate fi concepută pentru că ea implică, în mod egal, respectul față de cele două noțiuni. Nu aș vrea să fiu considerat cinic - iar cine a trecut printr-o astfel de experiență va înțelege cu mai multă limpezime lucrurile - dar cred că acest episod, căruia i se vor adăuga, probabil și posibil altele, vor fi în măsură să contribuie cu mai multă eficiență decât legea, la diminuare fenomenului infracțional. Or, între toate faptele de violență, acesta mi se pare cel mai periculos și mai neacceptat: atacarea, maltratarea, jefuirea sau uciderea omului în propriul lui cămin!
Titlu: Controlul presei
Nr Editie: 1699 Data: luni 10 octombrie 2005
Probabil că nici cea mai democratică putere nu rezistă în fața tentației de a controla presa. Veritabilă  cutie de rezonanță a acțiunii poltice, mass media se prezintă ca o interfață între guvernanți și guvernați, oferindu-le primilor adevărata imagine a acțiunii lor, iar celorlalți devoalându-le intenții ascunse sau decizii discutabile. Oricâtă nostalgie ar manifesta unii, presa nu mai poate fi slujitoarea necondiționată a Puterii, căci acționând într-un asemenea mod se descalifică, și-și pierde credibilitatea. Teoretic, cel puțin, Puterea n-are nevoie de lăudători, faptele sale bune intrând în logica elementară a bunei guvernări. Iar semnalele critice riscă să nu-și atingă scopul, mai ales atunci când, în virtutea unor mai vechi reflexe, ele sunt considerate efecte ale manipulărilor întreprinse de adversarii politici. Nimeni nu poate să ceară presei obiectivitate absolută, însăși definirea termenului ca atare fiind extrem de dificilă. Jurnaliștii sunt la rândul lor oameni, cu vulnerabilități și convingeri, iar a le cere să renunțe la aceastea riscă să-i transforme în niște roboți, lipsind actul de presă de ce are el mai valoros: filtrarea judecăților de valoare prin sita propriilor convingeri. S-a încetățenit, nu de ieri de azi, ideea că presa, mai ales atunci când e animată de spirit critic, mai mult strică decât repară și că pentru îndeplinirea unor obiective importante, de interes național, ea ar trebui să renunțe la anumite moduri de tratare. Iar dacă nu renunță de bună voie, trebuie constrânsă într-un fel sau altul. Fosta putere pesedistă a folosit metoda 'morcovului'. Fondurile de publicitate guvernamentale au fost în așa fel dirijate încât să tempereze apetitul critic, în timp ce nealocarea lor a devenit, implicit, o sancțiune. Actuala putere încearcă să folosească metode mai subtile. Sub pretextul 'eliberării' presei de sub jugul publicității de stat, aceasta își face loc acum spre anumite destinări în modalități mai sofisticate. Iar rebelii sunt pedepsiți prin lovituri de biliard. Surse demne de încredere din Ministerul Finanțelor dau de înțeles că s-a dat o directivă discretă unităților teritoriale să ia la puricat registrele firmelor ziarelor sau ale celor care sunt implicați ziariști, urmând ca toate acestea să fie centralizate și analizate pentru a permite lansarea de acțiuni punitive sau - dupa caz - stimulative. Dacă lucrurile stau chiar așa, mi se pare că acțiunea este chiar mai gravă decât 'mita' prin publicitate și cred că cineva (cine?) ar trebui să verifice cu atenție acest aspect care numai a democrație nu miroase.
Titlu: Genocidul găinilor
Nr Editie: 1700 Data: marți 11 octombrie 2005
Politica românească a ultimilor 15 ani are un numitor comun, valabil pentru toate guvernările care s-au perindat prin Piața Victoriei: iresponsabilitatea unor afirmații făcute de persoane cu greutate, dar fără prea multă meditație pe marginea consecințelor lor. Am avut crah-uri bancare, generate de ce i se năzărea unui politician, am avut falimente spectaculoase, declanșate de vorbe-n doi peri, am avut blocaje politice externe care s-au datorat ignoranței în materie de drept a unor înalți funcționari de stat. Ultima realizare din acest păgubos bilanț apaține ministrului agriculturii. Hămesit după poplaritate de doi bani, nefăcând doi pași fără alaie de comentatori, uzând fără jenă de cele mai demodate trucuri din recuzita populismului, acest ministru pare a nu avea alt țel decât acela de a ține prima pagină a ziarelor și de a se afla în toate jurnalele televizate, indiferent de subiect, amestecând nonșalant politica cu agricultura, silvicultura cu aderarea, amenajarea rurală cu instruirea activelor județene. Beția de imagine l-a adus pe ministru în pragul unei veritabile catastrofe naționale. Nerăbdător să mai arunce o bombă pe piață, a decretat cu de la sine putere prezența gripei aviare în țară, dezlănțuind un veritabil genocid al zburătoarelor. Mai înainte de a avea cea mai mică certitudine și pe baza unor simple păreri a decretat carantina în județe, și-a trimis oamenii să aresteze orătăniile din ogrăzile sătenilor și a pus la pământ sectorul avicol prin blocarea tuturor tranzacțiilor. Înainte să fie cazul (și poate nici nu o să fie) ministrul Flutur a transformat România într-un bolnav al Europei de care toți au început să se ferească cu prudență. Cu ajutorul câtorva mijloace media la fel de nesățioase de senzaționalul cu orice preț, a declanșat o veritabilă isterie aviară, dspre care lumea a început să se întrebe cu teamă dacă nu cumva e asemănătoare cu ciuma bubonică, așteptându-se să vadă, deodată, din doi români unul mort pe străzi. Geaba au încercat premierul și ministrul sănătății să mai tempereze lucrurile, spunând că nu există cazuri certe și că, oricum, rezultatele nu vor fi disponibile decât peste două săptămâni, iar pericolul contaminării omului este destul de relativ. Spaima odată apărută, cu greu poate fi oprită, iar pagubele pe care le înregistrează economia  - și le va înregistra în continuare - sunt greu de evaluat. Nici ciuma nici holera și nici măcar gripa aviară nu pot provoca nenorocirile ce pornesc din incompetență și iresponsabilitate. Căci acestea sunt molimele care ne amenință de la cel mai înalt nivel. (Final deschis: corul galinaceelor cotcodăcind sloganul: 'Flutur judecat, pentru sângele vărsat!') 
Titlu: Radu Vasile - un nou Maurer?
Nr Editie: 1701 Data: miercuri 12 octombrie 2005
Evoluția scenei politice din ultimii ani aduce cu sine similitudini tulburătoare, sau doar ipoteze șocante, într-o succesiune ce întărește ideea că, pe paliere și în contexte diferite, istoria se repetă. Una dintre aceste idei este faptul că fostul premier Radu Vasile repetă, pe undeva, un experiment politic celebru: acela al lui Ion Gheorghe Maurer. Maurer a fost prim-ministru până prin 1976, dacă nu mă înșel, fiind considerat unul  dintre exponenții mai luminați și mai puțin îndoctrinați ai pepinierei de cadre staliniste. Avocat de profesie, el și-a legat destinul de partidul comunist apărându-i pe unii dintre liderii acestuia, în procesul de la Craiova în care fuseseră acuzați de subminarea statului. A navigat cu abilitate prin mediul dogmatic, reușind să creeze o serie de breșe în sistemul totalitar ce au adus cu ele unele creșteri ale nivelului de trai. Apropiat al lui Gheorghiu Dej, la moartea acestuia a avut un cuvânt hotărâtor în desemnare succesorului, în ciuda rezervelor manifestate de Dej însuși față de acesta. Ceaușescu a preluat puterea în 1964 datorită lui Maurer și nu a mai lăsat-o din mână până când Revoluția nu l-a răsturnat, având nenumărate prilejuri să regrete opțiunea pentru cel care avea să fie una dintre cele mai detestate figuri ale istoriei românilor. Radu Vasile, și el premier, între 1998 și 1999, a repetat, înr-un fel, povestea lui Maurer. Fire boemă și mai puțin dispusă la tracasarea guvernamentală de fiecare zi, el a descoperit în ministrul Transporturilor de atunci o persoană dispusă să-i preia și să ducă o serie de atribuții neplăcute - între care negocierile cu sindicatele, cu FMI-ul și cu alte foruri internaționale. I le-a pasat bucuros lui Traian Băsescu, admirând la acesta capacitatea de a se bate punctual pentru fiecare obiectiv și de a prelua, ca un soi de paratrăznet, multe dintre șocurile care l-ar fi zguduit pe el însuși. Dar fără acest mandat Băsescu ar fi rămas în memorie ca un ministru cârcotaș fără realizări deosebite, i-a creat, astfel, partenerului democrat, un statut aparte și o aură care aveau să se dovedească extrem de folositoare și de productive, mai ales în campania pentru primăria Capitalei, din 2000, iar apoi la preluarea șefiei PD-ului de la Petre Roman. Odată impulsul primit, Băsescu a luat pe cont propriu ce a urmat, reușind să câștige, aproape miraculos, toate competițiile în care s-a scris. N-aș vrea să se înțeleagă din ce-am spus până acum că îl consider pe Băsescu un nou Ceaușescu. Îmi este și greu să cred că ar putea deveni așa ceva în condițiile unui stat democratic, ancorat în structuri europene și mondiale extrem de clare. Cred doar, că există, latente, în Traian Băsescu, premisele transformării lui într-un soi de dictator- democratic, autoritarist și paternalist, până la limitele constituționale. Pe care, dacă le va depăși, de vină va fi Radu Vasile.
Titlu: Domnul ambasador
Nr Editie: 1702 Data: joi 13 octombrie 2005
În ultimii 15 ani România a avut doar în două rânduri ambasadori de meserie veniți din America. Revoluția l-a prins la post pe un bătrânel jovial, trimis de Bush tatăl să se relaxeze într-o Românie previzibilă și relativ sigură, prin regimul condus cu mână forte de Ceaușescu. Căderea dictaturii i-a surprins pe americani , fostul secretar de stat James Baker fiind printre primii politicieni occidentali care au aterizat la București, dar confuzia momentelor ulterioare n-a convins Departamentul de Stat să trimită acolo alt om, mulțumindu-se cu un consilier bun care să-l ghideze pe ambasador. Acesta, un contribuitor în campania electorală, s-a remarcat doar prin faptul că la petrecerea dată de ziua Americii, în 1990, n-a invitat pe nici unul dintre liderii proaspăt aleși, mulțumindu-se cu o asistență formată din reprezentanți ai Opoziției. Că americanii n-au considerat România o zonă de importanță strategică s-a văzut și din faptul că până în 2000, în ajunul războiului din Irak, s-au mulțumit să aibe la București reprezentanți neutri. Primul diplomat de meserie, transferat aici de la Praga, a fost Michael Guest, misiunea sa fiind aceea de a pregăti terenul pentru ca intervenția în Irak să beneficieze de suportul “noii Europe”, sarcină de care tânărul – și controversatul – ambasador s-a achitat excelent. În timpul mandatului său, România a intrat în NATO și l-a primit în vizită oficială pe președintele Bush. Dar, spre finalul mandatului său, a reușit să intre în conflict deschis cu puterea de la București, pe tema corupției și a “peștilor mari”. Lui Guest i-a succedat tot un om din aparat, venit din Securitatea Națională – Diyer Crouch. Sub presiunea evenimentelor americanii l-au retras însă după scurt timp, având nevoie de el la Departamentul din care venise și care avea de gestionat complicata temă a terenului internațional. După o pauză bună de interimat este anunțată sosirea la București a unui ambasador din tradiționala listă de sponsori. Un “tânăr” miliardar de numai 75 ani, care s-a remarcat în finanțarea campaniei electorale a președintelui Bush și care dorește să-și încununeze opera managerială cu un titlu diplomatic. Ne reîntoarcem, altfel, la statutul de țară care nu ridică probleme pentru America, aceasta permițându-și să o treacă în linia a doua-treia a intereselor sale globale, chiar dacă noi, sau unii dintre noi, credem că axa București- (Londra) – Washington este o găselniță, iar “teorema licuricilor” o garanție.
Titlu: Această Iolanda Prunache a civismului...
Nr Editie: 1703 Data: vineri 14 octombrie 2005
Doamna Alina Mungiu Pippidi este un fel de Iolanda Prunache - cercetător DANONE, al mediului politic românesc, pe care-l degustă regulat notându-i caracteristicile organoleptice și dându-i note, pe sarje de examinare. Reprezentând o Societate Academică Română, înalt for compus dintr-un medic, un economist și o persoană cu specializare incertă, la fel de academică precum jurnalul purtând numele prototipului demagogiei românești, doamna Mungiu lansează la intervale regulate câte un set de constatări referitoare la pulsul nației, care întorc nația pe dos. S-a întâmplat nu de mult, când doamna Pippidi a lansat, strategic, un sondaj de opinie mai vechi de o lună, ca fiind proaspăt, mizând pe incapacitatea opiniei publice de a mirosi produsul. N-a făcut-o, ca orice negusto precupeață din Matache, din dorința de a nu se întoarce cu marfa expirată acasă, ci dintr-un spirit cu totul partizan, specific dealtfel unei părți importante a societății civile: acela de a da o satisfacție părții pe care a sprijinit-o activ la alegeri, parte aflată într-un oarecare dificultate. Scandalul care s-a iscat cu acest prilej a dus și la o altă constatare: doamna cu pricina era recidivistă! Anul trecut, înainte de alegeri, făcuse aceași manevră, numai că în vâltoarea luptei electorale nu i s-a mai dat atenția care i s-ar fi cuvenit. Și cum cel neprins se consideră întodeauna negustor cinstit, academica doamnă Mungiu și-a mai încercat o dată norocul. Prinsă cu mâța-n sac a reacționat precum hoții de buzunare din Obor, surprinși cu mana-n buzunarul victimei: a dat vina pe alții - pe PSD, în special, de parcă acestuia nu-i ajungeau belelele proprii și avea nevoie să-i furnizeze doamna Mungiu încă una. Ce reiese din această poveste: că atunci când încap pe mâini nu tocmai bine intenționate, sondajele de opinie publică se pot transforma în veritabile instrumente de iluzionism în masă. Și că au darul să semene neîncredere într-un procedeu, altfel onest, de testare a fenomenelor sociale din perspectivă statistică. Nu e chiar ca la Danone, dar pe-aproape...
Titlu: Rechini și rechinași ai corupției
Nr Editie: 1717 Data: luni 31 octombrie 2005
Nici n-a apucat bine să fixeze pe hartă locul unde-și va începe mandatul de ambasador că milionarul domn Taubman își și manifestă îngrijorarea față de corupția din România. Și o face cu atâta aplomb încât ești tentat să crezi că față de rechinii de pe la București, așii în inginerii financiare sau în mânuirea de fonduri electorale de prin America sunt niște bieți peștișori. Tot despre corupția din România vorbesc, la orice oră i-ai scula din somn și oficialii europeni. Corupția a devenit un brand care ni se aplică în orice situație, fie că e vorba de politică, fie că e vorba de fotbal sau de literatură. Este un reflex. Un reflex pe care l-am creat noi înșine, exacerbând sentimentul firesc de nemulțumire față de proasta funcționare a mecanismelor sociale. Sub umbrela corupției s-au adunat și infracțiunile de tot felul, și mitocănia, și afacerile eșuate. Tratate în vrac, toate aceste chestiuni amplifică uneori artificial, coeficientul real de corupție existent în țară, afectându-ne credibilitatea și eforturile de ieșire din acest impas. Corupția există, desigur, și ea se manifestă în special acolo unde relația dintre stat și cetățean nu este clar reglementată, iar de acest lucru se fac vinovate toate guvernările și 'puterile' care s-au perindat până acum. Corupția nu este apanajul unui partid politic, ci al oamenilor din toate partidele care nu înțeleg să-și respecte mandatele și îndatoririle. Și care tergiversează, cu rea intenție, aplicarea oricăror măsuri de corecție. Există, desigur, pești mari, dar nici aceștia nu aparțin unei singure specii ideologice. Pe lângă rechinii care își digeră acum comisioanele și șpăgile în opoziție roiesc o puzderie de rechinași actuali care mușcă cu poftă din orice pradă le iese în cale. În spatele retoricii anticorupție se simte pulsând cu vigoare noua generație de corupți.