Punctul pe Y, martie 2004

Titlu: Cotrocenii - rezerva de cadre a "Victoriei"?
Nr Editie: 1192 Data: luni 01 martie 2004
"Bomba" ultimei săptămâni a constituit-o vehicularea numelui șefului administrației prezidențiale (sau primul dintre consilierii președintelui), Ioan Talpeș, ca posibil vicepremier în viitorul cabinet restructurat. Ideea este cu atât mai neașteptată cu cât se știe că între Năstase și Talpeș relațiile au fost, în timp, tensionate, premierul acuzându-l pe acesta de a simula pe comenzile unui "guvern paralel" o serie de decizii care intrau în contradicție cu cele ale Executivului. Dacă, însă, aruncăm o privire în culisele ultimelor luni, vom constata că surpriza se diminuează. Nu aș face recurs decât la un eveniment petrecut a doua sau a treia zi de Crăciun într-o pădure din Dâmbovița, când ministrul Sârbu al Agriculturii, s-a autoîmpușcat. Abia când, după vreo trei zile, a fost făcută cunoscută lista participanților la vânătoare (pentru a se înlătura speculațiile care curgeau valuri-valuri) s-au putut trage unele concluzii asupra rostului acelei partide. Era, practic, vorba despre o întâlnire de taină, între premier și exponenții "liniei dure" de la Cotroceni - recte consilierul Talpeș, directorul SIE, Fulga și directorul SRI, Timofte, ambele aceste instituții considerându-se că sunt controlate de la Cotroceni. Este foarte posibil ca exact atunci să se fi pus bazele acestei mișcări în care - contrar impresiei generale - președintele nu are nici un amestec. Așa cum nu a avut nici în promovarea fostului său consilier Beuran, în funcția de ministru al Sănătății. Și atunci, ca și acum, inițiativa i-a aparținut premierului, care a considerat că în acest fel își poate apropia instituția prezidențială, implicând-o în deciziile și funcționarea Guvernului. Iată, deci, Cotrocenii, ca o originală pepinieră de cadre pentru Guvern, mai degrabă fără știrea președintelui care a pretins, săptămâna trecută, de a fi aflat din presă despre probabilitatea ca colaboratorul său cel mai apropiat să-l părăsească în f avoarea unui "coup de foudre" executiv. Dacă ar fi să ne luăm după "precedentul Beuran", președintele nu prea are "mână bună" la miniștri. Talpeș s-ar putea, însă, să infirme această idee. Cred că premierul a mizat pe experiența sa în varii domenii - din care nu lipsesc cercetarea științifică, spionajul și diplomația - și că, plasându-l la cârma unuia dintre cele două ministere "europene" cu probleme (Internele sau Justiția) va putea accelera procesul de finalizare a negocierilor cu UE - ceea ce constituie principalul obiectiv pentru acest an, pentru a cărei atingere Executivul este dispus să se facă frate cu oricine îl poate ajuta.
Titlu: Tragedia ca oportunitate
Nr Editie: 1208 Data: vineri 19 martie 2004
Atentatele teroriste de la Madrid au avut un efect atipic asupra românilor: nici cozile de la ambasada din București ale celor dornici să plece la muncă pe meleaguri iberice n-au scăzut și nici dintre cei aflați deja în Spania nu s-au auzit voci grăbite să se întoarcă în țară.Spun că este un comportament atipic, pentru că el sfidează, în primul rând, logica fricii. O situație asemănătoare s-a înregistrat în ultimii ani în Israel. Și acolo, români aflați la muncă au murit pe capete. Acești morți n-au făcut însă să scadă de fel presiunea pentru obținerea unui loc de muncă - legal sau ilegal - pe șantierele din Țara Sfântă. Mai nou, alți români, ajunși nu se știe cum prin Kossovo, sunt prinși la mijloc de tirurile albanezilor și sârbilor, li se dă foc la case și la mașini. Nici ei nu manifestă însă dorința de a o lua la goană spre liniștea și tihna casei. Ce poate să însemne asta? Că românii sunt o nație neînfricată, ce nu se teme nici de bombe, nici de gloanțe, când e să câștige o pâine mai albă? Sau că sărăcia de acasă e atât de mare și de înfricoșătoare încât nimic altceva nu le mai poate trezi spaima?Ca deobicei, adevărul e pe undeva pe la mijloc. Cei care merg la muncă în Spania nu sunt, totuși, dintre cei în sapă de lemn. Sunt oameni care, în general, cred că acolo pot câștiga mai mult decât în țară, și într-un timp mai scurt, ceea ce le-ar oferi posibilitatea să-și atingă obiectivele clasice - o casă sau/și o mașină. Mirajul acesta îi face, de cele mai multe ori, să accepte munci și tratamente pe care acasă nu le-ar accepta, în schimbul banilor în plus prin care vor să-și schimbe și viața.Iată însă că realitatea oferă schimbări radicale, tragice. 15 dintre românii care au încercat să-și construiască modestele lor castele în livezile de căpșuni ale Spaniei au trecut definitiv într-o lume mai bună. Pentru cei încercați mai puțin definitiv, tragedia s-a tranformat într-o oportunitate: permise de ședere și de lucru, compensații, alte mărunte avantaje. Deja, în mintea multora dintre cei aflați acolo a încolțit ideea nebună a șansei pe care le-ar putea-o oferi un alt atentat, din care să scape, totuși cu viață, dar să obțină ceva în plus. Este efectul pervers al oportunităților derivate din tragedie, care lucrează la limita subconștientului. Sau a inconștientului....
Titlu: "Extremistul" Vanghelie
Nr Editie: 1209 Data: sâmbătă 20 martie 2004
Cu sinceritatea-i nu odată dezarmantă, primarul sectorului 5, Marian Vanghelie, declara într-o recentă conferință de presă - argumentând inutilitatea apelării neortodoxe la banul public - că dispune de o avere personală de circa două milioane de dolari.La observația unui jurnalist, că în declarația de avere nu figura decât cu un milion, Vanghelie a răspuns că a dat o declarație nereală, pentru a "nu cădea în extremă". Am înțeles, dincolo de formularea ermetică, faptul că n-a dorit să-și exceadă alegătorii etalând o avere prea mare, preferând o variantă mai "umană".Făcând o asemenea declarație, Vanghelie aproape că se dă pe mâna justiției, artificiul pe care l-a făcut plasându-se în zona falsului și a uzului de fals. Dar cum asta-i treaba Parchetului, să-i lăsăm acestei instituții sarcina să investigheze neconcordanța dintre declarațiile și averea dlui Vanghelie. Iar noi să ne ocupăm puțin de politicianul Vanghelie și de categoria pe care o reprezintă.Vanghelie era un om bogat încă înainte de a fi primar. Nu ca acum, dar cred că, pe bune, se învârtea în jurul primului milion despre care bunul simț ne îndeamnă să nu întrebăm cum a fost făcut. Bani avea. Ce-i lipsea era Puterea. Iar pentru a o dobândi, Vanghelie era hotărât să-și pună banii la bătaie. Mai ales că dobândirea puterii putea fi privită ca o investiție din care să se recupereze cheltuiala și să se și obțină ceva pe deasupra. Calitățile sale native, conforme cu sectorul, alăturate banilor puși la bătaie au făcut din el un deținător al puterii. Și, cum pofta vine mâncând, a ajuns să creadă că puterea pe care o are e prea mică pentru valoarea lui. În acest context, trebuie incluse operațiunile care au făcut să ajungă acum pe mâna PNA-ului: revelioane, economate, cadouri pentru săraci! Dacă ar fi stat cuminte și și-ar fi ronțăit puterea, ar fi fost astăzi poate mai liniștit. Puterea are beneficiile și riscurile ei. Printre acestea din urmă figurează și posibilitatea de a o pierde. Cred că Vanghelie se află într-un astfel de punct. El a devenit, pentru Partid, o povară greu de dus mai departe, fără riscul unor incriminări majore. Ceea ce mă face să cred că soarta sa de deținător de putere e pecetluită. Îi mai rămâne, însă, cea de deținător al celor două milioane, sau câte or fi cu adevărat. Și nu e puțin.
Titlu: CEC-ul, din nou, în vizor
Nr Editie: 1210 Data: luni 22 martie 2004
CEC-ul, instituția strămoșească devenită sinonimă în timp cu stabilitatea, a cunoscut un seism major în ultimul an din veacul trecut, de pe urma nefericitei (pentru beneficiarii săi) asocieri cu FNI-ul. Zguduitura a fost atât de puternică încât au trebuit să treacă aproape cinci ani pentru a-și reveni. Acest lucru a fost posibil datorită unui efort constant depus de ultimul (dau nu cel de pe urmă) președinte al său, Constantin Teculescu. Seriozitatea demersului său s-a văzut și din decizia - mai puțin uzuală în astfel de cazuri - de a renunța la beneficiile condiției de parlamentar în favoarea lucrului statornic pentru consolidarea unei instituții de care pare în mod sincer atașat. O serie de semnale de presă, de la sfârșitul săptămânii trecute, par să sugereze că CEC-ul este din nou în pericol, de data asta cu salvatorul său aflat la cârmă. Mai precis, se avansează ideea că prin finanțarea unui proiect care figurează în programul electoral al PSD, se pune în pericol stabilitatea instituției. Este vorba despre o Ordonanță de Urgență a Guvernului, potrivit căruia CEC va finanța proiecte ANL în valoare de 6.500 miliarde lei, mult peste ceea ce reglementările BNR ar permite unei bănci comerciale. Dincolo de senzaționalul jurnalistic al unui astfel de subiect, privite la rece lucrurile nu mai sunt chiar atât de spectaculoase. În plan negativ. Ba din contră: în primul rând, că respectiva O.U. nu face decât să dea o șansă în plus CEC-ului, lărgindu-i obiectul de activitate (până acum dl Teculescu n-avea voie să plaseze banii depunătorilor decât la BNR sau la Ministerul de Finanțe) prin posibilitatea de a finanța proiecte cu garanții acordate de ministerele beneficiare - gen ANL. Or, ANL-ul își propune să construiască case. Electoral sau nu, obiectivul este unul normal și generos. Și nu văd care ar fi problema dacă miliardul de euro pe care-l deține CEC, va fi folosit, fără a se pune în discuție siguranța banilor depunătorilor, pentru a se construi locuințe și săli de sport? Mai ales că, din punct de vedere tehnic, banii pe care-i oferă CEC-ul nu constituie un credit, ci se concretizează într-o limită de finanțare, acoperită și ea de gajarea obiectivelor aflate în lucru. Mai mult, banii nu merg la ANL, să facă dl Mitrea ce vrea cu ei, ci la fondul de plăți pentru lucrările executate. Că afacerea asta avea un clenci, e altă poveste. Și acest clenci este cel care ar fi putut să afecteze CEC-ul. Dar, despre asta, cu alt prilej.
Titlu: Zodia scenariilor
Nr Editie: 1211 Data: marți 23 martie 2004
Timpul este mai propice ca oricând scenariilor de tot felul, dar în special celor de natură politică. Anul este propice, pentru că aduce schimbări obligatorii. Or, aceste schimbări vor avea un impact major asupra modului în care vor curge evenimentele și al impactului acestora asupra noastră.2004 este, cum spuneam, un soi de "stație terminus". Locul în care cetățenii coboară din vagoane și se urcă în alte garnituri. Unii. Alții vor rămâne pe peron, lângă bagaje, încercând să găsească ceva de ce să se agațe...Dintre multele scenarii care se fac la această oră, unul ne-a ajuns la urechi, cu mai multă "autoritate" decât altele. Sursa lui este din eșalonul al doilea al Puterii și poartă girul unor persoane calificate în elaborarea de scheme și prognoze, cărora nu le mai lipsește, de regulă, decât apostila pentru a deveni, din zvonuri, realități.Ce zice acest scenariu? Că dl Năstase va fi candidatul la președinție al partidului de guvernământ. Și că având suportul - implicit sau explicit - al actualului președinte, n-ar trebui să aibă emoții în a se gândi la modul în care va fi organizat și va funcționa Palatul Cotroceni, în conformitate cu propria sa viziune asupra echistanței și neimplicării. Ce mai zice sus-zisul scenariu? Că la Victoria va veni, nu Ioan Talpeș, cum se tot zvonește mai nou, ci Mircea Geoană, cel iubit de sondaje. Și pe cine va avea Mircea Geoană, ca "prim-vice", cum e acum dl Talpeș?Pe nimeni altul decât destoinicul secretar general al Guvernului, Eugen Bejinariu. Din viitoarea organigramă guvernamentală, interesant pare a fi doar portofoliul externelor, unde se estimează că cele mai mari șanse le are actualul ambasador la Washington, Sorin Ducaru. Rămâne - teoretic - semnul (sau semnele) de întrebare din dreptul celor două servicii secrete: SRI și SIE. Aici împărțe ala ar urma să se facă între actualul "delegat" de la Interne, Gabriel Oprea și actualul ambasador la Londra, Dan Ghibernea.Cam asta ar fi, în linii mari, structura de rezistență a anului 2005. Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, viitorul președinte al PSD: (aici las cititorului plăcerea de a completa cu mâna sa numele în cauză).
Titlu: Epilogul "solidarității": Bivolaru la bulău
Nr Editie: 1212 Data: miercuri 24 martie 2004
Probabil că manifestarea de solidaritate a liderilor PDSR cu colegul lor Bivolaru, din 1999, când l-au însoțit până la ușa Parchetului, va rămâne unul dintre momentele jenante din istoria partidului. Chiar dacă a pornit de la premisa (eronată) că Bivolaru e nevinovat și că toată povestea în legătura cu devalizarea BRD era pusă la cale de adversarii politici pentru a compromite formațiunea căreia fostul luptător îi aparținea, acțiunea era oricum riscantă, prin girul pe care-l acorda, implicit, personajului aflat în cercetare. Nu intenționez să pun reaua voință în seama celor care s-au expus, la rândul lor, prin această demonstrație, dar cred că un motiv de meditație le-ar fi putut oferi însuși modul în care Bivolaru devenise membru de partid și parlamentar: printr-o simplă acțiune comercială. Cumpărându-și, adică, fotoliul de parlamentar, printr-o consistentă sponsorizare a campaniei. Fenomenul nu este specific unei singure formațiuni politice. Prin toate există un număr variabil de personaje cu stare, care au recurs la această formulă, ori pentru a obține imunitate pe perioada mandatului, ori pentru a-și impulsiona afacerile prin influența dobândită în această calitate. Bivolaru făcea parte clar din prima categorie și m-aș mira ca cei care i-au negociat candidatura să nu fi știut de problemele sale cu justiția și despre experimentele ilegale făcute cu patrimoniul public. Ideea drapării infracțiunilor în haina persecuției politice nu este nici ea nouă, și nici nu constituie o excepție în abordare. Și Mureșan și Sârbu, foști miniștri în guvernul Convenției, au acuzat măsurile oculte ale adversarilor atunci când le-au fost scoase la iveală matrapazlâcurile. Și în cazul lor a existat o tentativă de solidarizare, risipită însă de risipirea formațiunilor care ar fi trebuit să-i susțină, sub impactul dezastruos al scorului electoral. În ceea ce-l privește pe Bivolaru, cred însă că amintirea solidarizării începe să-și piardă conturul în fața deciziei actuale a justiției, luată nu în perioada în care se aflau la putere adversarii politici, ci chiar în aceea girată de foștii colegi de marș. Indiferent cât din cei 5 ani de condamnare va executa (tare mi-e teamă că nici el nu prea poate să suporte detenția), important este faptul că a ajuns unde era logic - și logic - să ajungă.
Titlu: "Cazul Vanghelie"
Nr Editie: 1213 Data: joi 25 martie 2004
Întreprinzătorul primar al sectorului 5 reprezintă, prin existența și activitatea sa, unul dintre handicapurile majore pe care Partidul Social Democrat le va avea de înfruntat în scrutinurile care se apropie. Vanghelie este un caz, suficient de reprezentativ, din păcate, pentru o categorie de persoane devenite politicieni dintr-un interes pragmatic și nu din convingere. Cum spuneam, într-un comentariu anterior, Vanghelie era suficient de "ajuns", pe planul averii proprii, în momentul în care a devenit primar. Și, într-un fel, această avere i-a fost necesară pentru a dobândi ceea ce-și dorea poate la fel de mult pe cât banii: puterea. În 2000, PDSR a fost chiar mulțumit că întâmplarea i-a scos în cale un personaj dinamic, ce poate rezolva el însuși problema electorală într-un sector extrem de delicat sub raportul ponderii social-democrate. Numai că, o dată cu trecerea timpului, responsabilii partidului au putut să se convingă ce povară au ales să ducă în spate, și cu ce riscuri. Prin artificiile sale la limită sau dincolo de lege, prin acțiunile populiste însoțite de beneficii proprii, Vanghelie a cam trădat "nobilele idealuri" ale social democrației, manifestându-se mai degrabă ca un "Don" mafiot, care-și atinge scopurile călcând cu nonșalanță în picioare principiile. Vanghelie este baronul atipic, cel de București, unde riscurile punerii poalelor în cap este mai mare decât în provincie, și acțiunea declanșată de PSD, de luare la bani mărunți a liderilor săi cu bube în cap, a cunoscut un eșec din start. Dacă Mischie și Bebe Ivanovici s-au dovedit mai abili, admițând soluția autosuspendării (care, în fapt, nici nu le crează probleme deosebite - a mai făcut-o și Oprișan), Vanghelie a refuzat cu obstinație să facă pasul înapoi. Cu orice risc - chiar cu acela al "frângerii" unei promițătoare cariere politice. Este greu de admis că asupra organizaț iei Capitalei, lehamisită de multă vreme de isprăvile acestui copil teribil al Ferentarilor, se vor mai putea face presiuni pentru menținerea lui Vanghelie printre viitorii candidați la un nou mandat de primar. Oricum, dintre cei șase, avea cele mai mici șanse. Nu-i mai rămâne actualului primar - dacă va reuși să scape din ghearele PNA-ului nejumulit - decât să-și pună în ordine penajul și să încerce să se descurce pe cont propriu. În calitate de ceea ce și este de fapt: independent.
Titlu: Efectul liniștitor al ministrului Ilie Sârbu asupra populației!
Nr Editie: 1214 Data: vineri 26 martie 2004
Specialitatea dlui ministru Ilie Sârbu a devenit liniștirea spiritelor. Ori de câte ori se produce vreo alarmă, iese dl ministru pe post și dă asigurări că totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile. E recolta de grâu slabă și angrosiștii încep să se agite, aruncând semnale că nu vor avea încotro și vor scumpi pâinea? Apare imediat dl Sârbu și dă asigurări că nu există nici un motiv să se întâmple așa ceva și că pâinea nu se va scumpi. Dacă ea se scumpește a doua zi (și de regulă se scumpește) nu mai e treaba ministrului: s-a scumpit fără motive! Vine Paștele și lumea intră în panică din cauza ouălelor (un produs familiar dlui Sârbu - prietenii știu de ce), iar apare dl ministru și spune că nici vorbă să se scumpească, sunt destule pentru toată lumea și să stăm liniștiți că vom mânca cozonac ieftin. Noi stăm liniștiți, dar cozonacul va fi în mod cert mai scump, în funcție de câte ouă scumpite se vor bă ga în el. Mai nou, dl ministru liniștește populația pe probleme majore. Că n-ar fi "nici o nenorocire" în ceea ce se întâmplă cu fondurile SAPARD - deși oficialii europeni sunt de data asta mai îngrijorați ca oricând de gravele nereguli comise cu banii comunitari. Optimismul dlui Sârbu decurge dintr-o operațiune secretă: l-a numit la SAPARD pe un domn Corbu, de vreo săptămână, dar n-a făcut cunoscută mișcarea până ce nu s-a dus la Bruxelles să ia de acolo niște aprobări. Dar cel mai relaxat e dl ministru în legătură cu definitivarea capitolului de aderare "Agricultura". În viziunea sa acesta este ca și rezolvat. Și nu doar atât: sunt șanse reale ca să se obțină mai mult decât a oferit UE, ceea ce nu e de ici de colo!Dl Sârbu își face datoria și insuflă din optimismul său națiunii române. Ar avea toate calitățile pentru ca premierul să facă din el o marotă universală. Dl Sârbu ar putea fi și cel care ne asigură că nu se scumpește benzina, și cel care ne dă garanții că nu se scumpește întreținerea la bloc și cel care bagă mâna în foc că s-a eradicat corupția și vom păși voioși spre societatea capitalistă multilateral dezvoltată.E lucru rar să ai în ogradă un asemenea om și e păcat să nu-l folosești la întreaga capacitate.
Titlu: Amurgul Bivolarilor?
Nr Editie: 1215 Data: sâmbătă 27 martie 2004
Nu știu de ce, dar ceva din această campanie declanșată de instituțiile de represiune ale statului împotriva celuilalt Bivolaru - cel cu yoga - îmi amintește de modul în care o altă Putere reacționase împotriva "transcendentalilor", prin anii '80. Poate că limba de lemn în care e redactat comunicatul Parchetului, poate modul în care poliția i-a lăsat baltă pe hoți și bandiții de drumul mare, pentru a se năpusti asupra "cuiburilor" în care adepții MISA se dedau celor mai îngrozitoare activități…Este, în povestea asta, ceva care mă pune pe gânduri, și anume bănuiala că motivele sunt altele, nu cele popularizate. Pentru că astea nu prea rezistă. Se vorbește despre indecență, despre relații sexuale în grup, despre exhibare - pare cel puțin caraghios în timp ce asemenea lucruri se întâmplă cotidian (adică nocturn) prin câteva cluburi de noapte la modă, sau pe ecranul televizoarelor, într-un Big Brother ai cărui realizatori au cons iderat, poate, că Bivolaru le face o concurență neloială, chiar dacă "emisiunile" acestuia nu se transmit în direct și la ore de vârf. Trafic și consum de stupefiante? Păi mai este asta vreo noutate, într-un oraș în care negoțul cu prafuri se face la colț de stradă și în care școlile sunt principalul mediu în care se practică consumul de droguri?Să fim serioși! Iar chestia cu drepturile de autor și cu neplata taxelor pe publicații pare cea mai trasă de păr, atâta timp cât lucrările bivolarilor nu s-au aflat pe nici o tarabă. De ce să nu credem că erau, efectiv, pentru "consum propriu"?Nu pretind că înțeleg subtilitățile Mișcării de Integrare Spirituală în Absolut (MISA) și că dl Bivolaru mi-ar fi din cale-afară de simpatic, pentru că mi-e greu să accept ideea de manipulare. Dar, domnilor, Bivolaru manipulează doar vreo 30.000 de suflete, în timp ce alții, persoane cu care nici Poliția și nici Parchetul n-au vreo treabă, manipulează zilnic și fără rușine, milioane de "adeptați" a căror singură vină e că vor, simt nevoia să creadă în ceva. Spun, deci, că atâta timp cât nu se cunosc motivele reale (dacă așa ceva există) ale campaniei anti-Bivolaru, tot acest circ este deplasat și nedemocratic, cât Grig și compania sunt răstigniți încă dinainte de a fi cercetați și judecați. Precum celălalt Bivolaru.
Titlu: Afacerea "Rompetrol"
Nr Editie: 1216 Data: luni 29 martie 2004
Anunțul Parchetului prin care se face cunoscut faptul că s-au declanșat cercetările în legătură cu vânzarea (privatizarea) Petromidia, reprezintă un fapt până la un punct firesc. Au existat numeroase controverse legate de această tranzacție, mai ales după ce ea a fost decretată ca o privatizare de succes, după ce rafinăria de la Constanța cunoscuse clipe de restriște alternate de tranzacții nereușite (precum cea cu turcii de la Akmaya). Cercetarea propriu-zisă ar avea printre obiective și modul în care Ministerul de Finanțe a șters o parte din datoriile istorice ale rafinăriei, după ce ea a intrat în proprietatea companiei controlate de către fostul politician liberal Dinu Patriciu, retras anul trecut din Parlament pentru a se putea dedica carierei de businessman.Pentru cei care trăiesc cu ideea că o cercetare este musai să se soldeze cu o sancțiune penală, rezultatul anchetei s-ar putea să fie unul dezamăgitor. Dar până acolo va mai curge ceva apă pe Dâmbovița. Până atunci să notăm totuși că Petromidia a stârnit brusc interesul mai multor instituții și persoane în momentul în care a intrat în conflict, prin stilul de lucru, cu alte afaceri din aceeași branșă, cărora le-a amenințat statu-quo-ul.Ancheta Parchetului ar trebui să lămurească odată pentru totdeauna lucrurile și să certifice, și de la acest nivel, statutul prezent și viitor al Petromidiei și - implicit - al Grupului Rompetrol (întâmplător, parte a unui consorțiu internațional angrenat în procesul de privatizare al PETROMULUI). Ce este mai puțin uzual în această operațiune, este că "butonul" de declanșare al investigației l-a constituit o sesizare plecată de la Cotroceni și semnată de un (fost) consilier prezidențial, ale cărui legături - nu neapărat de afaceri - cu mediile petroliere este de oareșcare notorietate. Este locul unde povestea scârțâie și unde suspiciunile de comandă politică ar putea să alimenteze b ătălia din culisele energeticii românești, în general.
Titlu: Cancelarul Alin
Nr Editie: 1217 Data: marți 30 martie 2004
Chiar dacă nu va face nimic prin care să rămână în istorie (ceea ce este greu de presupus, din capul locului) Alin Teodorescu își va înscrie numele pe primul loc în lista celor care ocupă un post "în premieră" în administrația românească: acela de șef al Cancelariei. Sau, cu alte cuvinte, de cancelar.Sună bine, termenul, și te duce cu gândul la iluștri reprezentanți ai acestei demnități, de pe alte meleaguri, chiar dacă semnificația nu este aceeași. Alin Teodorescu nu va fi un Schroder. Va fi însă omul prin care vor trece majoritatea informațiilor importante și a deciziilor cu impact major. Prin fișa postului, el este cel care va trebui să-l descarce pe premier de balastul - informațional și decizional - nenecesar sau redundant, lăsându-i timp și loc de mișcare pentru lucrurile de importanță majoră. Un astfel de post - ca și cele de vicepremieri - ar fi trebuit inventate mai demult și probabil că l-ar fi scutit pe premier de o serie de erori sau de mișcări neinspirate, cu consecințe pe planul politicii interne și al relațiilor dintre puteri. Necesitatea unei atari funcții și a unui atare aparat (cam gonflat, din plecare) a apărut mai ales atunci când cel care părea să fie un fel de factotum pe lângă cabinetul premierului - Șerban Mihăilescu - a fost nevoit să se retragă în Parlament.Apariția lui Alin Teodorescu în această poziție importantă nu a fost chiar o surpriză pentru cunoscători. Sociolog eminent, el are meritul de a fi promovat prima instituție de sondaje alternativă pe care, după tributul inerent plătit unei poziționări fără echivoc în terenul politicii, a adus-o, treptat și sigur, pe linia încrederii și a autorității. N-a scăpat - ar fi fost și greu - acuzelor de manipulare - și dintr-o parte și din alta a spectrului. Personal, s-a ilustrat prin calitatea analizelor sale politice, aceasta aducându-l în poziția de sfetnic - consultant al diferiților reprezentanți ai Puterii, asupra cărora a avut o influență considerabilă. Prezența sa în "echipa Năstase", după refuzul de a fi înrolat în "echipa Constantinescu" reprezintă, dincolo de orice parti-pris, o decizie de realism și de implicare. Alin Teodorescu dă o probă de responsabilitate civică, trecând din tribuna comentariilor, în terenul de joc al politicii, cu riscul nu numai al neobținerii de avantaje, dar chiar de pierdere al altora. Din câte îl cunosc, ceea ce i se întâmplă acum este rezultatul unei analize adânci și bine cumpănite și mă face să cred că nu va face acele concesii, care de regulă îi compromit pe deținătorii - temporari - ai puterii.
Titlu: Sinceritatea față de Europa
Nr Editie: 1207 Data: joi 18 martie 2004
Lipsa de sinceritate în relația cu autoritățile comunitare pare să fie o constantă a comportamentului nostru politic la diferite paliere, dintre care unele ajung să fie cunoscute de către factorii de decizie, iar altele nu. Din aceasta a doua categorie cred că face parte și "administrarea" cazului Centrului de Neuropsihiatrie de la Gura Ocniței, unitate de dublă subordonare - autoritatea locală (Consiliul Județean Dâmbovița) și cea centrală - Ministerul Muncii (Prin Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap). Așa cum am mai arătat în această rubrică, la Gura Ocniței s-a construit, cu bani de la Banca Mondială și de la Buget, un spital modern, la standarde europene. În timp ce în vechile pavilioane ale spitalului, bolnavii dormeau câte doi într-un pat, noile pavilioane stăteau goale, de câteva luni. Deși nimeni nu era dispus să dea vreo explicație, s-a aflat că autoritățile locale, mai ales, coceau o soluție "originală" : în loc să bage în noile clădiri "nebunii", ar fi dorit să dea o destinație mai "lucrativă" acestora! Nu conta că s-ar fi comis o deturnare de fonduri - importantă era "eficiența" spațiului respectiv. Nici faptul că de la finalizarea lucrărilor oficialii Ministerului Muncii (inclusiv doamna ministru Dumitru) nu catadixiseră să pună piciorul (nu prea întâmplător) în această perspectivă, ideea fiind de a nu se face valuri în jurul problemei. Valuri s-au făcut, totuși, chestiunea a ajuns la urechile președintelui Iliescu, care a solicitat o verificare. Abia atunci Ministrul Muncii a părut să afle ce se întâmplă la Gura Ocniței și secretarul de stat de la "Handicapați", Stoenescu, a fost destituit "în direct", în prima ședință de Guvern. O comisie a fost trimisă la fața locului să vadă cum stau lucrurile și cu un entuziasm de nebănuit până atunci, s-a decis crearea unui Centru-Pilot, care să asigure îngrijire bolnavilor neuropsihici la nivelul exigențelor europene în materie. A fost stabilită și data inaugurării - 7 mai și totul părea să meargă ca pe roate. Până dăunăzi, când la Secretariatul pentru Handicapați a avut loc o reuniune condusă de... recent destituitul președinte Stoenescu (pedepsit cu promovarea în calitate de consilier al ministrului Dumitru!) care a transmis celor de față să lase baltă povestea cu Centrul-Pilot și cu gargara europeană, pentru că în noile clădiri se va crea o altfel de instituție, mai "complexă", și că asigurarea finanțării spitalului nu mai e de actualitate din cauza... evenimentelor din Spania!Este, în povestea asta, ceva ce îmi reamintește de orfelinate, de adopții, de copiii bolnavi de SIDA și de multe alte teme în care, pe bună dreptate, autoritățile au fost acuzate că una spuneau și alta fumau. Cu consecințele cunoscute.
Titlu: Meciul lui Gigi Becali cu Politica
Nr Editie: 1206 Data: miercuri 17 martie 2004
Gigi Becali este unul dintre personajele vieții publice ce a beneficiat în ultimii ani de un extrem de ridicat coeficient de mediatizare. Nu este zi de la Dumnezeu ca măcar de pe un canal TV acest machedon polivalent să nu împărtășească nației filosofia sa de viață, cea care l-a adus în situația de a fi, concomitent, investitor în fotbal, președinte de club, președinte de partid, binefăcător al celor bătuți de soartă. Sunt zile în care fruntea sa marcată de ridurile apărute de pe urma amplului efort intelectual, apare cam în tot ceea ce înseamnă presă scrisă sau vizuală. Întrebarea pe care ți-o pui este cea a relației dintre cauză și efect: este Gigi Becali un om atât de interesant încât să justifice o asemenea mediatizare? Sau această mediatizare este cea care face din el un om interesant?Nu știu care este răspunsul exact. Știu însă că acest om ajuns în high-life cu viteza unei rachete Tomahawk nu este lipsit de calități. Calități în măsură să compenseze, în linii mari, lipsa sa de cultură și de maniere elegante. Gigi Becali este, funciar, un om sincer și direct: ce-are-n gușă, și-n căpușă. Nu se teme de vorbe, nu se teme să spună direct, în față, ce gândește, chiar dacă gândiea lui nu urmează căile logicii. Într-o lume a vorbelor meșteșugite și a minciunilor bine cizelate, această calitate a lui Gigi Becali devine una de căpătâi. O calitate ce-i permite să facă saltul din ograda televiziunilor - unde face, garantat, audiență - în aceea a politicii. Saltul a fost făcut și Gigi Becali se află acum în faza euforiei maxime, în care faptul că lumea-l aplaudă și-i pupă mâna, îl face să creadă că a și căpătat, brusc, statura unui mare om politic. Din păcate, modul său de gândire urmează singurul model pe care-l stăpânește: acela al fotbalului. Pentru el un președinte de partid este ceva similar unui președinte de club, iar partidul - un club. Membrii de partid se confundă cu galeria de suporteri, iar programul politic se subsumează ideii de bază a sportului cu balonul rotund: victoria cu orice preț. În acești parametri, Gigi Becali s-ar putea să ofere confraților săi în ale politicii o surpriză. Surpriza unui scor electoral bazat pe mecanismele celui mai popular sport. Fanii fac și ei parte din electorat. După cum n-ar fi exclus să suporte, tot ca-n fotbal, o înfrângere umilitoare. Ca la pronosport: totul este posibil în meciul lui Gigi Becali cu Politica.
Titlu: Întrebările lui 11 martie
Nr Editie: 1205 Data: marți 16 martie 2004
Într-un fel, este de înțeles obstinația cu care autoritățile spaniole s-au agățat de filiera ETA în stabilirea "paternității" atentatului de la Madrid. Partidul Popular al deja expremierului Aznar este un vechi și îndârjit adversar al separatiștilor basci, iar atentatul ar fi căpătat, în perspectiva alegerilor care aveau să aibă loc peste doar câteva zile, caracterul unui bun argument electoral.N-a fost, însă, să fie așa. "Semnătura" fundamentalistă era vizibilă cu ochiul liber, pentru oricine, în afară de polițiștii spanioli, și au trebuit să treacă câteva zile, inclusiv scrutinul, pentru ca dovezile și revendicările să fie luate în serios. Dincolo de componenta electorală ce a fost prezentă în această evaluare, dincolo de dimensiunile tragediei umane, aspectul cel mai flagrant al acestui episod îl constituie relansarea serialului terorist inițiat la 11 septembrie și perspectiva din ce în ce mai limpede al ocupării locului lăsat liber de "războiul rece" de către "terorismul fierbinte". Este o schimbare majoră, cu consecințe incalculabile pe planul regrupării priorităților comunității internaționale și a strategiei globale de apărare, ce continuă să țină pe picior greșit întreaga planetă. Terorismul internațional este un adversar perfid, proteic, greu detectabil, cu granițe și linii de front imposibil de stabilit, ce poate lovi oricând și oriunde cu precizia lipsei de logică. În plus, mentalitatea de tip kamikadze inoculată "operatorilor" răpește posibilitatea singurei reacții fundamentale: teama de moarte! Acolo unde atentatorii nu țin la viața lor, contracararea devine imposibilă iar reacțiile de necontrolat. Se pune, desigur, o întrebare fundamentală: este acest război fierbinte consecința unor evenimente punctuale - precum războaiele din Afganistan sau Irak - sau el răspunde unor acumulări, unor evoluții în timp, ce-l făceau de neevitat? Există șansa unei păci, sau el va continua la nesfârșit, făcând din fiecare dată de 11 un chenar negru în calendarul unei omeniri ce va trebui să învețe să trăiască sub semnul fricii și al amenințării?
Titlu: Tranziția spre "cabinetul Talpeș"
Nr Editie: 1193 Data: marți 02 martie 2004
Aderarea lui Ioan Talpeș în guvernul restructurat nu este nici pe departe "lovitura mortală" pe care Iliescu i-ar fi aplicat-o lui Năstase în cadrul a ceea ce analiștii dornici de "sânge" numesc a fi "lupta pentru putere". Dimpotrivă, sunt tentat să cred că această luptă a luat sfârșit încă din momentul în care președintele Iliescu a admis că, după încetarea mandatului prezidențial, se va întoarce la partidul pe care l-a fondat. În acel moment lucrurile au devenit deja clare și singura incertitudine care mai persista era aceea referitoare la persoana care va fi pusă la cârma guvernului ce va intra în pâine la începutul lui 2005. Odată cu cooptarea consilierului prezidențial Talpeș în fruntea restructurată de guvern, se limpezește și această perspectivă, tulburată la intervale regulate de diverse candidaturi de mass media, printre care cea mai constantă a fost aceea a lui Mircea Geaonă. Posibilitatea ca actualul ministru de externe să devină premier nu a fost, însă, niciodată luată în serios la nivelul la care se vor lua aceste decizii. Năstase a pus de câteva ori accentul asupra lipsei de experiență "internă" a acestuia, iar Iliescu nu s-a pronunțat. Geoană a rămas un candidat al presei, alături de Dan Ioan Popescu (în dizgrația sensibilă a celor două Palate) sau Mitrea (tot mai retras din prima linie a preferințelor). Cu Talpeș lucrurile se schimbă, el fiind cel care, probabil, va întruni consensul la vârf. Din partea lui Iliescu - în calitate de colaborator apropiat al acestuia, în majoritatea fazelor postrevoluționare - și din partea lui Năstase - bucuros să predea ștafeta unui om care crează punțile necesare de legătură cu cel căruia urmează să-i fie succesor. Pentru Ioan Talpeș, calitatea de vipremier responsabil cu integrarea europeană va trebui să constituie rampa de lansare pentru preluarea conducerii Guvernului - în eventualitatea în care demersul românesc va fi încununat de succes în acest an, prin finalizarea negocierilor. Dacă nu...
Titlu: Politica cu epoleți
Nr Editie: 1194 Data: miercuri 03 martie 2004
În politica românească militarii au jucat întotdeauna roluri importante.  N-ar trebui să-i amintim decât pe Averescu, fost prim-ministru după primul război mondial sau pe mareșalul Antonescu. Tradiție există. Ea a alimentat, în bună măsură, și sistemul comunist, Ceaușescu devenind și el, la un moment dat, general de armată. După Revoluție, primul militar care a jucat un rol politic civil a fost generalul Stănculescu. El a fost numit, în primul guvern Roman ministru al Industriei.  A rămas acolo puțin timp, fiind chemat să preia Apărarea, după protestele CADA la adresa ministrului suspectat de kaghebism, Vasile Militaru. Stănculescu a fost reconfirmat și în guvernul rezultat după alegerile din mai, 1990. Despre cât de bun om politic a fost generalul Stănculescu, n-are rost să vorbim acum, când încă planează deasupra capului său sentința dată de fostul președinte Constantinescu prin intermediul oamenilor săi de casă. Prea multă atenție, ca politician, n-a meritat nici generalul Chițac, ministru de Interne până la mineriada din iunie, și coleg de condamnare cu generalul Stănculescu. Cu cei doi generali s-ar putea spune că s-a încheiat o primă etapă, a politicii făcută de militari, chiar dacă după ei a mai funcționat ultimul ministru militar al Apărării, Niculae Spiroiu, cel implicat în afacerea cu țigările de contrabandă stocate în depozitele armatei. De aici înainte, militarii transferați în civilie n-au prea mai făcut politică la vârf. Sub Constantinescu, doi generali au luat-o pe căi diferite: Degeratu, ca prea-plecat supus al titularului de atunci, de la Cotroceni, obediență care i-a fost fatală pentru carieră, și Chelaru, care odată zburat din rândurile armiei a poposit, ca președinte al unui partid deja desființat - PUNR. Ar mai fi de pomenit, la acest capitol, Decebal Ilina, fost specialist în informații militare, devenit specialist civil în armamente. Cea mai bună tradiție a lăsat-o milităria la Cotroceni: generalul Vasile Ionel a fost, aproape 6 ani, consilierul "numărul unu" al lui Iliescu. Ștafeta a fost preluată, în 2000, de istoricul Talpeș, care, iată, părăsește tranșeea prezidențială în favoarea artileriei guvernamentale. El lasă în urmă, după toate probabilitățile, un alt militar - actualul șef al CSAT-ului. Oricum, dintre toți cei enumerați, cele mai mari șanse de a face politică "la vârf" le are Ioan Talpeș. Dacă...
Titlu: Ultima aniversare la Cotroceni
Nr Editie: 1195 Data: joi 04 martie 2004
Ce-a de-a zecea, este și ultima aniversare pe care președintele Iliescu o sărbătorește în decorul clasic și auster al Palatului Cotroceni.Începând din 1991, după ce s-a mutat în Palat, (cu pauza constituțională dintre 96 și 2000), dl Iliescu și-a primit an de an, cu ușile deschise, admiratorii, adulatorii, suporterii și observatorii. Acestă aniversare n-a făcut excepție de la regulă, ea dobândind însă, o serie de valențe suplimentare.În primul rând, pentru că a devenit foarte clar pentru aproape toată lumea că plecând de la Cotroceni, dl Iliescu rămâne bine înfipt în viața politică. Ba, aș îndrăzni să spun, mai bine înfipt ca oricând. Acest ultim mandat, lipsit de stressul electoral, i-a consolidat - surprinzător poate - mandatul într-un mod în care n-ar fi reușit să o facă nici o campanie specializată. Nu am nici o îndoială că, dacă cineva și-ar lua inima în dinți și, contrar opțiunii cunoscute deja a dlui Iliescu, ar iniția un amendament constituțional pentru a se putea candida pentru un al treilea mandat, demersul ar fi încununat de succes. Nu mai este, însă, cazul. Președintele și-a conturat deja programul și, chiar dacă este zgârcit în declarații, este clar că 'jocurile' sunt făcute. Dl Iliescu se va întoarce la partid, locul din care va determina cursul și direcția principalelor evenimente. Se prefigurează deja pentru domnia sa un rol asemănător celui pe care l-a inițiat în China Den Xiao-Ping. Ceea ce înseamnă că viitorul pol de putere va iradia din Kisseleff sau din Ionescu de la Brad (unde va decide să se stabilească). Privită din această perspectivă aglomerația de vizitatori de ieri de la Cotroceni are rațiuni foarte clare. Aproape fiecare dintre cei prezenți a dorit să fie măcar zărit de către președinte, care să înțeleagă astfel că beneficiază de încrederea și fidelitatea sa. Sau, cel puțin, cei prezenți să-l vadă și să înțeleagă că, fiind prezent acolo, asta înseamnă că se află în cercul privilegiat al celor care gravitează în jurul Puterii. Aproape că nu am nici o îndoială că la anul, cu același prilej, palatul PSD de pe Kisseleff va fi, poate, mai aglomerat decât a fost ieri Cotroceniul. Cu aceleași figuri cărora li se vor adăuga alte câteva, mai mult sau mai puțin noi.
Titlu: Tranziția în Justiție
Nr Editie: 1196 Data: vineri 05 martie 2004
Doamna Rodica Stănoiu este o persoană stimabilă și nu am nici un motiv să cred că în cursul mandatului său nu a fost animată de cele mai bune intenții. Că realizările sale nu se situează la nivelul așteptărilor, ba chiar crează o situație de criză în negocierile de aderare, este o realitate de care nu doar doamna Stănoiu este responsabilă. În contraperformanța din justiție un cuvânt greu de spus a avut mediul însuși, al cărui efort de debarasare de mentalități și obișnuințe a fost mult mai mic decât ar fi fost nevoie. Suspiciunile de incorectitudine și obediență au fost alimentate copios de magistrații înșiși, ale căror decizii s-au situat nu de puține ori în direcția preferințelor Puterii - indiferent care a fost aceasta - fără a mai fi necesare presiuni sau "indicații", în sensul clasic al termenului. Corupția, deasemenea, chiar dacă nu se situează la nivelul pe care discuțiile din jurul său ne-ar face să-l bănuim, este o realitate incontestabilă și nu trebuie să fii specialist ca să evaluezi cât au cântărit - în dolari sau euro - sentințe care au îmbogățit anumite persoane a căror "recunoștință" a fost atent negociată.Tranziția în Justiție s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile și cu consecințe dintre cele mai grave asupra întregului mecanism politico-economico-social. Cu toate acestea, cei care s-au aflat la cârma sa, au fost creditați, de către factorii de decizie, peste puterile lor, adâncindu-se în acest fel decalajul între realitate și cerințele nu doar ale aderării, dar ale legalității democratice în general.Prin înlocuirea doamnei Stănoiu cu dl Diaconescu se procedează la o măsură "in extremis", luată practic în ultimul moment, de la care așteptările vor fi în mod cert superioare posibilităților. Atât ale tânărului secretar de stat de la Externe, cât și ale mecanismului pe care-l moștenește și pe care este destul de greu de crezut că va reuși să-l facă să funcționeze la parametrii normali, în timpul scurt pe care-l are la dispoziție.Dacă remanierea aceasta ar fi fost făcută mai devreme și dacă ar fi cuprins mai mulți reprezentanți ai generației dlui Diaconescu (care, alături de Brânzan intră în "grupa mică" a Executivului), poate că și durerile de cap pe care perspectiva apropierii termenului de încheiere a negocierilor le generează ar fi fost azi mai mici pentru dl Năstase și compania.Pentru astfel de situații avem o vorbă - "Mintea cea de pe urmă a românului..." - niciodată luată în serios.
Titlu: Adevărul despre Gura Ocniței
Nr Editie: 1197 Data: sâmbătă 06 martie 2004
Într-o publicație demnă de tot respectul a apărut un anunț, potrivit căruia, aflat în vizită la fabrica ARCTIC din Găești, președintele Iliescu a primit în dar un frigider, pe care a hotărât, la rândul său, să-l dăruiască Spitalului de psihiatrie de la Gura Ocniței. Ziarul a titrat știrea în sensul că, după ce a citit reportajul publicat cu o zi înainte de gazeta respectivă, președintele a fost atât de impresionat încât a decis să facă gestul în cauză. Găselnița gazetărească este remarcabilă, dar ea nu exprimă adevărul. Președintele Iliescu cunoștea situația de la Gura Ocniței încă de joia trecută când, în cadrul emisiunii "Starea Națiunii" i-a fost evocat faptul că un corp de spital, nou-nouț, stă nefolosit de mai multe luni pentru că în capul autorităților locale încolțise ideea unei utilizări mai "lucrative" a respectivelor corpuri de clădire. Imediat după emisiune, președintele a hotărât să viziteze spitalul, cu prilejul vizitei pe care urma să o facă la Găești, solicitând totodată consilierului său Dan Vuerich, un raport asupra situației de acolo. Așa încât în dimineața de joi, când a făcut cadoul, dl președinte știa foarte bine ceea ce nici măcar nu apucase să citească din gazetă. Nu vreau să dau amploare unui episod probabil nesemnificativ, care ține de micile "vicii" ale presei și ale gazetarilor la care nu am devenit încă imun.Vreau, de fapt, să vorbesc despre Gura Ocniței: într-adevăr, semnalul dat în emisiunea respectivă a deblocat o situație care tindea să devină cel puțin ilegală - prin faptul că s-ar fi încercat o deturnare, spitalul fiind construit și cu fonduri de la Uniunea Europeană. Deși dl Iliescu nu a mai avut timpul necesar să viziteze spitalul, autoritățile renumite - Consiliul Județean, Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății - au decis ca noile pavilioane să fie puse la dispoziția bolnavilor din spital, până la 1 mai. Atunci ar urma să aibă loc și o festivitate care să demonstreze că statul român este preocupat de situația persoanelor handicapate și chiar reușește să facă lucruri serioase și de calitate pentru a le schimba condițiile de viață. Or, ăsta îmi pare a fi un lucru extrem de important în contextul criticilor la care suntem supuși - uneori pe nedrept, alteori nu - din partea europenilor.
Titlu: Călinescu - din nou în politică
Nr Editie: 1198 Data: luni 08 martie 2004
Una dintre aspirațiile secrete, nematerializate însă până acum, ale popularului (încă!) actor de comedie care este Florin Călinescu a fost politica. Aflat în culmea unei glorii artistice, la fel de efemeră ca orice glorie de conjunctură, fabricată pe bandă rulantă de mașinăria mass-media, în virtutea căreia își regăsise surprinzătoare valențe renascentiste, Călinescu a cochetat până la limită cu ideea de a se înscrie în cursa pentru președinție. I-a susurat atunci la ureche vorbe dulci însuși Virgil Măgureanu, cel venit din lumea serviciilor secrete pentru a pune în mișcare un partid de viitor. Acesta a văzut în Călinescu un vehicul potrivit pentru tractarea partidului său peste pragul electoral, spre parlament. Ceva n-a mers atunci, nici Călinescu n-a intrat în politică și nici "Noua Românie" în parlament. "Marele moderator" a ajuns la concluzia că este mai convenabil, pentru imaginea sa, să-i tragă el de urechi pe candidați, decât să fie urecheat la rândul său. După vreo doi ani de marginalizare, și după o încercare ratată de a reveni în top călărind o mârțoagă TV obosită și prost hrănită de către versatilii săi patroni, Călinescu a parcurs drumul penitenței spre Canossa lui Sârbu, care l-a inclus într-un proces de reabilitare pe baza unui tratament clasic: pastila de "Chestiunea zilei" administrată la intervale regulate. În paralel, a încercat să rupă gura târgului cu parodia unei televiziuni de cartier-mahala. Unicul succes al acesteia a fost la managerii electorali care au văzut din nou în Călinescu un posibil candidat: de data asta la o competiție mai pe măsura puterilor sale - aceea de primar la Voluntari. Localitate rămasă la mijlocul drumului dintre mahala și cătun, Voluntarii sunt un subiect interesant. Amestecul de miliardari și de amărășteni constituie materia propice pentru implementarea unui tip de gospodar original - mai bun de gură decât de faptă (nici ca director de teatru și nici ca director de televiziune n-a lăsat ceva în urma sa), iar el se poate încadra perfect în peisaj, adunând cu sine voturile necesare celor care doresc să pună în valoare potențialul terenurilor din zonă...
Titlu: Tandemul Executiv
Nr Editie: 1200 Data: miercuri 10 martie 2004
Pentru cei care țin cu tot dinadinsul să vadă relația dintre cei doi poli de putere - respectiv "palatele" Victoria și Cotroceni - ca pe o competiție dură între favoriții celor doi lideri, recenta restructurare guvernamentală poate fi interpretată ca un troc: Talpeș contra Rodica Stănoiu. Și la remanierea trecută interpretarea a fost de aceeași natură: remanierea ministrei Puwak s-a făcut odată cu a celui mai apropiat colaborator al premierului, Șerban Mihăilescu. Aceste măsuri luate de fiecare dată în tandem ar avea rolul să mențină echilibrul dintre "oamenii lui Năstase" și "oamenii lui Iliescu", într-o structură care, în mod normal n-ar trebui să țină cont decât de performanța și de compatibilitatea membrilor echipei.Din păcate, acest criteriu pare să nu funcționeze. Justificat sau nu, orice schimbare care se produce în structura Executivului dă impresia unei lupte surde pentru dobândirea unei ciudate și nefirești supremații. La aceasta concură și etichetele care se lipesc cu surprinzătoare ușurință pe frunțile protagoniștilor. Astfel, primul guvern, cel din 2001, a apărut ca o mixtură între cele două echipe. În timp ce oamenii forte ai premierului au fost considerați Mihăilescu, Mitrea, Agathon, Rus, Cozmâncă, echipa formată din Mircea Pașcu, D.I.Popescu, Hildegard Puwak, Rodica Stănoiu, Răzvan Theodorescu, părea a-și fi dobândit funcțiile datorită simpatiei care ar fi manifestat-o pentru ei președintele. Pe parcurs s-au mai produs unele schimbări de atitudine și de simpatie, Mitrea spre exemplu, distanțându-se de Năstase, iar D. I. Popescu de Iliescu. Cei mai "fideli" premierului au rămas Ilie Sârbu și Ioan Rus, în timp ce modificările operate în structura Executivului au scos, rând pe rând, din joc "partizanii" de genul lui Cozmâncă, Agathon sau Șerban Mihăilescu, aceștia făcând loc următorului eșalon, cel compus din Blănculescu, Bejenariu, Alin Teodorescu și Ponta. Și, uite-așa, speculațiile ar putea continua spre deliciul iubitorilor de scenarii. Părerea mea sinceră este că, pe măsură ce se apropie finalul de mandat, strategia de grup lasă tot mai mult loc strategiilor individuale, producând mișcări și orientări dintre cele mai surprinzătoare, cu treceri dintr-o tranșee în alta cel puțin spectaculoase.
Titlu: Ce n-a prea rezolvat restructurarea
Nr Editie: 1202 Data: vineri 12 martie 2004
Noua formulă de guvern, ratificată miercuri și de Parlament reprezintă, mai mult ca sigur, echipa cu care Executivul își va termina actualul mandat, pentru că este puțin probabil ca în scurtul timp rămas să se mai facă vreo schimbare. Și nu pentru că acest lucru n-ar fi posibil, ci pentru că nu ar mai avea nici un rost.Așteptările au fost pe măsura suspansului practicat de premier și, dacă există vreo insatisfacție, aceasta se datorează doar clasicei contradicții dintre dorințe și putințe.Fără îndoială că prezența dlui Talpeș în această echipă reprezintă un lucru bun, măcar pentru faptul că mai netezești asperitățile manifestate în relația dintre Guvern și Președinție. Pe de altă parte, dlui Talpeș i se lasă suficientă libertate de mișcare prin a nu fi copleșit de responsabilitățile cotidiene ale unui portofoliu pentru a avea capacitatea de a vedea lucrurile în ansamblul relațiilor lor complexe. Și prezența lui Cristian Diaconescu la cârma Justiției este un lucru încurajator: nefăcând parte din sistem de mai multă vreme, are libertatea de mișcare necesară pentru a trece peste interesele de grup sau de clane existente în interiorul justiției. Cu ceva mai puțin optimism poate fi privită situația Mediului. Readus la rangul de minister după o perioadă petrecută în "Siberia" Agriculturii, acesta are nevoie de o viguroasă readaptare la cerințele și standardele europene, pentru care nu sunt sigur că doamna Speranța Ianculescu are ceea ce nu prea mai are ministrul Sârbu. Or, în parohia acestuia din urmă este îngropat "mortul" nostru, cel care ne poate pune piedici serioase în finalizarea negocierilor în acest an. Scandalul "Sapard", abia declanșat, va scoate la iveală lucruri la care mi-e teamă să mă gândesc, subliniind incapacitatea cronică a acestui performer al supraviețuirii de a depăși anchiloza și inerția unui sistem care a ajuns să existe doar pentru el însuși. Indisponibil - moral și fizic - în perioade importante, ministrul cu ghinion la vânătoare ar putea să ne poarte ghinion și în continuare și mi-e greu să înțeleg de ce premierul nu a profitat de prilejul restructurării pentru a oferi ministrului șansa de a se reface complet după accident, și ministerului șansa de a ieși din actualul blocaj pe mâna unui personaj mai competent și mai hotărât (și aici mă gândesc la un Blănculescu, care ar fi putut să facă ceea ce n-a fost lăsat să definitiveze la Sănătate).
Titlu: Odată vede nașul...
Nr Editie: 1203 Data: sâmbătă 13 martie 2004
...funcția de primar al Capitalei pe care o ocupă finul! Pare să fie situația în care se află Bogdan Niculescu-Duvăz, surprinzător promovat în postura de candidat pentru alegerile din vară.Surpriza vine din faptul că de vreo doi ani încoace partidul de guvernământ a irosit importante resurse căutând un adversar pentru Băsescu, cel care la viitoarele locale pleacă în cursă din "pole position".Premisa de la care s-a pornit, sistematic, a fost aceea a depistării unei "clone" a primarului în exercițiu.Contracandidatul ar fi trebuit să fie bun de gură, dotat cu maniere nu tocmai elegante, direct în exprimare și adresare și să țină la tăvăleală.Au fost pronunțate o grămadă de nume, începând cu actualul ministru delegat de la Administrație, Oprea, continuând cu fostul ministru de Finanțe, Florin Georgescu și cu actualul prefect Grecea, ca să-i pomenim doar pe cei din prima linie. Ipoteza de lucru era din start greșită, pentr u că reprezentantul PSD era obligat să se bată cu "armele" favorite ale lui Băsescu, pe care acesta le mânuia, oricum, mai bine.De aceea, raționamentul exprimat de către președintele Organizației PSD de București, Dan Ioan Popescu, la nominalizarea candidatului, mi se pare plin de bun simț: este nevoie de un candidat la Primăria Capitalei și nu de un contracandidat pentru Băsescu! Lupta se va da cu problematica Bucureștilor și cu nevoile cetățenilor, nu cu vocabularul și reacțiile președintelui PD!Din acest punct de vedere, Bogdan Niculescu Duvăz corespunde incomparabil mai bine decât alții scopului propus. Vechi politician, hârșit în treburile publice, Duvăz are credibilitate superioară multor altora.Nici trecerea sa de la PD la PSD nu poate fi pusă pe seama "traseismului", atâta timp cât el ocupa o poziție importantă în ierarhia de partid, motivul invocat la despărțirea de democrați dovedindu-se valabil (nerespectarea d e către Băsescu a unei înțelegeri la vârf ce viza o alianță cu PSD). Odată plecat din partid, Duvăz s-a comportat în general decent, nededându-se la atacuri sub centură la adresa foștilor săi tovarăși, ba, în plus, reușind să-și câștige un statut respectabil în noua sa familie.Faptul că i s-a încredințat funcția de purtător de cuvânt e o dovadă în acest sens.Prin nominalizarea lui Duvăz, Dan Ioan Popescu relansează, inteligent și abil, cursa pentru Primăria Capitalei, singura demnitate importantă pe care partidul nu a deținut-o până acum.
Titlu: În pat cu "dușmanul"
Nr Editie: 1204 Data: luni 15 martie 2004
Relația noastră, a românilor, prin intermediul reprezentanților noștri la vârf, cu Uniunea Europeană, recte cu foarte activa baroneasă Nicholson, este una de un tip cu totul special. Este o poveste de dragoste și de antipatie în același timp, care se desfășoară, aproape ca o telenovelă, de vreo trei ani încoace, sub ochii a milioane de telespectatori. Ema Nicholson a apărut pe firmamentul nostru politic odată cu problema copiilor instituționalizați și cu adopțiile internaționale, în 2001. Până atunci nici nu prea se știa de existența domniei sale. Baroneasa face însă parte dintr-o categorie de funcționari sau demnitari internaționali care devin rapid populari în România, prin mediatizare adesea excesivă. Este cazul reprezentanților FMI, a altor responsabili cu rang mediu de prin diverse foruri internaționale cu care avem noi mai multă treabă. Prin insistență și tenacitate, dar și printr-o slugărnicie ancestrală (a noastră), doamna deputat european a căpătat o statură uriașă. Putea fi pusă, la un moment dat, fără probleme, lângă Bush și Putin, deși la Strasbourg puțini știu de existența sa. Dar nu aceasta este problema, ci aceea că doamna a prins un fir și cu o tenacitate caracteristică reprezentanților Albionului, a tras de el cât a putut. A reușit să determine sistarea adopțiilor internaționale - lucru care ne-a pus rău cu mulți dintre cei presați de concetățenii lor să intervină - lucru pentru care l-a felicitat pe președinte și l-a pupat pe premier. S-a născut atunci o frumoasă poveste de amor european care a durat până când i-au ajuns la urechi vești despre infidelitățile noastre în materie. Atunci, doamna Nicholson s-a comportat tipic ca o iubită înșelată: a uitat totul și a declanșat o campanie dură în contra familiei iubitului. A comis un raport în care a făcut țăndări (uneori pe bune) tot ce lăudase până mai ieri. A cerut capul necredinciosului și i-a obținut, până la urmă, doar cămașa de noapte și de zi ("avem și noi prietenii noștri", a ricanat cel atacat). A adus un suflu de viață în toropita noastră Opoziție, și, iat-o din nou la București, sâmbătă, pentru a-și savura succesul, atâta cât a rămas. Evident, dincolo de exagerările și de rațiunile electorale ale demersului său, doamna baroneasă nu merită să-i punem în cârcă mai mult decât merită. Puseul său de gelozie ne-a mai readus cu picioarele pe pământ și ne-a arătat că n-am trecut încă hopul negocierilor și că mai avem o grămadă de lucruri de făcut. Între care și acela că, dacă nu ne-am putut iubi prea tare, să ne înfrățim măcar cu cei care ne vor, totuși, în familia lor.
Titlu: Aderarea la NATO: elogiul oportunității!
Nr Editie: 1218 Data: miercuri 31 martie 2004
Cu NATO ne-a mers, ca niciodată, din plin - dovadă că pentru atingerea unui obiectiv de acest gen prima condiție nu o constituie interoperabilitatea, ci conjunctura.În '97, la Madrid, am ratat pentru că încă nu se întâmpla pe scena internațională ceva care să dea o semnificație prezenței noastre. Au fost preferați, atunci, "premianții" Estului, mai mult într-un gest de PR internațional decât de necesitate. Rândul nostru a venit odată cu războiul din Iugoslavia și, apoi, cu evenimentele de la 11 septembrie, urmate de războaiele din Irak și Afganistan. Hotărâtor a fost, însă, 11 septembrie, când americanii s-au dezmeticit și și-au dat seama de pericolul mortal pe care-l reprezintă terorismul internațional, și de necesitatea de a forma o coaliție împotriva acestui flagel. Atunci au apărut, mai clare, și dimeniunea României, și așezarea ei geografică, și stabilitatea ei internă, și eforturile de angajare în soluționarea conflicte lor globale. A fost "ora astrală" a unei decizii care ne-a adus în cea mai puternică coaliție militară (și singura) a lumii, oferindu-ne ceea ce ne-am dorit dintotdeauna, aici la întretăierea drumurilor celor puternici: garanții de securitate. Teoretic, de-acum înainte ne-am putea considera la adăpost de orice griji privind o eventuală agresiune din partea unei alte țări. Este greu de imaginat de unde ar putea veni o astfel de amenințare, într-un format clasic, de tip militar. Noua noastră condiție ne aruncă însă în prima linie a războiului nevăzut cu amenințarea teroristă. A posibilității de a suferi în orice moment un atac din partea unor forțe necunoscute, în fața cărora nu poate fi pus la bătaie arsenalul clasic. Este, dealtfel, noua perspectivă căreia va trebui să-i facă față NATO, și pentru care va trebui să-și modifice fundamental strategiile și tactică.Pentru noi rămâne, deocamdată, satisfacția acc esului într-un club select, care ne oferă un alt statut psihologic și național. Avem, chiar, norocul, ca, în confruntarea cu contestările tot mai vehemente ale acțiunii din Irak și ale modului în care situația de acolo este administrată, America să simtă nevoia să transforme aderarea noilor parteneri într-un show mediatic care să-i asigure adeziunea și sprijinul de principiu din partea partenerilor recunoscători.Altminteri, formalitățile aderării ar fi trebuit să aibă un caracter mult mai firesc, decât festivismul care le-au marcat luni.