Punctul pe Y, decembrie 2004

Titlu: Alegeri sau numiri de premieri?
Nr Editie: 1431 Data: miercuri 01 decembrie 2004
Numirea formațiunii politice care urmează să facă viitorul Guvern este una dintre capcanele în care a 'căzut' (nu cu totul dezinteresat) Traian Băsescu. El purcede la o interpretare originală a Constituției, favorizată și de superficialitatea cu care a fost formulat articolul respectiv. Băsescu spune că, după ce va câștiga turul 2, el îl va numi pe cel ce urmează să formeze noul guvern. Se înțelege de aici că, neexistând nici o formațiune care să câștige de drept această poziție, prin înregistrarea unei majorități de 51% din voturile de la legislative, chestiunea rămâne la latitudinea președintelui. Dacă vrea, dl Băsescu îl poate nominaliza chiar și pe Corneliu Vadim Tudor. Bineînțeles, însă, că nu o va face. Dânsul îl va numi pe colegul său Călin Popescu Tăriceanu, premierul Alianței și nu va mai avea, apoi, decât să investească formula propusă de acesta.Este, desigur, o viziune simplistă și corectă doar în măsura în care, anterior desemnării, dl Tăriceanu va avea suficiente argumente să demonstreze că poate dispune de majoritatea necesară, prin acorduri post-electorale cu alte formațiuni.Eroarea liderului Alianței este, însă, una pur electorală. El speră, în acest fel, să agite spiritele și să provoace o dispută de fond între părțile implicate, obținând ceva beneficii pentru turul 2. Deoarece, chiar dacă această Constituție neglijent revizuită, nu o spune cu claritate, indiferent cine va fi viitorul președinte, acesta nu va putea desemna pentru formarea noului guvern, decât pe acel lider politic care se află - teoretic, cel puțin - în posesia majorității necesare. Altfel, povestea se transformă într-un soi de loterie, noul președinte urmând să-i pună la încercare pe toți și să se oprească în final la cel cu scorul cel mai bun. Mai mult, este posibilă și funcționarea unui sistem în care un partid sau o alianță nu este decât sprijinită, fără implicarea directă a formațiunii sprijinitoare, lucru care se realizează deasemenea, prin acorduri și înțelegeri între partide.Regula democratică a guvernării este simplă și nu implică nici un fel de experimente: guvernează cel (sau cei) care dețin(e) majoritatea! Iar președintele nu are altceva de făcut decât să-i valideze acest statut. Restul sunt povești de adormit alegătorii. P.S. În 1996 a fost investit cu formarea noului guvern reprezentantul formațiunii câștigătoare (PDSR), ci cel al Coaliției care grupa partidele componente ale CDR, care făcuseră pact electoral cu PD. Quod erat...
Titlu: Anticipatele - inevitabile?
Nr Editie: 1445 Data: sâmbătă 18 decembrie 2004
Democrației românești parlamentare nu i-ar mai lipsi - în cazul în care se va ajunge la soluția coabitării unui președinte de dreapta cu un guvern de stânga - din arsenalul de situații și procedee experimentate pe viu decât anticipatele. Deși s-a vorbit mult despre ele, și în mandatul 96-2000, și în cel din 200-2004, acest lucru nu s-a întâmplat. Cel mai aproape de un asemenea exercițiu cred că ne-am aflat în 2003, când în strategia electorală a PSD-ului își făcuse loc această idee: aflat pe un val de popularitate, adus de eliminarea vizelor și de intrarea în NATO, Năstase & Comp au considerat că ar fi mai util să cheme atunci nația la urne, decât în 2004, an copleșit de stresul finalizării negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Corectă pe fond, această socoteală ''de acasă'' n-a ținut cont de cea din ''târg'': adică de reacția președintelui Iliescu, gata să fie pus în fața unui fapt împlinit și fără consultări sau un acord prealabil. Venită pe fondul unor alte inabilități tactice ale premierului, comise la presiunea unui anturaj tot mai dornic să iasă complet de sub tutela Cotrocenilor, ideea a fost respinsă scurt și categoric de către Iliescu. La fel cum s-a întâmplat și cu impozitul unic. Năstase a fost nevoit să facă pasul înapoi și nu s-a mai vorbit despre alegerile anticipate care, în perspectiva unei politici mai abile de captare a bunăvoinței șefului statului ar fi avut sorți de izbândă și poate astăzi PSD-ul nu s-ar mai fi chinuit să încropească din fragmente un guvern care va sta să cadă mai tot timpul.Nici un succes al Alianței nu ar face ca lucrurile să se schimbe. Orice guvern creat pe fondul actualei componențe parlamentare este sortit decesului, mai devreme, dar nu mai târziu de finele lui 2005. Chiar dacă, la presiuni europene, care-și vor exprima exigența reluării rapide a preceselor executive, pentru implementearea dosarelor negociate, un guvern se va forma în următoarele două săptămâni, zilele sale vor fi din capul locului numărate. Pentru ca echilibrul de forțe rezultat din alegerile din 28 noiembrie este, în sine, unul generator de balansuri violente. Va fi nevoie de o altă împărțire și aceasta nu poate veni doar din racolări sau înțelegeri. Electoratul va trebui să-și revadă prioritățile și să decidă o majoritate mai stabilă.Este aceasta posibilă în condițiile de față? Cred că nu. Este, însă, probabilă, prin prisma evoluțiilor pe termen scurt, care vor urma alcătuirii guvernului de sacrificiu când se va putea vedea mai clar câtă demagogie și câtă competență intră în noua formulă.
Titlu: Între extaz și agonie: Iliescu!
Nr Editie: 1446 Data: luni 20 decembrie 2004
În loc să marcheze un veritabil triumf, prin împlinirea celei mai arzătoare dorințe - aceea de a semna acordul de aderare la UE - finalul mandatului președintelui Iliescu s-a transformat într-un adevărat coșmar politic. Motivul l-a constituit nefericita idee de a semna un decret de grațiere (gest, altfel, uzual, în asemenea circumstanțe) care-l includea, în primul rând pe inamicul public numărul 1, autorul mineriadelor, Miron Cozma. Deși avea semne că acțiunea sa nu va trece neobservată, președintele a insistat într-o acțiune din capul locului riscantă. Nu cred că s-a așteptat vreun minut ca reacțiile să fie atât de categorice și de violente și, mai ales, ca ele să fie folosite ca un argument politic împotriva formațiunii și așa aflate în cumpănă, pe care urma să o preia în curând. Nu știu ce l-a animat pe președinte - mă îndoiesc însă că ar fi vorba de cine știe ce complicități, vânturate de amatorii de scenarii. Cred mai degrabă că grațierea lui Cozma făcea parte dintr-un program de reconcilieri și de rezolvări ale unor probleme complexe manifestate pe parcursul mandatelor sale. Președintele a vrut probabil să predea, odată cu mandatul, și o carte albă a prezidențiabilității proprii, care sa-l facă să-și ocupe în istorie un loc pe care, de altfel, îl merită. Socoteala de la Cotroceni (influențată, fără îndoială, de unii consilieri) nu s-a potrivit cu cea din târg. După mai puțin de o zi Iliescu s-a văzut nevoit să facă un gest pe cât de neobișnuit, pe atât de ineficient, pe fond: să dea înapoi. Cu toate consecințele de rigoare - în special cele de ordin moral. Ceea ce ar fi recâștigat, chipurile, din partea politicienilor și a presei, va pierde cu siguranță din partea zonei profunde a societății, unde grațierea lui Cozma a fost departe de a reprezenta un șoc. Poate, chiar, din contră. Cert este că această eroare l-a pus pe președinte și într-o poziție delicată față de propriul său partid, care într-un gest fără precedent s-a delimitat de acțiunea sa. Mai mult, acesta a fost considerat momentul ieșirii la rampă a opoziției din interiorul partidului, cea îngrijorată de consecințele revenirii acestuia la conducere, Mihai Tănăsescu și D.I. Popescu grăbindu-se să dea comunicate de veștejire a celui căruia până de curând îi făceau temenele. Ba, într-un soi de ironie a soartei, raportul de forțe dintre cei doi lideri a părut să se inverseze, atunci când, la Bruxelles, Adrian Năstase s-a simțit dator să fie binevoitor față de șeful său căruia i-a dat asigurări că locul la partid îi este, în continuare, asigurat. Chiar dacă alții cred altceva...După părerea mea, grațierea lui Cozma n-a afectat PSD-ul și șansele de formare a guvernului, mai mult decât alegerile înseși. A fost, însă, un prilej, o ocazie îndelung așteptată și primită cu bucurie de toți cei care aveau de plătit, într-un fel sau altul, vreo poliță președintelui.
Titlu: Avertismentul electoratului!
Nr Editie: 1447 Data: marți 21 decembrie 2004
Cei doi candidați la președinție s-au întrecut, în ultimele zile, să demonstreze pe toate căile posibile că electoratul le-a transmis încrederea sa pentru a duce mai departe sau pentru a lua de la capăt reformele de care România are nevoie pentru a promova în Uniunea Europeană și că, în acest sens este necesar ca toate (sau aproape toate) pârghiile de decizie să revină doar uneia dintre părți. În timp ce Năstase care-și numără de zor voturile, ce ar fi mai numeroase și mai arătoase decât ale lui Băsescu, găsind în ele rațiunea pentru a face viitorul guvern, proaspătul președinte crede că este imperios necesar ca mandatul primit de el să se extindă automat și asupra celorlalte instrumente de decizie.În fond, dacă ne uităm mai atent pe rezultate vom vedea că electoratul, mai prudent ca niciodată, nu a a mandatat pe nimeni în mod categoric să preia controlul țării. Ba, mi se pare chiar că rezultatul strâns, pe muchie de cuțit, este de fapt un avertisment sever adresat întregii clase politice: dacă nu reușiți să vă faceți treaba, vă trimitem înapoi, acasă! Echilibrul fragil din mai toate structurile de putere asta semnifică: nimeni - nici fosta Putere și nici fosta Opoziție, nu a reușit să convingă, să vină cu argumente irefutabile că ei sunt cei care merită să ducă treaba mai departe. Condamnată la o echilibristică periculoasă pe gheața subțire a unor majorități infime, oricând basculabile de apariția unor neînțelegeri în urma înțelegerilor dificile care se aranjează în acest moment. Indiferent cine ar fi fost câștigătorul acestei runde electorale, el nu ar fi avut o viață ușoară. Cu sabia europeană deasupra capului și cu realitatea românească plină de contradicții dedesubt, actualul mandat poate deveni sinucigaș, în măsura în care realismul politic și interesul național vor continua să rămână undeva, la coada priorităților, dominate de algoritm, de plata unor polițe și de interesul de gașcă.
Titlu: Ignatul politic
Nr Editie: 1448 Data: miercuri 22 decembrie 2004
Lucrul de care se temea cel mai tare un distins jurnalist, care n-a ezitat să-și exprime în direct și la o oră de vârf nădejdea ca cel de sus nu va permite o asemenea mânărie s-a întâmplat: de Ignat, PSD-ul a câștigat președinția celor două Camere. La vot.O scurtă paranteză înainte de comentariu: parcă niciodată până acum iacobinismul jurnalistic nu s-a manifestat atât de plenar. Se întâmplă de parcă suporterii cei mai înrăiți a unei echipe de fotbal primesc misia de a scrie și cronicile meciurilor, și o fac cu tot arsenalul de argumente emoționale și de concluzii partizane. Credeam, în naivitatea mea, că jurnalistmul are minima obligație morală de a fi un analist lucid al jocului și de a lăsa lectorului libertatea de a trage concluziile. Dar, este probabil o etapă depășită...Privită prin prisma distinsului jurnalist situația de la Cameră și Senat este o catastrofă pentru întregul popor român, reprezentat în exclusivitate de dânsul.În realitate, mi se pare o continuare firească a trendului alegerilor din acest an care stau sub semnul echilibrului.Un echilibru fragil, e drept, dar unul care avertizează sever ambele tabere politice că mandatul lor este limitat de decepția față de performanțele de până acum și de suspiciunea legată de realizările viitoare. Faptul că nici una din părți nu a primit asigurarea deplină de acțiune este tocmai expresia acestei stări de spirit.Terenul politic s-a împărțit: de o parte, Alinața, cu Președinția și - mai mult ca sigur - Guvernul, de cealaltă Uniunea (dacă va rămâne așa) cu Legislativul. Între cele două echipe se poate instaura un joc dur, la ofside, cu faulturi sistematice, sau unul cavaleresc, cu fair-play și cu dorința sinceră să ofere nu numai un joc frumos și eficient, poarta în care dorim să marcăm cele mai multe 'plinuri' fiind aceea a Uniunii Europene. N-aș vedea, deci, momentul Ignatului, ca o expresie a sacrificiului speranțelor, ci ca pe una a exersării democratice a colaborării pentru atingerea unui scop. Nu pot să-mi închipui că vreo guvernare nu pornește la drum cu cele mai bune intenții, și Alianța poate fi mandatată din capul locului în acest sens. Depinde însă de resursele pe care le deține pentru a putea transforma intențiile în realitate. Și de disponibilitatea adversarului de a fi un partener onest și la fel de bine intenționat în atingerea obiectivelor vitale pentru țară.
Titlu: Democrații după Băsescu
Nr Editie: 1449 Data: joi 23 decembrie 2004
O dată cu depunerea jurământului, Traian Băsescu iese definitiv (sau, poate, doar temporar) din Partidul Democrat și intră în istorie ca cel de-al treilea președinte democratic al României. Ce lasă în urmă, noul președinte? O victorie. Dar o victorie a la Pirrhus, care secătuiește partidul pe care l-a preluat de la Roman, de forțe și resurse umane. Formula alianței cu PNL a fost una justificată tactic, dar riscantă strategic.În primul rând pentru că la alegerile locale, când perspectiva viitorului politic nu era clară și când se considera că este esențial să se pună un picior în pragul localelor, PD-ul și-a irosit o bună parte a forțelor sale, plasându-le în oferta pentru consiliile județene și primării. A făcut-o în frunte cu președintele său, aruncat în bătălia pentru Capitală. Neașteptatul succes de la locale a deschis o cu totul altă perspectivă pentru alegerile parlamentare. Dar, deja protocolul dintre cele două partide fusese bătut în cuie și, în ciuda rolului de lider al democraților, în fața liberalilor, raportul de forțe (și de priorități în nominalizare) rămâne în favoarea PNL-ului.Defecțiunea surprinzătoare a lui Stolojan a pus în brațele lui Băsescu întregul efort electoral. Marinarul s-a dovedit a fi și un bun mecanic de locomotivă, trăgând după sine Alianța până spre o poziție în care putea emite pretenții la guvernare. Ultima surpriză a constituit-o victoria democratului Băsescu în cursa pentru prezidențiale, care a făcut mai evidentă caracteristica acestui succes: o victorie a lui Pirrhus, care a măcinat resursele umane ale democraților până la nivelul la care să se poată pune întrebarea justificată: unde ni' sânt politicienii? Plecarea la Cotroceni, împreună cu un alt număr de cadre democrate, mărește golul din partid până la nivelul unei crize. Chiar nominalizarea lui Boc ca președinte interimar subliniază această situație ce transformă partidul într-unul regional, atâta timp cât principalele decizii se vor lua, prin forța lucrurilor, la Cluj.Succesul Alinței în alegeri riscă să capete efecte perverse pentru moștenirea democrată, aflată deja în dură competiție cu aripa radicală liberală, care ar vrea să se descotorosească de acest balast și să ia lucrurile pe cont propriu. Cu sau fără voia democraților.
Titlu: 'Căline, fă-te că lucrezi!'
Nr Editie: 1450 Data: vineri 24 decembrie 2004
Debutul acestui nou interval politic îmi aduce, conjunctural, în minte, un îndemn pe care Revoluția l-a făcut celebru: 'Mircică, fă-te că lucrezi!'. Indicația regizorală aparține lui Ion Caramitru care, în celebra zi de 22 decembrie 1989, în studioul 4 al TVR, îl pregătea pe Mircea Dinescu pentru o transmisie în direct.Imaginile au fost înregistrate și difuzate mai târziu, dezamorsând astfel solemnitatea momentului și coborându-l în zona anecdoticului. Parafrazat - la exact 15 ani distanță - îndemnul ar putea să sune astfel: 'Căline, fă-te că lucrezi!'. Adică fă-te că faci guvernul!Un guvern care va trebui să mulțumească pe toată lumea, pentru a trece de votul parlamentului. Ceea ce este, practic, aproape imposibil. Asta nu înseamnă că Tăriceanu nu lucrează. Ba chiar lucrează din plin încercând să pună în același coș executiv și capra, și varza și ceva pe deasupra. Nu știu cât îi este de folos premierului desemnat experiența acumulată în precedentul stagiu, când a fost, pentru o scurtă perioadă, ministru al Economiei în gloriosul 'guvern Ciorbea'! Cea mai dificilă misiune pentru premierul desemnat este aceea de a respecta algoritmul enunțat, potrivit căruia PNL trebuie să reperezinte 'forța conducătoare'. Asta îmi aduce aminte de un alt moment istoric, cel de după alegerile din 1996, când guvernul Ciorbea ar fi trebuit să aibe ca forță conducătoare PNCȚD și când cele mai 'mănoase' ministere au fost disputate fără milă, de PNL și PD. Se va repeta scenariul, având în vedere faptul că acum nevoia de aliați este incomparabil mai mare și mai vitală? Este momentul cel mai bun pentru UDMR să obțină 'potul cel mare', chiar dacă prin aceasta va văduvi pe unul dintre co-parteneri de o poziție considerată deja adjudecată. Iar dacă în joc va intra și PUR, atunci s-ar putea să îi vedem pe liberali repetând istoria țărănistă.
Titlu: Serviciile secrete - atu prezidențial! (I)
Nr Editie: 1451 Data: sâmbătă 25 decembrie 2004
A venit vremea schimbării în serviciile secrete. Întrucât acestea sunt subordonate direct președinției, Traian Băsescu are prilejul să-și constitue echipa continuând cu acestea, după alcătuirea structurii de consilieri prezidențiali. De-a lungul timpului, serviciile secrete au fost considerate instrumentul principal prin care președintele, limitat ca acțiune de principiul separării puterilor, își poate exercita influența asupra celorlalte segmente. O privire aruncată spre istoricul acestor servicii ne arată că schimbările în acest domeniu au fost făcute cu prudență și au fost însoțite nu o dată de suspiciuni.Principalul serviciu - SRI - a fost înființat după evenimentele de la Târgul Mureș și l-a avut în frunte, pentru aproape 7 ani, pe Virgil Măgureanu. Distanțat, în timp, de Iliescu, Măgureanu a dat, indirect, un semnal la alegerile din '96, votând 'schimbarea'. Aceasta l-a ajuns și pe el, câteva luni mai târziu când Emil Constantinescu a fost aproape convins că cei pe care îi trimisese la scurte instrunctaje în Vest sunt pregătiți să preia comanda. Costin Georgescu nu s-a prea văzut, față de expunerea majoră a lui Măgureanu și și-a continuat mandatul cu discreție, cu excepția poziției sale ambigue în scandalul 'Țigareta 2', după care s-a retras strategic în Cipru, cu mandat diplomatic. Radu Timofte a fost un apropriat al lui Iliescu și un 'îndepărtat' al lui Năstase, care n-a încetat să-i reproșeze legăturile cu Vântu și interesul prea mare al instituției pentru anturajul propriu. În ipoteza în care ar fi câștigat prezidențialele, premierul avea în buzunar un candidat - surpriză: Adrian Petrache, o persoană prea puțin cunoscută pentru publicul larg, dar cu certă notorietate în relațiile de afaceri, ca fiind unul dintre principalii agenți de influență ai premierului, folosit nu odata cu succes în misiuni neoficiale. N-a fost, însă, să fie. Ce pregătește Băsescu? Este aproape sigur că nu prea s-a gândit la asta înainte de turul 2, pe care nu se aștepta să-l câștige. Nu se așteptau nici cei care ar fi fost interesați. Teoretic, președintele ar avea de ales între Dorin Iacob, 'omul lui Măgureanu', lăsat moștenire după înghițirea PNR-ului, sau Cozmin Gușă, al cărui apetit de-a dreptul hrebengiucian pentru aranjamente de culise, exersat în perioada sa pesedistă, l-ar califica pentru un serviciu activ în slujba celui care l-a reimplementat în politică.
Titlu: PRM face jocurile!
Nr Editie: 1452 Data: luni 27 decembrie 2004
'Am făcut un președinte de țară și doi președinți de Camere. Nu-mi cereți să fac și un premier, e prea mult!' - a afirmat, deloc gratuit, Corneliu Vadim Tudor, președintele PRM. Nu este de loc o glumă. Încă de la alegerile locale s-a făcut simțit un fenomen, ca să-i spun așa. Fenomenul cu pricina s-a manifestat printr-o greutate decisivă căpătată brusc de partidele mici în stabilirea ponderii celor mari la conducerea unor consilii județene. Voturile PRM și PUR au căpătat valoarea lor în 'aur', existând și câteva cazuri în care au cerut - și au obținut - inclusiv funcții de președinți ai acestor consilii.Povestea se repetă după legislative. Chiar dacă nu mai are importanța de până acum (a fost al doilea partid, ca pondere) PRM este cel care a înclinat balanța în trei runde decisive. Mai întâi, prin faptul că votanții PRM au urmat îndemnul lui Vadim și l-au făcut pe Băsescu un președinte neașteptat. Apoi, prin voturile parlamentarilor săi, PRM a pus la cârma Camerelor pe adversarii lui Băsescu - Văcăroiu și Năstase. Același Năstase, cel veștejit în campanie și boicotat la alegeri! Dar asta-i politica! Și ea face din formațiunea lui Vadim un soi de arbitru general - în ciuda faptului că e, prin forța lucrurilor, un aliat indezirabil. Deși au nevoie de el ca de aer, nici una dintre tabere nu cutează să-i întindă o mână direct și să-l invite să li se alăture. PRM-ul este în acest joc pe post de amantă, la ale cărei servicii se recurge - cu sau fără plată în avans - dar care nu poate fi scoasă, la braț în lume.Premierul desemnat știe foarte bine că pentru a putea deveni premier cu adevărat, are nevoie de voturile indezirabilului PRM. Dacă nu ca entitate, măcar ca persoane. De data aceasta Vadim - deși după consultările cu Băsescu a adoptat o poziție surprinzător de constructivă - nu mai pare dispus să se vândă pe nimic. Și nici să facă acte de caritate. Rămâne de văzut, deci, ce va dori în schimbul permisului de liberă tăcere pentru 'Cabinetul Tăriceanu'.
Titlu: Nechezolul politic: guvern în amestec!
Nr Editie: 1453 Data: marți 28 decembrie 2004
Pe măsură ce dl Tăriceanu dădea citire numelor alese (sau negociate) să fie miniștri, sprâncelenele telespecatorului se curbau semnificativ spre expresia numită nedumerire. Pe lângă cele două-trei nume mai cunoscute (Blaga, Ungureanu, Muscă) șiroiau anonimii!Acuma nu prea îmi mai aduc aminte cât de cunoscuți au fost miniștrii din primul cabinet Roman, sau cei din cabinetul Văcăroiu, ca să fac recurs la exemplele care au adus cele mai multe noutăți, dar parcă niciodată până acum lipsa de notorietate nu a fost atât de mare! Desigur, dl Tăriceanu și compania ar putea întreba: voiați mai degrabă să venim cu nume cunoscute, de care să vă legați imediat și să vă amintiți ce-a făcut ăla și n-a făcut ălălalt? Din acest punct de vedere, tactica de imagine a fost bună. Cei cunoscuți nu generează reproșuri (cine și de ce ar înjura-o pe onesta Mona Muscă, de exemplu, sau pe discretul Vasile Blaga? ). În politică, absența pedigree-ului poate constitui un avantaj, mai ales în lupta dură cu presa, care nu scapă nici un prilej de a ataca. Problema este că dl Tăriceanu n-avea de făcut un guvern de imagine. Avea de făcut un guvern de cazne, în fața căruia se află piscurile europene pe care doar alpiniștii cu experiență le pot trece. N-am nimic cu funcționarii primăriei (nu e vina lor că din cauza lui Băsescu nimeni n-a mai auzit și de ei), dar antrenamentul lor specific ține, probabil, de traversarea câte unui râu mai năbădăios. Nu vreau să spun că dna Sulfina de la Mediu ar putea să se dovedească mai puțin pricepută decât doamna Speranța, sau că domnișoara Pârvulescu de la Integrare ar fi mai prejos de dl Farcaș. Asta se va vedea. Vreau doar să spun că componența de nechezol politic a acestui guvern rezultat din amestecul nu doar al doctrinelor ci și al competențelor, îmi dă un fior. Fiorul că, în mod tradițional, ne pregătim cu mare tam-tam să eșuăm în cel mai important moment. Și că o facem cu mare sârg și convingere. Sper din toată inima că dl Tăriceanu - pe care unii s-au grăbit deja să-l nominalizeze ca provenind din ''cel mai slab ministru al celui mai slab guvern'' - nu este doar copilul de mingi al președintelui Băsescu și că nu va repeta cariera plină de tristețe a fostului său șef, care asista neputincios la bătăliile dintre trupele regulate ale lui Roman, Stoica și ce mai rămăsese de la țărăniști. La o primă audiție, guvernul său nu sună audiție. Asta nu înseamnă că nu are dreptul la prezumția de succes. Să-l ajute Dumnezeu și Coaliția!
Titlu: Serviciile secrete - atu prezidențial (II)
Nr Editie: 1454 Data: miercuri 29 decembrie 2004
Nu în nominalizarea premierului stă adevărata forță a instituției prezidențiale, pentru că odată validat de parlament acesta iese, prectic, de sub controlul său, soarta rămânându-i la îndemâna Parlamentului, iar un parlament desemnat - la vârf - de Opoziție, și cu o componență fluidă, constituie în orice moment detonatorul formulei guvernamentale.Adevărata putere a președintelui stă în controlul (constituțional) care îi revine asupra principalelor servicii secrete și modul în care poate să influențeze deciziile CSAT-ului prin aceștia.Ocupat încă cu facerea guvernului, care se dovedește mai puțin anevoiasă decât se estima, Traian Băsescu a lăsat pentru un timp deoparte problema noilor șefi ai serviciilor secrete. Spun ''pentru un timp'', pentru că mi se pare exclus să lucreze cu aceiași directori care nu i-au arătat prea multă simpatie pe parcursul disputelor legate de implicarea sa în afacerea ''Flota'', sau pe care el însuși i-a acuzat de legături oneroase în cazul unor scandaluri în care avea prilejul să contraatace ca reprezentant al Opoziției (cazul Vântu).Nu cred că se va repeta situația din 1997 - când directorii în funcție au așteptat răbdători ''școlirea'' prin Occident a succesorilor lor. Mai degrabă cred că domnii Timofte și Fulga (Naghi este, oarecum, într-o altă situație) așteaptă momentul potrivit pentru a-și depune demisiile. Situația este ceva mai proastă pentru directorul SIE care și-a văzut, pe ultimii metri ai mandatului, instituția implicată în scandalul ''Gheară''. Sub conducerea lui Fulga, SIE și-a consacrat un ''low profile'' care pe unii i-a dus cu gândul să se întrebe dacă mai există. Este, dealtfel, talentul lui Fulga de a trece neobservat și de a nu se băga în față nici chiar când lucrurile o cer. Este și condiția delicată a unui serviciu de spionaj care nu prea mai are ce să spioneze, când blocurile ideologice antagoniste au dispărut și când protecția se face în grup. Siguranța națională a devenit un concept nou și singurele amenințări serioase vin din partea unui terorism aproape incontrolabil.Spuneam că directorul SPP, Gabriel Naghi, este într-o situație diferită. SPP-ul este singurul serviciu care a rămas militarizat. Gabi va trebui să primească ordin, pentru a face un gest față de care Timofte sau Fulga au deplină libertate. Naghi se mai află și în situația de a nu fi practicat jocuri de culise și de a fi fost el însuși ''jucat'', de un (alt) candidat la președinție. Instituție nouă, SPP-ul a parcurs un traseu sinuos, sub conducerea directorilor precedenți - Dumitru Iliescu, Nicu Anghel, Anghel Andreescu - ajungând într-o fază de stabilitate și echilibru care se datorează inclusiv stilului de lucru al lui Naghi. Și întrucât cel ''programat'' să-i ia locul iese la rândul lui din joc, n-ar fi exclus să-l vedem supraviețuindu-i lui Ion Iliescu, alături de câțiva oameni de care Băsescu are nevoie și pentru care n-a avut răgazul să pregătească alternative.
Titlu: Of, presa mea!
Nr Editie: 1455 Data: joi 30 decembrie 2004
Nu pot să recurg decât la tânguiosul titlu al emisiunii lui Mircea Toma în fața spectacolului stupefiant pe care-l oferă presa devenită ea însăși subiect de presă într-o manieră în care confrații de pe alte meleaguri ar putea rămâne muți de uimire.Cu orgoliile sale de navă amiral a presei românești, rămase de pe vremea în care tirajul său umilea concurența (dar asta se întâmpla prin '93-'94); 'Evenimentul zilei' își scrie propria sa telenovelă, în stradă. Și o scrie într-un mod confuz și trist. Protestând vehement față de însăși ideea de economie de piață, ai cărei apostoli jurnaliștii săi s-au considerat a fi fără prea multă justificare. Ce se întâmplă - sau s-a întâmplat - în fond la Evenimentul Zilei?După 'revoluția' gazetărească din '92 a lui Cristoiu a reușit să penetreze piața lecturii autohtone cu un tabloid a la roumaine, în care coabitau celebra găină cu pui vii și comentariile politice vitriolante ale fondatorului. Evenimentul a cunoscut impresionante suișuri și coborâșuri de tiraj, odată cu influența exercitată asupra cititorilor săi. În '97 s-a produs primul 'puci', care l-a înlăturat - cu sprijin de la Cotroceni - pe Cristoiu de la conducerea ziarului, pentru că acesta devenise incomod și pentru noua putere. Atunci el n-a scris comentarii demascatoare la adresa lui Cârciog , n-a făcut conferințe de presă și nici n-a protestat în fața ambasadei Rusiei. Și-a luat cărțile în traistă și a plecat spre alte orizonturi, înțelegând cu amărăciunea de rigoare - care sunt regulile pieței. Adică exact lucrul pe care nu l-au înțeles cei din echipa de acum. Conferințele lor de presă și demonstrațiile din fața ambasadei Elveției (va interveni, oare, guvernul elvețian?) sau a delegației Comisiei Europene (ce părere are Barroso despre ce se îmtâmplă la București?) ar putea fi cel puțin comice dacă n-ar fi penibile. Pentru că a acuza grupul elvețian de legături oculte cu Puterea(culmea, cu una care tocmai a căzut) denotă o necunoaștere flagrantă a mecanismelor manageriale ale unuia dintre cele mai puternice trusturi de presă din Europa. Ringier schimbă oameni și la Zurich, dar aceștia nu ies în stradă și nu reclamă la cancelaria federală aceste decizii. Pentru că acolo există o solidă cultură a afacerilor. Ceea ce la noi, lipsește după 15 ani de buchiseală și de tânjeală. Presa este o afacere ca oricare alta. Are o expunere mai amplă, dar mecanismele ei sunt aceleași. Nerecunoașterea lor nu face decât să marcheze o puternică nostalgie după formulele totalitare, în care deciziile se luau de la secția de presă a CC-ului, care-i și putea urechea pe cei care se opuneau liniei partidului. Relația dintre politica redacțională și cea comercială este una delicată, cu numeroase întrepătrunderi și nu puține contradicții. A încerca să le pui în parametrii unor așa zise criterii democratice este cel puțin o naivitate. O naivitate, din păcate, reală. PS: Stupefiant și apelul CRP care cere patronatului să aplice o anumită linie redacțională. Sunt curios cum ar lua o astfel de recomandare chiar semnatarii apelului, în propria lor ogradă.
Titlu: Vor cădea capete?
Nr Editie: 1444 Data: vineri 17 decembrie 2004
După orice scrutin electoral - dar mai ales unul ca cel abia încheiat - după ce-și spun cuvântul, cum știu ei mai bine, analiștii și păreriștii, ar trebui să urmeze, logic, evaluarea proprie. Fiecare partid ar trebui să ia la puricat faptele: Ce au avut și ce au pierdut? Ce-au sperat și ce a ieșit? Dar, mai ales, cine plătește oalele sparte? Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba, mai ales când nimeni nu a prea reușit să-și atingă obiectivele, mai mult sau mai puțin pretențioase.Cu siguranță că, la o vedere de ansamblu, PSD este principalul perdant. Față de obiectivele propuse - acela de a câștiga ambele categorii, și parlamentul și președinția - realizările sunt modeste. Președinția a fost pierdută la 'mustață', iar parlamentarele le-au oferit un scor insuficient pentru a forma un nou guvern. După ce, aproape un an de zile înainte de alegeri, partidul s-a scăldat în apa călduță a sondajelor care-i prevedeau un viitor strălucit (cele în care era creditat cu peste 50% la ambele capitole nici n-au mai fost date publicității, de jenă!), a urmat dușul rece al localelor, după care au venit puhoaiele parlamentarelor și prezidențialelor. Pentru o formațiune care a dispus de toate pârghiile necesare pentru a-și asigura viitorul - și aici mă gândesc exclusiv la mijloacele legale - PSD s-a dovedit ori naiv, ori neglijent. N-a luat prea tare în seamă semnalul popular de la locale. A întârziat cu curățirea rândurilor sale de baronii incomozi până când gestul a devenit aproape inutil. A mizat prea mult pe aparat, neglijând semnalele publice așteptate de electorat. A făcut o propagandă electorală opulentă dar ineficientă. Și, mai ales, n-a reușit să vorbească limba electoratului. Pentru toate aceste erori cineva ar trebui să răspundă. Chiar dacă 'tăierea' unor capete nu mai poate aduce înapoi voturile fugite, partidul acesta are nevoie de o privire mai critică spre sine. Și de o identificare mai clară a slăbiciunilor și inabilităților de care au dat dovadă cei care au avut ca misiune câștigarea alegerilor. Fără un astfel de examen, fără o evaluare sinceră, până la incomoditate, a nenumăratelor erori comise de o formațiune care, altfel, a făcut și nu puține lucruri bune, partidul domnului Năstase și, mai nou, al domnului Iliescu, nu poate spera să-și recapete prea curând locul pe care crede că îl merită.
Titlu: Durerile facerii
Nr Editie: 1443 Data: joi 16 decembrie 2004
Cine și-ar fi închipuit , după precedentele exerciții electorale, că facerea guvernului se va dovedi - din punct de vedere tehnic, un lucru atât de complicat! Totul părea atât de simplu încât părinții legitimi și adoptivi ai Constituției recent amendate nu s-au mai obosit să trecă în revistă situațiile ce ar putea interveni și să indice soluțiile de rezolvare, pentru ca acum să se declanșeze o adevărată bătălie pe marginea interpretărilor posibile. Este o continuare, dincolo de urne, a unei competiții ce riscă, pe zi ce trece, să se transforme în conflict, fără ca părțile să pară a-și aminti că fiecare zi care trece mai adaugă o piatră de gâtul aderării noastre la UE. Astăzi pleacă la Bruxelles o delegație românească profund originală, în care se regăsesc fostul președinte, aproape fostul prim-ministru și viitorul titular de la Cotroceni. Nu prea se poate vorbi de echipă, diferențele de vederi între componenți fiind de-acum de notorietate . Celor trei cărora li se vor adăuga probabil, încă titularii de la Externe și Integrare, vor trebui să prezinte noilor autorități europene nu doar un program clar de îndeplinire a exigențelor negociate îndelung, ci și o voință comună de continuare hotărâtă a procesului de integrare. Cât de capabili vor fi ce cinci, sau câți vor fi la Bruxelles, să dea un astfel de semnal, rămâne de văzut. Problema este generată de actualele neînțelegeri dintre părți legate de formarea viitorului guvern. În timp ce - pe bună dreptate - noul președinte ar dori să dea această sarcină formațiunii în numele căreia a câștigat alegerile, partea adversă se agață și ea de argumentul deținerii unei majorități parlamen tare pe care ceilalți nu o au. Există perspectiva previzibilă a unei ''încremeniri în proiect'': și anume ca Băsescu să insite în a mandata fosta Opoziție să formeze un guvern pentru a cărui majoritate aceasta nu dispune de suficiente voturi, și ca majoritatea rezultată din înțelegerile dintre PSD-PUR-UDMR și minorități să nu-i acorde votul de investitură. Dacă povestea se va repeta, vom merge direct spre noi alegeri legislative - situație din care nimeni nu pare a avea mare lucru de câștigat. Ba, din care aproape toți cei implicați ar putea să piardă câte ceva, în favoarea marginalizatului PRM, care va avea prilejul unei noi ofensive radicale la adresa neputinței celorlalți de a aduce țara pe calea guvernării. Ca în aviație, în război, episoadele care urmează vor depinde de nervii combatanților: cine va avea tăria să-și mențină punctele de vedere, cu riscul de a se ciocni frontal cu adversarul, și cine va avea primul instinctul supraviețuirii, de a degaja traiectul.
Titlu: Reînvierea presei militante
Nr Editie: 1432 Data: joi 02 decembrie 2004
Îmi vine greu să cred că după 15 ani de practică democratică ne vom întoarce de unde am plecat. Peisajul mass-media îmi evocă azi, cu surprinzătoare similitudini, pe cel din '90, când, imperfect desprinsă de obișnuințele totalitare, ansamblul presei continuă să practice aceeași politică militantă, schimbând doar termenii. În locul PCR-ului, erau noile partide, în locul luptei de clasă era democrația, în locul cultului personalității era cultul personalităților răsărite peste noapte. Un exercițiu recent de rescriere a cronicii acestei perioade pe baza mărturiilor din presa vremii m-a pus în situația cel puțin delicată de a nu reuși să reconstitui evenimente, fapte, întâmplări. Singurul lucru care se lăsa reconstituit era starea de spirit a celor care priveau faptele, emoționalitatea lor proprie și crezul neclintit în adevărul propriilor lor idei despre evenimente. Cum spuneam, fenomenul se repetă astăzi, cu o îngrijorătoare tărie. Presa militantă atinge culmi pe care până și politrucii lui Ceaușescu le-ar invidia. În paginile de astăzi negrul e negru, iar rozul-roz, cei răi sunt grupați omogen în tabăra adversă, cei buni sunt alături de noi. Ceea ce nu ne place, nu ne convine, nu există. Există doar ceea ce servește demonstrația pe care vrem să o facem. Culmea este că acest exercițiu major vine din partea unor publicații care până ieri-alaltăieri se erijaseră în dascăli de gazetărie, dând note și punând pe două coloane exemplarele 'așa da' și 'așa nu'. Propria lor prestație devine demnă de toată mila atunci când fără nici cea mai mică urmă de jenă deontologică, se transformă din ziariști aserviți, în slujbași ai unor cauze a căror subțirime se vede de la o poștă. Citesc ziarele cu interes sau cu jenă, în funcție de doza de gazetărie care a mai rămas în fața asaltului militantismului de ocazie. Atâta timp cât o fac eu, nu e nici o problemă. Problema apare abia atunci când cititorul de bună credință va înțelege că este considerat sărac cu duhul și că trebuie purtat cu de-a sila pe un drum al cunoașterii pe care el n-are chef să meargă. Protestul său tăcut, de a refuza lectura, poate face să se clatine din temelii edificiul presei neeliberate de propriile sale defecte.
Titlu: Marele maestru al combinațiilor: Dan Voiculescu!
Nr Editie: 1433 Data: vineri 03 decembrie 2004
Dacă mai trebuie să se dovedească faptul că între politică și afaceri este o strânsă legătură, cel mai potrivit pentru a face această documentație este președintele PUR, Dan Voiculescu.El poate fi considerat, pe bună dreptate, marele câștigător al acestor alegeri. În sensul că, față de alternativa de a nu fi atins pragul electoral și aceea de a se face frate cu partidul de guvernământ (din partea căruia avusese de îndurat nu puține afronturi în cursul precedentei colaborări) a ales varianta câștigătoare. Partidul său ocupă un loc de pe care au dispărut formațiuni cu pedigree și cu pretenții, are vreo 30 de parlamentari, ceea ce-i dă dreptul să-și formeze grupuri proprii - un vis îndelung așteptat - și va beneficia, după toate probabilitățile, de câteva portofolii importante în viitorul guvern. Se putea mai mult, cu mai puțin efort investițional? Greu de crezut. Dan Voiculescu înainte de a fi politician a fost un om de afaceri de succe, ceea ce i-a atras - aproape firesc într-o societate atât de contorsionată ca a noastră - nu puține suspiciuni și acuze niciodată demonstrate, dar și niciodată abandonate. Intrarea sa în politică s-a produs cu pași mici și cu infinite precauții, încercarea sa de a impune pe piață o doctrină din afara catalogului clasic lovindu-se de nu puține rezerve (îmi amintesc de o discuție, la care am fost martor, în cursul căreia Viorel Cataramă, la apogeul carierei sale liberale, invitat la o discuție de tatonare, l-a asigurat pe Voiculescu că umanismul nu va fi niciodată un curent politic în România!).În construcția acestui edificiu, Dan Voiculescu a procedat după regulile business-planului de succe: a investi cât mai puțin (material) așteptând beneficii maxime (pe plan uman). Nu s-a aventurat în achiziții spectaculoase de politicieni. A preferat să-i formeze și, chiar dacă unii l-au trădat, s-a ales cu experiența necesară evitării fenomenului. Chiar și balansul ideologic, între o doctrină socială (care îi este mai apropiată sufletește) și una liberală (mai utilă pentru afaceri) nu s-a dovedit, până la urmă, decât un demers de clarificare și de orientare.A pierdut, dar a și câștigat. Pentru că afacerile l-au învățat cum să piardă fără a da faliment. Și cum să câștige fără a stârni resentimentele celor din jur. Eficiența se dovedește a fi prima sa calitate și ea nu e cu nimic mai prejos, ca importanță, în politică decât în afaceri.2004 îl regăsește pe liderul umanist într-o postură activă (în 2000 a refuzat scaunul de parlamentar, pentru a se putea dedica construcției instituționale) și nu va fi deloc de mirare dacă pe parcursul acestui zbuciumat mandat - cum se anunță de pe acum - nu i se va deschide la un moment dat ușa cabinetului de premier. Ceea ce reprezintă aspi rația sa secretă...
Titlu: UDMR: Soldatul universal!
Nr Editie: 1434 Data: luni 06 decembrie 2004
Interesantă evoluția pe parcursul celor 15 ani de democrație a Uniunii Democratice a Maghiarilor. Interesantă și, în același timp, exemplară, pentru că asociația culturală (căci asta este, de fapt) care veghează asupra intereselor celei mai importante minorități (confirmate). Uniunea și-a început activitatea pe fondul disensiunilor mocnite dintre cele două națiuni 'conlocuitoare' ale Ardealului, ce au explodat pur și simplu în 15 martie la Târgu Mureș. Primii șase ani ai post-revoluției au aflat formațiunea condusă mai întâi de Domokos Geza și apoi de Marko Bela în tranșeele luptei pentru ceea ce ei denumeau drepturi, iar majoritarii privilegii. Punctele de vedere se dovedeau aproape permanent ireconciliabile, aproape întotdeauna, Budapesta fiind mai aproape decât Bucureștii. În mod, însă, remarcabil pentru condițiile în care lucra, Uniunea a reușit să iasă de sub influența radicalului Laszlo Tokes, cel care nu a precupețit nici un efort - atâta timp cât s-a bucurat de influență asupra sa - de a plasa formațiunea pe o poziție cât mai radicală, cu permanent recurs la autoritățile europene. Prima schimbare majoră în destinul politic al Uniunii s-a produs în 1996 când s-a alăturat noii Puteri, formată de coaliția CDR cu PD, intrând practic la guvernare prin obținerea unor portofolii guvernamentale. De aici înainte UDMR devine un soi de 'soldat universal', sprijinind pentru formarea majorității acea formațiune care o ajută să-și atingă obiectivele. 'Aliat de serviciu', partidul lui Marko Bela se distinge prin consecvență și unitate, devenind, practic, o formațiune-model, de la care oricare dintre celelalte are de învățat. Drumul parcurs de la exigența de a fi doar 'buni unguri', până la aceea de a deveni 'buni români de etnie maghiară' nu a fost unul simplu și cele mai mari merite într-o astfel de evoluție o au câțiva dintre liderii săi, între care Gheorghe Frunda și Ma rko Bela, acesta din urmă remarcându-se printr-o campanie electorală - model, care a făcut din el - între cei 12 prezidențiabili - unul dintre cei mai demni de încredere politicieni români. De etnie maghiară, bineînțeles....
Titlu: Examenul picat al domnului ambasador
Nr Editie: 1435 Data: marți 07 decembrie 2004
Încerc să-mi imaginez care ar fi fost reacția publicului american, dacă ceea ce s-a întâmplat sâmbătă l-a București s-ar fi petrecut la New York sau în altă parte în America. Mai exact, dacă un angajat - civil, pentru că nu am habar dacă noi mai avem și militari (cu sau fără epoleți) pe la ambasade -al reprezentanței diplomatice a României ar fi ieșit la plimbare după ce a băut niște țuică de-a noastră și la o intersecție n-a mai respectat semnul de 'cedează trecerea', intrând în plin într-un taxi american mai fragil, iar din coliziune ar fi rezultat moartea unui cântăreț american de country care n-avea decât vina de a se fi aflat în momentul și la locul nepotrivit. Urmare a accidentului, dl Valentin Ducaru, ambasadorul nostru, ar fi dat ordin imediat ca funcționarul român - care între timp refuzase să dea probe biologice pe motiv că n-are încredere în tehnologia americană, și nu dăduse curs invitației de a se prezenta pentru anchetă - să fie făcut pachet și trimis în țară. Să admitem și că autoritățile americane sunt la fel de 'blânde' ca ale noastre, adică să nu le pese dacă vinovatul de omor rămâne pe loc sau pleacă. Să admitem și că ar fi avut imunitate (deși nu avea) și să ne întrebăm oare cum s-ar uita opinia publică americană la ambasadorul nostru care iese la televiziune și spune cu seninătate că funcționarul a fost nevoit să plece ca să dea socoteală superiorilor, dar că au avut membrii ambasadei grijă să-i ia probe biologice pe care le pot pune la dispoziția autorităților. Și că el, personal, ambasadorul, i-a cerut ministrului său de Externe, și premierului Năstase să dea curs cererii autorităților americane pentru ca vinovatul să se întoarcă frumos și să se pună la dispoziția anchetatorilor. Nu-i așa că i-ar pufni cel puțin un râs strâmb, în fața unui asemenea tupeu? Nu știu cum au reacționat românii în fața penibelelor și lipsitelor de jenă 'explicații' date de proaspătul ambasador Dyer Crouch al II- lea, dar știu că a avut un prilej minunat de a se face de baftă și de a le dovedi românilor că atunci când ești mare îți poți permite să minți de la obraz și să să-ți bați joc cu cinism de cei mici. Este prima probă practică pe care o dă ambasadorul american la București și prima corigență pe care o înregistrează.P.S. Îl vom vedea pe pușcașul marin care l-a omorât pe Teo Peter la București când ne vom vedea ceafa? Facem pariu că solicitarea dlui ambasador va fi ignorată, și că va avea prilejul să-i pară rău că nu l-a oprit să plece atunci când putea și trebuia s-o facă?
Titlu: O sută de minute față-n față: Năstase și (sau) Băsescu!
Nr Editie: 1436 Data: miercuri 08 decembrie 2004
Confruntarea directă a principalilor candidați la cea mai înaltă magistratură rămâne show-ul electoral preferat al românilor. Iar asta, mai ales de când peisajul media s-a diversificat în așa măsură încât poate să permită o concurență reală, nu numai între candidați, ci și între moderatori sau echipele respectivelor posturi.În 1990 nu a fost cazul unei confruntări în doi, ea consumându-se în trei, înaintea primului tur, pentru că de un altul n-a mai fost nevoie. În 1992, din cei 6 candidați înscriși la start, au mers în turul 2 Iliescu și Constantinescu, fără a se mai întâlni față-n față la televiziune.Abia scrutinul din 1996 a adus în actualitate această modalitate de a face campanie electorală. Același cuplu din '92, calificat în turul 2, s-a întâlnit de nu mai puțin de trei ori: prima emisiune - cea care a și înclinat atunci balanța în favoarea lui Constantinescu, deși după primul tur Iliescu avea un avans confortabil, a fost găzduită de Antena 1. Au urmat alte două, la PRO TV și TVR, în urma cărora liderul Convenției Democratice și-a adjudecat 'titlul', cu un avans de peste 20 de procente. Anul 2000 avea să marcheze o sincopă din acest punct de vedere. După un tur de prezentare penibil, realizat de Florin Călinescu la PRO TV, la care principalul candidat Iliescu n-a participat, iar ceilalți au avut replici ursturătoare la adresa neinspiratului moderator, a urmat black-out-ul din turul 2: datorită limbajului violent folosit în campanie de neașteptatul său contracandidat, Iliescu a refuzat să-l întâlnească, față-n față, pe Corneliu Vadim Tudor. Anul 2004 aduce o anumită clarificare a procedeului. Deși Băsescu a insistat până la saturație pe coarda unei întâlniri în doi, încă înainte de primul tur, Năstase a refuzat, din motive 'etice', considerând procedeul neelegant față de ceilalți zece competitori. Până la urmă s-a ajuns la înțelegerea care face posibil dialogul din această seară.Cât de hotărâtoare vor fi aceste 100 de minute pentru rezultatul de duminică? E greu de spus. Cert este că cel care va încerca să capete un avantaj - probabil, prin orice mijloace - este Băsescu. Principala grijă a lui Năstase (și a consilierilor săi) este de a rezista oricărei tentații de a se angaja în stilul de joc al adversarului său, forțându-l să evolueze în propriul său registru. Va fi, desigur, mai mult decât o bătălie de argumente, una de stiluri.
Titlu: Adevăratul Năstase - cel din stenograme?
Nr Editie: 1437 Data: joi 09 decembrie 2004
Cei care au reușit să depășească primul nivel de percepție al stenogramelor atribuite (probabil, pe drept) reuniunilor interne ale liderilor PSD, fără să stăruie asupra caracterului anecdotic al unora dintre formulări și al celui cinic al altora, pot avea surpriza de a descoperi, în spatele discuțiilor, un alt Adrian Năstase. Și anume, unul mai autentic, mai nuanțat decât cel care se prezintă, de regulă, în reuniunile oficiale sau în cele publice. Ca politician, Adrian Năstase a învățat să poarte o anumită mască, să-și cenzureze expresiile și gesturile și - pe cât posibil - formulările. Este cert că limbajul utilizat în acest tip de reuniuni de încă actualul premier și președinte de partid, este unul de lider autentic, care nu încearcă să capteze bunăvoința sau să menajeze susceptibilități. El se manifestă ca un manager exigent, care stăpânește mecanismele sistemului și știe exact cât cântăresc colaboratorii și cât de mult sau de putin poate miza pe ei. Din stenograme reiese un Năstase competent în materia lui și eficient în demersuri. Desigur, atunci când privești pe gaura cheii poți avea surpriza să constați că într-un budoar se petrec lucruri mai puțin de conceput într-un spațiu public și nu cred că cineva e scutit de rigorile dublului limbaj public-privat. Oricâtă gălăgie fac pe această temă adversarii politici, mai mult ca sigur că în propriile stenograme, prezente sau viitoare, se vor regăsi lucruri și situații comparabile cu cele din atât de stângaci asumatele documente de uz intern, de către partidul de guvernământ.Paradoxal, printre cei care au avut prilejul să citească și ce n-au reținut gazetele, efectul poate fi contrar, proiectând o personalitate bine conturată a candidatului la președinție și o disponibilitate marcată pentru asumarea unor prerogative de acest fel. Pentru Adrian Năstase, cel din ultimii metri ai competiției, n-ar fi deloc lipsit de importanță să-și dezvăluie mai pregnant acea parte de personalitate pe care i-o relevă mai mult stenogramele și mai puțin portretul-robot pe care i-l impun managerii de campanie, pentru a capta acel procent de public de care are nevoie pentru a-și atinge obiectivul.
Titlu: Spectrul algoritmului
Nr Editie: 1438 Data: vineri 10 decembrie 2004
Bătălia care se dă în culisele politicii pentru formarea noului guvern îmi evocă, nu foarte fericit, ceva din atmosfera încărcată ce a urmat alegerilor din '96 și victoriei alianței dintre 'alianța' CDR și PD-ul lui Petre Roman. Românii au asistat atunci, pentru prima dată, la nesfârșitele târguieli dintre reprezentanții celor opt formațiuni politice pentru acapararea unei porții cât mai comestibile din osul câștigat loteria electorală. În scurt timp, algoritmul a devenit o constantă a negocierii tututror nivelelor de putere și de beneficiu. Guvernul însuși s-a transformat într-o entitate compusă din mai multe centre de putere pe care nici unul dintre premierii care s-au succedat nu a reușit să le aducă vreodată la un numitor comun. Sentimentul general a fost că puterea de atunci și-a consumat ce-a mai mare parte a energiei și a timpului împărțind tot ce era de împărțit și certându-se la nesfârșit din cauza rezultatelor împărțelii. Dacă intervalul 2000-2004 a fost scutit în linii mari de acest calvar, PSD-ul neavând chiar atât de mare nevoie de aliații săi, iar aliații nefiind în stare să-și negocieze foarte bine aportul, nu același lucru se va întâmpla în perioada care urmează. PSD este strâns cu putere între cele două brațe ale menghinei majorității, care se numesc PUR și UDMR. Și unii și alții au tras învățăminte din precedentele colaborări și nu mai sunt dispuși să stea pe margine și să asiste la felul în care 'marele frate' se bucură de roadele victoriei. Cu atât mai mult cu cât această victorie nu există fără ei! Și, cu atât mai mult cu cât simpla lor trecere de partea Alianței DA i-ar pune acesteia pe tavă guvernarea. Știindu-se de neînlocuit, și umaniștii lui Voiculescu, și ungurii lui Bela vor fi foarte fermi în negocieri și nu vor fi mulțumiți decât cu maximum din ce ar putea obține. Această situație se dovedește deja greu de acceptat pentru PSD, confruntat cu o situație de genul celei prin care au trecut, eșuând lamentabil, țărăniștii: 'locomotivă' a coaliției, ei au trebuit să se mulțumească, până la urmă, cu portofolii de mâna a doua, pentru că cele importante au fost adjudecate, cu pistolul în coastă, de democrați și liberali.Desigur, cele două situații nu sunt compatibile până la nivelul de a face din PSD o victimă a algoritmului. Dar spectrul acestuia se dovedește deja a fi coșmarul viitor al echipei lui Mircea Geoană - dacă el va rămâne candidatul ferm pentru șefia guvernului.
Titlu: Culmea stupidității
Nr Editie: 1439 Data: sâmbătă 11 decembrie 2004
Cu greu poate fi imaginată o întrebare mai stupidă decât aceea adresată de reprezentanții mai multor organizații civice, extrem de îngrijorate de libertatea de exprimare a altora, mai multor crainici de televiziune: 'cât de liberi sunteți în a prezenta toate punctele de vedere și să luați poziția publică împotriva celor care nu sunt corecte?'.Am citat aproximativ setul de întrebări cu care civicii i-au pocnit în moalele capului pe câțiva dintre cei mai cunoscuți prezentatori de știri de la câteva televiziuni. Pentru economie de timp și mijloace, chestionarul ar fi putut fi expediat pe adresa tehnicienilor care , în studio, mânuiesc prompterul, iar atunci răspunsurile ar fi fost cât se poate de exacte. Dar nu, apelanții au ținut morțiș să afle cum își manifestă personalitatea și independența jurnalistică Andreea Esca, Alessandra Stoicescu sau Lucian Mândruță. Ceea ce-au aflat pare să nu le fi convenit de loc, motiv pentru care subiecții au și fost țintuiți la stâlpul infamiei, decretându-se sec că sunt supuși manipulărilor și n-au pic de conduită civică.Pe acest model, se pot lansa alte câteva anchete de succes, care vor face, desigur, deliciul iubitorilor libertății de exprimare.Șoferii de pildă (și se pot alege câțiva șoferi cu pedigree) pot fi întrebați în ce măsură își pot exprima propriile convingeri în trafic? Cum se pot manifesta, mai autentic, în relația cu poliția, nelasându-se manipulați de aceasta? Și până când au de gând să se mai supună prevederilor abuzive din Codul Rutier, care le îngrădesc libertatea de exprimare? Sau: anchetă printre vânzătorii din marile magazine. Au ei dreptul să-și exprimă opinia în legătură cu prețurile practicate? Nu consideră un abuz încasarea de la cumpărători a unor sume care, în opinia lor, nu corespund valorii reale a mărfi? Până când se vor mulțumi să fie simple curele de transmisie între dorința de îmbogățire a patronilor și populația cu mod de trai tot mai afectat de globalizare?Trebuie să recunoaștem că asta e o mare găselniță și succesul la public e asigurat. Societatea civilă își face datoria, mai ales acum, în prag de alegeri, iar televiziunile se vor rușina de pe urma acestei provocări și vor reda crainicilor libertatea de a debita, în direct și la ore de vârf, tot ce le trece prin cap, fără să mai fie înlănțuiți de contractele imorale pe care patronii i-au obligat să le încheie, reducându-i la condiția de simpli cititori de texte.
Titlu: Testul fair-play
Nr Editie: 1440 Data: luni 13 decembrie 2004
Din nou, la ora la care scriu aceste rânduri, nu se știe încă cine este cel care va gira, de la cel mai înalt nivel al Administrației, destinul României în următorii cinci ani. El poate fi, în egală măsură, Năstase, la fel de bine cum poate fi Băsescu. Decizia va aparține, așa cum este normal și democratic, electoratului. Anume, acelei părți ale cărei opinii sunt împărtășite de cei mai mulți dintre membrii societății cu drept de vot. Faptul că (doar) unul dintre cei doi câștigă, nu înseamnă că cel care pierde ar fi fost un președinte mai puțin destoinic.După alternanța la putere, exersată pe parcursul scrutinurilor electorale de până acum, pare să fi venit rândul unui nou test ce ne poate spune cât de bine s-a instalat democrația în mentalul colectiv. Este vorba - oricât ar părea de neimportant la prima vedere - de fair-play. De corectitudinea jocului și de cinstea și respectul de sine al jucătorilor. După o campanie îndârjită, în care fiecare dintre competitori a încercat să obțină un avantaj asupra adversarului pentru a-și convinge alegătorii că el este cel care merită să primească votul lor de încredere, vine momentul adevărului: numărătoarea voturilor!Este o decizie categorică și definitivă și, oricât de dezavantajat s-ar considera cel care a fost învins, el trebuie să o recunoască și să o respecte. Și, din acel moment, să devină la rândul său unul dintre cetățenii care își respectă președintele. După cum învingătorul trebuie să devină nu doar reprezentantul celor aleși, ci purtătorul de cuvânt și de interese al tuturor cetățenilor acestei țări. Inclusiv al celor care nu i-au dat votul. Trecerea acestei punți dintre redutele ce-i separă pe politicienii angajați în bătălia politică rămâne, încă, una dintre cele mai dificile operațiuni pe care un politician are obligația de a le derula. Sunt extrem de curios cum se va petrece ace st examen. Și cu ce calificativ va fi el promovat - da că va fi. Pentru că, dacă dorim să credem cu adevărat că democrația românească este în progres și ea se poate îndrepta cu autoritate spere o Europă a democrației consolidate, finalul alegerilor prezidențiale trebuie să se caracterizeze prin fair-play. Și prin trecerea, firească, la un proces politic caracterizat prin normalitate.
Titlu: Un marinar la Cotroceni!
Nr Editie: 1441 Data: marți 14 decembrie 2004
Suspansul a luat sfârșit mai devreme decât se credea. După mai puțin de 12 ore de incertitudini și speranțe, învingătorul a fost făcut cunoscut.Este Traian Băsescu. Cel mai atipic politician român. Un profesionist al victoriilor pe 'ultima sută'. Un singuratic, dispus să se bată împotriva tuturor.Traian Băsescu se va instala, pentru următorii cinci ani la Cotroceni. Va fi o prezență insolită ce va pune sub semnul întrebării multe dintre prejudecățile noastre referitoare la noțiunea de președinte. Pentru o națiune care și-a fixat în mental imaginea solemn-pompoasă a lui Emil Constantinescu sau pe cea părintește - compasională a lui Ion Iliescu, va fi greu să-și imagineze cum se va adapta protocolului acest marinar obișnuit să vorbească direct și fără menajamente și pe care costumele de firmă nu vor reuși să cadă la fel de bine ca pe predecesorii săi. Aceste amănunte sunt însă mai puțin importante decât cele care vor avea o semnificație în câmpul politic. Este foarte probabil că Băsescu va fi, ca și până acum, unicul deținător de putere efectivă - chiar dacă sever îngrădită constituțional - din tabăra sa și că ar putea fi nevoit să coabiteze cu o guvernare social-democrată, în momentele extrem de delicate ale monitorizării severe a României după semnarea acordurilor de aderare la Uniunea Europeană. Personalitate cu înalt coeficient conflictual, Traian Băsescu a dinamitat cu regularitate mediile în care a acționat, fie că a fost vorba de guvernele CDR, fie că a fost Consiliul General al Capitalei. Având de partea sa atu-ul important al unei popularități greu de egalat, Băsescu este un buldozer politic, mai priceput, parcă, în demolări decât în edificări instituționale. Deocamdată, victoria de duminică i-a răpit lui Băsescu șansa de a vehicula scuza lui 'ce aș fi făcut eu'. De- acum înainte el trebuie să facă și, mai mult decât oricând, se va afla în vizorul nemilos al u nei prese care îi va vâna orice stângăcie sau gafă pe care le va înfiera la cursul prezidențial al poziției sale. 'Lunile de miere' ale susținerii mediatice se vor afârși, inevitabil, odată cu preluarea mandatului de președinte, expunându-l unei monitorizări cu atât mai severe cu cât speranțele puse în el au fost atât de mari.Marinarul de la Cotroceni va avea nevoie de vânt bun. Din toate părțile.
Titlu: Copita de măgar!
Nr Editie: 1442 Data: miercuri 15 decembrie 2004
Ziua de 13 decembrie va rămâne într-un calendar al umanismului politic ca data la care această formațiune și-a proclamat independența ideologică. Zdrobind lanțurile social-democrate în care a fost încătușată vreme de aproape patru ani, formațiunea lui Dan Voiculescu (Le parti c'est moi!) răsuflă acum ușurată aerul curat al adevăratei sale doctrine: social-liberalismul.Odată cu independența, PUR a anunțat și ruperea protocolului electoral încheiat cu PSD pe motiv că una dintre condiții nu a fost îndeplinită - aceea a câștigării mandatului prezidențial.Comportamentul PUR amintește de acela al unui animal de pe lângă casa omului, blând și modest în general, dar cu mari acumulări de nemulțumiri și umilințe care explodează devastator în anumite momente. Copita măgarului este celebră pentru forța loviturii pe care o aplică și pentru efectele sale dure. Cam într-o astfel de postură s-a aflat, preț de patru ani, partidul magnatului Voiculescu, alături de bidiviii făloși ai social democrației. A încasat ghionturi și îmbrânceli, a fost pus la coada hergheliei, s-au făcut și nenumărate bancuri și glume proaste pe seama lui. Ba i s-au și redus treptat rațiile de 'alimente' (citește: parlamentari) până la varianta anecdotică a hrănirii cu mai nimic. Măgarul umanist a avut însă tăria să nu sucombe și când și-a văzut foștii parteneri în nevoie, și-a vândut pielea mult mai scump decât prima dată. Din această inspirată operațiune comercială a obținut mult mai mult decât în 2000 (aproape 30 de parlamentari aleși, practic, pe listele PSD) văzându-și cu ochii visul de a avea grup parlamentar. Politica nu lucrează cu sentimente și cu anagajamente bazate pe modele de comportament. Politica lucrează pe bază de oportunități și compromisuri. În rezultatul din 12 decembrie, PUR a văzut, pe de o parte, oportunitatea de a răzbuna umilințele și frustrările provocate de acest 'frate mai mare' cam vitreg, iar pe de alta prilejul de a ridica miza jocului până la pragul de sus al suportabilității. Practic, Voiculescu este hotărât ca, în această ocazie unică, să obțină tot ce se poate obține, ori de la PSD, ori de la D.A. Aproape că nu mai are importanță de unde. PUR se află la cârma jocului, iar UDMR nu poate să facă altceva decât să-l urmeze. Este 'ora astrală' a umanismului și Dan Voiculescu s-ar putea alege, de pe urma ei, chiar cu un mandat de premier!
Titlu: Guvernul Pârvulescu
Nr Editie: 1456 Data: vineri 31 decembrie 2004
Nu cred că domnișoara Pârvulescu de la Primărie are vreo vină pentru faptul că cineva nu prea cu picioarele pe pământ a pus-o să fie ministru. Și nu orice fel de ministru - ci acela cu - poate - cea mai complexă misie în următorii doi ani! Vina domnișoarei cu pricina stă în faptul că n-a realizat enormitatea ideii și că și-a închipuit că dacă se descurcă în treburile primăriei se va descurca și în cele ale integrării. Diferența clasică dintre dorință și putință a apărut, din fericire, în acest caz, încă de la primele vorbe pe care duduia le-a scos în fața unei comisii în general binevoitoare. Cred că în ranița oricărui funcționar public moțăie un portofoliu ministerial, dar ceea ce ne-a propus de data aceasta Alianța frizează nu superficialitatea, ci pur și simplu iresponsabilitatea. Dacă domnișoara ar fi candidat - sau ar fi fost propusă să candideze - pentru orice altă funcție (precum colega sa de la mediu, de pildă) aș fi zis că totul e în ordine și că până la urmă se vor decanta posibilitățile și incompatibilitățile. Dar domnișoara Pârvulescu, odată instalată, ar fi trebuit să meargă la Bruxelles și să se bată în argumente, nu în nuri, cu oficialii europeni. Din capul locului cred că trimiterea unui asemenea personaj ar fi stârnit mari dubii din partea lor în legătură cu seriozitatea cu care România abordează această etapă a aderării. Nu știu ce a fost în capul dlui Băsescu (care probabil că a propus-o și a susținut-o, că doar a lucrat cu ea) sau a dlui Tăriceanu (care a acceptat-o cu o ușurință, ca să nu-i spun docilitate, care mă pune pe gânduri) când au trimis această echipă la audieri. Probabil că n-au dat doi bani pe cei ce trebuiau să dea avizul de principiu, iar propunerea a fost un soi de test dacă nu cumva o sfidare sadea. Oricum, primul examen al seriozității noii Puteri reprezintă, din acest punct de vedere, și un prim eșec usturător, ce ridică semne de întrebare asupra întregii alcătuiri - ca să nu spun însăilări - cu care se prezintă la întâlnirea cu cei care i-au votat punându-și speranțele în capacitatea lor de a fi mai pricepuți și mai eficienți decât cei pe care i-au înlocuit.