Titlu: 'Precedentul Pacepa'
Nr Editie: 1168 Data: luni 02 februarie 2004
În multe sisteme juridice funcționează, cu putere de lege, precedentul. Nu știu dacă și în al nostru. Știu că, la americani, de pildă, poate fi invocată o soluție dată într-o cauză la un anumit moment, pentru a solicita o încadrare asemănătoare. Mai exact spus: dacă undeva, pe cuprinsul Statelor, un infractor a fost eliberat pentru că avea o bunică șchioapă, avocații altui infractor care a comis o faptă penală asemănătoare pot cere eliberarea clientului lor. Evident, am simplificat până la absurd. Pentru că din aceeași categorie îmi pare a face parte cazul care a zguduit din temelii mass media română în săptămâna care a trecut.După aproape cinci ani am constatat cu surprindere că în 1999 a avut loc un episod care ar fi meritat o atenție sporită, ceea nu ce s-a întâmplat la vremea aceea, din motive pe care nu pot să mi le explic. Este vorba despre rejudecarea procesului generalului Pacepa, marele securist care, în 1977 a dezertat la americani. La scurt timp după aceea, un proces instrumentat în stilul vremii - adică la ordin - îl condamnă pe acesta la moarte pentru înaltă trădare, cu confiscarea averii. Defecțiunea lui Pacepa a fost percepută cu un soi de satisfacție perversă la vremea respectivă; slugă preaplecată a cuplului de dictatori, acesta le dăduse o lovitură pe care românii au primit-o cu ascunsă bucurie. Nu că le-ar fi fost simpatic Pacepa, dar Ceaușescu o merita. Nu fugise un actor, sportiv, scriitor sau om de știință - ci trădase tocmai cel care avea rolul să-i împiedice sau să-i pedepsească. Fuga nu l-a făcut mai bun pe Pacepa și nici mai simpatic. Dezvăluirile din cărțile sale au fost privite în același mod: cu satisfacția tăvălirii lui Ceaușescu prin zoaie. Dar, de către unul dintre producătorii acestor zoaie.Vine, după peste două decenii, dl. Pacepa și zice: am fost un erou, am luptat împotriva lui Ceaușescu, vreau înapoi averea și onoarea! Averea, să zicem - deși oricine se întreabă cam prin ce mijloace putea să facă o asemenea avere un securist într-o economie care nu era de piață. Dar nu asta este problema, ci onoarea. Care onoare? Un spion e un spion - știe de ce o face, cu ce riscuri și cu ce urmări. Trădarea e și ea trădare. Nu poți să spui: l-am trădat pe Ceaușescu, nu poporul român! Așa cum nu poți să spui: am furat de la Ceaușescu, nu de la poporul român. Cererea de reabilitare a lui Pacepa constituie un precedent extrem de dubios: în baza acestei logici, orice persoană condamnată în timpul dictaturii poate cere să fie reabilitată pe principiul că n-a călcat legile țării ci pe cele ale lui Ceaușescu!Atunci, tribunalele n-ar mai avea odihnă și toate s-ar umple de eroi ai luptei anticomuniste; după un model încă proaspăt în mintea noastră.
Titlu: Strategia umanistă de Nevada
Nr Editie: 1182 Data: miercuri 18 februarie 2004
Vor mai fi candidații la Președinție, la alegerile din acest an, 'locomotive' pentru propriile lor partide? Este greu de știut în acest moment, pentru că evenimentele au o evoluție atipică. Și aste, în primul rând, pentru că din peisajul electoral își face ieșirea, după 14 ani, principalul candidat care a ilustrat cu cea mai mare sugestivitate termenul: Ion Iliescu.Iliescu a fost și în '90, și în '92, chiar și în '96, dar mai ales în 2000, locomotiva care a tras trenul FSN-FDSN-PDSR la peronul guvernării. Eșecul din 2000 al președintelui plutește încă într-o nebuloasă în care unii au văzut mâna unui destin dirijat din afară sau un come-back liber asumat. Indiferent despre ce va fi fost vorba, dl Iliescu rămâne prototipul aportului de voturi. L-a urmat îndeaproape Corneliu Vadim Tudor, în 2000, într-un marș forțat ce a dus în parlament o faună pestriță ce nu se așteptase nici un moment la așa ceva. Tot un soi de locomotivă a fost și Petre Roman în '96, când a făcut din PD-ul rezultat din coasta FSN-ului, un surprinzător partid de guvernământ. Alți candidați au tras din greu, plasându-se la remorca propriilor formațiuni, dar nu despre aceștia vreau să vorbesc acum. Ci despre Lia Roberts și speranța, încă secretă (dacă în politică mai este posibil vreun secret) a PUR-ului că se va putea agăța de aceasta pentru a reveni în parlament, unde a ajuns ca vagon de marfă, în 2000, agățat de tampoanele PDSR-ului.Socoteala pe care și-o face Dan Voiculescu este interesantă. Între penitența în jurul Canossei din Kisseleff și twist-ul de Nevada, este tentat să îl prefere pe acesta din urmă. Una e să te întorci la Năstase cu căciula în mână, sperând să faci uitate atacurile la adrese ciocoismului pesedist și alta e să fluturi drapelul independenței din limuzina doamnei Lia Roberts, cea cu geamantanele pline de dolari electorali. Deocamdată asta pare să fie strategia PUR-ului și nimeni n-ar putea să spună că este hazardată, atâta timp cât Dick Morris mai păstrează ceva din aura de făcător de președinți. Chiar dacă nu va reuși să facă din doamna Lia prima femeie-președinte din România, ar putea să dea girul parlamentar unei formațiuni ce-și încearcă pentru prima dată puterile de una singură.
Titlu: Emil dă jos încă un Guvern!
Nr Editie: 1183 Data: joi 19 februarie 2004
Emil Constantinescu declara zilele trecute că "s-a săturat până peste cap de guvernul Năstase!" Este o caracteristică a fostului președinte de a suporta premierii în doze mici: pe Ciorbea l-a răbdat vreo 16 luni; pe Vasile 9 luni; iar pe Isărescu vreo 11. În cazul lui Năstase se află deja mult peste pragul critic, ceea ce amenință să-i dăuneze. Drept pentru care a inițiat campania "semnează și dai jos guvernul!"Campania nu este originală. Ea a mai fost practicată de un alt politician de rasă, cum a fost Miron Cozma. El și-a pus ortacii să semneze de mai multe ori, dar a reușit să dea jos un singur guvern. Pe cel de-al doilea l-a ratat, și odată cu el și șansa de a da jos, din aceeași lovitură, și un președinte. Pe Emil Constantinescu.Fostul președinte, scârbit de viață politică, a stat vreo doi ani și jumătate în banca lui. N-a vorbit prea mult. A scris însă enorm. Și-a strâns între coperțile a patru terfeloage cântărind vreo 20 de kilograme, experiența dobândită la Cotroceni. A pus acolo, la grămadă, documente pe care le-a luat acasă, deși ar fi trebuit să rămână în Arhiva președinției, scrisori primite de la omologi, aprecieri la adresa sa în calitate de lider zonal, felicitări primite de la admiratori, cereri de la nevoiași și, pe ici pe colo, aprecieri mai mult sau mai puțin veninoase la adresa foștilor colaboratori.După o revenire lipsită de orice relevanță și după tranformarea unei fundații în partid, Emil Constantinescu constată cu surprindere că doar personalitatea sa nu este suficientă pentru a trezi electoratul din amorțire. Și atunci recurge la echipa de zgomote. Partitura aleasă este aceea de a strânge semnături pentru debarcarea guvernului Năstase. Nu că n-ar fi nemulțumiți și că n-ar exista motive pentru care unii să dorească înlăturarea de la putere a actualului guve rn. Mi-e teamă însă că timpul care-i va fi necesar dlui Constantinescu pentru a strânge aceste semnături va depăși considerabil termenul actualului mandat, lucru care nici măcar nu va oferi vreo șansă formațiunii domniei sale de a-i lua locul. Politica e un lucru al dracului de complicat, iar chiulul de la cursuri se plătește...
Titlu: Tata și fata
Nr Editie: 1184 Data: vineri 20 februarie 2004
Familia Sârbu are o problemă. Cu declarațiile de avere. Și tata și fata se împiedică și se bâlbâie când e să spună de ce avere dispun. Apare foarte evident faptul că înaintea declarațiilor nici măcar nu se pun de acord. Când tata zice că nu mai are nimic, că a renunțat și la firme și la case în favoarea fetei, fata răspunde senină reporterilor că de bunurile astea se ocupă tata și că ea practic habar nu are. Întrucât familia în cauză ocupă demnități care întră sub incidența declarațiilor oficiale de avere, nimeni nu și-a pus mintea să ia în serios discrepanțele din declarații, deși chestiunea face clar obiectul unei legi. Și, unde-i lege, de regulă n-ar trebui să existe tocmeală. La români, însă, tocmeala cu legea stă la loc de cinste. Negocierea, ca să folosim un termen mai modern. Dl. Sârbu pare să fie un expert în domeniu. Inclusiv în cazul unor evenimente cu consecințe dramatice, cum a fost n efericita vânătoare de după Crăciunul trecut. Și atunci dl. Sârbu a oferit mai multe variante legate de condițiile în care s-a produs accidentul. Ba că șoferul nu știu ce-a făcut, ba că pușca a căzut singură dintr-un pom unde nu se știe ce căuta, ba că s-a declanșat trăgaciul de nebun, fără să-i fi făcut cineva ceva. Și de data aceasta asistența a dat dovadă de deplină înțelegere față de dl. Sârbu. Poliția, care a anchetat accidentul, a trecut conștiincioasă în raport ceea ce i-a dictat, de pe patul de spital, ministrul cu handicap funcțional. Nici nu le-a trecut prin cap domnilor polițiști să se întrebe cum s-au născut celelalte variante. Nici nu era treaba lor. Nu vreau să spun că 'organele' ar fi trebuit să se năpustească asupra ministrului ca asupra unui simplu cetățean, să-i pună lampa în ochi și să-l oblige cu pistolul să dea declarație despre ce și cum. Vreau să spun doar că înt r-un mod aproape straniu, șeful agriculturii se bucură, sistematic, de un regim preferențial, în virtutea căruia poate să spună tot ce-i trece prin cap fără teama că cineva ar putea să-i verifice spusele.
Titlu: Masochismul național
Nr Editie: 1185 Data: sâmbătă 21 februarie 2004
Avem, noi românii, și presa românească în special, o satisfacție aproape masochistă, de a exulta la orice eșec și pe marginea oricărei perspective ce aduce a catastrofă. Încă din primul moment în care decepționata baroană a lansat ideea pedepsirii românilor pentru continuarea pe blat a exportului de copii, am simțit o undă de satisfacție fluturând pe la urechi și prelingându-se insiduos în memoria calculatoarelor de pe care urmau să iasă editorialele zilelor următoare. Oamenii din presă au un fler cert a ceea ce poate să țină pagina întâia sau jurnalul de prime - time. Nu faptele bune, nu succesele: catastrofele se vând cel mai bine, fie că sunt sau nu stropite cu sânge. O astfel de catastrofă se anunța a fi suspendarea negocierilor cu România. Că doamna baroană și dl deputat Oostlander (despre care nimeni nu auzise până la momentul respectiv, în fișa postului său nefigurând România) au ieșit la rampă cu aceste lucruri ține de mai multe rațiuni. Una este îngrijorarea pentru bagajul cu care România va veni în Uniune, bagaj din care este necesar să dispară toată recuzita ce nu se potrivește cu viitoarele spectacole. Dar, o îngrijorare cel puțin la fel de mare ține de soarta proprie a membrilor Parlamentului European, unde vor fi alegeri în această toamnă. Or, cine vrea să mai stea patru ani în confortabilul fotoliu de la Strasbourg, trebuie să-și convingă alegătorii de acasă că e bun, că știe lumea de el și că poate să facă altora zile negre. Pentru orice campanie de acest gen, România pare să fie cel mai potrivit subiect. Există, încă din 90, de la mineriadă, o propensiune spre victimizarea - justificată sau închipuită - a României. Am ajuns să jucăm rolul copilului - problemă, care chiulește, nu-și pregătește temele, fumează la WC și citește cărți interzise în ultima bancă. Un astfel de elev va trezi suspiciuni și când răspunde bine la întrebări sau când ajunge la timp la ore. Pentru orice dascăl care se vrea important, exemplul cel mai bun va fi urecherea 'oii negre' a clasei. Ciudată este, în cazul nostru, reacția 'familiei': aceasta așteaptă cu satisfacție vicioasă orice prilej de a-și pedepsi odrasla, de a o tăia de la orice porție și de a-i prevesti - dorindu-l parcă - un viitor sumbru. Cam asta pare că se întâmplă la noi. Discuția deschisă, obiectivă, lipsită de patimă asupra soluției de a transforma corigentul în premiant este regula blocată de chiotul de veselie stupidă oridecâte ori încasăm vreo scatoalcă.
Titlu: Năstase la Beijing
Nr Editie: 1186 Data: luni 23 februarie 2004
Dacă n-ar fi fost episodul nefericit al raportului de țară și al amestecului straniu de amărăciuni și jubilație cu care a fost primit, ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută la Beijing ar fi trebuit să reprezinte un moment semnificativ, de excepție chiar, al prezenței României în scena internațională. Din păcate, ecourile reuniunii dintre delegația Internaționalei Socialiste și conducerea Partidului Comunist Chinez - poate cea mai puternică formațiune politică existentă la această oră - s-au lovit de barajul de comentarii critice, chiar catastrofice, produs de decizia Comisiei Europene, chiar dacă nimeni nu era convins de faptul că suspendarea negocierilor ar fi putut primi undă verde. La Beijing a avut loc o întâlnire, istorică aș spune, între pragmatica și dinamica conducere a Partidului Comunist Chinez și o delegație a Internaționalei Socialiste din care au făcut parte trei foști premieri și unul în funcție. Cei trei foști sunt chiar președintele IS, portughezul Gutteres, italianul D'Alema și danezul Rassmusen, alături de francezul Moscovici. Adrian Năstase este singurul lider socialist în funcție, la tabloul de comandă al unui guvern confruntat cu obiective majore și cu dificultăți imense. Deși PSD a fost admisă în Internaționala Socialistă abia anul trecut, după îndelungi împotriviri ale PD-ului, Năstase a avut privilegiul să se afle într-o companie selectă, într-un dialog ce poate avea urmări importante pentru politica globală. El și-a datorat această participare unui element deloc lipsit de importanță: lui Năstase i-a aparținut ideea acestui contact și tot el este cel care a perfectat detaliile și programul întâlnirii. Sarcina i-a fost facilitată de excelenta relație stabiltă în timp cu liderii chinezi (a vizitat această țară de nouă ori în ultimul deceniu, ultima sa vizită, de anul trecut, în plină blocadă SARS fiind considerată o elocventă dovadă de prietenie, apreciată ca atare de către gazde), iar prezența delegației în capitala chineză a fost tratată ca un eveniment de primă mărime. Discuțiile purtate au avut darul de clarifica pozițiile și diferențele specifice dintre cele două curente ideologice, faptul că nu s-a abordat ideea unei apropieri neexcluzând, în perspectivă, o soluție de acest gen. În compania unor interlocutori de calibrul celor amintiți, premierul român a demonstrat o excelentă compatibilitate, meritându-și pe deplin rolul precum și aprecierile pe care aceștia n-au ezitat să le exprime, elogios, în conferințele de presă care au urmat întâlnirii. Este, poate, pentru prima dată după '89, când România joacă un rol de primă mărime pe scena internațională, și când un reprezentant al său capătă și justifică o astfel de statură. Probabil că, atât pentru noi, cât și pentru premierul nostru, deplina confirmare a calităților sale va veni în momentul în care va putea repeta acestă prestație într-un context mai acut. Ca cel al Uniunii Europene, de exemplu.
Titlu: Aderarea ca o cursă
Nr Editie: 1187 Data: marți 24 februarie 2004
Cred că cea mai păguboasă abordare a ceea ce trebuie să însemne intrarea noastră în Uniunea Europeană este cea în care operațiunea este văzută sub forma unui meci sau a unui concurs. Asta implică nu atât o gândire lucidă, pragmatică, ci o abordare sentimentală, încărcată de pasiuni și frustrări.Ne-am obișnuit - dintr-un imbold declanșat în egală măsură de politicieni și de media - să privim aderarea noastră ca pe o competiție cu cei din jur. De parcă am fi într-un pluton de alergători, în care ne obsedează nu ideea de a ajunge primii la potou, ci de a nu ajunge ultimii. Ne frământă modul în care ne văd cei din tribune dacă slăbim pasul, sau nu suntem în stare să ducem trena celor din față. Un eventual abandon, din lipsă de antrenament suficient sau de calități fizice necesare este văzut ca o tragedie ireparabilă, de parcă acesta ar fi ultimul concurs de pe planetă.Or, lucrurile nu stau așa. Aderarea nu este un concurs, ci un proces. Într-un concurs poți să mai câștigi din întâmplare, cu ceva noroc. Într-un proces nu poți sări etape. Trebuie să le parcurgi pe toate, cu pas egal. Or, pentru a le parcurge, este nevoie să fii echipat corespunzător și să-ți fie foarte clar parcursul și semnificațiile sale.Noi am făcut din 2007 un pariu. Cu noi și cu istoria. Un pariu din care se ia totul sau nimic. Cred că aici stă marea greșeală. Este evident că am plecat la acest drum cu handicapuri istorice, de care suntem vinovați doar în parte. Este evident că dorim să intrăm în Uniune pentru a ne racorda unui sistem și unui stadiu de civilizație la care putem accede. Dar într-un parcurs normal, firesc și pentru care trebuie să avem resursele necesare. Nu ar fi nimic mai păgubos decât să câștigăm "meciul" lui 2007 fără a avea, în realitate, atu-urile necesare pentru a rezista acolo. Iat ă de ce cred că problema aderării - inclusiv cea a rezervelor pe care unii oficiali europeni le manifestă față de noi - trebuiesc privite cu realism și cu calm. Și găsite cele mai bune soluții pentru atingerea scopului final.
Titlu: Bancherii și politica
Nr Editie: 1188 Data: miercuri 25 februarie 2004
După decembrie 1989, bancherii - până atunci personaje pe care viața publică nu prea le scotea în prim plan - au început să joace un rol tot mai important.Primul bancher care a făcut pasul spre politică a fost Stolojan. Mai întâi ca ministru de Finanțe, în Guvernul Roman, iar apoi ca un reprezentativ premier de tranziție, după mineriadă. Stolojan a revenit la instrumentele lui de bază după un an, mai întâi ca înalt funcționar al Băncii Mondiale, iar apoi ca, co-întreprinzător privat, pe o platformă ce ar fi trebuit să devină politică. Și chiar a devenit, dar pe un alt palier, în momentul în care dihonia liberală avea nevoie de un om din afară pentru a se calma. Stolojan este în politică, are șanse minore de a accede la o nouă funcție de vârf și, probabil, odată cu alegerile din 2004, va părăsi definitiv politica. Un drum oarecum invers a parcurs Mișu Negrițoiu. Șef de Agenție de Privatizare, sub Roman, a devenit un fel de vicepremier, alături de Văcăroiu. A demisionat și s-a apucat de afaceri, zona bancară fiindu-i cea mai la îndemână. Excelează într-un astfel de job, la una dintre cele mai performante bănci sub pavilion străin, dar pare tot mai tentat de ideea revenirii în politică. Deși n-o spune. Dealtfel, premierul Năstase, într-un dialog informal cu presa, avut recent, își exprima prețuirea față de Negrițoiu și speranța că acesta va reveni pentru a prelua o funcție importantă în Executiv, într-un viitor nu prea îndepărtat.Bogdan Baltazar a debutat în politică în calitate de purtător de cuvânt al lui Roman, căruia i-a fost nu odată paratrăznet în fața atacurilor presei. A urmat și el drumul lui Stolojan, staționând vreo patru ani la Londra, unde a câștigat bani și experiență la BERD. A revenit pentru a-i face campanie electorală lui Roman, în '96 - o campanie reușită, care l-a readus practic pe acesta la guvernare - a stat puțin pe la FPS și s-a prins bine de ghidonul BRD, privatizându-de odată cu ea. Are o funcție confortabilă, reprezentativă, de unde-și permite să-i clănțăne din când în când pe guvernanți (inclusiv 'guvernul' BNR) ceea ce, evident, nu-i pavează deloc drumul spre o revenire în politică. Ceea ce - bănuesc - nici nu-i trece prin cap. În fine, cel de-al patrulea reprezentant al categoriei în discuție, Mugur Isărescu: definit ca un 'campion al supraviețuirii la vârf', acesta s-a identificat cu Banca Națională, la cârma căreia este din '90, dacă nu mă înșel, imediat după ce a revenit de la stagiul de pregătire efectuat la Washington, oraș căruia i-a rămas credincios până în zilele noastre. A cochetat cu politica, comițând chiar un adulter executiv, de vreo 11 luni, în 2000, când a salvat de la ruină totală regimul Constantinescu, cu prețul propriei sale imagini, conducând un Guvern pe care nu-l cunoștea și care nu era deprins să se subordoneze. A revenit, răsuflând ușurat, în cuibușorul călduț din Doamnei, de unde scrutează prin celebrii săi ochelari un viitor asupra căruia poate și decide. Ar putea, la alegerile din ianuarie, să rămână pentru un al treilea mandat (deja e cel mai longeviv român în funcție) de 7 ani. Dar, cum viitorul european nu mai rezervă BNR aceeași putere și același prestigiu, n-ar fi deloc exclus să facă pasul către o mare bancă străină, reprezentată în România (are deja câteva oferte tentante). Revenirea sa în politică este la fel de puțin probabilă ca și revenirea la putere a celor pe care i-a cauționat...
Titlu: Virtuțile diplomației parlamentare
Nr Editie: 1189 Data: joi 26 februarie 2004
Președintele Camerei Deputaților, Valer Dorneanu, nu este un iubitor de publicitate personală. Lasă cu voioșie locul altora, preferând discreția lucrului bine făcut. În calitatea sa de conducător al principalei 'încăperi' a Parlamentului, vădește remarcabile calități de moderator, reușind nu odată să potolească ambiții sau orgolii care riscă să mineze sau să încetinească producția curentă de legi și reglementări de care funcționarea mecanismului complex pe care-l reprezintă țara, are nevoie ca de aer.Dl Dorneanu nu este nici un pasionat al drumețiilor - fie ele în interes de serviciu sau nu. Ba, aș zice, că dintre cei patru, primii oameni din stat, care călătoresc cu diferite treburi de-a lungul și de-a latul mapamondului, domnia sa este cel mai puțin umblat. Pornește la drum, de regulă, când nu mai are încotro și când regulile protocolului și ale schimburilor bilaterale nu-i mai permit să se 'fofileze' pentru a rămâne de strajă la Casa Poporului. Deplasările sale în străinătate din acest mandat pot fi numărate pe degetele de la o mână. Deși puține, ele nu s-au consumat după tipicul devenit prea adesea regulă. Recenta vizită în China, în fruntea unei delegații care a reunit reprezentanți ai tuturor partidelor parlamentare, dl Dorneanu a preferat turismului un program dens, cu vizite la autorități și pe la unități economice de la care a dorit să învețe câte ceva. Spre disperarea unora dintre membrii delagației, dl Dorneanu n-a slăbit ritmul nici un moment, punând în bilanțul acestei misiuni pe urmele Milescului, câteva idei de analizat, câteva invitații pentru reprezentanții unor afaceri de succes, pentru a-i pune față în față cu parteneri români, imaginând și un sistem prin care relațiile dintre cele două țări - nu doar pe plan parlamentar - să poată cunoaște o binefăcătoare intensificare, China fiind în acest moment unul dintre modelele de succes ale unui tip original de economie cu adevărat de piață.Dl Dorneanu a mai călătorit anul trecut în Kuweit și în Egipt. În preajma iminentului război din Golf, când alții ar fi ocolit cu grijă zona, el s-a dus la șeici și, cu o tenacitate care-i este deasemenea caracteristică, a deblocat un credit din care acum dl Mitrea face drumuri și săli de sport. În Egipt, cu același tact, a detensionat o situație care amenința să devină explozivă între cele două țări, pe fondul unor stereotipuri politice moștenite de la regimul trecut. În ambele cazuri, Dorneanu n-a făcut nici valuri, și nici nu și-a arogat cine știe ce merite. A considerat, pur și simplu, că a făcut ce trebuia să facă. Diplomație parlamentară.
Titlu: Gura Ocniței - ar putea fi o anti-Poiana Mare!
Nr Editie: 1190 Data: vineri 27 februarie 2004
Că avem probleme în materie de percepție a noțiunii de handicap, nu mai este un secret. Pentru o Europă obsedată pur și simplu de minorități, și care nu precupețește nici un efort (la resurse corespunzătoare) de a asigura handicapaților condiții care să-i facă să se simtă integrați în societate, modul relativ în care noi, români, abordăm această chestiune, constituie pur și simplu o impietate. Nu întâmplător calul de bătaie pentru feluritele acuze care ni se aduc se cantonează în această categorie - a copiilor instituționalizați, a suferinzilor de SIDA, a altor categorii de bolnavi cronici. Nimeni nu poate să afirme cu mâna pe inimă că în acești ani din urmă nu s-au făcut eforturi pentru a îmbunătăți soarta acestor oameni, dar ele s-au concretizat mai ales în zona materială. Principalul handicap, atât al autorităților, cât și al societății, în general, rămâne acela al modului în care este privită această problemă: ca un soi de eșec, jenant și care trebuie ascuns de ochii lumii. Ăsta este lucrul pe care-l înțeleg cel mai puțin străinii și, atunci când se ivește câte un episod de genul celui de la Poiana Mare, el acoperă și, practic, anulează toate celelalte eforturi. Și realizări.Pentru că domeniul nu e lipsit de realizări. Unele dintre ele de-a dreptul spectaculoase. Cum este cazul Spitalului de boli cronice neuropsihice de la Gura Ocniței, de lângă Târgoviște. Aici, un medic dotat din plin cu harul grijii și atenției față de semenii în suferință - am numit-o pe directoarea Mariana Săvulescu - se zbate să asigure pacienților condiții omenești de viață, într-un mediu care devine, prin forța lucrurilor, adevărata familie a bolnavilor. Sunt aici aproape 500 de pacienți - a căror vindecare este mai mult decât improbabilă - pentru care s-au găsit și medicamente, și hrană, și căldură - dar mai ales căldură sufletească. Condițiile nu tocmai proprii din pavilioanele care au fost cămine pentru muncitorii petroliști din zonă, au fost îmbunătățite pe cât s-a putut, în așteptarea unui moment fast: darea în funcțiune a noilor pavilioane. Sunt vreo cinci pavilioane proiectate și realizate după cele mai exigente standarde - compatibile cu instituțiile de gen din orice țară dezvoltată - a căror construcție a fost posibilă prin reunirea efortului și resurselor autorităților locale, ale ministerului Muncii și ale Uniunii Europene. Mobilate și dotate cu aparatură de calitate. Și pe lângă care lucrează un colectiv tânăr și devotat misiunii sale. Gura Ocniței ar fi cel mai bun exemplu pe care-l putem da criticilor noștri de aiurea, față de ce suntem în stare să realizăm!Cu o condiție: să fie dat în funcțiune! Deși, practic, terminat, având nevoie doar de retușuri, noul și modernul spital de la Gura Ocniței nu funcționează! Și nici nu pare a avea vreo șansă, dacă ne luăm după "reticențele" de la Consiliul Județean Dâmbovița și de la Ministerul Muncii, unde anumite persoane nu par deloc dispuse să dea condițiile de acolo pe mâna unor pârliți de bolnavi care, la urma-urmelor, pot continua să trăiască și unde au trăit până acum. Fără mobilier și aparatură "europeană".Această atitudine dubioasă ridică un nou semn de întrebare asupra hotărârii cu care vrem să intrăm în rândul lumii civilizate. Chiar și la nivelul acesta, al handicapaților. Gura Ocniței ar putea deveni emblema a ceea ce nu este și nu ar trebui să fie Poiana Mare. Cu minima condiție amintită...
Titlu: Vicepremierii: țapi ispășitori?
Nr Editie: 1181 Data: marți 17 februarie 2004
Această nouă și - probabil - ultimă restructurare guvernamentală (remanieri poate vor mai fi) aduce cu sine o noutate care, cu timpul, s-ar putea să se transforme într-o constantă executivă. Atâta timp cât guvernul a pășit pe terenul ferm al înlăturării urmelor lăsate de fosta guvernare, cu alaiul de eșecuri și de neîmpliniri, premierul a călărit pe un cal alb, galopând mândru în fruntea unui cabinet pedestru. Nu s-a pomenit atunci, nici un moment, despre posibilitatea mandatării unor coordonatori de domenii care să-l mai degreveze de unele dintre corvezi. Dl. Năstase se arăta atunci în stare să se ia de piept și cu munții pentru a înfăptui ambițiosul program de guvernare. Nici la restructurarea din iunie 2002 nu s-a pus problema unor locotenenți cu atât mai mult cu cât raportul de putere dintre principalii favoriți a fluctuat în funcție de însărcinările suplimentare sau de degrevările operate în efortul de europenizare a cabinetului. Pra ctic, ezitarea de a nominaliza unul sau mai mulți vicepremieri, a fost determinată de dorința de a nu acutiza un sistem relațional aflat și așa pe muchie de cuțit.Ideea vicepremierilor a apărut cu insistență abia când au început să se facă simțite crizele din campania de aderare și a început să se infiltreze insiduoasă, teama unui eventual rateu. Problema a fost abordată din perspectiva necesității concentrării efortului pe aspectele esențiale ale demersului de aderare, dar ea este la fel de valabilă și din aceea a responsabilităților viitoare. Un eșec în finalizarea negocierilor va fi împărțit, în timp ce succesul va fi al celui care reprezintă mașinăria de aderare. Atâta timp cât cei care vor ocupa cele două posturi nu sunt nominalizați, pronosticurile au în vedere nu doar competența și șansele de succes ale acestora, cât și eventuala lor vulnerabiliate și capacitate de sacrificiu - sau de a fi sacrificați.Sunt, evident, speculaț ii. Importantă cred că rămâne decizia de a consolida demersul de aderare, indiferent de cei care-i formează suportul. Cel puțin deocamdată.
Titlu: Mersul pe sârma legalității
Nr Editie: 1180 Data: luni 16 februarie 2004
Ceea ce se întâmplă în Poliția Română este cu adevărat îngrijorător. Demiterile în serie de prin județe pun în evidență o stare practic generalizată de corupție și de pactizare cu cei care încalcă legea. Polițiștii înșiși sunt printre cei mai zeloși reprezentanți ai fărădelegii. Primitori de mită, făptuitori de abuzuri, violatori în serie, traficanți de influență, polițiștii ascund sub epoleți de-gradarea morală pe care o înregistrează corpul polițienesc. Unități întregi - precum celebra Secție 5 din București - se înhamă voios la furtul de combustibil alături de hoți. Numeroși purtători de uniformă devin bodiguarzi plătiți de stat ai unora dintre faimoșii delapidatori sau jefuitori ai acestuia. Mi-e teamă, uneori, că dacă ar exista, teoretic, posibilitatea de a se face un control sever și categoric al tuturor polițiștilor din țară în același timp există riscul să rămânem, practic, fără această instituție. Ce se întâmplă cu poliția română? Chiar nu mai există acolo oameni dedicați misiei lor, persoane înzestrate cu puterea de a nu ceda ispitelor și de a-și prezerva un statut moral și profesional cu care să se mândrească? Este modelul negativ al polițistului corupt și abuziv, mai puternic decât cel al servitorului cetățeanului, onest și competent?Nu vreau să spun că în poliție nu există și alt fel de oameni decât cei care de la un timp umplu paginile ziarelor și ecranele televizoarelor. Cunosc personal o serie de oameni asupra cărora n-a planat niciodată vreo urmă de suspiciune și care au reușit să-și păstreze demnitatea chiar în condițiile dificile ale unei tranziții care-i sacrifică în primul rând pe cei care iau o leafă sau o pensie de la stat. Ei îmi apar, însă, ca o minoritate, dezarmată în fața descurcăreților de tot felul care exersează cotidian mersul pe sârma legalității, incapabili să transfere mesajul demnită ții profesionale unei noi generații care să le ia locul și să facă în așa fel încât să poată fi uitată imaginea de acum.
Titlu: Partidele noi de la noi
Nr Editie: 1179 Data: sâmbătă 14 februarie 2004
Supărat pe Băsescu, Petre Roman își face partid: Forța Democratică. Va fi el, fostul lider național FSN, și câțiva dintre cei care-i împărtășesc ideile, inclusiv cele referitoare la Traian Băsescu. Pe măsură ce se vor apropia alegerile, alți lideri frustrați vor recurge la aceeași formulă pentru a-și tranșa rivalitățile din formațiunile existente. Noile partide vor deveni o entitate compactă, agitată, care va încerca să compenseze timpul scurt avut la dispoziție prin lungimea intervențiilor și a atacurilor la adresa foștilor parteneri și a puterii în general.Pasiunea românilor de a forma partide este o constantă a perioadei post-revoluționare. De la cele câteva sute de partide apărute ca ciupercile până la primele alegeri din 1990, și până la cele vreo două duzini reînregistrate legal până la finele anului trecut, politica românească de partid a parcurs un drum lung care, însă, nu a avut practic nici o contribuție la cererea valorică a mediului. Apetitul aproape permanent pentru formarea de partide noi vine dintr-un precedent: acela al anului de grație '90 când inițiativa privată erupea debordant. Așa cum era suficient ca trei inși să se adune și să facă o firmă, sau un ziar, tot așa nu era nevoie de mai mult de un consiliu de conducere ca să formeze un partid. În structura de cadre a momentului existau mai mulți șefi decât membri simpli, acest lucru neimpietând însă asupra dezbaterilor doctrinare.Legile electorale românești sunt suficient de permisive, dar chiar dacă n-ar fi așa tot s-ar găsi cele mai ingenioase soluții pentru a face procesul de înscriere cât mai lesnicios. Epidemia micilor partide este sezonieră, se manifestă în anii electorali și nu generează efecte grave în electorat. De regulă, cum vin așa se și duc. Puzderia de zecimali nu prea reușește să ciupească din prada celor mari decât în rarele cazuri când sunt beneficiarele unor confuzii ( vezi PNL Câmpeanu - în 2000), ei servind mai mult ca zgomot de fond în spectacolul în care evoluează vedetele electorale. Din păcate pentru el - pentru Petre Roman - riscul de a se înscrie într-un astfel de algoritm este la fel de mare pe cât entuziasmul cu care s-a purces, în forță, la crearea unei alternative la Băsescu.
Titlu: Migrația politică ilegală
Nr Editie: 1169 Data: marți 03 februarie 2004
Una dintre lipsurile majore ale legislației electorale o reprezintă nesancționarea trecerii 'frauduloase' dintr-o formațiune politică în alta, în special a acealo persoane care beneficiază de un mandat din partea alegătorilor. În toți acești ani, din 1990, migrația politică a reprezntat unul dintre sporturile favorite ale unui mare număr de politicieni.Migrația politică, la fel ca cea umană, este un fenomen obiectiv. Ea are cauze și efecte. Este, până la urmă, o modalitate de revigorare a unor formațiuni, sau de primenire a altora. Oamenii, ca și ideile, sunt în permanentă mișcare. Opțiunile evoluează și ele, în funcție de ceea ce se întâmplă în jur. De aceea, trecerea dintr-un partid în altul a unei persoane, sau a unui grup de persoane, n-ar trebui privită cu suspiciune doar pentru motivul că unii dintre cei care o fac urmăresc și obținerea unor avantaje.Ar fi și greu să ne imaginăm o scenă politică încremenită în pro iectul anului 1990, cu aceleași figuri în aceleași locuri. Ar fi cel puțin plicticos.Nu poate fi însă, normal, ca migrația politică să se producă în zona elegibilității. Un primar sau un deputat, sau un consilier, au ajus acolo unde-și exercită îndatoririle, pe baza unui mandat primit din partea unui grup de alegători. Ei l-au trimis acolo ca să-i reprezinte și ca să le îndeplinească aspirațiile. Trecerea aleșilor dintr-un partid în altul poate și trebuie tratată ca o abdicare, sau o dezertare. Ca o obținere de foloase necuvenite. Este nu doar ilegal, ci și imoral. Evident, nu înseamnă că cineva care nu se mai simte în elementul lui în poziția respectivă, trebuie bătut în cuie. Poate pleca unde dorește, dar cu condiția renunțării la calitatea dobândită. Vreau să plec de la PSD la PD sau viceversa, și sunt deputat, e OK! Dar plec pe postul de simplu membru de partid!Deocamdată legiuitorii nu au f ost de acord cu acest principiu în cazul primarilor și a consilierilor. Să sperăm că atunci când va veni rândul parlamentarilor vor fi călăuziți de mai mult bun simț etic. Și vor anula spectacolul lor penibil al 'aviatorismului' politic.
Titlu: Dictatura sondajelor
Nr Editie: 1170 Data: miercuri 04 februarie 2004
Opinia publică românească a trecut, aproape cu nonșalanță, de la neîncrederea în sondajele de opinie publică, la încrederea oarbă în acestea.După 1990, IRSOP a fost primul institut de specialitate care s-a impus atenției publice. Deși previziunile sale - operate atunci în colaborare cu institutul german INFAS - au fost cât se poate de exacte, ele nu au convins din punctul de vedere al metodologiei. Neîncrederea venea atunci și dintr-o cronică lipsă de obișnuință cu metodele statistice, statul comunist neavând chef să fie pus în fața unor altfel de date decât cele pe care partidul le livra ca fiind infailibile. Sociologia în general și prognoza bazată pe eșantionarea statistică în special nu s-au bucurat de aprecierea ideologiei de partid, fiind suspectate chiar de a avea darul să pună în circulație date și rezultate subversive.Neîncrederea post-revoluționară în sondaje a fost alimentată și de protestele sau acuzele de manipulare venite din partea celor care se considerau afectați de rezultate, oricum mai numeroși decât beneficiarii.În ultima vreme - și mă refer la o perioadă de circa 6 ani - lucrurile s-au schimbat radical. Neîncrederea a făcut loc fetișizării. Utilizatorii au început să creadă orbește în sondaje, accceptându-le uneori ca o fatalitate. În același timp, cei mai perspicaci au văzut în ele un excelent instrument de manipulare și de influențare a publicului. A crescut considerabil numărul sondajelor "secrete" - ținute sub cheie de beneficiarii care considerau că nu-i servesc - sau a celor făcute public parțial. În special, în zona politicului s-a instaurat o veritabilă dictatură a sondajelor. Ele sunt cele care selectează și validează candidați, ele determină schimbări de azimut politic, ele frâng cariere și traiectorii. Această atotputernicie funcționează aproape fără reproș, chiar contra realităților interne ale procedeel or de sondare, departe de a fi perfecte sau de necontestat. Odată cu numărul instituțiilor de specialitate, a crescut și numărul "piraților" statistici - acele institute care dau o lovitură și apoi dispar, sau care acceptă cu nonșalanță rezultate dinainte știute.Sondajele nu sunt nici infailibile și nici indezirabile. Ele sunt sondaje, pur și simplu, și nu vor putea niciodată să se substituie gestului simplu al votului. Pentru că, la urma-urmelor, urna de vot este unica și incontestabila măsură a lucrurilor.
Titlu: Tăria la români
Nr Editie: 1171 Data: joi 05 februarie 2004
Tăria a fost o alternativă temporală la români, care au în sânge apetitul strămoșilor lor daci pentru rodul viței de vie. Strugurele a fost domnitorul de drept al Țărilor Românești, în timp ce pruna s-a situat pe poziție de outsider, cu scurte perioade de dominație prin anotimpul friguros.Globalizarea a adus cu sine băuturi venetice ce și-au făcut loc, insidios, în biografia băutorului tradițional. Dintre toți imigranții cu grade, cea mai insistentă și mai percutantă a fost vodca, spiritul său popular ajutând-o să pătrundă în spații tradiționale din care i-a alungat pe autohtoni. Celelalte specii - de la cele din cereale până la cele din fructe - au avut și din răspândiri limitate, mai mult pe verticala decât pe orizontala socială. S-ar fi putut spune că nu tăria este cea care îi caracterizează pe români, ci moliciunea voioasă sau melancolică a mustului ajuns la maturitate.Iată însă că statisticile ne obligă să ne modific ăm percepțiile. Un studiu efectuat recent de specialiști arată că unul din șase români este consumator consecvent și responsabil de tării, ceea ce în cifre absolute înseamnă trei milioane și ceva. Tot statisticile spun că în cadrul acestui eșalon, dominația bărbatului nu este atât de categorică cum am fi tentați să credem și că, tot mai mult, femeile țin piept bărbaților în lupta cu paharul de tărie. După aceleași socoteli, cât sunt ei de săraci, băutorii români de tării scot din buzunar, anual, nu mai puțin de 300 milioane de dolari! Este o cifră impresionantă, chiar dacă la același calcul sumar ar reveni fiecăruia mai puțin de o sută de dolari. Având însă în vedere faptul că drojdierii nu fac parte, în marea lor majoritate, dintre cei cu venituri medii și mari, reiese că, nu de puține ori, aceștia dau mai muți bani pe băutură decât pe mâncare. Tăria pare să țină de foame, și de sete, și de cald. Când m ă gândesc însă că cei vreo 15 morți prin îngheț din acest început viscolit de an s-au petrecut pe lumea cealaltă pe fondul amorțirii simțurilor de pe urma tăriei, mai cuget asupra realității ultimei calități a acesteia.
Titlu: Măcelul de pe șosele
Nr Editie: 1172 Data: vineri 06 februarie 2004
Văd, la jurnalul TV, rămășițele contorsionate ale unui automobil din care au fost scoase cu dificultate trupurile zdrobite ale membrilor unei familii: tată, mamă, copil de trei ani. Un alt copil, de 8 ani, se zbate între viață și moarte. O familie de români, emigrați în Anglia, care venise după câțiva ani să-și revadă rudele și meleagurile natale...Astfel de tragedii se întâmplă zilnic. Și tot zilnic, televiziunile înfometate de evenimente care să ne biciuiască atenția, ni le prezintă cu lux de amănunte. Fără ca să trezească, de cele mai multe ori, ecoul dorit. Moartea, văzută la televizor, s-a banalizat. Tresărim doar când cei care-și găsesc sfârșitul pe asfalt sunt personaje cunoscute sau apropiați. Atunci tragedia capără o dimensiune concretă. Dar la fel de ireparabilă. Pe vremea comuniștilor, circulația rutieră era una dintre zonele cele mai controlate și mai verificate ale vieții noastre. Nu atât din dragoste de om și din grijă față de sănătatea noastră, cât din faptul că automobilul tindea să devină una dintre libertățile a căror scăpare de sub control putea fi periculoasă pentru sistem. De aici teroarea instaurată la ordin, restricțiile de tot felul, măsurile absurde. Dar între toate aceste aberații, figura și un lucru, cred eu, bun. Milițienii de circulație erau judecați de superiorii lor în funcție și de câte accidente se înregistrau în "parohia" lor. Un șef de circulație dintr-un oraș sau județ unde se produceau mai multe accidente grave își putea lua adio de la promovare și risca să fie trimis prin vreo localitate prin care nu circulau decât căruțe. Asta îi obliga pe milițieni să supravegheze mai atent zonele cu potențial de accidente, să urmărească sistematizarea rutieră, să-i atenționeze mai des pe participanții la trafic asupra pericolelor pe care le pot întâmpina. Mai aveau miliț ienii de circulație ore de specialitate în școli, instruiau patrule de copii, făceau publicații de popularizare - cu alte cuvinte, muncă educativ-preventivă. Întrucât aceasta a fost considerată a face parte din recuzita represivă a odiosului sistem, a fost abrogată și astăzi poliția de circulație pare a fi prea ocupată cu număratul morților pentru a mai avea timp de prevenire.Nu vreau să spun că acestui lucru i se datorează numărul crescând de accidente, că drumurile proaste n-au nici o vină, că lipsa marcajelor și iresponsabilitatea unor șoferi se exclud din calcul. Dar cred că este unul dintre elementele importante ale procesului de reducere a măcelului de pe șosele.
Titlu: Finanțarea campaniei electorale
Nr Editie: 1173 Data: sâmbătă 07 februarie 2004
Dl Dan Drosu Șaguna, președintele Curții de Conturi a României, ne-a făcut cunoscut faptul că, din acest an, instituția pe care o conduce va proceda, în premieră, la controlul finanțării campaniei electorale. Asta înseamnă că, după alegeri, partidele vor trebui să prezinte registrele în care au consemnat cum s-au cheltuit banii publici. Pentru că banii de campanie sunt bani publici, iar cheltuiala lor trebuie să se facă în conformitate cu reglementările privitoare la banul public.Nu-l invidiez pe dl Șaguna. Probabil că nici nu vor apuca bine inspectorii săi să deschidă registrele partidelor, că șefii acestora își vor ridica cu mânie glasurile împotriva presiunilor la care sunt supuși, denunțând cu curaj aservirea instituției față de felurite interese și jocuri de culise.Și nici nu cred că inspectorii dlui Șaguna vor găsi mare lucru în aceste registre. Ele sunt pentru mărunțișul primit de partide de la stat. Iar dacă partide le ar sta în ele, nu știu ce campanie electorală ar mai fi aceea. De ani de zile, fel de fel de asociații civice încearcă să pună de acord cifrele pe care le declară partidele cu cele care reies din calculul aritmetic al costurilor afișelor, spoturilor de televiziune, broșurilor și bannerelor care împânzesc țara. Dacă te iei după partide, campania nu face nici doi bani. Dacă te iei după realitatea cifrelor, ea face zeci și zeci de milioane. De dolari. De unde vin acești dolari? Din buzunarele celor dornici să obțină o imunitate pentru creditele neperformante pe care le-au luat și nu le-au mai înapoiat. De la cei care speră că ajunși dom' senator sau deputat, ușile licitațiilor de tot felul li se vor deschide larg. De la cei care vor să-și pună în palmares un titlu de ales al poporului, după ce-au cules roadele propriilor alegeri.Or, aceștia nu vor declara niciodată dlui Șaguna câți bani bagă în campanie și nici de unde -i iau. Așa încât problema finanțării campaniei electorale rămâne una clară și - mai ales - echidistantă.
Titlu: Anunț publicitar
Nr Editie: 1174 Data: luni 09 februarie 2004
"Domnul ministru S informează pe această cale opinia publică din țară și de peste hotare asupra faptului că starea sa de sănătate s-a îmbunătățit considerabil și că parcurge pașii necesari revenirii active, la maxima capacitate, în funcția pe care o ocupă. Faza critică a nefericitului accident a fost depășită datorită abnegației de care a dat dovadă corpul medical și susținerii permanente de care s-a bucurat din partea colaboratorilor săi apropiați. De la ieșirea sa din spital, dl ministru s-a retras la casa sa de la țară unde parcurge cu conștiinciozitate un program riguros de antrenament pentru refacere, sub atenta îndrumare a personalului de specialitate. Lucrurile merg spre bine în mod clar și, în curând, dl ministru își va putea relua activitatea la (aproape) întreaga capacitate. Celor care i-au adresat cuvinte și mesaje de încurajare, legate de bunul mers al tratamentului, dl ministru le dă asigurări că activitatea ministerului nu a avut de suferit. Modelul de conducere prin telefon, fax și chiar email a dat rezultate spectaculoase, putându-se afirma că "mașina" executivă a parcurs cu exactitate traseul, chiar dacă "șoferul" nu se afla la volan. Comenzile mașinii au fost acționate cu precizie de către secretarii de stat, care au reușit să se sincronizeze de parcă ar fi fost unul singur, operând cu exactitate și asupra direcției, și a accelerației, și a frânelor, luminilor, ștergătoarelor de parbriz - și nu în ultimă instanță - a claxonului. Acesta din urmă a funcționat cu adevărat la parametrii europeni, din acest punct de vedere dosarul de negociere a integrării putând fi considerat ca și soluționat.Trăgând din cele întâmplate învățăminte cuvenite, dl ministru dă asigurări opiniei publice că, în momentul în care își va relua pe deplin activitatea curentă, vor da dovadă de mult mai multă atenție și spirit organizatoric, astfel încât nimeni să nu mai poată atenta la integritatea membrilor Executivului, și că va reuși să convingă de faptul că dispune de instrumentele necesare pentru a da greutatea cuvenită deciziilor sale. Va fi, deasemenea, mult mai atent cu cei pe care-i va avea în jurul său, pentru a nu-și afecta imaginea prin incidente similare."
Titlu: Nașii orfanilor României
Nr Editie: 1175 Data: marți 10 februarie 2004
Politica demografică a lui Ceaușescu și sechelele ei ne-au făcut să intrăm în posesia unui straniu pachet umanitar: numărul tot mai mare de copii pe care țara nu și-i dorește și nici nu și-i permite!În această situație, una dintre soluțiile ieșirii din criză a constituit-o practica adopțiilor internaționale. Copiii au devenit una dintre mărfurile principale de export, pe seama lor prosperând tot felul de fundații pragmatice și, pe lângă acestea, o droaie de funcționari prin ale căror mâini treceau dosarele de adopție.Vârful de activitate ale acestei ramuri a economiei naționale s-a înregistrat între 1997 și 2000, când copiii au fost exportați pe bandă rulantă. A venit 2001 când, sesizată asupra acestui aspect extrem de sensibil pentru conștiințele comunitare, doamna baroneasă Nicholson s-a implicat personal în procesul de sistare a exportului și în adoptarea de către România a cadrului organizatoric cel mai potrivit: înlocuirea clasicelor or felinate cu sisteme mai umane și mai europene de îngrijire a copiilor abandonați și de stimulare a înfierilor în plan național. A fost o lovitură dură dată rețelelor de tranzacționare a orfanilor, care și-au văzut dintr-o dată afectate bugetele și bunăstarea. Moratoriul la care a procedat Guvernul la presiunile venite dinspre Bruxelles și Strasbourg a lăsat în aer o serie întreagă de proceduri aflate în diferite stadii, cele de "pe țeavă", cum sugestiv le-a definit premierul. Or, în ciuda moratoriului, acestea au continuat să funcționeze, în spatele doamnei Nicholson și cu știința câtorva dintre factori responsabili care s-au prevalat de lobby-ul la nivel înalt al câtorva națiuni, între care unele foarte europene. Aflat între ciocanul intervențiilor și nicovala moratoriului, guvernul a aplicat doctrina națională: zicem ca ei și facem ca noi! Astfel, pe lângă nașii de "botez", între care baroneasa cea gălăgioasă și ma rele maestru al combinațiilor, Șerban Mihăilescu, au apărut "nașii " de transfer: Berlusconi, Prodi, Aznar, Sharon, Bush și alții. Cu asemenea susținere, soarta copiilor români părea asigurată. Și așa ar fi fost dacă n-ar fi intervenit clasicele scurgeri de informații care au inflamat sensibilitățile Comisiei Europene: 1.000 de copii, traficați în culisele moratoriului, în doar trei ani!Era și imposibil ca un scandal de asemenea proporții să nu izbucnească, el acuzând nu atât manevrele ilicite ale Guvernului Năstase, cât nesinceritatea acestuia. Cum va ieși Executivul din acest clinci s-ar putea să aflăm chiar în aceste zile, în care eminența supremă a drepturilor copilului european investighează situația la fața locului!
Titlu: "Doctrina națională"
Nr Editie: 1177 Data: joi 12 februarie 2004
Episodul acut al inițiativei suspendării negocierilor de aderare cu România, pe motiv de nesinceritate față de Uniune în ceea ce privește suspendarea adopțiilor internaționale, a creat o adâncă tulburare în mediul politic. Guvernul și partidul aflat la putere au încasat cu stoicism loviturile directe aplicate de baroană, în timp ce Opoziția exultă la gândul foloaselor politice pe care le-ar putea trage de pe urma acestui incident, care nu dă deloc semne că ar putea fi și ultimul. De ce?Pentru că la baza întregii țărășenii stă un lucru: "doctrina națională" în materie de seriozitate și onestitate. Aceasta ar putea fi tradusă, la modul simplist, prin enunțul: "Zicem ca ei și facem ca noi". A fost experimentată de-a lungul vremii în variile situații în care ne-am aflat în clasica poziție de subordonare față de puterile care ne-au luat în grija lor. Cu romanii, cu vizigoții, cu turcii, cu rușii și cu cine s-a mai perindat pe la periheliul politicii, am jucat rolul de supuși cu talent, ceea ce ne-a conferit avantajul unei libertăți relative mai mari, în interiorul restricțiilor tipice. Asta a făcut ca, la momentul potrivit să putem "întoarce armele" și să obținem avantaje istorice, memorabile, deși nu întru-totul onorabile. Marele nostru talent s-a manifestat în procesul "ducerii de nas" a stăpânilor, prin atitudinea noastră spășită. Bănuiesc că într-un astfel de context au trecut romanii Dunărea, sub Tiberiu, la fel cum sub Hrușciov, Dej i-a făcut pe ruși să treacă Prutul înapoi de unde veniseră. Pe fondul nostru mental, situația prezentă nu diferă esențial de cele care au precedat-o. Avem doar de ales între cei doi suverani puternici, sub ale căror poale ne zbatem noi să intrăm, acum. Și pe care îi tratăm în virtutea preceptelor "doctrinei naționale": când se îngroașă gluma, zicem ca ei și continuăm să facem ca noi. Uneori ține, alteori nu. Când suntem prinși cu ocaua mică, găsim scuze de genul lobby-ului și a presiunilor externe, deși adevăratul motiv al încălcării embargoului a constat în presiunea intereselor interne.Probabil că negocierile nu vor fi suspendate, numărul celor de la Bruxelles care nu doresc să agite apele acum, în prag de alegeri europene fiind superior celor care doresc să se evidențieze prin sancțiunile aplicate României. Problema rămâne, însă, și odată cu ea tentația recidivei.
Titlu: Păpușile politice în pericol!
Nr Editie: 1178 Data: vineri 13 februarie 2004
Apariția unui show politic cu păpuși în rețeaua posturilor de televiziune românești era un eveniment previzibil. El s-a și produs, nu demult, pe un post specializat în știri, fără ca această noutate să genereze un interes deosebit din partea telespectatorilor. Cel puțin indicii de rating nu exprimă o atare eventualitate, iar lucrul este cu atât mai ciudat cu cât emisiunile de acet gen s-au bucurat, pretutindeni, de o mare popularitate și de un succes instantaneu, pe unde sunt difuzate. Ultimul exemplu ni-l oferă televiziunea rusă, unde show-ul de păpuși politice strânge în fața micilor ecrane multe milioane de telespectatori.Am încercat să-mi explic de ce un gen atractiv în sine nu reușește la noi să capteze interesul. Păpușile sunt reușite, subiectele sunt de actualitate, iar animația se desfășoară în condiții normale. Cred că lipsa principală rezidă în text. Mai precis în lipsa lui de haz. Este capitolul pe car e producătorii emisiunii l-au tratat cu mai puțină atenție, crezând poate că amuzantele păpuși vor fi suficiente prin ele însele.Nu este așa. Dialogurile sunt terne, n-au nerv, iar abordările sunt forțate sau excesiv realiste, ceea ce face ca ficțiunea să nu mai joace rolul care se așteaptă de la ea. În aceste condiții, show-ul nu-i mai interesează nici pe copii - care au la dispoziție Cartoon Network - și nici pe maturi, care mută postul cu telecomanda, pe știri.Pentru că aici, la știri, se desfășoară adevăratul show comico-politic. Aici, personajele în carne și oase concurează cu succes păpușile, iar scenariile n-au nevoie de corecturile nici unui autor, ele însele fiind, în realismul lor adeseori atroce, producătoare de haz și bună dispoziție. Tot mai mult și mai des, realitatea politică de fiecare zi excede orice ficțiune. Savoarea limbajului, comicul situațiilor și absurdul dialogurilor fac ca trupe, precum "Vacanța Mare" să fie considerate desuete și depășite de realitate. Este, practic, o concurență neloială pe care actorii scenei politice o fac actorilor scenei dramatice, printre mulți dintre aceștia prefigurându-se, amenințător, spectrul șomajului. Iar cu cât termenul fatidic al alegerilor se apropie, cu atât pericolul care pândește producții de genul celei amintite în preambul crește, cu pierderile morale și financiare de rigoare.
Titlu: Un nou moment critic în Balcani
Nr Editie: 1191 Data: sâmbătă 28 februarie 2004
Ca deobicei, este nevoie să se întâmple o tragedie ca să se realizeze valoarea și importanța istorică a unei personalități, și fostul președinte macedonean nu face excepție.Boris Trajkovski a fost una din piesele de rezistență ale puzzle-ului balcanic, a cărui tectonică este încă departe de a se fi liniștit. Împărțirea Iugoslaviei din primii ani ai deceniului trecut a produs entități solide, de genul Sloveniei și Croației, dar și hibrizi, precum Bosnia-Herzegovina, Kossovo și - nu în ultimul rând, Macedonia. Aceasta s-a născut pe fondul unui contencios acut cu Grecia, care nu a admis transferul numelui provinciei sale istorice către noua entitate, pe care și astăzi continuă să o denumească "Fosta republică iugoslavă Macedonia". Ea a moștenit, deasemenea, un dezechilibru demografic marcat, între populația de origine macedoneană, în scădere și cea de origine albaneză, în creștere. Dezechilibrul demografic se reflectă, la Skopje și în cel religios. Practic, după Bosnia și Kossovo, Macedonia este cea de-a treia "citadelă" a islamismului, nu lipsit de accente fundamentaliste. Trajkovski a devenit președintele țării în 1999, pe fondul unui echilibru interior extrem de fragil, susținut cu dificultate de trupele străine staționate acolo pentru a controla situația post-conflict. Finalul războiului din Kossovo a găsit Macedonia nepregătită în fața invaziei refugiaților albanezi și câteva luni de zile țara s-a aflat în pragul unui război civil.Grație calităților sale personale și respectului dobândit în cercurile internaționale, Trajkovski părea că reușise să stabilizeze țara în ultima perioadă. Accidentul de avion din Bosnia ridică însă, deja, mari semne de întrebare legate de evoluția evenimentelor. Fără îndoială că cercurile radicale ale ambelor tabere naționaliste - albaneză și macedoneană - nu vor pierde acest prilej fără a încerca să dobândească niște avantaje, cu toate riscurile ce pot decurge de aici. Comunitatea europeană este deja pusă în situația de a relua gestionarea unei noi crize într-un spațiu care i-a dat deja suficientă bătaie de cap și în care frământările dramatice sunt încă departe de a fi luat sfârșit.
