Titlu: Purtătorul de cuvânt
Nr Editie: 1459 Data: marţi 04 ianuarie 2005
Instituţia purtătorului de cuvânt a fost o noutate absolută în România postdecembristă. În societatea din care veneam nu era nevoie de aşa ceva. Ce era de spus, spunea cea mai autorizată voce a patriei.Răspunzând rigorilor democraţiei, guvernul român a instituit această demnitate imediat după Revoluţie. Primul purtător de cuvânt a fost un ziarist de televiziune - Cristian Unteanu - care transmitea mesajele premierului Roman, în special ziariştilor străini. Pentru scurt timp. Sarcina a fost apoi preluată direct de premier şi dusă, până la îndepărtarea lui Adrian Sârbu, de la cârma Departamentului de Comunicare, după un scandal de presă destul de obscur. Noul şef al departamentului a devenit, automat, şi purtător de cuvânt şi a fost, probabil unul dintre cei mai potriviţi pentru rolul de 'paratrăznet' pe care era obligat să şi-l asume: Bogdan Baltazar. Lui i-a urmat Caius Dragomir - un personaj absolut inodor şi incolor, chiar dacă Roman a văzut în el un personaj potrivit pentru preşedinţie la alegerile din '92. După Dragomir a venit Mihnea Constantinescu - este şi astăzi în structura Executivului, după ce-a trecut o perioadă şi pe la Externe. Răsturnarea guvernului Roman de către mineri a deschis calea spre această funcţie femeilor: Stolojan a avut două purtătoare de cuvânt - pe Iolanda Stăniloiu şi pe Virginia Gheorghiu - două persoane care aveau să aibă un cuvânt de spus în politica românească de după aceea. Spre deosebire de antecesorii săi, Văcăroiu n-a prea pus preţ nici pe comunicarea cu presa şi nici pe purtătorii săi de cuvânt, între care a figurat şi actualul director al Rompres, Mihai Roşca. Schimbarea din '96 a adus cu sine un val de purtători de cuvânt, recoltaţi în general din presă: Ciorbea a avut-o pe Doina Jalea, de la Radio; Vasile - pe Răsvan Popescu, cel care reuşea performanţa să-şi critice şeful pe la briefinguri, Isărescu i-a avut pe Gabriela Vrânceanu Firea (acum la Antena 1) şi pe Ionuţ Popescu (acum ministru de Finanţe). În fine, Adrian Năstase şi-a împărţit mandatul între Claudiu Lucaci (venit de la televiziune) şi Despina Neagoe (venită de la Cluj).Tăriceanu a ales-o pe Oana Marinescu. Destul de puţin cunoscută - mai ales că în ultimii ani a lucrat pentru o ambasadă - aceasta nu are o sarcină uşoară. Pentu că predecesoarea ei a făcut din instituţia respectivă - inclusiv din serviciul de presă al premierului - o instituţie 'partinică', cu comunitatea gazetărească împărţită în 'prieteni' şi 'neprieteni' şi cu (ne)comunicări pe măsură. Purtătorul de cuvânt va trebui să se redefinească, mai ales prin prisma conceptului băsescian de 'eliberare' a presei de sub jugul hachiţelor şi intereselor antagonice ale celor care doresc să-şi medieze astfel dialogul cu naţiunea.

Titlu: Arătarea muşchilor guvernamentali
Nr Editie: 1472 Data: miercuri 19 ianuarie 2005
Până în momentul de faţă, premierul Călin Popescu Tăriceanu, ale cărui recomandări electorale nu erau doar sumare, dar păreau şi de circumstanţă, constituie pentru observatorii scenei politice o veritabilă surpriză. Noul premier este un politician care a crescut, în mod evident, şi care nu mai aduce cu nesigurul ministru al Economiei din urmă cu opt ani, copleşit atunci de o responsabilitate ale cărei dimensiuni nu le pricepea prea bine.Tăriceanu şi-a început bine mandatul, promovând o imagine de echilibru şi siguranţă de sine, de măsură şi de bun simţ. Adică ceea ce în general, se aşteaptă de la un (nou) premier. Intervenţiile sale au fost clare şi punctuale şi - chiar dacă e niţel prea devreme să vorbim despre aşa ceva - pare să stăpânească o echipă multicoloră şi nedesprinsă încă de strategiile de club cu care a venit la 'naţională'. Între timp a făcut şi prima sa vizită peste hotare, exact unde trebuia - în zona în care continuă să se manifeste o situaţie delicată, pe muchie de cuţit. În acelaşi timp, noul premier a avut şi primul său puseu de autoritate, dând o replică seacă observaţiilor făcute de reprezentantul FMI în legătură cu resursele din care se va putea face recolerarea pensiilor.E treaba noastră, nu a FMI-ului, a spus în esenţă Tăriceanu, abordând o nouă atitudine faţă de o instituţie internaţională cu care relaţia noastră a fost, de-a lungul timpului, complexă. S-a vorbit, la un moment dat, chiar despre un soi de obedienţă lipsită de demnitate, în faţa indicaţiilor acesteia, bătându-se monedă, pe de altă parte, pe faptul că soluţiile forului financiar mondial nu şi-au găsit confirmarea pe nicăieri. Dincolo de aceasta, reprezentanţii FMI - de regulă funcţionarii superiori, dar nu de prim rang - au devenit veritabile vedete, asupra lor concentrându-se atenţia întregii naţii şi fiind consideraţi, implicit, responsabili de liniştea noastră. O verita bilă culme a acestei atitudini s-a înregistrat în timpul guvernului Ciorbea şi probabil că fostul ministru de atunci a păstrat unele resentimente, pe care le exprimă, voalat, acum.Arătarea muşchilor faţă de FMI mi se pare, însă, o atitudine riscantă şi nejustificată. FMI-ul n-a venit să ne controleze şi să ne impună o anumită politică. FMI-ul este creditorul la care noi ne-am dus, cu mâna întinsă, pentru că altundeva nu aveam unde. În schimbul banilor pe care ni-i dă, FMI vrea să respectăm nişte reguli necesare pentru a căpăta capacitatea de a returna datoria. Atâta şi nimic mai mult. Nu vrea posturi în guvern (deşi în unele perioade, mascat, le-a avut), şi nici primiri cu onoruri la aeroport. Ţâfna naţională a fost, de regulă, contraproductivă (amintiţi-vă perioada Văcăroiu-Georgescu: cum îi mai puneau ei la punct, şi cum n-am mai reuşit să semnăm nici un acord!). Între ţâfnă şi obedienţă, există însă o cale de mijloc, pe care un guvern ca acesta, în disperata sa încercare de a împăca capra cotei unice cu varza recorelărilor, trebuie să o găsească şi să o urmeze.

Titlu: Republica Prezidenţială Română
Nr Editie: 1473 Data: joi 20 ianuarie 2005
Felul în care se mişcă domnul Băsescu de când a preluat funcţia de preşedinte pare să fie pe placul mai multora decât a celor care ar avea ceva să-i reproşeze. Preşedinte, premier, primar, ministru de toate felurile şi profesor de Marea Neagră pe deasupra, domnului Băsescu pare că nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin - vorba clasicului.Disponibilitatea sa remarcabilă de a trasa indicaţii în toate direcţiile, de a avertiza pe toată lumea şi de a arăta întregii naţii calea cea dreaptă aduce aminte de un model încă proaspăt în mintea multor români. Şi nu doar proaspăt: regretat, chiar, de către nu puţinii dintre ei.Poporul român, pornit cu entuziasm pe drumul democraţiei, a constatat, asemenea lui Churchill, că nu este cel mai bine pavat dintre toate drumurile posibile, dar că pare a fi cel mai utilizabil dintre acesta. Libertatea personală s-a ciocnit, destul de rapid de libertăţile celorlalţi, de multe ori contondent şi destul de neînţeles, faţă de o ereditate ce nu avea nimic comun cu aceasta.În faţa riscului şi temerilor de tot felul oamenii au început să regrete absenţa unui far călăuzitor şi au privit cu neîncredere principiul separaţiei puterilor, ca o formă disimulată a fugii de răspundere. De aici şi opţiunea tot mai pronunţată, la ultimele cicluri electorale, spre un mesaj mai radical şi mai autoritar. Traian Băsescu a fost, atât la primărie cât şi la preşedinţie, benefeciarul unei astfel de preferinţe. În el, cei care l-au votat au văzut omul capabil să o rupă cu compromisurile de tot felul şi să abordeze, direct, fenomenele care ne fac viaţa amară. Prin activitatea sa efervescentă preşedintele răspunde acestei aspiraţii. Sau pare să răspundă, atâta timp cât nu se manifestă încă feed-back-ul democratic. Cât timp nu sare în ochi faptul că legea îi apără şi pe cinstiţi şi pe hoţi până la punctul în care se manifestă capacitatea de a evidenţia cu claritate hoţia. Cât timp nu sare în ochi faptul că justiţia poate fi cu adevărat independentă, refuzând să răspundă chiar şi la comenzile bine intenţionate. Cât timp organele statului nu fac sluj nici la comanda politicienilor abuzivi şi nici împotriva adversarilor acestora, întelegând că la abuzuri nu se poate răspunde tot prin abuzuri.Elanul prezidenţial se va tempera, probabil, odată cu primele restricţii constituţionale care vor face ca unele dintre acţiunile sale să nu mai poată avea acoperirea şi efectele aşteptate.Deocamdată, domnul Băsescu domneşte cu aplomb într-o Republică Prezidenţială Română, aflată în tranziţie spre Republica Constituţională.

Titlu: 'Încălecarea' şi descălecarea postului public TV
Nr Editie: 1474 Data: vineri 21 ianuarie 2005
De 15 ani în coace clasa politică practică - fără succes - o probă nesportivă: încălecarea postului public de televiziune.Considerat, la începuturile libertăţii sale, drept cel mai eficient vehicul pentru interesele proprii, el a făcut obiectul unei duble dispute: în exterior şi în interior. În exterior, puterea care încă nu-şi rafinase mijloacele de acţiune, era asaltată de o opoziţie agresivă care, înarmată cu sloganul 'cu televizorul minţiţi poporul', dorea să-şi manifeste influenţa şi demersurile prin intermediul acesteia. În interior, personalul televiziunii, împărţit şi acesta după interesele membrilor săi marcanţi, lupta la baionetă pentru a înlătura sau pentru a pune mâna pe segmentele importante, luptă în care 'sindicatele libere' şi cele nelibere se manifestau inclusiv prin bruierea sau piratarea emisiei. De fapt, toată această bătălie nu se va duce pentru televiziune, în ansamblul său (unele dintre departamente fiind deja în mâna 'opoziţiei') ci pentru cucerirea redutei principale: actualităţile. Această dispută a dat naştere şi primelor televiziuni alternative (încă înainte de apariţia CNA-ului) unde s-au rodat unii dintre cei care aveau să devină mai târziu vedete pe diferitele posturi private. Tentativele de 'încălecare' a televiziunii publice au venit, concomitent, din ambele direcţii ale spectului politic dar mai ales din partea Puterii, niciodată suficient de sigură că va avea în ea un aliat de nădejde în viitoarele bătălii electorale, efectul acestor încercări fiind, de regulă, redus sau nul. Dar în 1997 s-a manifestat şi fenomenul epurărilor, noua putere dând cu mătura prin studiouri şi aducând oameni noi al căror devotament lipsit de discernământ a devenit rapid contraproductiv. Fenomenul s-a continuat în 2001, când 'noul val' civic s-a întors la uneltele sale şi când doar o parte dintre cei epuraţi s-au mai întors. O veritabilă cotitură a avut loc - paradoxal - în momentul în care PSD-ul a decis să pună la cârma instituţiei un 'om de încredere'. Valentin Nicolau, fost editor, consilier personal al lui Adrian Năstase - o carte de vizită nu doar necesară dar şi asigurătoare. Menagerul care condusese cu succes o afacere privată şi - a demonstrat abilităţile şi în acest sector: sub 'domnia' lui TVR a ieşit din lunga letargie în care o cufundaseră predecesorii, recâştigând din autoritatea şi audienţa pierdute în faţa posturilor comerciale private. TVR - cu toate cele patru canale ale sale - a reintrat în joc, câştigând puncte şi în prestaţia profesională şi în cea de piaţă. Acestă schimbare i-a întărit şi directorului general poziţia, scoţândul de sub umbrela protector - dominatoare a partidului . Echidistanţa sa tot mai pronunţată n-a fost pe placul Puterii, care în preajma alegerilor i-a dat un avertisment, prin respingerea raportului de activitate. Cu toate presiunile exercitate TVR, n-a mai fost un vehicul electoral ba, din contră, sa plasat în prima linie ca echidistanţă, în faţa competitorilor săi angajaţi în prestaţii partizane. Îi dau dreptate lui Valeriu Nicolau care avertizează (în faţa unor contestaţii cu caracter mai degrabă civil decât profesional) că toţi cei care au încercat să 'încalece' televiziunea naţională au sfârşit prin a pierde. Ceva.E timpul descălecării.

Titlu: PSD se pregăteşte să piardă din nou Capitala
Nr Editie: 1475 Data: sâmbătă 22 ianuarie 2005
Considerată ca un obiectiv strategic de prim rang, Capitala a scăpat sistematic din mâinile Partidului Social Democrat şi al predecesorilor săi.Încă de la primele alegeri, organizate în 1992, binecunoscutul lider FSN, Cazimir Ionescu a pierdut în faţa necunoscutului Crin Halaicu, ce reprezinta atunci prima acţiune comună a Convenţiei Democrate. Patru ani mai târziu, după un mandat cosiderat dezastruos, Victor Ciorbea câştiga alegerile după o paradoxală campanie anti - Halaicu, fără ca Ilie Năstase, candidat de lux al PDSR, să reuşească să-i pună probleme serioase. După opt ani de guvernare cederistă, şi la Capitală şi la sectoare, PDSR (încă) reuşeşte să facă o breşă, câştigând sectoarele, dar pierzând încă odată Capitala, în favoarea unui Băsescu care a parcurs campania ca un accelerat, lăsându-l în gară pe Sorin Oprescu, pe al cărui şarm popular se mizase excesiv. În 2004, PSD a pirdut aproape tot ce câştigase în 2000 (cu excepţia unui sector - 2, pentru că 5 - ul a fost câştigat de suspendatul Vanghelie) nereuşind să-i opună lui Băsescu decât un Geoană inconsistent în postura de administrator local.Plecarea lui Băsescu la Cotroceni, redeschide competiţia pentru primăria Capitalei. În timp ce Coaliţia pare a se fi hotărât pe candidatura lui Orban (deşi nu este exclus să apară contra - democraţi), în ograda PSD-ului lucrurile sunt relativ clare. În sensul că nimeni nu pare a se gândi serios la câştigarea acestei redute. Cu Darabont, Vanghelie sau Blănculescu, PSD nu poate aspira în mod serios la victorie. Şi nici cu Dan Ioan Popescu la conducerea filialei, acesta concentrându-şi eforturile spre consolidarea poziţiei proprii în viitoarele structuri, prin manipularea masei de manevră municipale. Cât despre ''centru'', după eşecul ''variantei Geoană'' acesta nu mai pare capabil să vină cu o propunere pe care să poată să o şi impună.Aşadar, în ianuarie PSD se pregăteşte cu atenţie să piardă din nou Capitala. O tradiţie care nu se lasă infirmată.

Titlu: Guvern cu bulină roşie?
Nr Editie: 1476 Data: luni 24 ianuarie 2005
Demisia de vineri a ministrului umanist al controlului reprezintă primul seism la care este supusă fragila încropire guvernamentală, sprijinită pe patru picioare inegale şi asimetrice.Înainte de asta, lucrurile stăteau să dea în clocot la Finanţe, unde Ionuţ Popescu ameninţa deja să facă acest lucru, datorită presiunilor pe care chiar colegii săi de partid le făceau pentru a-şi pune protejaţii ca secretari de stat. Demisia lui Vicol pleacă din aceeaşi zonă, pentru că retragerea Vămii şi a Gărzii Financiare lipseşte ANC de substanţă. Şi aşa, încropeala numită 'minister al controlului' a fost făcut, mai degrabă, din cauza criticilor europene la adresa hoţiei şi corupţiei din sectoarele de stat, decât din grija faţă de sănătatea societăţii. Fără cele două entităţi, la care urma să se adauge şi Garda de Mediu, Sorin Vicol se trezea un fel de păstor peste câteva oi rătăcite şi ele de pe la alte ministere şi pentru care nici măcar nu mai era nevoie de un portofoliu ministerial. Fără Vamă şi fără Gardă, umaniştii se vedeau lipsiţi de obiectul muncii, ştiut fiind că încă dinainte de împărţeală Voiculescu îşi exprimase opţiunea faţă de nişte ministere 'care se ocupă cu corupţia'. Sau - mai degrabă - cu anticorupţia. Aflaţi în pericol să dea în vileag doar corupţia de pe la Inspecţia Muncii sau de pe la Protecţia Consumatorului, umaniştii şi-au retras omul - cu tot ceea ce poate să însemne asta pe orizontală.Această fisură în edificiul guvernamental este doar debutul dezastrului pe care pot să-l producă, în orice moment, seismele cu epicentul în zona algoritmului. Numirea secretarilor de stat se dovedeşte un exerciţiu mai complex şi mai complicat chiar decât împărţeala prefecturilor şi nu puţini dintre titularii de portofolii mai mult sau mai puţin apolitici se văd în situaţia de a fi nevoiţi să lucreze cu echipe multicolore şi centrifuge, care vor fi subordonate mai degrabă partidelor de care aparţin, decât ministrului.Spectrul 'cabinetului Ciorbea', cu cele trei 'guverne în guvern' este tot mai prezent în faţa ochilor unui premier care a trecut el însuşi prin această experienţă zdruncinătoare.

Titlu: Unde ne sunt analizele postelectorale ?
Nr Editie: 1477 Data: marţi 25 ianuarie 2005
Faptul că analizele şi dezbaterile post-electorale ale partidelor întârzie atât de mult - sunt anunţate doar pentru a doua parte a lui februarie - este, în primul rând, consecinţa unor rezultate incerte din care fiecare îşi asumă partea convenabilă. Alianţa a câştigat, la scor artimetic, nişte alegeri pe care avea toate şansele să le piardă. Victoria sa a fost mai degrabă una de imagine, în spatele acesteia făcându-se simţite tensiunile dintre cele două formaţiuni care reuşesc cu greu să-şi împartă tortul guvernării. În plus, succesul lui Băsescu la prezidenţiale răstoarnă raportul de pondere dintre ele, oferind democraţilor un rol conducător care se manifestă prin controlul aproape total pe care preşedintele îl exercită asupra Guvernului. Mai mult, importanta funcţie de primar general lăsată vacantă, este prilejul unei noi şi ascuţite competiţii interne în care se manifestă ambiţiile ambelor părţi. Sub semnul acestei ambiţii vor sta şi viitoarele congrese, liberal şi democrat, unde bătălia pentru funcţia supremă se va duce şi pe diapazonul rezultatului obţinut în alegeri. Iar dacă liberalul Tăriceanu va ieşi învingător, vom avea din nou de-aface cu tentaţia unui partid-guvern, în competiţie directă cu un partid-preşedinţie.Pentru UDMR şi PRM, partidele care au rolul să încline balanţa, analiza este una formală. În timp ce UDMR rămâne constant în bazinul său electoral, nefiind (încă) afectat de tendinţele separatiste ce se manifestă în cadrul politic al etniei, în tabăra lui Vadim nimeni nu va pune sub semnul întrebării rolul şi modul de acţiune al liderului, cu tot reculul înregistrat la urne. PRM se consideră unicul partid de Opoziţie şi, în consecinţă, îşi asumă avantajele şi servituţiile unui astfel de rol. Cu PSD-ul problema e mai complicată. În cadrul partidului nu s-a stabilit încă, cu precizie, dacă alegerile au fost pierdute sau câştigate. Ambiguitatea rezultată din distribuirea rolurilor principale - în care deţine controlul parlamentar - se manifestă şi în poziţiile pe care le adoptă liderii partidului. Viitorul congres va sta nu atât sub semnul analizei cauzelor care au dus la trecerea sa în opoziţie, cât sub acela al modalităţii în care va fi reintegrat Ion Iliescu şi ''refolosit'' Adrian Năstase. Zarva prezentă se va stinge treptat sub presiunea constituirii noilor structuri în care aproape toată lumea doreşte să-şi păstreze locul sau să-şi câştige unul mai bun. Chiar dacă pentru conducerea efectivă se bat doi perdanţi - unul de alegeri şi altul de imagine - fragilitatea adversarului şi oportunitatea unei reveniri anticipate la putere îi va menţine laolaltă pe fruntaşii pesedişti, odată epuizate acuzele şi disputele de conjunctură.

Titlu: Ce-a coordonat Biroul coordonator?
Nr Editie: 1478 Data: miercuri 26 ianuarie 2005
Revenirea la formula 'delegaţiei permanente' a PSD este considerat acum un act statutar fără ca cineva să se mai întrebe cât de statutară a fost suspendarea sa, în vara anului trecut şi, mai ales, ce-a mai coordonat 'biroul coordonator', înfiinţat la fel de nestatutar cu acel prilej.Rememorând faptele vom avea, mai clară ideea degringoladei care a cuprins partidul de guvernământ după eşecul de la locale şi suita de improvizaţii care a urmat, soldându-se cu ieşirea din scenă, după doar patru ani, a partidului care a dus România în NATO şi a condus-o, fără vize, până la intrarea în Uniunea Europeană.Înaintea alegerilor locale nimeni - nici de la putere şi nici de la opoziţie - nu-şi imagina ce curs vor lua lucrurile. Sondajele comandate de Putere deveneau supărătoare prin optimism - victoria PSD-ului era sistematic apreciată la peste 50 de procente. Duşul rece al alegerilor locale nu i-a dezmeticit pe liderii săi. Sub influenţa acestui rezultat, disensiunile dintre Cotroceni şi Victoria au devenit mai acute, ajungându-se până în pragul unei crize, atunci când Adrian Năstase a anunţat că-şi dă demisia şi de la şefia partidului şi de la cea a guvernului. Corul de implorări care s-a declanşat l-a făcut însă să nu-şi pună în practică ameninţarea (situaţie în care se intra, clar, într-o criză de proporţii) şi să revină în forţă. Profitând de deruta generală, el a operat un veritabil puci, suspendând delegaţia permanentă şi înlocuind-o cu un 'birou coordonator'. Acesta - format din oameni fideli lui Năstase, în special din zona executivă - urma să se îngrijească de activitatea partidului, în vederea alegerilor generale, până la următorul congres. 'Greii' din PSD n-au făcut prea multă gălăgie, unii dintre ei simţind că operaţiunea se putea transforma într-un bumerang. Hrebenciuc a şi spus-o, subliniind ideea că biroul coordonator va trebui să-şi asume şi răspunderea rezultatului alegerilor. Presat din toate direcţiile, dar mai ales din aceea a prezidenţialelor, unde era nevoit să candideze, pentru a-i face loc dlui Iliescu la şefia partidului, premierul-orchestră a clacat. A pierdut şi preşedinţia, şi guvernul, salvând, in extremis, o poziţie proprie - aceea de preşedinte al Camerei - prin darea la o parte a celui căruia-i fusese promisă - Mitrea. Aflăm acum că biroul coordonator iese din scenă fără a da seamă despre ce şi cum a coordonat şi lasă loc vicilor în 'ghilimele', pentru a reforma nu se ştie exact ce. Cu Dumnezeu - şi Ion Iliescu - înainte!

Titlu: Şomajul de partid
Nr Editie: 1479 Data: joi 27 ianuarie 2005
Odată cu alternanţa la putere, şi-a făcut apariţia un fenomen cu caracteristici aparte: şomajul de partid! Practic, o întreagă categorie de persoane care deţinuseră demnităţi publice sau funcţii la care au avut acces pe bază de alegeri sau de numiri, este nevoită să-şi părăsescă poziţiile. Varianta cea mai dramatică a 'şomajului de partid' se manifestă la nivelul parlamentar. Aici, cei care nu mai încap pe liste în limita locurilor eligibile se transformă în adevărate victime. 'Noi ce facem?' - strigă ei şi partidul trebuie să facă ceva. Face comisii de ajutor şi încearcă să găsească niscai funcţii libere unde să-şi plaseze semenii - prin diplomaţie sau prin administraţie. Variantă nesigură, că dacă se schimbă puterea, valul schimbării îi ajunge rapid şi acolo. Ceea ce este profund anormal la acest capitol este că în Parlament ajung oameni fără un statut social clar, fără o profesie pe care să şi-o poată exercita şi când nu mai sunt parlamentari. În mod normal, revenirea dintr-o astfel de condiţie ar trebui să se facă firesc: omul se întoarce la uneltele sale după ce şi-a slujit ţara ca legiuitor! Că nu se întâmpă aşa - este de vină politica de cadre a partidelor care se pricopsesc cu personaje de calitate îndoielnică. Oarecum diferit este şomajul de partid de la celelalte nivele. Orice partid (sau coaliţie) care vine la putere îşi propune să găsească rapid debuşee pentru clientela politică şi pentru sponsori. Ori unde pot fi găsite acestea decât în instituţiile cu conducători numiţi, cel mai adesea pe criterii politice, deşi profilul acestora nu are nimic de-aface cu politica. Salubritatea, sau transportul public, sau colectarea taxelor n-au caracter ideologic. Tăvălugul schimbării aruncă la o parte ce era şi pune în loc oameni care, de cele mai multe ori, n-au nici în clin nici în mânecă cu noua lor funcţie. Aceştia, la rândul lor, vor dori să-şi facă echipe propri i şi vor umbla şi ei la organograme activând ca un soi de tsunami administrativ. Culmea este că înlocuirile, în marea lor majoritate, se fac în detrimentul unor persoane care pentru a accede sau a rămâne în funcţii, au fost obligate să îmbrace o anumită haină politică. Ei bine, pe aceştia nu prea are cine să-i mai ajute. Şefii lor pe linie de partid nu mai au autoritatea necesară pentru a le face loc în sectorul de stat, iar în cel privat sinecurile sau funcţiile de complezenţă au tot mai puţină trecere.O cale de evitare a acestor perturbări o constitue recursul la statutul funcţionarului public. Dar aici lucrurile sunt încă tulburi şi există suficiente modalităţi de a nu trebui să dai un om afară făcându-l să plece singur. În râvna cu care se procedează la acest val de schimbări guvernanţii ar trebui să se gândească mai bine că va veni şi rândul lor, iar perpetuarea unei asemenea stări de lucruri este păguboasă pentru toată lumea, dacă nu se găseşte o soluţie clară şi viabilă.

Titlu: Amiralul flotei-fantomă
Nr Editie: 1480 Data: vineri 28 ianuarie 2005
Clauza de salvgardare evocată de oficialii europeni în cazul în care în sectorul justiţiei nu se înregistrează progresele aşteptate, atârnă deasupra capetelor guvernanţilor noştri ca o sabie a lui Damocles, mai mult ca oricând. Pericolul este evocat de debutul procesului privind vânzarea flotei care a avut loc miercuri, în absenţa unuia dintre principalii acuzaţi - preşedintele Băsescu.Se părea că precizarea făcută de consilierul prezidenţial Renate Weber e de natură să clarifice lucrurile: dl Băsescu se bucură de imunitate prezidenţială, şi ca atare, dânsul va putea fi chemat în faţa justiţie abia peste 5, dacă nu peste 10 ani. În plus, cu prilejul vizitei la PNA, preşedintele a anunţat că şi-a retras plângerea făcută împotriva procurorilor care au instrumentat cazul, ca un gest de bunăvoinţă menit să instaureze pacea între instituţii. Însă analizele şi luările de poziţie generate de eveniment aduc la iveală detalii care complică lucrurile. Unele dintre ele sunt în mod evident forţate, altele însă rezistă judecăţii la rece.Prima idee ar fi aceea că Traian Băsescu n-a fost trimis în judecată pentru fapte comise în timpul exercitării mandatului şi, ca atare, n-ar avea cum să se bucure de imunitate. A doua este că aşazisa ''împăcare cu PNA'' ar fi, de fapt, o manevră dubioasă, deoarece nu preşedintele era cel care-i dăduse în judecată pe procurori ci anchetatul Traian Băsescu, condiţie în care preşedintele nu avea dreptul să implice instituţia într-un astfel de troc. În fine, ultima idee este că dacă dorea să demonstreze că este de bună credinţă, dl Băsescu n-ar fi trebuit să accepte disjungerea cauzei sale şi ar fi trebuit să se prezinte miercuri la tribunal alături de ceilalţi prezumtivi făptuitori. Toate aceste lucruri pot induce ideea, în rândul oficialilor europeni, că justitţia română nu reuşeşte să se desprindă de sechelele trecutului şi că ea continuă să aplice standarde duble în înfăptuirea misiunii sale. Şi, în consecinţă, să genereze apelul la clauza de salvgradare şi să amâne cu cel puţin un an intrarea României în UE.Cred că dl Băsescu s-a aflat el însuşi în faţa unei decizii delicate. Chiar dacă încă din 1995-1996 când a început scandalul flotei, a fost singurul acuzat care a renunţat la imunitatea parlamentară pentru a se pune la dispoziţia anchetatorilor, manevra de acum este de natură să inducă dubii legate de răspunderea sa faţă de ceea ce s-a întâmplat cu flota. Ar fi fost, poate, cel mai nimerit prilej de a-şi dovedi cu argumente nevinovăţia, spulberând încă din 2005 suspiciunile care, vrând-nevrând, vor continua să bântuie publicul până în 2010.

Titlu: Vânătorile lui Năstase
Nr Editie: 1481 Data: sâmbătă 29 ianuarie 2005
Dacă până în '89 vânătoarea n-ar fi fost percepută ca o distracţie supremă, rezervaă exclusiv ''vârfului'', pentru care se face totul ca trofeele să-i vină în bătaia puştii, poate că ex-premierul Năstase, n-ar fi tras atâtea belele de pe urma ei. Vânătoarea este şi ea o pasiune ce vine din străfundurile omenirii , iar a o trata ca pe o plăcere sadică este la fel de nepotrivit precum considerarea boxului ca un sport inuman, ca să mă rezum doar la acest exemplu.După 1989, vânătoarea s-a mai democratizat, nu într-atât încât să devină un sport de masă. Şi asta pentru că este costisitoare şi sunt destul de puţini cei care-şi pot permite să deţină inventarul necesar şi să plătească taxele piperate ale asociaţiilor vânătoreşti. Mai mult decât atât, vânătoarea devine un soi de organizaţie elitistă în cadrul căreia vânatul propriu-zis este mai degrabă un pretext pentru întâlniri informale şi pentru tranzacţii discrete între vârfuri ale politicii sau/şi afacerilor. Ceva de genul acesta s-a întâmplat în ultimul week-end la Balc, iar Ţiriac este un veritabil maestru al acestor aranjamente, nici un altul neavând trecerea pe care o are el pe la vârfurile politicii şi afacerilor mondiale. Prezenţa fostului premier este, în mare, justificată, trecerea sa în opoziţie nemaiînsemnând şi o tăiere a canalelor de comunicare cu restul lumii şi lăsarea acestora doar în seama puterii prezente.Cam acelaşi lucru s-a întâmplat în urmă cu un an la Bolovani, în Dâmboviţa, numai că atunci cercul participanţilor a fost unul strict naţional. Vânătoarea a fost organizată pentru un plus de socializare între aripa executivă şi cea prezidenţială, aflate într-o situaţie aproape de conflict, pe parcursul unui an în care iniţiativele lui Năstase, nenegociate în prealabil, au fost respinse de preşedinte. Organizatorul întâlnirii - ministrul Sârbu, cel care avea să plătească scump această iniţiativă - reuşise să adune consilierii de la Cotroceni, şefii de servicii secrete, miniştrii de încredere, într-un conclav care n-a mai avut loc din cauza inexplicabilului accident. Şi, ca atare, acordul dintre părţi nu s-a mai produs, lucrurile evoluând spre vârful de criză din vara lui 2004. Ce vreau să spun: că nu ce se petrece în spatele vânătorii a perturbat opinia publică, ci aspectele marginale, între care - îmi permit să cred - şi numărul de trofee de la Balc ce ar ilustra ''setea de sânge'' a participanţilor. În realitate, îmi vine greu să cred că Ţiriac, care a băgat bani în amenajarea acestui teren, îşi nimiceşte cu voie bună efectivele, fără a ţine cont de nişte reglementări elementare, care să facă afacerea sa profitabilă. Cert este că din cele două episoade, Adrian Năstase s-a ales cu o etichetă, poate nedreaptă, dar care riscă să rămână şi să-i afecteze imaginea şi pe viitor.

Titlu: Unificare - dar s-o ştim şi noi!
Nr Editie: 1471 Data: marţi 18 ianuarie 2005
În entuziasmul declanşat de neaşteptata victorie în alegerile prezidenţiale şi de succesul asimilat al formării guvernului, peste Alianţă bate vântul marilor proiecte. Unul dintre acestea este unificarea: unde-s doi, puterea creşte!- iată dictonul pe care ultimul ciclu electoral pare să-l fi confirmat, chiar dacă unii reprezentanţi din cele două tabere sunt sceptici.Atât şefii democraţi, cât şi cei liberali, s-au pronunţat răspicat în favoarea unificării, iar cele două congrese, ce vor avea loc în această primăvară vor înscrie la loc de cinste, pe ordinea de zi, această problemă. Alăturarea de facto a resurselor umane şi politice a celor două formaţiuni ar putea crea, finalmente, acel pol de dreapta de care scena politică românească duce lipsă pentru a se putea echilibra în mod real faţă de aglomeraţia de opţiuni din zona centrului-stânga. Acest lucru ar face posibilă şi o corespondenţă mai clară între doctrină şi acţiunea politică, mixate frecvent în ultimii ani până la nivelul totalei debusolări a electoratului. Este suficient să analizăm puţin practicile de stânga, uzate frecvent de fostul guvern al Convenţiei, în anii 97-2000, sau pe cele de dreapta emanate de fostul guvern al PSD în perioada următoare, pentru a realiza confuzia ce a dominat scena politică.Dar, dacă la nivelul intenţiilor de principiu domneşte o armonie aproape perfectă, când vine vorba de modalităţile practice, lucrurile se schimbă. Am asistat la o veritabilă demonstraţie a preşedintelui Băsescu, încă puternic ancorat în problematica şi în administarea partidului pe care l-a condus, a motivelor pentru care PD n-ar putea accepta să-şi aproprie o doctrină populară, rămânând la identitatea sa social-democrată şi la scaunul pe care-l ocupă în Internaţionala Socialistă. Pe de altă parte, fruntaşii liberali - în special Dinu Patriciu, cel care pare să-şi mărească audienţa în mod exponenţial în interiorul formaţiunii - demonstrează că nu pot concepe o altă unificare decât cea prin 'absorbţia' democraţilor în interiorul unui partid care nu va renunţa nici mort la titulatura sa. Problema devine cu atât mai insolubilă cu cât exigenţele liberalilor se lovesc tot mai des de orgoliul democraţilor de a fi devenit, prin Traian Băsescu, vioara întâia a concertului care a cucerit publicul electoral.Pornind de la aceste poziţii rămâne întrebarea firească: ce anume vor discuta şi analiza cele două formaţiuni la viitoarele congrese? Pentru că situaţia este de genul celei în care doi celibatari convinşi doresc să se căsătorească, dar fară a renunţa nici unul la atributele formale şi reale ale celibatului.

Titlu: Criza de specialişti
Nr Editie: 1470 Data: luni 17 ianuarie 2005
Oridecâteori revine la putere, opoziţia are o problemă: oamenii. Altfel spus, specialiştii. Dincolo de sloganul electoral al CDR-ului din 1996, ai fi putut să dai cu tunul pentru a da de urma măcar a câtorva dintre cei 14.000 de specialişti despre care se spunea că abia mai pot fi ţinuţi în frâu pentru a începe să lucreze la succesul deplin al schimbării. Câţi au fost şi cum s-a lucrat, s-a văzut cu ochiul liber în 2000, când Alianţa la putere a fost drastic sancţionată de electorat.Situaţia din 2004 este oarecum diferită. Până la alegerile locale, opoziţia 'democratică' nu era prea optimistă în legătură cu efectele concrete ale încercării sale de a crea un pol de rezistenţă în faţa tăvălugului pesedist prin crearea Alianţei D.A. Speranţele modeste s-au regăsit şi în oferta de cadre: cele două partide au aruncat în lupta pentru locale, cu disperare, aproape cam tot ce aveau, cosiderând administraţia locală ca un important cap de pod pentru ofensiva generală. Astfel, figurile principale ale Alianţei, începând cu Băsescu, s-au trezit în funcţii publice de rangul doi, lăsând drum liber spre generale membrilor de mâna a doua.Victoria - relativă - în alegerile generale, consolidată de neaşteptatul succes al lui Traian Băsescu, a acutizat problema resurselor umane ale Alianţei. Prima dată aceasta s-a făcut simţită la alcătuirea noului guvern, în care au fost vărsaţi, laolaltă, persoane cunoscute, cu experienţă, alături de anonimi fără o pregătire de specialitate, în afara apartenenţei politice.Dintre ei s-a detaşat o duduie nominalizată pentru extrem de importantul portofoliu al Integrării Europene, recomandată chiar de către preşedinte, printre ai cărui colaboratori municipali se numărase, care nu ştia nici măcar care este diferenţa între Consiliul Europei şi Comisia Europeană (diferenţă pe care, dealtfel, nici Băsescu n-o stăpânea prea bine). Noroc că tânăra pretendentă s-a retras singură, că altfel trimiteam la Bruxelles cea de-a opta minune a lumii. Episodul cu prefectul Capitalei pune problema cu acuitate. Atacată chiar de către preşedinte (al cărui colaborator apropiat Silvian Ionescu fusese deasemenea), numirea sa n-a rezistat decât cinci zile, cea mai importantă funcţie de prefect devenind vacantă şi creând noi probleme în cadrul Coaliţiei. Dacă mai punem la socoteală şi plimbarea lui Vasile Blaga de la partid la Cotroceni şi, tot aşa, după trei zile, la Guvern avem un tablou nu foarte încurajator al resurselor umane ale noii Puteri.

Titlu: Tactica pârjolirii terenului
Nr Editie: 1460 Data: miercuri 05 ianuarie 2005
În vechime, atunci când apărea ameninţarea vreunei invazii străine, locuitorii acestor meleaguri luau calea codrului, dând foc aşezărilor, otrăvind fântânile şi avînd grijă ca inamicul să nu poată folosi nimic din ceea ce ai lăsau în urmă. Era o tactică ancestrală prin care invadatorilor li se anula avantajul militar printr-un atac direct la logistică.Desigur, se poate vorbi mult pe această temă şi ar fi nevoie de vreo duzină de talk-show-uri pentru a constata că, in bună parte, supravieţuirea noastră ca entitate se datoreşte şi acestui procedeu, pe care nu te-i aştepta să-l regăseşti în zilele noastre, în formule nici măcar sofisticate. Odată cu alternanţele la putere, politicienii români par să fi deprins şi obiceiul pârjolirii locurilor şi lucrurilor pe care le lasă în urmă. Nedumerirea premierului Tăriceanu, care din somptuosul birou de lucru al predecesorului său n-a mai reuşit să recupereze nici măcar un telefon în funcţiune, devine inevitabil emblematică. Unii dintre foştii miniştri, prea pătrunşi, probabil, de unicitatea menirii lor pe acest pământ, au plecat spre noile destinaţii ca melcii, cărând în spate tot ce s-a putu căra, pe motivul că ar fi fost dobândite cu sudoarea frunţii proprii şi pe seama prestigiului lor personal.Dincolo de lipsa de civilizaţie a procedeului, care îmi aminteşte de modul cum se făceau schimburile de locuinţe în perioada comunistă, când cel care pleca lua şi becurile, prizele sau suportul de hârtie de la WC, se impune o observaţie: aceea a faptului că după 15 ani de exerciţiu democratic şi după vreo trei schimbări, nu s-a pus încă la punct un sistem clar de predare-primire a gestiunii publice. Încă nu se ştie ce şi cum trece din responsabilitatea unui demnitar care pleacă, în cea a celui care vine. Principiul responsabilităţii ministeriale, aplicat şi el târziu, are printre alte lacune şi pe aceasta. Vă amintiţi ca vreodată, un ministru să fi fost tras la răspundere măcar administrativ pentru lipsurile din "gestiunea" proprie? Să fi fost obligat să aducă de-acasă ce-a luat cu japca? Să fi fost pus să plătească? Nici pomeneală. În România anului 2005 se reface sistemul ancestral al terenului pârjolit, chiar şi atunci când schimbarea se face între reprezentanţii aceleiaşi părţi. Este, în mod evident, o chestiune de caracter şi civilizaţie şi nu una de orientare ideologică. Este viciul fundamental al unui sistem care a pus în locul unui dictator atotputernic, o sumă de mici dictatori care cred cu tărie că lumea începe şi se sfârşeşte cu ei şi că vremelnica putere pe care le-o încredinţează, imprudent, poporul, trebuie să fie a lor pe vecie, odată cu însemnele de fiecare zi ale dregătoriei.

Titlu: Serbările galante...
Nr Editie: 1461 Data: joi 06 ianuarie 2005
Formarea noului guvern şi intrarea în pâine a preşedintelui nou ales au coincis, în linii mari, cu atmosfera sărbătorească a finelui şi debutului de an. Aproape inevitabil, aspiraţia firească spre mai bine ce se manifestă ciclic la acest moment s-a transferat asupra celor care au fost madataţi de către electorat să încerce să facă mai bine decât predecesorii lor ceea ce este bine pentru ţară. Sub semnul speranţei mereu renăscute din cenuşa iluziilor, Traian Băsescu şi-a format noua echipă, pentru ca după doar câteva zile să o descompleteze din raţiuni mai degrabă de partid decât de stat, iar Călin Popescu Tăriceanu a scos la rampă o echipă ce s-a vrut născută în zodia Competenţei, dar s-a dovedit a fi mai degrabă supusă celei a Întâmplării. Dovadă că aspirantul la unul din cele mai dificile fotolii ministeriale - cel al Integrării Europene - a trebuit să facă stânga-împrejur, datorită evidentei sale incompatibilităţi cu o sarcină de o asemnea anvergură, incompatibilitate care scăpase atât preşedintelui - suporter cât şi premierului - antrenor. Evident însă că aceste sincope n-au întunecat bucuria pornirii la drum, chiar dacă noii miniştri şi-au găsit cabinetele golite de zelul proprietar al predecesorilor, sau au constatat unele nepotriviri în decoraţia interioară. Şi pentru ca nimeni să nu se mai împiedice de asemenea amănunte, noul premier a făcut ce n-a făcut nici unul înaintea sa: şi-a invitat Cabinetul, cu căţel cu purcel, la Predeal, să petreacă împreună Revelionul şi să se mai socializeze înainte de a se reuni în şedinţele de guvern. A venit cine a putut, s-au pupat neveste şi copii (actualul guvern are vreo 22!) s-a băut şampanie şi s-a petrecut până în zori făcându-se pla nuri de viitor nu doar apropiat. La rândul său, preşedintele, în nonconformistu-i stil caracteristic, a dat o raită prin piaţa Universităţii taman când se apropia anul nou şi şi-a ţinut primul discurs în direct şi la cea mai de vârf oră posibilă. Ba, ca să se convingă naţia că e de-al lor, şi nu cine ştie ce tip cu nasul pe sus, a tras şi o duşcă zdravănă din sticla de şampanie, ceea ce dintr-o dată l-a făcut mai simpatic şi mai de încredere şi unora dintre cei care nu l-au votat. Ca să se continue în aceeaşi notă, Băsescu a plecat spre Predeal fără escortă şi girofaruri, acolo intrând definitiv în atmosferă şi dănţuind până spre dimineaţă, cum n-a mai făcut-o nici un preşedinte de dinaintea lui. Ca să fie în ton, premierul s-a suit şi el în tren, după ce a cumpărat locuri în picioare, şi a călătorit de la Predeal la Sinaia cu un vehicul ce n-a mai fost utilizat de cel puţin patru ani de instituţia pe care o reprezintă, pe motiv că n-are girofar! Şi, ca să se pună capac la toate, o maşină din garda preşedintelui a şifonat-o niţel pe cea apraţinând unuia dintre ziariştii pe care Băsescu vrea să-i elibereze cu orice preţ de servituţile tradiţionale ale meseriei. Serbările galante iau, însă, sfârşit. O dată cu ele şi săptămânile de miere ale noii conduceri a ţării. Urmează menajul de fiecare zi. Cu toate ale sale...

Titlu: De la 'Cabinetul Năstase' la 'Guvernul României'
Nr Editie: 1462 Data: vineri 07 ianuarie 2005
Insistând asupra ideii că trebuie vorbit despre 'guvernul României' şi nu despre 'cabinetul Tăriceanu', preşedintele Băsescu punctează într-o zonă pe care trecuta guvernare s-a străduit s-o inducă în mentalul colectiv pe toate căile posibile.Gândită în laboratoarele de strategii ale partidului, sintagma 'Cabinetul Năstase' a fost impusă ca o referinţă obligatorie din partea membrilor guvernului în special.Vreme îndelungată, oficialii trecutei guvernări au rostit cu evlavie o formulă care trimite la un nou cult al personalităţii. Un soi de personalitate colectivă, reprezentată la vârf, de o personalitate pur individuală: şeful necontestat al guvernului şi al partidului. Odată cu trecerea lui Ion Iliescu în zona apartinică a preşedinţiei, deasupra partidului urma să strălucească soarele noului lider. Vreme de patru ani 'Cabinetul Năstase' a fost sloganul dominant al comunicărilor publice efectuate de guvern. Ba, în culisele strategiilor de gen, se efectua şi o monitorizare foarte atentă a modului în care era utilizat (sau nu) acesta.Sintagma s-a dovedit, în ultima instanţă, o armă cu două tăişuri. Dacă succesele s-au deversat, firesc, în bazinul de popularitate al premierului, cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu eşecurile. Aproape cinic, membrii guvernului s-au debarasat de o serie de responsabilităţi cu naturaleţe, în virtuta aceleaşi sintagme care le refuza locul la masa festinului mediatic.Până la urmă, eşecul electoral al PSD s-a suprapus aproape natural, peste cel al 'cabinetului Năstase'.Pornind de la o astfel de constatare, iniţiativa preşedintelui Băsescu pare nu doar una de bun simţ ci şi una preventivă. 'Cabinetul Tăriceanu' s-a format sub o zodie nu din cale-afară de favorabilă şi deasemenea capului său atârnă 'sabia lui Damocles' - adică o moţiune de cenzură ce l-ar putea răsturna oricând. 'Guvernul României' poate face faţă mai bine oricărei situaţii, fără a afecta, personal sau în grup, pe cei care-l compun.

Titlu: Băsescu joacă totul pe o carte: anticipatele!
Nr Editie: 1463 Data: sâmbătă 08 ianuarie 2005
Traian Băsescu joacă tare, în continuare: recenta sa declaraţie cum că e adeptul unor alegeri anticipate ACUM, este de natură să provoace fiori reci pe şira spinării tuturor partidelor. Chiar şi a celor pe care le-a reprezentat şi le mai reprezintă încă, cu aplomb.Ce înseamnă alegerile anticipate? Că - exceptând instituţia prezidenţială - în toate celelalte segmente importante ale societăţii se vor produce din nou schimbări. Că scurtul 'establishment' rezultat după scrutinul din noiembrie ia sfârşit şi că alţi (deşi, poate cam aceiaşi) actori vor ieşi la rampă. Este un gest riscant, însă Băsescu intuieşte că nu va găsi un moment mai potrivit pentru a putea spera la consolidarea actualei puteri, în condiţiile în care soarta acesteia depinde de umorile unui partid de buzunar.De ce acum? Pentru că este momentul în care noul guvern şi, în general, noua putere, nu îşi arată încă slăbiciunile şi inconsistenţa structurală. Pentru că este momentul în care concurenţa dintre cele două partide principale încă mai poate fi ţinută în frâu. Şi pentru că este momentul marilor revelaţii despre corupţia şi abuzurile fostei puteri, înainte ca acestea să se transfere în contul noilor baroni a căror categorie prinde viaţă încet şi sigur, după un algoritm devenit regulă.Ce ar putea rezulta din alegerile anticipate? În primul rând, dispariţia 'inamicului public' - PUR, în condiţiile în care, după trădările în serie, acesta nu ar mai avea de cine să se agaţe pentru a reveni în Parlament. În al doilea rând, pe fondul cuceririi puterii la vârf, alianţa ar putea spera la un spor de voturi, suficient pentru a forma o majoritate mai puţin riscantă, doar cu sprijinul aliatului de serviciu - UDMR, previzibil a rămâne în procentul său tradiţional. Şi, nu în ultimul rând, smulgerea din mâinile PSD a preşedinţiei celor două Camere, obiectiv esenţial pentru succesul demersurilor guvernamentale. Partea rea a lucrurilor este că alegerile anticipate ar putea duce la o întârziere considerabilă a procedurilor de aderare şi la amânarea termenului de integrare în Uniunea Europeană. Ceea ce ar constitui o lovitură grea pentru însăşi puterea ce se va instala după anticipate, cu consecinţe directe asupra supravieţuirii acestuia.

Titlu: Moralitate în politică
Nr Editie: 1464 Data: luni 10 ianuarie 2005
Că dl Băsescu este un politician redutabil nu mai este un secret şi lucrul se vede cu ochiul liber. Un politician care ştie să împingă lucrurile până la limita extremă pentru a se replia apoi cu naturaleţe. Şi care nu pune prea mare preţ pe precedente sau antecedente, considerând că politica este arta de a te descurca optim la momentul potrivit. Într-o ieşire fără precedent pentru instituţia prezidenţială românească, dl Băsescu a lăsat la o parte orice echidistanţă (Iliescu ar fi fost linşat public dacă făcea aşa ceva) şi a crucificat partidul lui Dan Voiculescu, acuzându-l de imoralitate şi exprimându-şi dorinţa de a-l scoate de pe scena politică. Ce-a făcut PUR-ul ca să binemerite o asemenea atenţie? Nimic altceva decât ce-a făcut Traian Băsescu, în legislatura 97-2000, când a forţat demisia premierului Ciorbea. Cât de moral a fost procedeul său? Cât de moral a fost jocul pe care l-a făcut PD-ul de-a lungul întregii guvernări? Greu (sau uşor) de spus.Apoi, iată-l pe dl Băsescu devenit brusc un nostalgic al PSD-ului şi al stilului de guvernare al acestuia. După ce i-a suduit pe toate căile că au acaparat toată puterea - şi guvern şi parlament şi preşedinţie - iată-l acum dorindu-şi să guverneze în aceeaşi formulă, gata să facă orice compromis - sau să utilizeze orice formulă, fie ea şi neconstituţională - pentru a scăpa de Năstase şi Văcăroiu, a căror prezenţă pare să-l încurce. Cu aplomb încearcă să ne convingă că e doar spre binele ţării dacă Alianţa deţine toate pârghiile şi va putea face ce va vrea, cum au făcut cei dinainte. Nu poţi, atunci, să nu-i dai dreptate lui Da n Voiculescu care spune că aşa-zisa imoralitate a partidului său constă doar în manevra de echilibrare a scenei politice. 'Ce-i rău în asta?' - zice umanistul, şi nu văd ce replică i s-ar putea da. Acest echilibru politic n-ar face - dacă există bună credinţă la toate nivelurile - decât să garanteze că vor fi luate doar cele mai bune măsuri şi că nu se va manifesta tentaţia abuzului.Sigur, se pot face alegeri anticipate. Este, însă, problematic, dacă ele vor consolida un anumit echilibru. Este cert, însă, că vor da peste cap, în primul rând, programul nostru de aderare europeană, ceea ce este suficient.

Titlu: Creştinul Voiculescu întoarce şi celălalt obraz
Nr Editie: 1465 Data: marţi 11 ianuarie 2005
După o matură chibzuinţă de vreo trei zile şi după consultarea democratică a reprezentanţilor din teritoriu, preşedintele umanist Dan Voiculescu a decis să nu iasă de la guvernare, în urma aprecierilor calomnioase făcute de preşedintele Băsescu.Într-o manieră de-a dreptul creştină, dl Voiculescu întoarce în acest fel şi celălalt obraz pe care dl Băsescu va putea să aplice o nouă palmă prezidenţială, deoarece precedenta n-a fost de natură să trezească suficientă revoltă din partea fondatorului doctrinei umaniste româneşti. Dacă s-ar fi organizat o bursă a pariurilor, cu siguranţă că cei care ar fi optat pentru retragerea umaniştilor de la guvernare ar fi fost extrem de puţini. Dorinţa - firească din punct de vedere politic - a PUR de a participa la guvernare era din capul locului, prea mare, şi pe acest lucru a mizat şi preşedintele democrat când şi-a lansat violentele atacuri la adresa aliatului care a făcut posibilă formarea guvernului şi care, chiar dacă n-a fost 'rugat', i-a fost 'cerut' acest lucru, imperios, de către atacator.Este o nouă provocare din care Băsescu iese învingător, după aceea a formării guvernului de către Alianţă, chiar dacă PSD-ul obţinuse scorul cel mai bun în alegeri. În urma acestuia, pretenţiile PUR vor fi mai puţin imperative, iar exemplul său va fi, în acelaşi timp, şi un avertisment pentru celălalt aliat - UDMR.Ce consecinţe are acest gest umanist - creştin? În primul rând, o întărire a aautorităţii prezidenţiale car e, practic, se erijează într-un fac-totum, lăsând impresia că Tăriceanu nu este decât o marionetă în mâinile sale (dovada - reacţia neconvingătoare a acestuia la declaraţiile care erau cât pe ce să arunce în aer fragila alcătuire guvernamentală). Pe de altă parte, justifică o viitoare acţiune de retragere a PUR-ului, la momentul pe care îl va considera potrivit Voiculescu (probabil, după semnarea acordului cu UE, din mai), conferindu-i argumentele morale ale deciziei şi limitând urmările acestei retrageri prin renunţarea la fotoliile de prefecţi. Atunci când va fi să fie, vor fi sacrificaţi doi miniştri şi câţiva secretari de stat, ceea ce nu va constitui o tragedie.

Titlu: În offside politic?
Nr Editie: 1466 Data: miercuri 12 ianuarie 2005
Mihai Tănăsescu, Dan Ioan Popescu, Marian Oprişan, Mircea Geoană...Sunt numele în jurul cărora pare a se coaliza o opoziţie anti-iliesciană, în perspectiva viitoarelor alegeri din PSD. Cel mai virulent s-a dovedit a fi fostul ministru al Finanţelor, care în plin 'scandal Cozma' a declarat ritos că-şi dă demisia din partid (se referea la PSD, nu la altul...) dacă Iliescu rămâne acolo. În siajul său s-a plasat, aproape imediat, Dan Ioan Popescu, fostul ministru al Economiei care, mai puţin violent, l-a condamnat şi el pe idolul său de mai deunăzi, reproşându-i beleaua în care ar fi băgat partidul prin gestul său de clemenţă.Cel mai tare a sărit peste cal politicianul judeţean Marian Oprişan. Din Focşaniul său de baştină el a declarat o serie întreagă de atacuri - unele suburbane - la adresa celui pe care cu doar câteva luni în urmă îl considera un fel de ayatollah al partidului din care face parte. Ultima sa declaraţie se referă chiar la 'impasul biologic' în care s-ar afla dl Iliescu, a cărui vârstă înaintată ar trebui să-l facă să se gândească la retragere.Şi pentru că, oricum, nu mai avea nimic de pierdut s-a trezit şi Mircea Geoană să-şi dea cu părerea - în replică la îndoielile lui Iliescu legate de viitoarea sa carieră de premier - cum că graţierea lui Cozma ar fi tras în jos partidul în alegeri, uitând că alegerile avusese loc cu ceva timp înainte ca el să nu mai poată deveni şef al guvernului.Ce semnificaţie au aceste voci şi mesajele lor? Cea mai la îndemână concluzie ar fi aceea că în PSD se instalează un climat democratic. Că nu mai există monştri sacri şi lideri pe viaţă şi că acest lucru conduce spre ideea că partidul se poate reforma şi înnoi. Ce nu se potriveşte cu această idee sunt chiar persoanele. Nici Tănăsescu, nici Popescu şi cu atât mai puţin Oprişan sau Geoană, nu se numără printre personalităţile reformatoare ale partidului. Ei fac parte, mai degrabă, din categoria pe care întoarcerea lui Iliescu la partid ar putea să-i afecteze în cea mai mare măsură, făcându-i să-şi piardă poziţiile de care s-au ţinut cu dinţii. S-ar mai putea ca ei să se fi lăsat păcăliţi de un anumit semnal dat într-un moment când alţii au considerat că Iliescu ar putea fi înlăturat fără a se mai trece prin formalităţile democratice ale alegerilor. După care aceşti 'alţii' au făcut pasul înapoi, lăsându-i în offside...

Titlu: Reforma vine de la Cluj?
Nr Editie: 1467 Data: joi 13 ianuarie 2005
Aruncat - cam cu prea multă uşurinţă - de către Năstase în groapa cu lei a 'localelor', fostul ministru de Interne, Ioan Rus se înscrie în galeria marilor perdanţi al trecutului an electoral. Nu a pierdut doar primăria Clujului, ci şi consiliul judeţean, rezultatul de la alegerile parlamentare fiind pe măsura performanţelor anterioare: doi deputaţi şi un senator, nici unul dintre aceştia fiind Ioan Rus.Fostul ministru şi-a păstrat independenţa, nemairiscând să piardă încă o dată. Eşecul este molipsitor şi greu de suportat. A preferat să rămână o voce singulară în eşalonul de sus al partidului (eşalon serios bulversat de mişcările haotice de cadre efectuate de preşedintele partidului în răgazul confuz dintre locale şi generale) chiar dacă autoritatea sa a fost pusă serios la îndoială de performanţa electorală.La recenta reuniune a reprezentanţilor ardeleni şi bănăţeni ai partidului (structurarea partidului pe zone fiind o mai veche idee a sa), Ioan Rus s-a alăturat corului de critici ce se face auzit în ultima vreme la adresa fondatorului partidului, în special după neinspirata sa decizie de graţiere a lui Cozma. Ar fi însă o eroare să îl pui pe Rus în aceaşi oală cu Tănăsescu, Dan Ioan Popescu sau Oprişan. Aceştia fac parte din categria celor care s-au considerat în pericol prin revenirea lui Iliescu la partid, care ar fi trebuit să-şi concretizeze într-un fel opiniile critice emise la adresa baronilor şi a capitalismului de cumetrie practicat de către unii din membrii de bază. Rus nu se numără nici printre baroni (chiar dacă are o stare materială confortabilă) şi nici printre capitaliştii de cumetrie. Face, însă, parte din 'eşalonul doi' al nomeclaturiştilor, vizat în declaraţiile lui Guşă. Spre deosebire de ceilalţi, Rus nu s-a sfiit să-şi critice şefii (inclusiv pe Năstase) şi atunci când perspectivele erau mai roze decât s-a dovedit, el manifestându-se, în cadrul 'aripii Năstase', ca unul dintre cei mai acerbi adversari ai imixtiunilor prezidenţiale în politica şi practica Executivului. Căpos şi greu de manipulat, Rus a fost şi va fi o piedică în calea jocurilor şi a scenariilor de tot felul care se pun acum la temelia viitorului PSD. N-aş baga mâna în foc că viziunea sa în materie de reformă e cea de care are nevoie partidul lui Iliescu - cu sau fără Iliescu -, dar în mod cert deschiderea spre dezbatere este un lucru bun. În lipsă de altele.

Titlu: 'Schimb minister zonă rezidenţială contra central!'
Nr Editie: 1468 Data: vineri 14 ianuarie 2005
Dacă doamnei ministru Mona Muscă i se pare că sediul Ministerului Culturii este nefuncţional şi că s-au băgat prea mulţi bani în el, este firesc ca domnia sa să dorească să-l schimbe, chiar dacă pentru asta se vor cheltui de două ori mai mulţi bani, pentru că un sediu nou costă, nu-i aşa, şi mai şi trebuie amenajat pentru a deveni funcţional. Dar ce contează toate astea când prin gestul tău pui în operă o promisiune electorală, şi anume, faptul că pe când era membru în comisia de cultură a Parlamentului, doamna deputat Mona Muscă a protestat împotriva amenajării sediului ministerului Culturii într-o clădire ce aparţinea Muzeului Satului! Nu poţi să stai, ca ministru, într-o constucţie pe care ai criticat-o ca deputat. Chestie de principiu, şi unde e vorba de principii, banii nu mai contează.Dealtfel, sindromul acesta al miniştrilor care dispun cam cum doresc ei de locaţiile ministerelor de resort nu este nou. Un alt (fost) ministru n-a avut nici o emoţie să bage vreo 80 de milioane de dolari în reparaţiile şi modernizările de la Ministerul Industriei. Nu conta că cu banii ăştia s-ar fi construit nu unul, ci două sedii ultramoderne de ministere. Ambiţia de a moderniza - cu orice preţ - a fost mai puternică şi iată că astăzi junele ministru Codruţ Şereş se mută într-un minister de 80 de milioane, în care n-a prea găsit însă mobilă. Asta era închiriată zice-se, de pe la o regie.Reiese din aceste două mici exemple imaginea unei democraţii dusă dincolo de limitele democraţiei, în care titularul departamentului devine mai ceva decât un proprietar având mână liberă să mute, să construiască, să doteze şi să redoteze după cum are el chef la un moment din viaţă. În timp ce unii dintre noii miniştri se mulţumesc să schimbe locul tablourilor de pe pereţii birourilor, alţii schimbă ministerele cu totul. Nu pun la îndoială buna credinţă a doamnei ministru Muscă. Pun însă la îndoială corectitudinea şi valabilitatea unui sistem care face posibile asemenea operaţiuni costisitoare şi, până la urmă inutile, atâta timp cât, de pildă, teatrul de Operetă abia a ars şi are nevoie de banii care se vor duce, probabil, pe amenajarea unui nou minister pentru confortul principial al doamnei ministru. Există, desigur, pe hârtie, nişte reguli în acest sens. Dar cine să le mai respecte, dacă tocmai aceia care fac legile le calcă în picioare. Păi nu făcea bine Ceauşescu, cu ministerele lui strânse ciupercă pe lângă Casa Poporului, cu spaţii fixe şi birouri trase la indigo, cu mobilier de la gospodăria de partid şi cu dotările standard ale vremii? Dar el era un tiran, un autocrat. Astăzi trăim într-o democraţie în care totul e posibil.

Titlu: Băsescu: altul 'sărac, dar cinstit'!
Nr Editie: 1469 Data: sâmbătă 15 ianuarie 2005
Sloganul 'sărac dar cinstit' prin care se caracteriza fostul preşedinte face pui la Cotroceni. Fără să o declare deschis, noul preşedinte pare că vrea să se înscrie în aceiaşi parametri. Şi, la fel ca predecesorul său, care-şi plătea conştiincios consumaţia la bufetul Cotrocenilor, umblă şi el la coarda populistă: continuă să circule cu modestie cu Skoda Fabia pe care o avea la primărie; face cumpărături, după lista încredinţată de nevastă, la supermagazinul CORA, însoţit doar de un bodyguard care-l ajută să care cumpărăturile la maşină; petrece revelionul, printre oameni obişnuiţi, la Orizont, în Predeal, dansând toate femeile prezente ca un adevărat cavaler; bea şampanie din sticlă, cot la cot cu poporul, în noaptea de Anul Nou. Şi aşa mai departe.Sunt manifestări nu neapărat populiste, ci de o relativă normalitate, care pe termen scurt îi pot oferi sporul de popularitate pe care orice om politic şi-l doreşte. Ele nu sunt însă posibile pe termen lung. Încet-încet, Băsescu se va 'îmburghezi' de nevoie dacă nu de voie, pentru că există, în fiecare palier de putere, nişte reguli, scrise sau nescrise, cărora trebuie să li te supui. Probabil că nu-şi va mai conduce multă vreme singur maşina, şi mai mult ca sigur o va schimba pe una mai dichisită şi mai sigură, din punctul de vedere al SPP. Oricât s-ar considera de iubit, ca preşedinte, nu are voie să rişte şi nici să-i oblige pe cei a căror misiune este să-l protejeze, să-şi neglijeze îndatoririle. La cumpărături probabil că nu va mai merge dacă nu din alt motiv, măcar pentru acela că îndatoririle curente nu prea i-o vor mai permite. Se va muta, probabil, şi într-o altă casă... Până atunci însă, va face ceea ce face aproape orice nou venit într-un spaţiu guvernat de protocoale: va dori să le încalce, să nu le respecte, tocmai pentru că doreşte să participe la beneficiile demnităţii fără a renunţa la acelea ale statutului de simplu cetăţean, normal. Funcţia de preşedinte este însă una de cursă lungă, pe care competitorul o parcurge cel mai adesea singur, compusă din renunţări mai mult sau mai puţin agreabile, până la instalarea definitivă în tiparul său clasic. Acceptarea acestor servituţi nu-l vor putea face pe Traian Băsescu mai puţin sărac şi nici mai puţin cinstit, dar îl vor aduce la numitorul comun al oricărei demnităţi publice.

Titlu: Atacul la persoană
Nr Editie: 1482 Data: luni 31 ianuarie 2005
România nu are o tradiţie a atentatelor, în general, cu atât mai puţin 'la vârf'. Ceea ce s-a întâmplat în preajma şi în timpul rebeliunii legionare reprezintă o excepţie, de extracţie internaţionalistă. Dacă e să vorbim despre o tradiţie de gen, atunci ia ţine de judecarea (trucată) a unor lideri pe care tot noi i-am împuşcat după aceea, iar cazurile sunt de notorietate.Piatra aruncată cu dexteritate în balta discuţiilor de tot felul de către încă directorul SRI, Radu Timofte, a declanşat un veritabil concurs al inţelepţilor care bâjbâie după ea prin fundul mâlos: Preşedintele Băsescu are a se teme de un atentat la viaţa sa! Are şi ceva informaţii în acest sens, informaţii ce au ajuns pe căi oculate şi la primul director al instituţiei, care confirmă ideea. Desigur, nu e nevoie să studiezi cine ştie ce documentaţie ca să îţi dai seama că un astfel de pericol există. Mai ales în cazul unui 'obiectiv' atât de imprevizibil şi de voluntar, care se dovedeşte a fi noul preşedinte, al cărui comportament pare chiar să sfideze ideea de pericol, spre disperarea celor însărcinaţi cu paza sa. Scoţând cazul din categoria iraţionalului (recte - acţiunea unui psihopat) să vedem ce anume ar putea genera o astfel de acţiune.În primul rând, cariera prezidenţială e mult prea scurtă pentru a determina reacţii majore. Din partea cui? A lui Voiculescu, pe care l-a făcut 'imoral'? A lui Patriciu, pe care pare să-l trateze la paritate cu Iacobov? Sau a lui Silvian Ionescu, mazilit după trei zile? Să fim serioşi. Dar, nu cumva, de pe vremea cât a fost primar, să fi lovit nişte interese majore? Ale cui? Ale chioşcarilor? Ale iubitorilor de câini? Nu.Nu cred că cineva din acţiunea publică a dlui Băsescu de până în prezent ar fi putut duce la o astfel de abordare. Din fericire, România nu este nici Irak, nici Ucraina şi nici Iugoslavia. Resentimentele româneşti nu depăşesc, în general, dimensiunea comicului şi se exprimă, preponderent, prin bancuri sau prin tradiţionalul 'Jos!'. Nu viaţa preşedintelui Băsescu poate fi în pericol, ci prestigiul său care poate fi atacat pe cele mai diabolice căi. Una dintre aceastea este 'şahul' la anturaj, al diferitelor cercuri de interese, între care unele cred că a sosit ora pentru răsplata jertfei electorale. Ca şi în alte cazuri, binecunoscute, acestea sunt cele care pot eroda autoritatea preşedintelui şi pune sub semnul întrebării determinarea sa de a lupta cu corupţia.Or, aici, SPP-ul nu prea poate să-i fie de folos. Poate doar SRI...

Punctul pe Y, ianuarie 2005