Titlu: Revanșa Bucureștilor asupra Belgradului?
Nr Editie: 1350 Data: miercuri 01 septembrie 2004
Întâmplarea face ca, în 1990, în urmă cu 14 ani, tot pe la sfârșit de august și început de septembrie, dl Iliescu, aflat la primul său mandat, să fi efectuat prima sa vizită oficială în Iugoslavia. Răsfoind ziarele de atunci am găsit relatări în care președintele român vorbea despre plusul de experiență al iugoslavilor în materie de democrație și economie de piață și despre modul în care aceasta le-ar putea fi folositoare românilor.Iugoslavia a avut, în fostul lagăr comunist, o poziție aparte. Sub Tito ea a efectuat un experiment în care a încercat să îmbine ideologia de stânga cu principiile autoconducerii economice și ale profitului. Milioane de iugoslavi au primit dreptul de a lucra în străinătate, de unde s-au întors cu bani și cu cunoștințe utile în materie de demararea unor afaceri. Deși economia iugoslavă a continuat să fie majoritar în posesia statului, anumite sectoare - în special comerțul și serviciile - au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în sistem privat.Ce s-a ales din această experiență după conflictele devastatoare care au dus la dezmembrarea Federației?Este suficient să arunci o privire spre oamenii și spre vitrinele Belgradului de astăzi ca să constați că nimic din ceea ce reprezenta bunăstarea și plăcerea de a trăi, în urmă cu un deceniu și ceva, nu a mai rămas. Cea mai elocventă caracterizare a acestei stări de spirit o reprezintă prezența, în centrul capitalei, a scheletelor contorsionate a ceea ce înainte de bombardamentele NATO din 1999, fuseseră Ministerul Apărării și Marele Stat Major al armatei iugoslave...Vizita scurtă efectuată luni de pre ședintele Iliescu a purtat amprenta actualelor stări de lucruri. Președintele a avut cinci întâlniri, cinci discuții, cinci declarații comune, cu președintele Uniunii și cu cei ai celor două republici, și cu premierii aferenți. O structură stufoasă și plină de contradicții interne, la a căror netezire, după ultimele alegeri, dl Iliescu a avut o contribuție pe care liderii de la Belgrad și Podgorica o recunosc și o apreciază. România a venit de data aceasta în capitala de pe Dunărea încă blocată, la cinci ani de la bombardamente, pentru a le spune sârbilor și muntenegrenilor că este gata să-i ajute în demersurile lor de a-și normaliza situația și de a accede în cele mai importante instituții continentale și intercontinentale, în care România este deja parte. A venit, de data aceasta, ca un frate mai mare, atent la nevoile celui mai mic, aflat în dificultate, pentru a-i oferi cuvenita mână de ajutor, în virtutea unor relații care, indiferent de cursul evenimentelor istorice, au rămas întotdeauna cordiale.
Titlu: Întărâtă-i drace!
Nr Editie: 1364 Data: vineri 17 septembrie 2004
Este incredibil cum potrivește viața niște lucruri pe care nici cea mai bogată imaginație nu le-ar putea sugera. Și aici mă gândeam la intransigența și perspicacitatea cu care politicienii își împodobesc discursul oridecâteori vin să ceară votul cetățeanului.În '96, când a ieșit din joc PDSR-ul (așa se numea pe atunci, nu?) reprezentanții 'schimbării' s-au veștejit cum le-a venit la gură pentru grozăviile comune în timpul guvernării, arătând cât de bine or să pună ei lucrurile la punct, cu cei 14.000 de specialiști non-nouți pe care îi aveau în buzunar. Erau, la început, ca frații: nu conta că unul era țărănist, altul liberal, și nu se mai știe care democrat. Erau o apă și-un pământ, până și-a băgat coada Algoritmul și i-a întărâtat de nu mai știai cine cu care și cu ce. Sfârșitul guvernării i-a găsit supărați foc unii pe alții, și hotărâți să o lase în colo de Convenție și să-și vadă fiecare de drumul lui. Unii prin Parlament, alții pe lângă, dar toți cu nostalgia vremurilor când se aflau în capul mesei cu ciolan. Între timp, cei goniți au revenit primiți cu flori, în virtutea principiului popular că dracul nu-i chiar așa de negru dacă te uiți mai cu atenție la el. Și a venit din nou vremea confruntării când, jocul alianțelor și al întâmplării pune, iată, față în față, două oști de adunătură din care nu mai înțelegi nimic. Înțelegi doar că, după ce s-a încuscrit cu PUR-ul, PSD-ul se aliniază cu dușmanii de ieri, printre noii tovarăși de drum numerându-se Spineanul Ulm, Georgescul Dudu, Pițigoiul Bogdan, Traianul Remeș, toți umaniști de viță veche, organizați într-o falangă sortită să dea prima piept și ochi cu foștii camarazi de guvern cu care se mâncau unii pe alții. Astăzi, uniți în cuget și-n simțiri, Băsescu și Stoica, merg șold la șold împotriva lui Duvăz și Sassu. În aceeași tabără, aflată sub semnul adunării - nu al scăderii, ca la adversari - momente emoționante se înregistrează la reîntâlnirea foștilor umaniști parlamentari, care au părăsit în goană bărcuța Voiculescului când s-a-ncins disputa, lăsându-l pe acesta fără grupuri parlamentare. Și asta-i doar începutul. Să vezi ce-o mai fi după ce umaniștii decepționați vor intra în oastea liberală, pe post de infanteriști, pe motiv că ei cunosc cel mai bine tactica inamicului...
Titlu: Scrisoarea pierdută
Nr Editie: 1365 Data: sâmbătă 18 septembrie 2004
S-a vorbit de multe ori, dar totdeauna cam cu jumătate de gură, despre scrisoarea pe care fostul ambasador la Washington, Mircea Geoană, i-ar fi adresat-o prin fax noului președinte Emil Constantinescu, după victoria acestuia în alegerile din noiembrie 1996. Deși au trecut de atunci opt ani, amintirile acestui op par să fie destul de proaspete în memoria protagoniștilor care au fost invițați pe rând, să dea socoteală, într-o emisiune de televiziune pe care autorul reușește cu talent să o facă mai puțin amabilă, dar mai convingătoare. Scrisoarea ar fi rămas, poate, uitată, sau chiar pierdută, dacă Mircea Geoană n-ar fi ieșit întâmplător din matca carierei sale diplomatice, deversându-se în fluviul lectoral, plin de aluviunile tradiționale. Ce i se reproșează lui Geoană vizavi de această epistolă, pe care n-o știu decât cei doi-expeditorul și destinatarul? Că ar fi avut înălțătoare cuvinte de laudă pentru învingătorul Constantinescu - ceea ce nu este nici neobișnuit și nici condamnabil, la urma-urmelor. Dar că, în același timp, pe cuprinsul celor 14 pagini (după unele surse), s-ar fi aflat și cuvinte grele, de ocară, la adresa învinșilor, pe care îi reprezentase cu succes până în acel moment. Neprietenii lui Geoană, atât din Opoziția cu care dă piept, cât și din propriul partid, cu care dă spatele, se folosesc de motivul acestei scrisori pentru a-i pune în evidență cameleonismul și ușurința de a sări dintr-o barcă în alta. Ăsta este un aspect, tipic pentru competiția electorală. Ce nu e de loc în regulă este modul în care a procedat Emil Constantinescu. Pozând în om de onoare, noul Agamiță Dandanache nu dă scrisoare la ''Răsboiu' ''! Nu e de demnitatea lui să facă așa ceva. Dar scapă, cu multă naturalețe, detalii din cuprinsul ei, care-l incriminează pe autor. La rândul său, Mircea Geoană acceptă cu imprudență această confruntare pentru care nu găsește cele mai potrivite argumente de a combate acuza care, în mod obiectiv, rămâne una doar potențială atâta timp cât dl Constantinescu nu găsește puterea de a o scoate de la dosar.
Titlu: Fidelitatea pe dolari
Nr Editie: 1366 Data: luni 20 septembrie 2004
Partidul Umanist Român este cel care a introdus, în premieră absolută, ideea evaluării strict materiale a noțiunii de fidelitate. În acest sens, membrii săi care au fost plasați pe listele parlamentare ale PSD, în cadrul polului social-democrat, la alegerile din anul 2000, au fost invitați să semneze o hârtie prin care se obligau ca, în cazul în care vor părăsi formațiunea politică, prin intermediul căreia au intrat în Parlament, să plătească câte 100 000 de dolari. Această sumă reprezintă, în viziunea celor care au elaborat acest tip de angajament, cheltuielile medii făcute de Partidul Umanist cu campania electorală și alte angarale care țin de accesul spre un fotoliu de parlamentar. Având în față asemenea perspectivă, majoritatea celor aflați în fericita situație au semnat cu entuziasm un document ale cărui urmări nu prea puteau să le treacă prin cap. Au trecut, însă, prin capul șefului partidului, om cu experiență în materie de oameni și de mai mici sau mai mari trădări (specifice domeniului afacerilor, dar nu numai) care s-a gândit că este cea mai bună modalitate să-și protejeze investiția și, la o adică, să obțină și un ce profit. Destul de neobișnuit în arena politică, procedeul reprezintă varianta materialistă, ca să-i zic așa, a angajamentului idealist al demisiei de onoare, semnată în alb, pe care alte formațiuni au reclamat-o de la membrii lor. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, pentru că dl Voiculescu, entuziast cum îl știm, n-a văzut pericolul decât dintr-o parte. Or, acesta a venit din cealaltă. Trecând la ai lor, adică la PSD, transfugii n-au făcut altceva decât să legifereze demersul inițial: aleși pe listele PSD-ului, ei au trecut la PSD! Nu s-au dus la liberali, nici la democrați, ca să nu mai vorbim de PRM. Ba, mai mult, ei au anticipat pur și simplu finalul unor mișcări dezordonate ale PUR-ului, care au avut ca punct final - deocamdată - refacerea alianței cu fratele mai mare. În această situație, chiar dacă instanța i-ar fi dat câștig de cauză patronului Voiculescu, acestuia i-ar fi fost dificil - din punct de vedere moral - să le ia banii, pentru simplul motiv că i-au luat-o, practic, înainte, refăcân pe cont propriu noua alianță. Dar, vorba aceea, pierzi-câștigi, politician te numești, și nu banii sunt cei care fac fericirea electorală, ci intrarea sau rămânerea în parlament!
Titlu: Dreptul de a huidui
Nr Editie: 1367 Data: marți 21 septembrie 2004
Dl Iliescu a făcut o vizită în Canada, prilejuită de aniversarea a 80 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre cele două țări. Cu același prilej, președintele a participat și la dezvelirea, la Montreal, a unui moment dedicat poetului național, Mihai Eminescu. Evenimentul a fost marcat de protestele unei părți a audienței. În Canada, ca și în România, dealtfel, dreptul la opinie este prevăzut în Constituție. Orice persoană are posibilitatea să-și exprime părerile contrare, indiferent dacă este vorba despre opinii oficiale sau majoritare, dacă o face într-o manieră care să nu contravină legii, și nici drepturilor altor persoane, care nu împărtășesc respectiva opinie. Este o caracteristică a lumii libere, în general, și cu cât democrația este mai bine fixată în respectiva societate, cu atât diversitatea de opinii este mai marcată și mai clar exprimată. Dl Iliescu a fost de curând la Londra și a putut vedea acolo pancarte de protest, conținând ac uzații la adresa primului-ministru Blair, postate vizavi de clădirea Parlamentului, în locul unde 'disidenții' locali primiseră promisiuni din partea poliției. Că la Montreal vor fi și unele manifestări de proteste se știa dinainte, ziarele anunțând preocuparea unor grupuri de emigranți români pentru o astfel de atitudine. Ce voiau aceste grupuri este mai puțin important, iar autoritățile locale nu au dorit să împiedice acest lucru. Că nu au reușit să împiedice o tentativă de agresiune la adresa președintelui român este mai grav și asta spune ceva despre competența poliției din Montreal. Ceva mai jos, în Statele Unite, așa ceva nu s-ar fi putut întâmpla, dar americanii au o experiență superioară în materie de asigurare a liniștii publice. Cert este că unul dintre românii emigrați și nemulțumiți de actuala sa condiție, a considerat că dl Iliescu este țapul ispășitor pentru situația sa, care s-ar putea remedia dacă-i aplică 'vinovatului' o lovitură de pancartă în cap. Dl Iliescu a primit manifestarea cu îngăduința pe care o are, de ani de zile, față de cei care nu sunt de acord, mai degrabă cu persoana sa, decât cu ideile sale și, în maniera proprie a dorit să stea de vorbă cu agresorul și să-i înțeleagă gestul. N-a aflat mare lucru, decât că acesta a trebuit să emigreze din cauza sa! Răzbate, în acest gest extrem, un sindrom: acela al frustrării unui mare număr de emigranți români, nu neapărat din cauza vreunor persecuții de ordin politic, cât mai degrabă datorită unor aspirații spre o viață mai bună. Puțini sunt, însă, cei care reușesc să se adapteze și să-și depășească condiția. Cei mai mulți încearcă să pună eșecul personal pe seama situației din țară. Care nu este nici simplă și nici ușoară. Dar nu cred că problemele lor pot fi rezolvate în felul acesta. Dreptul de a huidui este un drept fundamental, dar el nu poate suplini dialogul și nu poate duce la altceva decât la un focar de tensiune inutilă care se auto-justifică alimentându-se din tot soiul de frustrări.
Titlu: 'Omagiul' handicapaților de la Gura Ocniței
Nr Editie: 1368 Data: miercuri 22 septembrie 2004
Experți din 30 de țări, înalți reprezentanți ai Secretariatului General al Consiliului Europei se află în aceste zile la București, participând la cea de-a 27-a sesiunea a Comitetului de Readaptare și Integrare a persoanelor cu handicap. Este un eveniment important, problematica persoanelor cu handicap fiind una dintre acelea cărora Consiliul, țările membre, le acordă o atenție deosebită, considerând-o una dintre temele sensibile la care se așteaptă răspunsuri adecvate din partea celor care doresc să devină membri ai Uniunii.Nu se poate spune că în România nu s-au făcut progrese în această direcție, deși istoriile referitoare la persoanele cu handicap și la modul cum sunt tratate continuă să țină afișul în presa occidentală și pe canalele de televiziune din Vest. Este cert că am moștenit o situație dificilă din acest punct de vedere, că autoritățile comuniste au încercat să ascundă de ochii lumii acest domeniu considerându-l ca pe un nedorit eșec al sistemului. Persoanele cu handicap există, pentru noi și alături de noi, și avem datoria, nu doar morală de a le oferi șansa unei existențe decente și demne. Se vorbește insistent de puținătatea resurselor, dar este evident că și cele care există sunt utilizate incorect sau ineficient. O nobilă excepție s-a înregistrat la Centrul de Reabilitare Neuropsihică de la Gura Ocniței, unde o mână de oameni de suflet s-au bătut ani de zile pentru a obține finanțările necesare transformării spitalului într-un centru modern și bine dotat. Cu toate piedicile care li s-au pus, și de pe plan local și central, din partea unor persoane cu interese opuse sau pur și simplu mărginite, Centrul a fost inaugurat - în urma intervenției personale a președintelui Iliescu, informat de spre situația confuză ce domnea acolo - cu pompă relativă în urmă cu vreo două luni. Pacienții s-au mutat în noile corpuri de clădire, cu confort hotelier, și-au luat în primire laboratoarele de recuperare, iar autoritățile au respirat ușurate.Toate problemele au fost rezolvate, în afară de una singură: finanțarea funcționării Centrului! Fostul ministru al Muncii, doamna Dumitru, s-a scormonit prin buzunare (ale ministerului), a găsit vreo câteva miliarde, după care s-a dus la alt loc de muncă. Noul ministru are pe cap o sumedenie de probleme - au fost profesorii, vor urma alții - că numai de Gura Ocniței nu-i arde. Junele președinte de la Handicapați, ca și adjuncta sa, sunt ocupați cu alegerile, fiind candidați pe listele PSD-ului, și Gura Ocniței e ultimul lucru care să-i preocupe. Acum este și Sesiunea asta, cu o grămadă de invitați de care trebuie avut grijă - toate astea în timp ce la Gura Ocniței banii se sfârșesc și administrația dă din colț în colț neștiind ce-or să le dea să mănânce pacienților din pavilioanele ultramoderne, și cu ce-or să plătească facturile ce vin una după alta, fără să țină cont de inerția birocratică de la Agenție și minister, sau de interesele mai presante ale celor care ar trebui să se îngrijească de soarta acestora.Ca un ironic omagiu, cel mai modern Centru de Recuperare, care ar trebui să fie mândria autorităților, cu care să contrazică percepția negativă a europenilor, întâmpină lucrările Comitetului de Readaptare și Integrare, cu spectrul dezastrului în față!
Titlu: Eternul și fascinantul Isărescu
Nr Editie: 1369 Data: joi 23 septembrie 2004
Este vreo asemănare frapantă între Banca Națională și Federația Română de Fotbal?La prima vedere, nu. La a doua, da. În fruntea ambelor instituții se află românii cu cele mai lungi mandate din istoria post-decembristă a țării. Cum s-a instalat Mircea Sandu la cârma unui fotbal pe care o generație de excepție l-a făcut să se bucure de o popularitate ieșită din comun, se știe: un artificiu administrativ a avut darul de a-l face să fie ales democratic, nu doar de fotbaliști sau conducători de cluburi, dar mai ales de către femeile de serviciu și șoferii federației care au căpătat, la fel de democratic, drept de vot.Cu Banca Națională lucrurile au stat nițel altfel. Noul guvern condus de Petre Roman avea nevoie aici de o persoană mai destupată decât dinozaurii de finanțe anchilozați din ierarhia bancară fost comunistă. Băiat frumușel și dezghețat, cercetătorul de la celebrul Institut de Economie Mondială al lui Murgescu, Isărescu pe nume, a avut șansa să se numere printre primii specialiști trimiși la perfecționare în țara finanțelor - America. Nu i-au trebuit decât câteva luni ca să devină suficient de competent pentru a fi promovat în funcția de guvernator al unei instituții despre care încă nu se știa exact câtă putere poate să aibă. Lipsa de experiență bancară n-a constituit un impediment și, cu o tenacitate ce avea să atingă culmile rafinamentului, olteanul de la Drăgășani cu aer de lord englez s-a instalat cu autoritate la comenzile bărcii ce avea să înfrunte agitatele ape ale inflației și convertibilității. Finalul primului mandat, încununat de victoria asupra cursului dublu, l-a prins la intersecția dintre cele două puteri, și cum unele dintre măsurile sale au fost interpretate ca un soi de rezistență față de guvernul Văcăroiu, schimbarea i-a of erit pe tavă un nou mandat, în anul cel mai negru al leului românesc. Isărescu a trecut și peste exercițiul politic de premier tehnocrat, reușind să împiedice corabia guvernării să se scufunde lamentabil, după două mandate incompetente consecutive, dar neputând să evite participarea la o competiție prezidențială în care n-avea nici o șansă. Alegerile din 2000 au constituit, practic, primul și ultimul eșec al Guvernatorului care a revenit la instrumentele sale favorite fără să suporte prea multe consecințe. La finele celui de-al doilea mandat, Isărescu candidează cu succes la un titlu în cartea recordurilor, de deținător al celui mai lung mandat public într-o democrație post-totalitară. Cu cei 5 ani care urmează el va strânge un frumos pot de aproape două decenii, care-l instalează autoritar într-un fotoliu de supraviețuitor de profesie la vârf.
Titlu: 'Curățenia' lui Gușă
Nr Editie: 1370 Data: vineri 24 septembrie 2004
Declarația lui Cozmin Gușă, referitoare la 'curățenia' care va trebui făcută în presă dacă Alianța din care face acum parte va veni la putere, a stârnit reacții contradictorii. Unii s-au grăbit să-l acuze de propensiuni totalitare, botezându-l chiar 'micul Goebels' și interpretând avertismentul său ca un atac direct la libertatea presei. Alții - mai puțini expansivi - s-au gândit că așa ceva ar cam trebui făcut, pentru a ecologiza nițel peisajul pestriț și contrastant pe care-l oferă zilnic mijloacele de informare în masă.Pentru un om cu experiența lui Gușă, acuzația de totalitarism este prematură și exagerată. El însuși un produs al 'fenomenului media', căruia-i datorează ascensiunea în zona politicului, nu poate fi partizanul ideii că acesta să fie din nou supus cenzurii. Nici n-ar avea cum altfel decât încălcându-se prevederile Constituției care garantează libertatea de exprimare. O libertate de care el însuși, ca om politic, benef iciază din plin, și căreia-i datorează actuala sa condiție de politician.Cred - nu cred, sunt sigur - că altul este contextul pe care-l vizează viitorul ideolog al Alianței: este vorba despre cel economic, despre mecanismele care fac ca, aproape inexplicabil, ziare proaste să prospere, în timp ce publicații de calitate se zbat în nevoi. Atâta timp cât economia românească nu a atins parametrii unei piețe funcționale, nu există o presiune reală a publicității, a nevoii de promovare a produselor, asupra ziarelor și emisiunilor de televiziune. Cu excepția unor mari companii occidentale care își alocă bugetele de publicitate în funcție de strategiile de viitor și nu de vânzările prezente, restul 'tortului' pe care se bate mass-media este compus din strategii de influență în vederea unor interese politice sau economice. Marea majoritate a fondurilor vehiculate pe acest traseu aparțin unor entități guvernamentale sau unor societăți subordonate. Modul în care sunt împărțite aceste sume nu ține cont nici de vreun interes comercial, nici de ponderea pe piață a 'vehiculului'. Funționează aici un algoritm secret, în care se amestecă recuoștința pentru servicii deja făcute unor persoane sau grupuri de persoane cu responsabilități în domeniu sau se angajează viitoare schimbări de ton și atitudine. Aceste manipulări nici măcar nu pot fi puse pe seama unui anumit sistem, tendințele din interiorul acestuia fiind nu odată opuse sau chiar ireconciliabile, lucruri care se reflectă, dealtfel, în tabloul coti dian al unei informații tot mai distorsionate și mai dependente de bunăvoința 'sponsorilor'. Aceste este aspectul pe care-l vizează Gușă și o face pentru că-l cunoaște foarte bine, el însuși fiind implicat, până la un moment dat, în acest tip de jocuri. Dincolo de orice altceva, o astfel de curățenie trebuie făcută, de la sursa răului, și ea va trebui avută în vedere de oricine va câștiga partida.
Titlu: Tandemul șchiop
Nr Editie: 1371 Data: sâmbătă 25 septembrie 2004
Se poartă tandemurile. Unde-s doi puterea crește... PSD a lansat echipa Năstase-Geoană, după ce Alianța o precedase prin cuplul celor doi co-președinți, într-o distribuție nu foarte clară, conformă căreia Stolojan ar merge la președinție în timp ce Băsescu nu se știe dacă va merge la Guvern. Succesul formulei a generat suprasolicitare: în cadrul noii alianțe dintre social-democrați și umaniștii social-liberali a apărut tandemul de comandă Năstase-Voiculescu, secondat de tandemul operativ Geoană-Sereș. Aș vrea să mă opresc puțin la acesta din urmă, pentru că apare ca unul schiop.Geoană stim cine este. Sau credem că știm. Dar Sereș? Cine n-a prea citit ziarele în ultimile luni și nu s-a uitat la un post de televiziune, se poate întreba pe bună dreptate: Sereș și mai cum? (Sereș who?) Codruț - ar putea suna răspunsul deloc lămuritor. Ca să-l parafrazez pe dl Dorneanu, care a afirmat plastic că Ponta a fost 'născocit' de Năstase, se poate spune, de asemenea, că acest Sereș este o născocire a lui Voiculescu. Trădat de seniorii pe care i-a angajat în partidul său ca să ducă mai departe drapelul umanist, Voiculescu și-a întors privirea, ca și colegul său Năstase, spre tineri. Și primul peste care a dat a fost acest domn, pe care l-a promovat rapid ca purtător de cuvânt al partidului. În această postură omul a fost inodor și incolor, debitând conștiincios ce i se dădea să debiteze. Nu știu prin ce mecanism de gândire a ajuns patronul umanist să-i pună în spinare bietului om o candidatură la președenția țării, dar e clar că n-a fost cu nimic mai inspirat decât atunci când a împins în față, la locale, o cohortă de femei. Un candidat fără nume, făra carismă, fără șansă, agățat în coada unui tren care și așa avea probleme cu parlamentul, din lipsă de locomotivă. Noroc cu alianța asta de ultimă oră, care i-a mai redus statutul: în loc de președinte-vicepremier. Din lac în puț! Cu un astfel de vicepremier, bietul Geoană se poate considera dinainte un învins... L-am ascultat deunăzi, la un post de radio, pe 'vicepremier', bâlbâindu-se penibil la întrebările realizatoarei, referitoare la programul de guvernare al coaliției. Pe care nu-l cunoștea. Făcându-se de baftă în direct și la o oră de vârf...
Titlu: Voiajul Liei
Nr Editie: 1372 Data: luni 27 septembrie 2004
Puțin cunoscută - sau aproape deloc - la începutul acestui an, doamna Lia Roberts a irumpt pe scena politică românească cu impetuozitatea unui meteorit scăpat de gravitația altor planete. Distinsa doamnă și-a motivat intervenția prin dorința de a aduce ceva nou, de calitate, pe piața românească, domnia sa beneficiind din plin de roadele viețuirii, aproape două decenii, pe tărâmul Lumii Noi. Indiferent care au fost circumstanțele în care a părăsit-o - s-au făcut pe tema asta și așa, excesiv de multe speculații - doamna Roberts avea, la revenirea în țară, două atu-uri majore: o avere de mai multe milioane de dolari, din care sau pe baza căreia era dispusă să investească în programul 'O femeie la Cotroceni', și calitatea de șefă a republicanilor din Nevada, ceea ce implică o familiarizare bună cu mecanismele politice și electorale. Doamna Roberts n-a venit în România cu mâna goală: ea l-a adus pe meleagurile mioritice pe Dick Morris, fost șef de campanie al lui Clinton și al altor câțiva lideri politici pe care i-a adus la putere. Chiar dacă aceste lucruri se întâmplaseră cu vreo zece ani în urmă - timp în care tehnologia campaniilor electorale a evoluat considerabil - prezența unui astfel de specialist a generat o mare tulburare în clasa politică românească. În timp ce PSD-iștii au resimțit primul fior rece pe șira spinării (înaintea celui de la locale), umaniștii au zis că e momentul lor astral și că, punând mâna pe 'magician', își vor rezolva problema pragului electoral fără să mai apeleze la mila tovarășilor de drum mai mari. Atmosfera încinsă a reverberat în sondaje, dintre care unora, dacă era să lei dai crezare, nimic nu mai putea sta în fața marșului triumfal al Liei spre Cotroceni. Zilele au trecut, emoția s-a răcit, fenomenul s-a risipit și odată cu el și procentele Liei în sondaje. Cât despre Dick Morris, după câteva sfaturi răsuflate și cereri de bani vădit exorbitante pentru punga și obișnuințele clientului, s-a făcut nevăzut spre alte zări mai tulburi. A rămas, până acum, doamna Lia, ca să ne explice - dacă mai era nevoie - că se retrage din cursă deoarece 'clasa politică românească nu e pregătită pentru candidatura unui independent de anvergură'. Poate că, cine știe, cea din America e mai pregătită...
Titlu: Stress-ul umanist
Nr Editie: 1373 Data: marți 28 septembrie 2004
În 2000, integrarea candidaților umaniști pe listele social-democrate s-a făcut, practic, fără nici un fel de emoții și tulburări. E drept că atunci pretențiile lui Voiculescu au fost incomparabil mai mici, dar și așteptarea electorală a PDSR-ului era alta, după dezastruoasa guvernare a Convenției. În 2004, lucrurile stau exact invers. Pretențiile umaniste au crescut considerabil - 32 de locuri elibigile înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât 6,6% din numărul total al locurilor din cele două camere! Este o performanță remarcabilă, obținută dintr-un foc (tratativele la nivel înalt Năstase-Voiculescu) și fără calvarul și emoțiile alegerilor și ale pragului electoral. Practic, Partidul Umanist este primul mare câștigător al scrutinului din această toamnă, pentru care nu va mai fi nevoit să irosească nici bani și nici idei, simpul marș în siajul 'fratelui mai mare' fiindu-i suficient pentru a-și consolida poziția de partid parlamentar care n-a înfruntat niciodată rigorile scrutinului direct.Prezența PUR în această ecuație ridică însă o problemă destul de gravă pentru PSD, transformându-se într-un adevărat stress, la vârf și în teritoriu. După alegerile locale, când cele două părți s-au concurat și s-au ciocnit adeseori violent, acum tr ebuie să-și strângă mâinile. Lucru destul de dificil, mai ales că doritorii de mandate din teritoriu vor trebui acum să se retragă în favoarea reprezentanților umaniști. Este nu doar o chestiune de orgoliu, ci și de tonus electoral, ce nu va rămâne fără urmări, mai ales că infuzia de umaniști coroborată cu cei '10%' la dispoziția Centrului, vor scoate de pe liste tot atâția candidați care s-au considerat deja câștigători după alegerile interne. Apoi, regrupările generate de acordul PSD-PUR, concretizate în treceri masive de membri și organizații la Opoziție, va pune sub semnul întrebării legitimitatea cererilor umaniste, putându-se considera ca logic ă o scădere semnificativă a numărului de locuri acordate - ceea ce ar duce spre o nouă criză.Una peste alta, umaniștii au reușit să tulbure grav echilibrul intern al partidului de guvernământ, confruntat și așa cu numeroasele probleme pe care le implică noul ciclu electoral.
Titlu: Politica frustrării
Nr Editie: 1374 Data: miercuri 29 septembrie 2004
Un mare savant - dacă nu mă înșel, chiar Henri Coandă - spunea că omenirea înaintează spre viitor cu spatele, privind înapoi. Cam ca un vâslaș, care doar din când în când arunca o privire peste umăr să vadă dacă direcția este bună. Savanții sunt acei vizionari care întorc spatele trecutului și cutează să scruteze viitorul, zărind acolo ceea ce celorlalți nu le este la îndemână. Nu diferit stau lucrurile în politică și în ceea ce gravitează în jurul ei. Ciclul electoral pune în evidență la superlativ această manevră.De luni bune de zile, vocile autorizate, atât ale Puterii, cât și ale Opoziției, se fac auzite cu trimiteri directe la fapte și evenimente care au avut loc ieri, alaltăieri sau răsalaltăieri. Pentru ele noțiunea de 'mâine' nu există decât sub forma poziției pe care o vor ocupa după alegeri: învingători sau învinși. Sunt scoase, ciclic, din dosare și sertare, aceleași subiecte răsuflate îmbrăcate în hăinuțele noi ale unor argumente care nu reușesc să convingă, pentru simplul fapt că, de cele mai multe ori, ceea ce se impută altora este imputabil celor care fac reproșuri. Și cum nimeni nu este Albă ca Zăpada, într-o țară de pitici puși pe rele, în oala dezbaterii se amestecă aceeași ciorbă acră a ceea ce au făcut unii și alții. Nimeni nu pare capabil să se desprindă de această tentație facilă și să întoarcă spatele unei realități de la care nu se mai poate aștepta nimic, pentru a vedea cum se poate alcătui una nouă.Este o politică a frustrării profunde, care alimentează și este alimentată cu sindromul ratării. Al ratării șanselor individuale și colective. Al nerealizării în general. Psihologic, acest tip de frustr are are nevoie de vinovați. Cel mai la îndemână sunt liderii politici. Urmăriți-i cu atenție pe cei care reclamă ceva: vor ajunge, invariabil, la vinovăția totală a lui Iliescu sau Constantinescu, sau a oricăruia dintre ceilalți. La Montreal sau la Țebea, la București sau la New York, eșecul personal - care, fără îndoială, derivă de cele mai multe ori și din condițiile unui anumit moment istoric - cere imperativ capete. Frustrarea politicienilor înșiși cere capete și de aceea auzim atât de puține discursuri politice centrat pe efortul individual și colectiv necesar unei schimbări reale, autentice.
Titlu: Tărie de caracter în politică
Nr Editie: 1363 Data: joi 16 septembrie 2004
Întâmplarea contondentă suferită de președintele liberal la finele săptămânii trecute la Iași poate avea semnificații diferite, în funcție de cine și de unde o privește. Desigur, adversarii săi s-au amuzat copios și și-au spus în gând - dacă n-au spus-o în gura mare: uite cine vrea să fie președinte! Unul care nu se uită pe unde merge! Sau nu merge pe unde se uită! Păi dacă i se întâmpla așa ceva la Casa Albă sau la Kremlin, sau la Champs Ellysee? Că sunt și pe acolo destule uși transparente! Iese apoi, așa belit, să dea declarații de presă, că acolo nu poți să spui, ca la Iași, pardon, ne arătăm doar la radio... Este, repet, varianta răutăcioasă, opoziționistă. Pentru că, în același timp, gestul domnului Stolojan poate fi pus pe seama tăriei sale de caracter. Omul care, cu 12 ani în urmă, nu se încovoia în fața lui Miron Cosma și a ortacilor lui, care prefera să cadă lat, sub masă, negociind dar necedând, nu se putea împiedica în marșul său prezidențial, de un biet perete, fie el și de sticlă. Pe Stolojan nu-l caracterizează pașii mici și ocoliți. El rămâne adeptul liniei drepte prin însăși definiția sa: distanța cea mai scurtă dintre două puncte. Dintre el și alegători. Este adevărat că un proverb spune că 'Dreptatea umblă adesea cu capul spart', dar acesta numai pentru că refuză să se despartă de Adevărul de după geam. Dl Stolojan are, deci, ceea ce cam lipsește în politica românească: tărie de caracter! Și rezistență. Pentru testul de la Iași l-au pregătit numeroase alte ciocniri pe care le-a avut cu capete nu tocmai moi din partidul pe care-l conduce. L-au pregătit nu puținele violențe la care a fost supus și de către adversari, dar și de către aliații politici care refuzau să vadă în el un liberal get-beget. Răbdător, cu o tenacitate de bull-terrier, rasă faimoasă pentru loviturile pe care le dă cu capul, Stolojan își pregătește în felul său marșul triumfal spre președinție, spărgând tot ce întâlnește în cale. Și călindu-se, în același timp, pentru confruntarea finală cu vitraliile din Cotroceni.
Titlu: Libertatea cuvântului, pe banii altora
Nr Editie: 1362 Data: miercuri 15 septembrie 2004
Pentru o presă strânsă în corsetul controlului ideologic, cum a fost cea românească, vreme de o jumătate de secol, momentul libertății aduse de evoluție s-a convertit într-un proces de renunțare progresivă la tot ceea ce însemnase constrângere sau limitare în practicarea acestei meserii. A fost una dintre cele mai complexe și complete experiențe pe care le-au trăit, laolaltă făcătorii și cititorii de ziare. Nu întâmplător presa a fost și sementul-pilot în care s-au exersat mecanismele pieței, cererea și oferta punându-și rapid amprenta asupra producției de gazete. Au apărut o sumedenie de titluri noi, altele au sucombat peste noapte, s-au afirmat nume valoroase și s-au pierdut în uitare meteoriți de un sezon. Pe măsură ce presa a devenit un etalon în materie de beneficii, manageriatul a început să se distanțeze de sistemul editorial, cele două zone interferându-se s-au intrând în contadicție nu o dată, motivul cel mai frecvent fiind acela al 'independenței editoriale', văzută uneori ca un stat în stat, imun la ceea ce se ăntâmplă cu bugetul afacerii. Libertatea de exprimare a căpătat forma unei orchestre în care fiecare instrument câna după propria sa partitură și reacția unui patron de presă din epocă - e vorba de dl Cataramă - a deschis, practic, o nouă epocă în mass-media: 'În jumătate de oră vă rog să părăsiți redacția!' i-a somat patronul cotidianului 'Viitorul' pe membrii redacței care protestaseră împotriva unor intervenții în materialele lor. Formula aceasta de rezolvare rămâne valabilă până în zilele noastre și n-ar fi de mirare dacă unele din conflictele în curs vor urma aceeași cale. Motivul principal îl constituie intrarea pe piață a unor jucători pragmatici, veniți de prin alte părți, al căror obiectiv principal este să facă bani din vânzarea cât mai multor ziare, renunțând la onoarea de a li se ridica statui pentru promovarea unor principii nobile. Confuzia legată de libetatea de expresie persistă în ciuda simplității soluțiilor: cine nu este de acord cu orientarea unei gazete, sau cu schimbarea orientării, nu e obligat să suporte acest lucru: e liber să plece la o altă instituție de presă, mai apropriată vederilor sale! Aici stă problema : o libertate a cuvântului pe banii altora! Or, vorba lui nenea Iancu, din această dilemă nu se poate ieși. Sau se iese fără voie...
Titlu: Blestemul grâului?
Nr Editie: 1351 Data: joi 02 septembrie 2004
Dăinuie încă legenda cum că țările românești au fost, vreme de un secol și ceva, grânarul Europei. Recolta Bărăganului se îndrepta, în care, spre Giurgiu și Brăila, de unde pe Dunăre sau pe mare ajungea în inima continentului, omenită de români cu ceea ce prin tradiție nu le-a lipsit: pâinea și - bineînțeles - sarea...Lucrurile s-au schimbat odată cu noile mecanisme economice introduse de comuniști. Rapid, România s-a aliniat la lipsa endemică a pâinii, atât de caracteristică flămândului frate mai mare de la Răsărit. Bioritmul țăranului, modificat cu mijloacele agitprop-ului, n-a mai fost același. Pe pământul care nu mai era al lui, devenit un soi de funcționar cu sapă, el ieșea la arat, la prășit sau la recoltat când primea ordinele de la București, nu când cânta cucul sau ciocârlia. Pâinea nu i-a mai ajuns nici lui, nici statului, cu toată generozitatea pământului. Lupta pentru supraviețuire a fost transformată, prin mijloace orwelliene, într-o competiție pentru recolte-record fantomă, aranjate din condei de activiști, conform prețioaselor indicații, niciodată regăsite în hambare. Obsesia lui Ceaușescu de a obține o tonă de cereale pe fiecare cap de român nu a prins însă viață niciodată, nici măcar în scripte.Anul ăsta bezmetic, cu multe ploi și vijelii, a avut partea lui bună, de a suplini sistemele de irigații, distruse de elanul revoluționar. La ora recoltatului la "păioase", țăranii de diferite ranguri s-au trezit că nu mai au pe unde să-și depoziteze sacii rămași goi ani la rând. După bucuria și uimirea primelor momente, a urmat decepția: o recoltă bogată, în economia asta tulbure de piață, poate deveni un blestem! Grâu mult - bani puțini! Ofertă mare - cerere mică! Până una-alta, noul ministru al Agriculturii, Petre Daea, un "tehnocrat" care și-a trăit viața mai mult pe câmp decât prin birouri, a refuzat verdictul implicit. Fără mare tam-tam, i-a strâns pe cerealiștii de toate rangurile într-un seminar în care aceștia și-au spus unii altora cum de s-a ajuns ca într-o Românie fără prea multă mecanizare, fără prea multe pesticide, fără prea mult ajutor din partea unui stat cu buzunarele goale, s-a obținut o recoltă medie de 6,3 tone la hectar, față de o Germanie super-tehnologizată, cu 7 tone!? Sărbătoarea "de lucru" a grâului ce a avut loc la Romexpo ar trebui să fie semnalul pe care oamenii îl dau autorităților: aveți o problemă! Cum o rezolvați? Pentru că rezolvarea "blestemului" unei recolte prea mari nu mai stă în mâinile lor. E treaba celor care fac legi și regulamente și le aplică, să găsească soluțiile care să tranforme "blestemul" într-o adevărată și reală bucurie. Acum, și pentru anii care urmează, ani în care România va continua să fie (și) o țară agrară. Chiar dacă nu "eminamente"...
Titlu: Locul 14
Nr Editie: 1352 Data: vineri 03 septembrie 2004
În clasamentul-neoficial-pe națiuni, elaborat pe baza numărului de medalii obținute la Olimpiadă, România s-a clasat în final pe locul 14. Cam același loc rezultă și dintr-o medie a participărilor sale, de-a lungul timpului, la această reuniune mondială a sportului. Raportat la dimensiunea populației, putere economică și alte criterii departajare, România își depășește considerabil condiția, devansând națiuni importante, cu resurse incomparabil mai mari decât ale noastre. Cum se explică atunci, o asemenea poziție?Primul răspuns ar putea fi acela că românii poartă în gena lor un cromozom al performanței sportive. Suntem noi construiți în așa fel încât să facem față ideii de competiție și să avem și tăria psihică de a dori să fim câștigători în fața altora. Al doilea răspuns ține nițel de un paradox: acela că față de un tipar moral-afectiv care ne îndreaptă mai degrabă spre superficialitate și inconsecvență, în sport reușim să fim tena ci și perseverenți. Și reușim acest lucru în sporturi care presupun, mai mult decât altele, o muncă susținută și eforturi devastatoare. Este cazul disciplinelor care ne-au adus grosul medaliilor-gimnastica și canotajul.Din păcate pentru noi, în nici un alt domeniu comensurabil nu ne putem nu doar apropria, dar nici îndrăzni să sperăm, spre o asemenea poziție. România nu face parte din elită nici în politică (deși aici am avut la un moment dat iluzia că putem influența o serie de procese globale, dar a fost vorba pur și simplu de conjuctură!), nici în economie, nici în știință și tehnologie, nici în alte domenii esențiale pentru progresul unei națiuni. Poate doar cultura să ne mai aproprie de vârfuri, dar aici criteriile sunt mai puțin obiective și handicapul mijloacelor de exprimare își spune cuvântul. Paradoxul este iarăși prezent, pentru că în fiecare dintre aceste domenii dispunem de modelele și exemplele care ne-ar permite să aspirăm spre o poziție superioară celei pe care ne situăm. Lipsește însă constanța efortului, viziunea organizatorică, claritatea perspectivei și, mai ales, dorința necesară de autodepășire. Performanța olimpică-cu toate viciile ei de fond, despre care se vorbește mai puțin în momentele festive- nu face altceva decât să ne ofere, cu mai multă claritate, imaginea handicapului general pe care- avem de înfruntat.
Titlu: O competiție fără (contra)candidați
Nr Editie: 1353 Data: sâmbătă 04 septembrie 2004
Dacă pentru mai toate pozițiile importante din structura de putere ce va rezulta după alegerile din iarnă s-au declanșat competiții, apărând sub reflector mai mulți sau mai puțini candidați, una singură nu a fost supusă acestui proces: cea de viitor președinte al PSD.Până la tranșarea chestiunii, la recentul Congres extraordinar al PSD, subzistă varianta că, în cazul în care nu se va decide, ireversibil, să candideze la - teoretic - cea mai înaltă funcție în stat, cea de președinte, Adrian Năstase va continua să rămână la cârma partidului și după alegeri, într-o poziție ce i-ar fi permis ca, automat, să redevină premier, dacă PSD-ul ar câștiga legislativele. Prin hotărârea unanimă a Congresului, dl Iliescu a fost solicitat să revină la cârma partidului, după încheierea mandatului de președinte. Cu toate nazurile pe care le-a făcut mai multă vreme, nu cred că dl Iliescu va rămâne insensibil la solicitare, mai ales după ce partidul i-a înde plinit și cea mai recentă exigență - aceea de a-i face oferta și în scris. Președintele a dat deja - tot în scris - un răspuns favorabil acelei solicitări, chiar dacă în fapt o va face mai târziu decât își doresc reprezentanții PSD, dornici să conteze pe aportul său de campanie o perioadă mai îndelungată. S-ar putea, însă, spune, că odată cu acest pas se închide dosarul succesiunii la cea mai înaltă funcție în partid, indiferent dacă ea va avea loc ad-hoc, printr-un transfer de putere, sau statutar, prin decizia unui alt congres extraordinar. Dar dacă - pentru că întotdeauna există un dacă? Dacă Adrian Năstase devine președinte și dl Iliescu se răzgândește, nemaifiind dornic să se înhame într-o funcție executivă, cum a mai și spus-o, de altfel? Cine sunt cei care ar putea întruni sufragiile pentru a candida pentru această funcție? Cine ar îndreptăți, într-o mai mare măsură, o asemenea aspirație? Constatăm că, la umbra celor doi lideri - Iliescu și Năstase - în ograda partidului n-a prea mai crescut nimic. Sau nu a crescut, în măsura în care ar fi cineva îndrituit să spună: eu pot fi acela! Abia o situație de acest gen poate naște o criză gravă în partid, criză pe care veleitarismul și interesele din numeroasele grupări formate în ultima vreme ar putea-o alimenta până spre un final cu consecințe demne de luat în seamă.
Titlu: Listele listelor
Nr Editie: 1354 Data: luni 06 septembrie 2004
Nu-mi amintesc ca la vreunul din precedentele scrutinuri electorale, să se fi făcut atâta vâlvă și să se fi iscat atâtea discuții pe marginea listelor de candidați ale partidelor. De regulă, aceasta era o afacere (cu și fără ghilimele) internă a fiecărui partid, iar elaborarea listei se producea în laboratorul secret de la vârf, unde se împăcau, de bine de rău, cerințele locale cu necesitățile centrale. Ultimul cuvânt aparținea, conducerii partidului, care putea să facă înlocuiri și modificări fără a trebui să dea seamă nimănui. Chiar evaluarea procentului de poziții eligibile a fost o cucerire târzie, în absența măsurării realiste a sanselor de câștig. Importante au fost, primele poziții, celelalte alcătuindu-se aproape arbitrar, în funcție de disponibilități și oportunități. Așa s-a ajuns ca listele unor partide să devină o colecție exotică de nume ce nu aveau nici clin nici în mânecă cu politica, singurul lor rost fiind acela de a se putea mândri printre cunoscuți cu calitatea de candidați, eventual trecută apoi și în cartea de vizită și CV.Poate cel mai elocvent rezultat al acestei maniere este actualul Parlament, în care a pătruns un mare număr de persoane care nici după patru ani nu și-au găsit vre-o convergență cu politica și făurirea de legi. În special pe listele PRM și PSD sa află aceste nume care, în urma scorurilor neașteptat de mari, înregistrate pe fondul incoerenței și lipsei de performanță a trecutei guvernări, s-au trezit peste noapte în calitatea de aleși ai poporului. Slaba calitate a contingentului s-a reflectat în activitatea și imaginea legislativului , generând în populație un puternic sentiment de neîncredere și suspiciune. Este o explicație a faptului că opinia publică se interesează acum atât de mult și în amănunt, asupra celor care urmează să-i fie propuși la toamnă.Dacă Alianța DA a înțeles acest lucru, operând o serie de excluderi de la candidaturi pe motiv de proastă reputație (vezi cazul Cataramă), PSD-ul a făcut un pas înainte organizând aceste 'alegeri interne'. Este un pas mai mult de imagine, decât de eficiență, metoda având nenumărate imperfecțiuni ce vor fi amplificate de proasta sau reaua manevrare a instrumentelor. Acest lucru este însă mai puțin important atât timp cât aduce cu sine doza de satisfacție publică pe care o implică eliminarea unor nume bănuite de a nu fi chiar ușă de biserică. Prin miniscrutinul de ieri, PSD-ul va putea da un răspuns mai convingător la întrebarea dacă înoirea sa este un fapt real și dorit.
Titlu: Uciderea pruncilor
Nr Editie: 1355 Data: marți 07 septembrie 2004
De la episodul biblic al uciderii pruncilor istoria nu a mai cunoscut un moment de o violență și de cruzime comparabile cu ceea ce s-a întâmplat la Beslan, în Osetia.Exista, până aici, în tehnologia actelor teroriste, un tabu: niciodată copiii nu au constiuit obiectivul direct al unei astfel de acțiuni. Când s-a întâmplat, ei au devenit victime colaterale ale unor acte nediscriminatorii. Indiferent cât de mare și totală a fost determinarea autorilor de acte teroriste, ei nu au cutezat să facă ceea ce au făcut cecenii în Osetia. În nici un calendar criminal, atacurile asupra copiilor nu au reprezentat o direcție explicită. Nu și-au permis-o nici irlandezii din IRA, nici bascii din ETA, nici palestenienii din HAMAS și nici măcar cumplita Al Qaeda. Era, pur și simplu, o barieră psihologică pe care, în ciuda caracterului total și categoric al acțiunilor teroriste, militanții nu îndrăzneau să o depășească până zilele trecute, când ultima barieră morală a terorismului a căzut la Beslan.Pregătirea atentă a acțiunii, explozibilii și armele depozitate în scoală înainte de deschiderea cursurilor, exclud orice acțiune pe picior, limpezind în totalitate premeditarea. O premeditare nu doar criminală, ci pur și simplu amorală, care elimină orice criterii și orice minimă credință. Nici Dumnezeu și nici Allah nu au făcu din copii- ca o categorie distinctă ținte ale supărărilor sau decepților produse de rasa umană. Nici unul și nici altul nu pot accepta sau justi fica o astfel de răzbunare ce depășește până și iraționalul. Teroriștii de la Beslan nu pot invoca pe nimeni și nimic care să le îndreptățească actul disperat ce a făcut din atâtea ființe nevinovate martiri ai lipselor de credință. Cred că atentatul, terorist de la Beslan va reprezenta o cotitură în istoria acestui flagel. El va retrage orice fel de sprijin-inclusiv cel tacit, care însoțește nu puține dintre actele de terorism din partea celor care se consideră reprezentați- pentru că o asemenea crimă nu poate fi în nici un fel acceptată . Este, deasemenea, o lovitură mortală pentru întreaga cauză cecenă, pe care nimeni și nicăieri nu o va mai putea credita fără a-și atrage oprobriul general. Uciderea pruncilor de la Beslan ar putea să fie momentul ce poate să conducă spre o nouă religie a toleranței și a refuzului crimei oarbe ca instrument politic.
Titlu: Alegerile umaniste
Nr Editie: 1356 Data: miercuri 08 septembrie 2004
Se poate spune că, duminică, Partidul Umanist Român a înregistrat, primul, victoria în actualele alegeri! Prin refacerea polului social democrat de acum patru ani, într-o formulă revizuită, având în vedere faptul că umaniștii au devenit între timp sociali-liberali, perspectiva alegerilor din noiembrie devine mai clară. Acest lucru se întâmplă nu atât prin vreo contribuție esențială a electoratului umanist-buimăcit și el de prea desele viraje ideologice din poligonul personal al președintelui Voiculescu-cât printr-o eventuală contracarare al efectului negativ pe care l-ar putea avea în plan mediatic trustul de presă al patronului spiritual și material al mișcării. Dacă ne aducem bine aminte, în 2000 Antena 1 și Jurnalul Național nu au excelat prin susținerea PDSR-ului, aportul lor la victorie fiind practic insesizabil. Alianța preelectorală a avut atunci darul de a servi opiniei publice imaginea unui front comun format din mai multe entități (a fost atunci și bizarul Partid al Automobiliștilor, al inginerului Niculescu în formație), pentru că erorile grave ale trecutei guvernări îi ofereau practic pe tavă puterea. A fost, dealtfel, prima prezență semnificativă pe scena politică a partidului Umanist care-și încercaseră puterile pentru prima dată în 1996, într-un bloc format împreună cu niște ecologiști de-ai lui Iorgovan și cu agrarienii muribunzi ai lui Surdu, suferind un eșec usturător. Prezența în Parlament din ultimii patru ani n-a prea fost de natură să întărească partidul, în acest interval PUR-ul cunoscând o veritabilă disoluție prin dezertarea în masă a reprezentanților săi spre partidul-tutore. Odată cu opțiunea pentru PSD, PUR își asigură pentru încă patru ani supraviețuirea în primul eșalon politic, de data aceasta fiind de bănuit că, învățând din erorile trecutului, își va asigura suplimentar beneficiile- apartenența celor nu știu exact câți parlamentari pe care îi reclamă și comanda misterelor pe care le cere.
Titlu: Alegerile interne și alianțele
Nr Editie: 1357 Data: joi 09 septembrie 2004
Decizia PUR de a merge alături de PSD a venit aproape concomitent cu alegerile preliminare interne din acest partid. Este o decizie care va provoca, fără îndoieli, grave tulburări în culisele partidului de guvernământ ai cărui competitori pentru un loc sub soarele parlamentului se vor vedea confruntați cu amenințarea de a pierde un număr sensibil de poziții.După cum zvonește prin culise, umaniștii lui Voiculescu ar fi obținut nu mai puțin de 32 de locuri eligibile (22 pentru Cameră și 10 pentru Senat) față de oferta mult mai săracă a Alianței DA (12 pentru Cameră și 8 pentru Senat).Ambele scoruri sunt net superioare a ceea ce ar putea obține PUR-ul de unul singur, cel mai probabil fiind ratarea pragului de intrare. În mod paradoxal, partidul voiculescian voalorează mai mult 'mort'(adică nevalidat direct de scrutin) decât 'viu'. Iar aportul său procentual pare să se situeze net sub nivelul pe care-l implică cedarea de locuri eligibile în parlament! Dar înțelegerea e înțelegere și nu prea pare posibil ca cineva să mai dea înapoi. Cu atât mai puțin PSD-ul, confruntat acum cu o dublă problemă: pe de-o parte, cu nemulțumirile generate de rezultatele scrutinelor interne, unde au fost folosite, de către unii candidați, metode nu tocmai ortodoxe pentru a-și face loc mai în față dar și cu nemulțumirea generată de alocarea unui număr prea mare de locuri noilor veniți din PUR. Cei care au crezut, pentru un moment, că sunt eligebili și vor constata că eligibilitatea li s-a dus pe apa sâmbătei, vor forma o categorie de nemulțumiți activi care riscă să antreneze după ei și altele, provocând haos și derută, în momentele în care partidul are mai puțină nevoie de așa ceva ca oricând. De loc de neglijat va fi și reacția unora dintre candidații care ar fi trebuit incluși în procentul de 10 la sută și care, pe ultimii metri, au fost trimiși la județe, cu asigurarea că nu se poate întâmpla nimic neprevăzut acolo. Departe de a fi o sursă infalibilă de siguranță și transparență democratică, alegerile interne dovedesc că se pot transforma cu ușurință într-un nou subiect de prelungită și acută dispută politică.
Titlu: 'Șold la sold'- Năstase și Geoană-în așteptarea curcubeului
Nr Editie: 1358 Data: vineri 10 septembrie 2004
Deși ideea care predomina până acum era că orice aspirant, expus cu prea mult timp înainte, riscă să fie demolat până la potou, iată că PSD-ul mai reușește o provocare (după alegerile interne) la adresa competitorilor săi din coaliție: tandemul la guvernare. Într-un moment în care Alianța rămâne nehotărâtă în legătură cu persoana căreia i se va încredința, în caz de reușită electorală, mandatul de premier, necăzându-se încă de acord din ce tabără va fi recrutat acesta (va fi tot liberal, sau democrat?) PSD-ul îl aruncă din nou în luptă pe de-acum călitul Mircea Geoană. Refăcut într-un timp record după eșecul de la Primăria Capitalei, care în mod corect nu-i poate fi pus în cârcă, el nefiind dornic nici să se bată cu Băsescu și nici să fie primar, Mircea Geoană încearcă să transmită către electorat noua sa imagine de premier.Este, din capul locului, o imagine mai credibilă decât precedenta și mai pe măsura lui- chiar dacă printre primii care exprimaseră îndoieli în această direcție s-a aflat tocmai cel care l-a ales acum (Năstase spunea, la un moment dat, excedat și iritat de procentajele bune pe care le obținea Geoană în sondaje, că a fost și el ministru de externe și știe că e mult mai simplu să vii și să mai povestești ce-ai făcut prin străinătate, decât să te bați cu sindicaliștii).Indiferent dacă va rezista sau nu('e o posibilitate' afirmă președintele Iliescu, lăsând să se înțeleagă că ar mai exista și altele) tandemul Năstase-Geoană este unul care poate convinge mai degrabă decât un Stolojan-Videanu, de exemplu, ca se ne oprim doar la prima dintre formulele sugerate de Aliați. Este un 'avantaj serviciu', ambii politicieni având un grad superior de notorietate și de eficiență și vorbind în linii mari aceeași limbă. Alături de Năstase, 'șold la șold' Geoană poate avea șansa să transforme eșecul de la locale într-un câștig, în special pe planul 'hărțuirii' publice care îi așteaptă pe toți candidații în alea trei luni de foc care au mai rămas până la alegerile din noiembrie când li se va arăta-sau nu?-curcubeul lui Bush.
Titlu: Presa interlopă
Nr Editie: 1359 Data: sâmbătă 11 septembrie 2004
Într-o emisiune recentă de televiziune, președintele Iliescu și-a susținut punctul de vedere afirmat cu ceva timp în urmă, referitor la o categorie de baroni de presă-în concepția sa, oameni care s-au îmbogățit de pe urma acestei profesii, utilizând metode și mijloace dacă nu ilegale, în mod cert aflate la limita legii.Afirmația a stârnit comentarii oțărâte încă de pe atunci, președintele fiind acuzat că operează în continuare cu categorii de genul unei anumite părți ale presei, ignorându-i pe acei gazetari care-și fac în mod onest datoria. Observația președintelui-partizan recunoscut al dictonului sărac dar cinstit-că aceia la care făcea referință nu se puteau îmbogății în mod cinstit, comportă comentarii. Pentru că, față de anii capitalismului sălbatec practicat în prima parte a perioadei de după Revoluție, în aceasta din urmă presa a devenit o industrie de dimensiuni transnaționale, care operează cu mijloace specifice, între acestea aflându-se și posibilitatea ca, la vârf, unii gazetari cu talent și spirit întreprinzător, să se poată așeza în rândul oamenilor cu averi considerabile.Sunt însă sigur că nu la aceștia se referea președintele, caregoria pe care o vizează fiind aceea, revizuită și adaugită, a urmașilor autorului dictonului "Șantajul și etajul"-celebrul Pamfil Șeicaru, de la Curentul interbelic. Șantajul de presă a fost și mai este principala metodă prin care ziarele fără alte atu-uri(calitate, tiraj, prestigiu)reușesc să smulgă așa zisele fonduri de publicitate care, de cele mai multe ori merg în buzunarele patronilor. Aceste fonduri sunt date în schimbul tăcerii în legătură cu episoade oneroase din activitățile unor companii sau persoane, sau a încetării atacurilor, intitulate pompos dezvăluiri senzaționale. De ce nu are nimeni curajul să denunțe asemenea practici- l-a întrebat realizatorul emisiunii pe președinte.Pentru că nimeni nu a câștigat până acum într-o confruntare cu presa!- a răspuns domnia sa și- parțial color-are dreptate. Cu precizarea că aceste războaie nu s-au purtat cu presa în totalitatea ei, ci cu anumite zone care s-au coalizat pe principiul intereselor comune. Căci, în România de dinaintea intrării în UE funcționează cu succes o presă înterlopă, ai cărei lideri nu se mulțumesc să stea în umbră, de unde să dirijeze lucrurile, ci ies în față fluturându-și amenințător legitimațiile de gazetari făcuți peste noapte, care nu știu dacă virgula se pune sau nu între subiect și predicat.Războiul cu presa poate fi câștigat, însă doar de către presă. De cealaltă parte a ei, care pune mai presus principiile de conduită morală și deontologie profesională, adică exact acelea care pot face ca ea să nu cadă pradă, în ansamblul ei, unei mafii tot mai subtile și amenințătoare.
Titlu: UDMR în ceață?
Nr Editie: 1360 Data: luni 13 septembrie 2004
Prin alianța de ultimă oră dintre PSD și PUR- în fapt, o refacere a polului social-democrat din 2000, dar sub alte auspicii-rolul UDMR în calculele pre-electorale pare să fi scăzut considerabil. PSD-ul și Alianța s-au bătut pentru mâna PUR- o formațiune cu probleme în atingerea pragului electoral, dar au fost extrem de circumspecte și de reținute în discuțiile purtate cu partidul etnic. Unul dintre motive ar fi acela al oportunismului acestei formațiuni care, bazată pe solidul său bloc de votanți, în jurul a 7%, a așteptat întodeauna cu răbdare să vadă în care parte are șanse mai mari să încline balanța în schimbul obținerii beneficiilor specifice. UDMR-ul este, din acest punct de vedere, partidul cel mai constant și mai consecvent în promovarea intereselor etniei pe care o reprezintă, indiferent pe ce cale se pot realiza acestea. Și nu doar atât: aceeași formațiune practică, de două scrutinuri încoace, metoda considerată revoluționară a alegerilor interne pentru alcătuirea listelor de candidați. Mă întreb de ce s-a manifestat atâta discreție în legătură cu acest aspect - de a cărui experiență ar fi putut beneficia chiar și PSD-ul, în ideea unei mai bune organizări a scrutinului propriu-zis, dar nu mă hazardez în a da un răspuns. La fel de ignorată a fost, la vremea respectivă, inițiativa UDMR de a desemna un candidat propriu la prezidențiale. În 1996, când s-a făcut acest pas, el a iscat zâmbete ironice: o să mai avem un președinte ungur când or avea și americanii unul negru! Numai că prestația de atunci a lui Gheorghe Frunda s-a dovedit remarcabilă, el reușind performanța să adauge și ceva voturi românești la pachetul tradițional al celor maghiari. Fenomenul s-a repetat în 2000 și va fi prezent și acum când, în cursă se lansează chiar președintele formațiunii. E drept, domnul Bela are o sarcină mai ingrată decât a avut Frunda, în condițiile în care rândurile maghiarilor nu mai sunt la fel de compacte și în care schisma secuiască riscă să scadă procentul tradițional.Voturile dlui Marko Bela rămân însă importante prin direcția pe care o vor lua în turul doi al prezidențialelor. Până atunci, în mod explicabil, UDMR rămâne oarecum în ceață. Cum cred că-și și dorește...
Titlu: Slalomul umanist
Nr Editie: 1361 Data: marți 14 septembrie 2004
Prin ultima decizie luată la vârful Partidului Umanist, de către patronul acestei formațiuni, se face pasul decisiv de la 'slalomul special' practicat sporadic, la un definitiv 'slalom uriaș'. Respectând - nimic de zis - prevederile democratice, conducerea partidului a lăsat la latitudinea unui congres dacă și cu cine să se aliaze pentru țelul final: intrarea în Parlament. Votul a fost categoric în favoarea PSD-ului (suspect de puțini delegați au optat pentru Alianța DA). Iar negocierea 'prețului' a fost demnă de flerul comercial al fostului om de afaceri Dan Voiculescu: 22 de locuri eligibile de deputați și vreo 10 de senatori! Până aici, nimic de comentat. Cum se explică însă, reacția violentă din teritoriu, trecerea masivă de organizații și reprezentanți aleși ai PUR în tabăra devenită adversă? Și nu este vorba despre revoltele disparate, ci despre organizații - puternice - cum este cea din Prahova, unde PUR stătea cel mai bine, după alegerile locale?O explicație a fost dată chiar de către unii dintre reprezentanți. În esență, ar fi vorba - ca să parafrazăm pe cineva - despre trădarea nobilelor idealuri umaniste! Care sunt acestea, însă, nimeni nu ar putea spune cu exactitate. Partidul - ca și doctrina este de extracție pur voiculesciană: el reprezintă modul în care acesta vede scena politică și apreciază rolul pe care-l poate juca el însuși pe ea. Voiculescu este și el, ca extracție, un om de stânga, în ciuda averii pe care a acumulat-o. Ideologia de dreapta i se pare uneori mai potrivită cu standardele categoriei pe care dorește să o reprezinte și să o conducă: cea a oamenilor de afaceri mici și mijlocii, interesată ca politica să le reflecte interesele. Nesigur pe acest electorat, Voiculescu a făcut tot felul de viraje, ba la stânga, spre social-democrație, ba la dreapta, spre social-liberalism, ba cu Năstase, ba împotriva 'ciocoismului' guvernamental, ba părtaș la guvernare, ba în opoziție dar în interiorul acesteia, ba independent, ba atent la cine dă mai mult.Acest slalom printre doctrine și principii a sfârșit prin a-i buimăci pe umaniști - unii și-au dat chiar duhul, la propriu provocând actuala criză. O criză pe care PSD nu va ezita să o speculeze, ori mai tăind din porția de locuri eligibile, ori - dacă valul dezertărilor continuă - printr-o renunțare unilaterală la alianță.
Titlu: Milică & Miluț
Nr Editie: 1375 Data: joi 30 septembrie 2004
După ruperea negocierilor cu PNȚCD-ul lui Ciuhandu, Alianța Populară a lui Emil Constantinescu a decis să ia lucrurile pe cont propriu și și-a lansat candidatul la președinție. Acesta este un om de afaceri, apropiat al ex-președintelui, care nu s-a remarcat nici prin credite neperformante, nici prin tunuri date APAPS-ului și nici prin gesturi cu priză la marele public. Șef al uneia dintre numerosele organizații patronale, dl Miluț este una dintre acele 'fecioare' politice pe care partidele de buzunar le sacrifică pe altarul alegerilor, în nădejdea că le vor scoate din anonimat. Că le vor băga în Parlament, este deja prea mult și nimeni nu-și face iluzia că dl Miluț ar putea fi un continuator al stilului pe care Emil Constantinescu l-a impus odată cu trecerea sa prin Palatul Cotroceni. Ce urmărește, totuși, Constantinescu, prin această încrâncenare cu care dorește să se afle la comanda unei mașini, indiferent cât de lipsită de performanțe ar fi aceasta? Puterea este un drog, poate cel mai insidios dintre toate. Pentru cel care i-a încercat efectele, se poate transforma în dependență. Emil Constantinescu a ajuns în vârful piramidei politice aproape fără voia lui. L-au purtat spre ea ambițiile unor formațiuni civice, lipsa de coerență și consecvență a unor formațiuni politice și marea dorință de schimbare a electoratului. Devenit președinte, profesorul universitar a dat la o parte abecedarul, considerând că știe tot și nu mai are de învățat nimic. Dealtfel, nici nu a învățat mare lucru în cei patru ani pe care i-a irosit în Deal. S-a imaginat 'lider regional', s-a îmbătat cu apa rece a telefoanelor de la bărbat la bărbat, cu Bill, cu Jacques, cu Gerhardt, s-a declarat bătut de securiști și scârbit de politicieni și, ca un școlar mofturos, și-a lăsat baltă companionii politici în prag de alegeri.Intrat în anonimatul post-prezidențial, a încercat să revină în atenție printr-o operă cu prea multe pagini și volume și printr-o formațiune politică încropită din resturi.Atunci când ce a mai rămas din țărăniști i-a refuzat rolul de Den Xiao Ping pe care și-l rezervase în alianța zdrențărașilor, s-a supărat. Și l-a lansat pe Miluț!
