Titlu: Iliescu-premier?
Nr Editie: 1402 Data: luni 01 noiembrie 2004
Ca deobicei, sursele unei asemenea informații sunt 'confidențiale și de maximă încredere'. Faptul că președintele în exercițiu nu le confirmă poate fi pus, ca deobicei, pe seama 'secretului' și a lipsei de încredere în presă.Dacă e să ne aplecăm asupra problemei considerându-l pe dl Iliescu un colecționar de funcții și demnități, atunci este sigur că aceea de prim-ministru este una dintre cele care îi lipsesc din panoplia de deasupra șemineului de acasă (dacă are așa ceva în Primăverii). A fost președinte, mai tot timpul, iar în răgazul petrecut în Opoziție, îndatoririle de președinte al partidului l-au făcut să nu tânjească după o funcție și în Parlament, instituție pe care, dealtfel, a frecventat-o cu decență. Care ar fi motivul pentru care dl Iliescu ar dori sau ar fi nevoit să devină premier, în cazul în care PSD (plus PUR) va câștiga legislativele? Nici unul, după părerea mea. Deși într-o formă fizică și psihică excelentă, președintele actual nu are nici un chef să intre în malaxorul executiv al unei guvernări care promite de pe acum să fie una de sacrificiu. Indiferent cine va câștiga, estre extrem de puțin probabil că va mai rămâne la putere după intervalul 'de foc' 2004-2007, care va însuma cele mai dure măsuri și cele mai variate restricții determinate de aplicarea condițiilor de intrare în Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, competiția din noiembrie este, practic, una sinucigașă, iar dl Iliescu nu are nimic dintr-un kamikadze, mai ales acum, la încheierea celor 10 ani petrecuți la Cotroceni, de unde a putut vedea mai bine și mai clar limitele și dificultățile funcției executive. Domnia sa va prefera - a și acceptat public, dealtfel, acest lucru - să se reinstaleze în fotoliul de președinte al partidului, împreună cu o echipă mai adecvată stilului său de a face politică, pentru a încerca să-și pună în aplicare principiile enunțate pe când se afla în afară, sau pe lângă partidul lăsat în custodia actualilor săi păstori.
Titlu: Un jamaican la curtea regelui George
Nr Editie: 1417 Data: joi 18 noiembrie 2004
Unul dintre marile tabu-uri americane constă în faptul că un negru nu poate deveni președinte al Statelor Unite. Asta nu înseamnă însă că un om de culoare nu poate ajunge pe unele dintre cele mai înalte trepte ale administrației. Regula a fost întărită, de două ori chiar, în cursul primului mandat al lui G.W.B. când a lucrat cot la cot cu doi politicieni de culoare - ministrul de Externe, Colin Powell, și consilierul pe probleme de securitate națională, Condoleezza Rice.Powell este un personaj emblematic pentru visul american. Jamaican de origine, el a intrat în armată unde a urcat treaptă după treaptă (în aceeași armată care în al doilea război mondial îi folosea pe negri doar la servicii și nu în calitate de combatanți) până la funcția de șef de Stat Major al Armelor Reunite, în timpul primului război din Golf, purtat de tatăl actualului președinte. Adoptat de fiu, Powell a desăvârșit (până la un punct) opera primului, în calitate, de data aceasta, de diplomat - profesie pentru care a dovedit reale calități. Două sunt ipostazele în care mi s-a fixat în memorie imaginea actualului demisionar de la Casa Albă.Prima datează din toamna lui 2002, la Summit-ul Pământului, organizat în Africa de Sud, la Johannessburg. Powell a fost atunci emisarul președintelui Bush, care nu a dorit să se numere printre șefii de state prezenți la o discuție delicată, pe tema împărțirii resurselor pământului între bogații și săracii Planetei. Un emisar cum nu se putea mai potrivit, culoarea sa corespunzând celei care caracterizează sărăcia. Săracii, însă, nu l-au acceptat. L-au huiduit de la începutul până la capătul discursului susținut cu dificultate și cu demnitate. A tăcut minute în șir, ascultând fără să i se clintească o trăsătură a feței, corul invectivelor pe care nu le merita. N-a făcut pasul înapoi . Ca un adevărat ostaș, a rămas la datorie până la capăt... Cea de-a doua datează din timpul pregătirilor pentru invadarea Irakului și a încercărilor americanilor de a convinge comunitatea internațională că Saddam nu va ezita nici un moment să folosească armele de distrugere în masă pe care le deține.Mai bine de o oră, Powell a citit în fața Adunării Generale a ONU tot felul de tabele și a comentat neconvingător imagini în care nu reușea nici el să vadă mare lucru. Era o caznă cumplită, căreia-i făcea față doar din același sentiment al datoriei, prezentă în militarul din el, deghizat în diplomat. Nu a fost o prestație lamentabilă. A fost, cel mult, una de care cred că s-a jenat întotdeauna. De-acum înainte, în viață, jamaicanului eliberat de la curtea regelui George, nu mai are de ce să întâmpine situații de acest fel. Pentru că, abia acum, urmașul sclavilor, este un om liber.
Titlu: Partidul Bunei Guvernări
Nr Editie: 1418 Data: vineri 19 noiembrie 2004
Există, în țările dezvoltate, o tendință. Aceea de a înlocui ideologia - de dreapta, stânga, centru - cu practica 'bunei guvernări'. Aceasta ar putea fi sintetizată ca o combinație cât mai armonică între nevoile cetățeanului și interesele statului. Ea depinde însă de experiența acumulată în timp și de existența unui eșalon important de administratori publici calificați.Este România aptă de a trece, de la guvernările pesediste sau cederiste la 'buna guvernare'? După părerea mea, nu. N-au trecut decât aproape 15 ani de când țara noastră a pășit pe drumul accidentat al economiei de piață și al democrației. Cu toate progresele înregistrate, cu tot statutul de economie funcțională și de democrație fiabilă, lucrurile nu au ajuns încă în punctul în care să se poată desprinde din corsetele ideologice de partid. Buna guvernare este potrivită acolo unde inegalitățile sociale flagrante au fost eliminate și unde se pune problema calității vieții, nu a supraviețuirii. Societatea românească abia a făcut pasul cel mare spre inegalitate, despărțindu-se de egalitarismul comunist, și încercând să-și constituie o clasă medie care să mai echilibreze discrepanța dintre 'cei 300' sau câți vor fi fiind la vârf, și cele vreo '5 milioane' care trăiesc la limita sau sub nivelul venitului minim.În aceste condiții, ideologia rămâne încă o necesitate, clasele sociale dorind să se regăsească în programele acestora: cei săraci - în social-democrație; cei bogați - în liberalism. Că lucrurile se amestecă adeseori și că guverne de dreapta adoptă poli tici stângiste și viceversa nu este nici măcar o surpriză, la câte merg la noi de-a-ndoaselea. Ceva, însă, din doctrină se face simțit. Numai că, atunci când se produce chiar cu bună intenție, este suspectat de a fi altceva. Valul de măsuri luate de guvern în ideea sprijinirii celor cu venituri reduse poate fi privit ca un lucru normal. În fond, ce altceva ar trebui să facă un guvern, decât să îmbunătățească viața cetățeanului? Numai că începe povestea contestărilor și a acuzelor. Populism, mită electorală, etcetera. Există însă un soi de populism care n-ar avea de ce să fie rejectat. Acela sincer. În care contează oamenii.Există chiar și un demers de această natură, de înțeles: ce guvern nu-și dorește să fie reales? Și ce guvern nu ar face ceea ce e în stare să facă, dacă poate și are resursele necesare? Ar fi procedat oare Alianța D.A., altfel, dacă se afla la guvernare în locul PSD-ului? Mă îndoiesc. Ar fi făcut aproape același lucru (dacă ar fi reușit să creeze și resursele) și ar fi întâmpinat aceleași reproșuri și acuze din partea unui PSD în Opoziție.Acesta este jocul. Și-l vom juca, până când vom reuși să aducem la putere Partidul Bunei Guvernări.
Titlu: Cursa de 2004 plat!
Nr Editie: 1419 Data: sâmbătă 20 noiembrie 2004
Peste o săptămână și o zi vom avea deja câteva dintre răspunsurile pe care le așteptăm de la actualul scrutin electoral: pe mâna cărei (căror) formațiuni politice vom da țara pentru următorii patru ani? Pe mâna cărui președinte o vom da pentru următorii cinci?Deși primul răspuns este, de departe, cel mai important, și cu urmările cele mai profunde, interesul public continuă să rămână focalizat pe disputa la vârf pentru Palatul Cotroceni. Există un consens aproape unanim - alimentat în special de sondajele de opinie - că în ciuda celor 12 participanți, cursa se va desfășura, în continuare, în doi. Actualul premier a plecat din pole position și continuă să conducă, talonat îndeaproape de primarul general, care vădește resurse și suflu pe care puțini i le-ar fi bănuit. Băsescu face, în același timp, o cursă tactică, rezervându-și un atac decisiv pe ultimii metri. Aceasta, însă, în situația în care va reuși să mențină distanța d intre el și premier la o valoare rezonabilă. Aproape indiferenți la timpi, cei doi știu că este puțin probabil ca vreunul din ei să scoată recordul prin care să câștige încă din calificări și că timpii pe care-i vor înregistra aici nu vor conta prea tare în finala din care se va pleca, practic, de la zero. Rezultatele celorlalți competitori vor fi importante doar în măsura în care vor reprezenta procente semnificative pentru a fi preluate de către cei doi. Adevărata campanie, pentru câștig, se va da abia după primul tur și atunci va conta scorul obținut la legislative, care va putea fi folosit ca block-start.Deși lucrurile par clare, nu este deloc exclusă și o surpriză. Aceea ca între cei doi favoriți să se interpună un al treilea: Vadim. Acesta duce o campanie interesantă, debarasată de vechile clișee și atractivă pentru nehotărâții care nu se regăsesc în demersurile primilor doi. Puțin probabilă, trecerea lui Vadim din calificări în finală nu e imposibilă. Însă, în mod aproape sigur, el va fi cel care asigura victoria celui rămas în cursă.
Titlu: Demonizarea generalului armatei moarte
Nr Editie: 1420 Data: duminică 21 noiembrie 2004
Este uimitor cum în momente de stres emoțional, oamenii pierd simțul realității în proporție de masă. Este suficient să iei la rînd titlurile apărute în presa de după meciul de fotbal de la Erevan ca să constați că nici dacă ne-ar fi invadat găgăuzii lui Smirnov, nu am fi reacționat atât de violent și de categoric. Meciul egal realizat de selecționata generalului Puiu a devenit brusc cea mai mare catastrofă națională care s-a abătut asupra României din toate timpurile și n-au lipsit decât niște decrete sau hotărâri de guvern pentru a o legitima. Din fericire, de data aceasta Guvernul a manifestat mai mult bun simț decât presa și a lăsat lucrurile în voia lor. 'Voia lor' însemnând că, până una-alta, fotbalul rămâne un joc și, ca orice joc este supus hazardului. La fel de mult cum este supus, ca om, și Puiu Iordănescu, cel care, dacă nu și-ar fi dat demisia, ar fi fost, probabil, linșat în Piața Universității de către cohortele de fani nemulțumiți, conduși de către intransigenții cronicari de fotbal. Culmea este că între glorie și dezastru n-a fost decât un gol, pentru că, dacă pe același fond al unui joc onest, în gheața vreunui român ar fi stat șansa unui șut norocos, concertul ar fi fost cu totul altul. interpretat, binențeles, de aceași instrumentiști ai condeiului. Demonizarea lui Puiu Iordănescu a reprezentat în acest caz soluția cea mai la îndemână pentru manifestarea spiritului justițiar al presei fotbalistice (și nu numai). Trebuia - vorba lui Brucan - să cadă un cap și acesta a fost cel amenințat de calviție al cucernicului nostru selecționer, la fel de vinovat, poate, astăzi, de insucces, cum a fost vinovat cu ani în urmă, de triumful naționalei. Pentru că refuz să cred că Iordănescu este astăzi mai puțin deștept decât era ieri. El este poate același, dar vremurile și lucrurile s-au schimbat. Dacă este cineva de vină de dezastrul din fotbal, apoi pentru asta ar trebui să ră spundă solidar, în fața unei legi care deocamdată nu există, conducătorii hrăpădeți de cluburi și de federație, milionarii și miliardarii de carton care zboară ca muștele în jurul grămezii de bălegar pe lângă fotbaliști, proprietarii lipsiți de scrupule care au transformat acest sport într-o tarabă, jucători cu minte puțină copleșiți de banii abătuți din senin asupra lor, jurnaliștii care s-au obișnuit să nu vadă decât aparențele fenomenului fără a încerca să-l judece în profunzime și - de ce nu - politicienii care au încercat să se folosească de popularitatea acestui sport pentru a-și face jocurile proprii. Toți sunt de vină că fotbalul a decăzutatât de mult, sub ochii lor, până la a nu mai însemna decât un pretext pentru feluritele negoțuri care se fac pe spinarea lui. Toți sunt de vină că n-au sesizat la timp incompetența și sistemul mafiot de organizare a structurilor care-l guvernează și că au tolerat - și chiar au aplaudat - spectacolele jalni ce oferite de reprezentanții formațiunilor și asociațiilor scăpate de sub orice control, abilitate în a manipula banii murdari și - culmea - iertate de datoriile nerușinate pe care le-au acumulat, concomitent cu spectaculoasa crestere a standardului personal de viață.Or, să-l împuști sau să-l linșezi pe don' Puiu pentru toate aceste păcate mi se pare din capul locului nefiresc și nedrept. Cine știe, poate că din viitoarea sa poziție politică (dacă nu se abate furtuna și peste voturile sale) generalul - acum în deplină retragere - va putea să facă ceva mai mult pentru fotbal decât a făcut, în ultima vreme pe teren.
Titlu: Ghiveciul de candidați
Nr Editie: 1421 Data: luni 22 noiembrie 2004
Cât ți-ar fi Vadim de antipatic pentru unele din excesele sale nu poți să nu-i dai dreptate când acuză infantilismul (textual: 'imbecilitatea') probelor la care un post de televiziune a dorit să-i supună pe principalii candidați la președinție. Domnii Năstase, Băsescu, Vadim și Bela ar fi trebuit să spună națiunii ce-ar face dacă ar da peste un om căzut pe stradă sau dacă ar asista la agresarea unei persoane. Testul - normal pentru un concurs de responsabilitate civică pentru elevi - ar fi fost total contraproductiv în cazul unor persoane care nu umblă brambura pe străzi în căutare de evenimente care să le sublinieze calitățile civice. Aproape toți (cel puțin așa cred) au bodyguarzi în ale căror sarcini de serviciu intră și rezolvarea unor probleme de acest soi, ca să nu mai vorbim de antemergătorii cu girofar care le deschid calea.Nici celelalte subiecte propuse n-au fost mai breze, ele încercând să-i transforme pe aspiranții la funcția de președinte al țării într-un soi de școlari prinși cu lecția neînvățată. Exercițiul, la fel de stupid, a fost practic refuzat de competitori, ei ajungând rapid la ceea ce îi durea: replici și contrareplici, acuze și dezvinovățiri pe temele incendiare ale zilei, teme pe care realizatorii TV păruseră a nu le fi aflat.Cu ambiții prea mari față de posibilități, aceste emisiuni de false confruntări pe care le practică posturi al căror obiectiv pare a fi doar acela de a se împăuna în fața audienței cu trofeele adunate în studio, reușesc performanța de a diminua interesul electoratului față de exercițiul civic din 28 noiembrie prin proiectarea unei viziuni în registrul minor asupra responsabilității pe care o implică asumarea acestei magistraturi care pentru români continuă să fie cea mai importantă. Obligați să rămână la buchisirea Constituției sau la recitarea unor texte din documente oficiale, contracandidații intră în formula procustiană a unor reglementări absurde care nu rezolvă absolut nimic din ceea ce așteaptă publicul de la candidați. În locul unor dezbateri vii, directe, cu argumente și contraargumente, în care moderator să fie bunul simț și măsura prin care candidații au datoria să-și convingă alegătorii, asistăm la aflarea în treabă a unor personaje care nu au nici cultura și nici autoritatea necesare de a modera în adevăratul sens al cuvântului acest proces. O bună parte din vină revine și candidațiilor, staff-urilor lor electorale, care acceptă asemenea formule și care nu reușesc să impună o metodologie și o tehnică pe măsura așteptărilor electoratului. Când nu asistăm la lecții anoste de teorie constituțională, avem parte de circul prin care 'zecimalii' pitorești își suplinesc absența evidentă a unor calități elemen tare. Excesul de reglementări absurde, rezultat din contribuția posturilor, a CNA-ului și a unor echipe de campanie, duce la ghiveciul neapetisant pe care televiz iunile ni-l oferă pe post de trufanda.
Titlu: Obiectiv: primăria Capitalei!
Nr Editie: 1422 Data: marți 23 noiembrie 2004
În plină ofensivă pentru președinție, Traian Băsescu nu uită de gospodăria sa - Primăria Capitalei - și se arată preocupat de cine îi va putea lua eventual locul, după ce el se va instala la Cotroceni.Și afirmă: 'Nici unul dintre viceprimarii Capitalei nu are dimensiunea unui primar!' Care ar fi dimensiunea asta, Băsescu nu ne spune, putem doar să imaginăm că viitorul primar ar trebui să fie un soi de copie la indigo a sa.'Nu mai putem să nu avem drept candidat un politician de vârf!' - adaugă el, într-un mod destul de neelegant față de oamenii alături de care a condus - și poate va mai conduce - corabia Primăriei. Candidatul ADA adaugă la deja bogatul său palmares de gafe încă una: sentimentul pe care-l vor încerca viceprimarii săi va fi, poate, împărtășit și de alte categorii de luptători de pe frontul localelor, dintre cei care i-au adus succesul din iunie, și care se văd acum dați deoparte într-o întreagă perspectivă pentru care nu sunt considerați a fi corespunzători etapei. Dincolo de asta, afirmația lui Traian Băsescu conține și o altă trimitere neelegantă: pe cine dintre 'politicienii de anvergură' va cădea măgăreața primăriei, când și așa oamenii de calibru nu vor ajunge pentru încropirea unui guvern și a altor instituții ale prezumtivei puteri D.A.-iste? Este deja cronică situația în care Alianța s-a pus - în special Partidul Democrat - prin aruncarea în bătălia localelor a unora dintre figurile proeminente ale sale (Boc, Negoiță, Frunzăverde) într-o încercare aproape disperată de a prinde acest tren, pentru că la atmosfera creată atun ci de sondaje, legislativele păreau a fi 'un pod prea îndepărtat'. Cine sunt cei care vor merge să candideze din nou la Primărie? De la democrați n-a mai rămas decât Anca Boagiu, și ea marcată de unicul insucces pe linia localelor. Poate vreun liberal? Patriciu? Tăriceanu nu, că e ocupat cu guvernul. Mona Muscă? Sunt întrebări retorice, cel puțin atâta vreme cât sondajele de opinie nu mai confirmă trendul ascendent al Alianței. După un moment de șoc și de euforie, declanșat de evenimentele în serie la care a participat Băsescu după retragerea lui Stolojan, începe să se instaleze în tabăra Opoziției o liniște neprevestitoare de lucruri bune. De cealaltă parte, PSD-ul, confruntat și el cu numeroase incertitudini, nu îndrăznește să se bucure înainte de vreme. Așa că, pentru atmosferă, discutăm despre Primăria Capitalei....
Titlu: Foșgăiala zecimalilor
Nr Editie: 1425 Data: joi 25 noiembrie 2004
În aceste ultime zile de campanie, cel mai tare se agită liderii micilor partide. Ei s-au înscris în această cursă inegală pentru președinție, doar-doar și-a trage mai în față formațiunile, spre visul de aur al oricărui politician - intrarea în parlament! Nici ereditatea și nici probabilitățile nu sunt egale. Fiecare cu ale lui. Cel mai interesat mi se pare a fi cazul PNCȚD-ului care și-a descoperit aproape post-mortem, liderul potrivit. Anonim politician local, dl Ciuhandu n-a prea avut posibilitatea , pe vremea 'talibanilor' să se exprime și să arate de ce l-au preferat timișorenii de atâta ori ca primar. Multă lume îl vede acum pentru prima dată și impresia este una pozitivă. Omul are har, dar nu mai are timp și șansele de a atinge pragul de 5% sunt practic de nerealizat. Ca, dealtfel, pentru fiecare partid de la UDMR în jos. Spre deosebire de 'sărac dar cinstitul' PNCȚD (de azi!), Partidul Noua Generație al lui Gigi Becali are pretenții mari. În el, oierul - student la filosofie a băgat o grămadă de bani, după ce l-a cumpărat de la Lis. A investit în sedii dar mai ales în oameni! La propriu: și Dan Pavel și Paul Ghițiu și alți câțiva oameni onorabili care au acceptat să fie umiliți pe bani buni. Iar dacă nu vor atinge pragul - și nu-l vor atinge - îi așteaptă o dare afară în masă. Posibil chiar cu șuturi în fund, după binecunoscutele maniere elegante ale liderului.Despre partidul dlui Constantinescu ce să mai vorbim: e un partid pe măsura sa. Fostul președinte n-a avut niciodată anvergura de care l-au suspectat Ana Blandiana și civicii care l-au impus în politică. N-o are nici acum. Este și el în situația ca după ce a căzut din prima divizie, să umble cu sărumâna pe la porțile celei de-a treia. Cu Miluț de mână.Mai este și dl Roman, poate politician ul român cu cea mai spectaculosă prăbușire. De la vârful Revoluției, când a avut totul la picioare, și până la mezalianța cu CDR, care l-a mai făcut o dată ministru, pentru ca apoi să se descotorosească definitiv de el, Petre Roman este un pribeag pe drumul politicii, pe care nu-și găsește încă reper și nici procente. Partidul său va mai trăi vreo lună-două după alegeri, iar apoi va dispare în neantul uitării. Foșgăiala zecimalilor asigură zgomotul de fond pe care se proiectează bubuielile celor mari...
Titlu: Alternanță sau continuitate?
Nr Editie: 1426 Data: vineri 26 noiembrie 2004
Întrebarea care stăruie în mintea observatorilor fenomenului politic românesc, cu 48 de ore înainte de scrutinul care va oferi răspunsul, este: alternanță sau continuitate? Pentru care din aceste variante vor opta românii pentru viitorii patru ani?Cine încearcă să descifreze un mecanism al fenomenului electoral, răspunsul cel mai la îndemână ar fi: alternanță! Și în 1996, și în 2000, alegerile au fost pierdute - sau câștigate - pe baza votului negativ care a sancționat incapacitatea de administrare a crizelor multiple aduse cu sine de o tranziție prelungită spre ceea ce ar trebui să fie economia de piață funcțională și democrația autentică. Votul negativ indică sentimentul sporit de neîncredere al electoratului față de soluțiile alese de guvernanți, soluții care nu reușesc să facă evident progresul care apare doar în statistici. Momentul 2004 nu este, însă, identic, nici cu 1996 și nici cu 2000. În 1996, partidul majoritar se afla, practic, după șase ani de monopol al puterii, lipsit de lecția de viață a traiului în Opoziție. Se credea - vorba defunctului Văcaru - etern. Așa încât a refuzat cu obstinație să tragă vreo concluzie din propriile sale erori, considerându-și adversarii prea slabi și neexperimentați pentru a-i putea înlocui. Electoratul n-a fost însă de aceeași părere și, plin de speranța unei schimbări, a mandatat Opoziția să treacă la fapte. Cum a trecut, s-a văzut după patru ani când același electorat, dezamăgit, i-a aruncat de la putere pe cei care se dovediseră incapabili de a depăși faza împărțirii beneficiilor guvernării după algoritm. Succesul PDSR-ului din 2000 a însemnat o reinvestire a acestuia cu un capital de încredere pe care exercițiul Opoziției părea să-l justifice. Și l-a și justificat până la un punct. Pentru prestația sa în acești patru ani - concretizată în creștere economică, deschiderea internațională (vizele și NATO) și avansul în procesul de integrare europeană - PSD ar merita să obțină cadoul continuității.Nu poate fi sigur pe el din motive marginale, cel puțin în aparență. Iar aceste motive sunt cele care au condus la semi-eșecul de la locale: suspiciunile de corupție, monopolizarea deciziilor economice, clientelismul și o anumită distanțare de esența socială a programului. Practic, scorul de duminică nu va fi decis atât de forța de convingere a Alianței D.A. cât de ponderea pe care o vor avea în talerele balanței cele două componente ale profilului PSD.
Titlu: Sindromul 'Belgrad - Tbilisi - și la Kiev'?
Nr Editie: 1427 Data: sâmbătă 27 noiembrie 2004
La Kiev pare să se petreacă, în linii mari, ceea ce s-a întâmplat mai întâi la Belgrad iar apoi la Tbilisi: transferul puterii dinspre tabăra 'conservatoare' înspre cea 'progretistă' uzându-se de pretextul alegerilor fraudate.Nu știu - și încă nu văd cine ar putea ști cu exactitate - care a fost realitatea scriptică a urnelor. Cel puțin prin prisma metodologiei, și la Belgrad, și la Tbilisi, și acum, la Kiev, alegerile au fost democratice, sau s-au desfășurat în acești parametri. Nici la Belgrad, nici la Tbilisi și nici la Kiev nu pot fi excluse cu totul fraudele - acestea putând să fie operate de ambele tabere, dar cu un avantaj organizatoric al celei aflată la putere. În toate trei capitalele s-au confruntat entitățile conservatoare, mai reticente, cu cele reformatoare, mult mai active, chiar dacă nu suficient de solide. În toate trei cazurile, alegerile au fost predați de avertismente occidentale - în special americane - referitoare la necesitatea ca acestea să fi corecte, chiar dacă nu s-au putut invoca manevre concrete de influențare a acestora.În toate trei capitalele candidații conservatori au fost declarați câștigători, adversarii lor contestând violent rezultatele și antrenându-și susținătorii în evenimente ample de stradă. În toate trei cazurile - cu excepția (încă) a ultimului - câștigătorul a fost desemnat nu de renumărarea voturilor sau de reorganizarea scrutinului, ci de decizii controversabile a unor organisme constituite pe picior. Miloșevici, Șevardnadze și Ianukovici au reprezentat în ochii opiniei publice 'partida rusească', în timp ce Kostunica, Sakașvili și Iușkenko au fost abilitați ca reprezentând 'p artida americană', toți trei având legături strânse cu Occidentul. Pare a fi vorba despre un nou război, nu rece, ci fierbinte, care se desfășoară între cele două blocuri tradiționale, făcându-se uz de forță pe fondul pretextului democratic al alegerilor. Este o nouă formă de exprimare a raporturilor globale, echivalentă cu cea care, uzând de acestă dată de forța armată, modifică structura globală prin ceea ce s-a întâmplat în Afganistan și cu Irak. Deocamdată. Iată un interesant subiect de analiză pentru politologii care vor putea descifra în acest fel viitoarele evoluții ale mapamondului.
Titlu: Adevăratul câștigător
Nr Editie: 1428 Data: duminică 28 noiembrie 2004
La ora când scriu aceste rânduri pentru ediția de luni, incertitudinea asupra rezultatelor acestui tur de scrutin este la fel de mare, ca și în zilele precedente. Puținele indicii asupra pulsului acestei zile pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu o vreme neașteptat de frumoasă pentru această parte zbuciumată a anului vin de la numărătoarea celor care votează. Procentele nu sunt spectaculoase, ele au intrat deja într-o normalitate ce caracterizează procesul în majoritatea țărilor cu o democrație așezată, deși agențiile de presă au exultat în fața cozilor formate la unele centre de votare, amintind de 'fenomenul'90'.Experiența celor patru scrutinuri precedente ne-a oferit o lecție fundamentală, de care suntem tentați de fiecare dată să nu ținem seamă. Și anume că electoratul, marele decident, are întotdeauna dreptate. El nu greșește sau, dacă greșește, nu este vorba de erori fundamentale. Există un instinct colectiv, superior oricărei analize politologice, care validează cea mai bună soluție pentru momentul respectiv. Dacă ar fi altfel, probabil că democrația ar fi fost înmormântată de mult. Și nu este cazul. Acest electorat căruia atât de mulți teoreticieni se străduiesc să-i dea lecții și să-l îndrepte în direcția dorită de ei, are darul de a fi și suficient de elastic, de a oferi șanse și de a sancționa drastic irosirea lor. Este motivul pentru care cred cu tărie cu decizia pe care a luat-o duminică electoratul este cea corectă. Și, pornind de la această premisă, forțele politice angrenate în competiție au datoria să evalueze cu maximă seriozitate și răspundere rezultatul. Câștigători sau perdanți, învinși sau învingători, au acum cel mai bun prilej de a pune pe cântar tot ce au făcut. De a consolida ceea ce a fost valoros în demersul lor, și de a elimina ceea ce i-a făcut să piardă voturi și procente. Se va vedea, cu acest prilej, cu mai multă claritate, că progresul economic nu e posibil, nu e întreg fără o atitudine morală, că faptele bune au nevoie să fie ambalate în haina modestiei și a respectului față de cei mulți, că acțiunea politică trebuie să fie continuă și consecventă și că ea nu se poate limita la un an din patru, sau că orice demers critic trebuie să se sprijine pe performanța proprie și că dialogul politic trebuie să țină cont de limbajul adecvat. Dar, mai ales, de faptul că orice bătălie între politicieni are, trebuie să aibă, un unic câștigător: alegătorul!
Titlu: Tragerea specială '2 din 12'
Nr Editie: 1429 Data: luni 29 noiembrie 2004
Scrutinul de duminică nu a adus cu sine răspunsuri exacte la cele două mari întrebări: cine va guverna țara în următorii patru ani și cine se va instala la Cotroceni pentru următorii 5?Dacă la prima întrebare răspunsul se poate intui - fiind puțin probabil ca Alianța D.A. să poată recupera handicapul pe care-l are față de PSD+PUR, chiar dacă numărătoarea voturilor a mai redus din diferență - la cea de-a doua rezultatul rămâne deschis. În 'ereditatea' noastră electorală nu este o regulă, și anume că învingătorul din primul tur are asigurat și succesul în cel de-al doilea. În 1996, dl Iliescu a pierdut în turul 2, deși în primul se aflase în frunte, în condițiile în care CDR-ul obținuse majoritatea la parlamentare. Practic, în turul 2 startul se reia de la 'zero' pentru ambii candidați, rezultatul final urmând a fi decis, practic, de redistribuirea voturilor candidaților ieșiți din cursă. Voturile a doi dintre aceștia rămân semnificative: cele ale lui CV Tudor și cele ale lui Marko Bela. Antagonismul dintre cele două formațiuni politice se regăsește și pe planul opțiunilor prezidențiale, fără a se putea constitui o regulă. Practic, susținătorii lui Marko Bela se vor împărți între cei doi candidați, în proporții dificil de estimat. Mai puțin împărțite vor fi voturile peremiștilor, chiar dacă discursul politic al lui CV Tudor a fost în ultima vreme violent anti PSD. Este puțin probabil ca voturile acestora să se îndrepte spre Băsescu, electoratul PRM împărțind, practic, același bazin cu cel al PSD. Rezultă, până aici, un avantaj pentru Năstase. Ce se întâmplă cu voturile celorlalți candidați? Ele rămân nesemnificative și, chiar dacă voturile lui Ciuhandu, Tudorici și Miluț vor merge spre Băsescu, cele ale lui Roman, Tunaru, Dinu, Becali vor migra, natural, spre Năstase, ele nu vor putea influența rezultatul final. Competiția nu va fi, însă, ușoară. Pentru prima dată, foarte probabil, câștigătorul va fi decis de o majoritate 'subțire' care va evidenția, mai pregnant decât în cazul parlamentarelor, relativul echilibru politic instaurat prin polarizarea tot mai pronunțată a spectrului.
Titlu: Tunsoarea neconstituțională
Nr Editie: 1416 Data: miercuri 17 noiembrie 2004
Dumincă, domnul Iliescu a dat o raită prin Piața Unirii și s-a oprit la o frizerie unde a decis să se tundă. De ce? Nu știu. Bănuiesc că are la Cotroceni un frizer autorizat, sau dacă nu-l are, SPP-iștii săi îi pot aduce oricând unul.Cred că, mai degrabă, dincolo de orice calcul politic, electoral, domnia sa a dorit să se afle în pielea omului simplu, care poate să intre în orice prăvălie fără ași face probleme că gestul său va fi interpretat într-un fel sau altul. Cu atât mai mult cu cât frizeria este, prin tradiție, un loc de socializare, perimetrul în care poporul schimbă impresii despre conducători și despre viața pe care o duc, și unde își dezvoltă fiecare, în voie teoriile manageriale care ar putea schimba lucrurile în mod radical. Că dl Iliescu n-a avut parte de acest moment de socializare a fost evident, cel puțin prin faptul că pe parcursul operațiunii puhoiul de paparazzi oficiali sau neoficiali nu l-a slăbit o clipă, filmându-i prin fereastră în direct fiecare moment al acestei împrospătări de imagine. Ei bine nimeni nu s-a gândit atunci ce furtună va declanșa acest gest. Cât de mult se vor înfierbânta taberele politice în încercarea de a demonstra neconstituționalitatea sau normalitatea gestului. Ce asalt de cereri va suporta CNA-ul în a stabili cu certitudine dacă tunsoarea face parte din programul oficial al președintelui sau nu. Ce probleme insurmontabile va da Biroului Electoral Central, intrat și el în hora datului cu părerea pe orice temă. În seara respectivă și a doua zi, tunsoarea și semnificația acesteia au fost subiectul numărul unu în mass media și de aici, prin reflex, în public. Din tot ce s-a întâmplat în acea zi a fost singurul eveniment care a reținut atenția în măs ura în care s-a transformat de-a dreptul într-un 'breaking news' și e de mirare că televiziunile au avut răbdare până la știri și nu au dat vestea în direct. Din două una: ori dl Iliescu este, rămâne, atât de important și de reprezentativ încât orice gest al său naște automat evenimentul, ori restul evenimentelor, care ar trebui să domine scena, sunt atât de nesimnificative încât cu greu reușesc să-și facă loc în atenția publicului.
Titlu: Fețele schimbării
Nr Editie: 1415 Data: marți 16 noiembrie 2004
Pentru acel care dorește să facă o comparație cu trecutele cicluri electorale, memoria documentelor îi oferă un tablou care particularizează fiecare ediție, conferindu-i un caracter irepetabil. Este, probabil, meritul acestei forme de inteligență colectivă concretizată în realitatea votului care face ca numărătoarea să nu înregistreze doar o stare de fapt, ci și o anumită tendință.În 1990, starea de fapt a fost reprezentată de votul masiv pentru ceea ce produsese - într-un mod oarecum contradictoriu - revoluția și ceea ce marca o speranță generală - aceea de schimbare. Fără nici o reținere se poate spune că a fost un vot pentru schimbarea cea mai pertinentă, variantele produse de opoziția neo-clasică nereușind, încă, să convingă. Tot rezultatul unei schimbări a fost și votul din 1992, atunci confruntându-se tendințele din interiorul frontului - pe de o parte 'progresiștii' din FSN, purtând în spinare povara efectelor sociale ale liberalizării prețurilor și a unei tranziții neclare, iar pe de alta 'conservatorii' din FDSN, care optaseră pentru un ritm mai suportabil al acestei schimbări. Ceea ce practica politologică a post-revoluționarismului a definit că schimbare de fond a venit abia în 1996, când pe fondul unei uzuri prelungite în exercițiul unei guvernări care nu reușea să depășească faza stagnării, mesajul Opoziției a început să prindă contur, iar nevoia de redefinire a căilor de urmat a dat câștig unei Opoziții al cărei unic merit era nu de a fi avut o viziune mai clară asupra metodelor, ci de a fi reușit să se coaguleze într-o coaliție, eterogenă, dar câștigătoare.Votul neobișnuit de amplu din 1996 a fost urmat de o decepție pe măsură. Guvernarea la care s-au instalat, pe bază de algoritm, nu mai puțin de vreo opt formațiuni cu idei și soluții executive, a produs cel mai mare disconfort social de până atunci. Aproape că nu a mai fost nevoie ca Opoziția de atunci să mai facă vreun efort electoral pentru a reveni, în 2000, la putere. Singura surpriză pe care a oferit-o scrutinul de atunci a fost apariția, într-o proporție neașteptată, a 'celei de-a treia căi', cea populistă și radicală a partidului lui Vadim Tudor, metamorfozat ulterior în cel mai puternic membru al unei Opoziții duble și ireconciliabile. Schimbarea care adie în peisajul electoral al lui 2004 este de altă natură. Este pentru prima dată când sondajele nu indică o distanțare față de forța politică aflată în exercițiu, lucru ce nu s-a întâmplat în celelalte țări din tabăra 'integrată', unde artizanii eforturilor de aderare la comunitatea europeană au fost aruncați în opoziție. PSD își păstrează, în condițiile unei dispute acerbe, revitalizată de neașteptatul succes în locale al partidelor din cadrul Alianței, poziția de lider. Schimbarea pe care o așteaptă de această dată electoratul este una care se referă mai degrabă la echipe și la oameni, decât la partide și nu ne rămâne decât să așteptăm 28 noiembrie ca să vedem dacă această supoziție este corectă.
Titlu: Linia dreaptă
Nr Editie: 1414 Data: luni 15 noiembrie 2004
De astăzi în mai puțin de două săptămâni, românii sunt chemați la urne pentru a alege viitorul parlament și viitorul președinte. Campania electorală este în toi, cum s-ar spune, deși rezonanța ei pare mai mică decât a fost în celelalte cicluri electorale. O explicație ar sta și în diluarea mesajelor pe care o generează împărțirea între mult mai numeroasele canale media aflate în prezent în funcțiune, între care televiziunea deține partea leului, și mult mai numeroasele tipuri de dezbateri care au loc în prezent și care nu reușesc să se structureze într-un crescendo al audienței. O altă explicație vine și din amestecul tot mai direct și mai insistent în campanie a Consiliului Național al Audiovizualului și al Biroului Electoral Central care, concurându-se pentru supremația în arena publică, își pun reciproc bețe în roate, întrecându-se în declarații belicoase și în orgolii de autoritate atât de mult încât ajungi să crezi că se concentrează pentru cine știe ce locuri secrete în Parlament. Trezit din letargia pre-electorală și post-locală, Biroului Electoral Central dorește să-și impună punctele de vedere înaintea CNA, transformându-se într-un soi de dădacă a nației foarte grijulie în legătură cu somnul ușor al telespectatorului și cu economia sa de energie celebrală. Contrar celor mai elementare norme ale libertății de exprimare și de informare, BEC-ul a găsit în lege o chichiță pe care un legiutor neglijent sau bătut în cap a agățat-o de un paragraf din care ar reieși că weekend-ul național trebuie scutit de orice influențe electorale. Asta, după ce același BEC, în disprețul acelorași drepturi, își permisese să cenzureze presa scrisă de aceleași mesaje în zilele premergătoare votului. Nu că CNA-ul ar fi mai breaz, ocupația sa favorită din ultima vreme fiind aceea de a se băga în seamă prin cele mai stupide, uneori, reglementări de amănunt față de campania prin televiziune, dar în această dispută gureșul Ralu Filip, cel care nu încetează să se laude peste tot cu pregătirea sa de jurist (și, implicit, cu lipsa de competența și apetență în domeniul pe care, în numele colegilor săi, se laudă că-l păstorește) este cel care are dreptate. CNA-ul este cel care gestionează 'felia' la care se referă legea la modul general, și el este cel care are primul drept de a face precizările în care s-a ambalat BEC-ul. În orice caz, din disputa dintre cele două instituții, cel care pierde este telespectatorul, care ajunge să fie sufocat de argumentele acestora, în detrimentul informației electorale concrete. Un alt element care face din această campanie una leneșă este spaima tot mai mare a realizatorilor față de hachițele CNA-ului, care una-două trântește amenzi pentru cele mai stupide motive (vezi prezența lui Ion Iliescu la B1TV, într-o emisiune despre ape sau comica interdicție de a pronunța numele unui antrenor și al unui jucător de fotbal). Instituția de reglementare a devenit un soi de bau-bau care stă la pândă nu pentru a asigura cetățeanului o informare corectă și echilibrată, ci pentru a-și afirma autoritatea și, adesea, bunul plac care o căluzește constant de când la cârmă sa se află înțeleptul jurist Ralu Filip.
Titlu: Efecte colaterale
Nr Editie: 1403 Data: marți 02 noiembrie 2004
Unii comentatori dar drept sigur faptul că rezultatul votului din America va avea o influență decisivă asupra celui din România. În presă, săptămâna trecută, a făcut valuri intervenția directă a lui Putin în favoarea candidatului pro-rus de la Kiev. Ce efecte pot avea astfel de evenimente asupra altora în curs de desfășurare? A fost determinantă poziția lui Putin pentru plasarea candidatului său pe prima poziție în primul tur? Va fi ea decisivă în cel de-al doilea?Există, deasemenea, păreri - mai mult sau mai puțin autorizate - că dacă Bush va câștiga, unul dintre efectele colaterale ale acestei victorii va fi și întărirea poziției lui Năstase în cursa pentru Cotroceni. Sau, dacă Bush va pierde în fața lui Kerry, acesta va constitui un semnal de schimbare, favorabil lui Băsescu. Un analist de peste Ocean, implicat în actuala campanie electorală din România, nu este însă de acord cu aceste evalurări. Și are suficientă experiență (a fost activ în câteva campanii importante, din Bolivia până în Israel) pentru ca punctul său de vedere să fie luat în considerație.Americanul crede că, dincolo de globalizarea politică, există un soi de orgoliu local al electoratului care refuză atât sugestiile discrete, cât și îndemnurile directe, acesta preferând să voteze așa cum cred el și în funcție de semnalele directe pe care le primește de la candidați și le prelucrează în laboratorul intelectual propriu. Mergând direct pe filiera efectelor colaterale ale politicii americane, omul nostru nu crede deloc că ceea ce se întâmplă zilele acestea în State va avea un efect direct, consumabil asupra a ceea ce se va întâmpla la noi pe 28 noiembrie și două săptămâni după aceea. După părerea aceluiași, cei doi competitori principali la funcția de președinte vor face o cursă 'cap la cap', câștigătorul urmând să se detașeze doar în urma cumulului de mici victorii în confruntări intermediare, indirecte, din timpul campaniei. Dacă lucrurile vor sta așa cum spune el, vom avea cea mai echilibrată - și mai incertă, în același timp - rundă prezidențială din toate cele cinci parcurse până acum.
Titlu: Candidații
Nr Editie: 1404 Data: miercuri 03 noiembrie 2004
Recordul de doar trei candidați la președinție, din 1990, n-a mai fost niciodată egalat sau bătut. În 1992 au fost 6, în 1996 vreo 16, în 2000 au trecut de 10, pentru ca acum, în 2004 să avem - cel puțin până la luarea la puricat a dosarelor - 12. E mult, e puțin?Dacă avem în vedere că pragul de 200.000 de semnături s-a dovedit, în 1990, unul greu de trecut, până și Ion Rațiu având emoții și îndeplinind baremul în ultimul moment, s-ar putea spune că e mult. Între timp au progresat, însă, considerabil, nu doar metodele organizatorice prin care partidele sau staff-urile candidaților strâng semnăturile, dar și inițiativele private specializate - ca să nu mai vorbim de tehnicile oneroase de umplere a paginilor cu semnături. Din păcate pentru corectitudinea alegerilor nu vom ști niciodată cât de reale sunt aceste liste, atâta timp cât verificarea lor ar necesita forțe și timp pe care, acum, nimeni nu și le poate permite. BEC-ul poate, doar, acolo unde există suspiciuni puternice, să solicite organelor competente - și așa aglomerate până peste cap cu chestiunile curente - să verifice prin sondaj listele.Runda prezidențială 2004 pleacă, deci, la drum, cu 12 nume. Două s-ar putea să se piradă pe drum din motivele mai sus arătate, și acestea ar putea fi cel al preotului Aurel Rădulescu, de la Alianța Popular Creștin-Democrată și cea a lui Raj Tunaru, de la Partidul Tineretului Democrat.Figurație clară, din rațiuni de exotism și cu performanțe simbolice vor face independentul Dinu, acționarul Popular Miluț și reconstructivistul Tudorici, pe care nu-i știu decât familiile Ciuhandu și Petre Roman, cu toată istoria din spatele lor, nu pot spera la mai mult de 1-2 la sută, și c hiar asta ar fi o performanță, prin care l-ar putea egala pe zgomotosul Gigi Becali. Șanse din linia a doua, cu scoruri importante pentru negocierea turului 2, au cei doi 'poli' ai naționalismului: Vadim și Bela. La mare distanță de restul plutonului, Năstase și Băsescu rămân vedetele incontestabile ale unei curse în care purtătorul 'tricolorului galben' - președintele în exercițiu al PSD - va trebui să facă față atacurilor permanente ale outsiderului democrato-liberal.
Titlu: Secretele seducției, scoase la lumină...
Nr Editie: 1405 Data: joi 04 noiembrie 2004
Sincer să fiu, prefer un judecător care-și încearcă - în afara orelor de serviciu - talentele în cea de-a șaptea artă, unuia care i-a șpagă ca să dea o sentință strâmbă sau care negociază dreptatea ca la tarabă. Din acest punct de vedere doamna Simona Lungu este chiar simpatică, pentru dăruirea cu care s-a străduit să împărtășescă blazaților danezi, secretele seducției, făcând din sine însăși instrumentul acestui demers. Cu alte cuvinte, doamna judecătoare Lungu s-a dezbrăcat de robă, dovedind spectatorilor că nu mai purta nimic pe dedesubt și că este dotată cu reale calități pentru a transmite mesajele pe care organizația căreia i se alăturase (MISA) dorea să le împărtășească amatorilor de absolut. Ce mă deranjează este că, după un prim impuls de sinceritate, doamna judecătoare încearcă acum să-și nege nu doar contribuția, dar și talentul artistic. Sună cât se poate de puțin convingător cererile sale în legătură cu o expertiză care ar trebui să demonstreze că între corpul domniei sale și cel prezentat pe ecrane ar exista niscai diferențe, că lumina căzută sub un anumit unghi pe față denaturează trăsăturile și că, în general, ce-au văzut și analizat magistrații din Comisie ar fi ceva despre care dânsa nici nu are habar. Să fie reflexele unei modestii ieșite din comun? Să fie vorba despre opțiunea anonimatului, în numele unei cauze nobile? Nu știu despre ce este vorba, dar știu că prin intervențiile sale în mass-media, doamna Lungu își construiește, tenace și cu răbdare, o carieră de star. Sunt lucruri care, în ciuda unor diferențe specifice, de cultură și de intelect, mi-o reamintesc pe "ziarista" Laura Andreșan și ascensiunea sa fulminantă în show-bizz-ul de categoria X. Păi dacă Laura Andreșan a ajuns unde-a ajuns, drumul Simonei Lungu spre glorie e pavat cu paragrafe de lege și cu interpretări juridice. Cât despre Comisia delegată de către Consiliul Suprem al Magistraturii să stabilească identitatea actriței din "Secretele seducției", cred că ar trebui să fie folosită mai bine, eventual ca juriu de specialitate într-un concurs dedicat celor mai valoroase producții porno. Justiția română nu a ieșit doar mai întărită, din acest caz, dar în mod evident și mai competentă, ca să nu vorbim de câștigul de rafinament artistic dobândit în urma istovitoarelor ședințe de analiză cinematografică.
Titlu: Sondaje și locomotive
Nr Editie: 1406 Data: vineri 05 noiembrie 2004
Despre virtuțile potențial-manipulatoare ale sondajelor s-a vorbit până la saturație. Dar, cu toate acestea, nimeni n-a putut demonstra convingător cât anume din rezultatul unui vot se datorează acestui tip de manipulare. Așa încât sondajele rămân, în continuare, sarea și piperul oricărei campanii electorale, fără ca publicul și criticii să se poată lipsi de ele.Cum era de așteptat, ultimul sondaj DATA MEDIA a stârnit, la rândul său, pe lângă satisfacția sau insatisfacția părților, suspiciunile de rigoare. Prima suspiciune ține de faptul că pe fondul unui succes mediatic sensibil, din ultima vreme, candidatul Alianței D.A. nu este cuantificat corespunzător în procentele de sondaj. Conform acestora, Băsescu nu numai că nu a crescut în intervalul sondat (16 - 22 octombrie), ba distanța dintre el și Năstase a crescut, de la cele 5 procente din sondajele precedente, la 9 în cel de față. Deasemenea, distanța dintre cele două alianțe este acum de 7 procente, față de cele 5 anterioare, în timp ce cel de-al treilea actor din scenă - cel care, în ultimă instanță, s-ar putea să încline balanța viitoarei guvernări - se menține într-un tandem candidat-partid, de 14 procente. După părerea mea aici se regăsește cel mai interesant aspect al acestei campanii. La trecutele alegeri, Vadim a fost, într-adevăr, locomotiva PRM-ului, scorul său surclasându-l net pe cel al partidului. Acum Vadim merge în pas cu partidul și - după o campanie modestă - riscă să se instaleze la remorca acestuia. Cu toate acestea, odată cu retragerea lui Stolojan, se aliniază și relația candidat la președinție-partid: candidații rămân motoarele formațiunilor și aș a se și explică interesul excesiv de care se bucură o competiție care nu aduce câștigătorului nici destulă putere și nici suficientă notorietate, în comparație cu oferta executivă. Avem trei locomotive și trei partide care vor mărșălui pe traseul rămas până la 28 noiembrie printre sondaje și simpatii, configurând structura de putere care va conduce România în următorii 4-5 ani spre ceea ce programele politice nu contenesc să clameze fără a convinge: o viață mai bună pentru români.
Titlu: 'De la Karl Marx la Coca Cola' - filieră grecească
Nr Editie: 1407 Data: sâmbătă 06 noiembrie 2004
În urmă cu vreo 7 ani - prin 1997, dacă țin bine minte - plecam spre Salonic, unde fusesem invitat la o conferință internațională ce avea ca subiect democrația în Balcani. La scara avionului - un AN 24 vechi, din flota TAROMULUI, m-am întâlnit cu Adrian Năstase, atunci vicepreședinte al Camerei Deputaților și reprezentant al Opoziției. Mergea și el la Salonic, la o altă conferință, nu mai știu exact cu ce temă. Bunăvoința comandantului aeronavei ne-a plasat pe amândoi în compartimentul 'business', gol la acel zbor, unde am întors pe toate fețele situația politică a momentului, pe durata orei care despărțea Bucureștiul de metropola greacă. După doi ani de 'Externe' și patru de președinție la Cameră, Adrian Năstase, care între timp reușise să încărunțească și să-și mai rărească podoaba capilară sub presiunea evenimentelor, îmi apărea pentru prima dată cu adevărat relaxat și nu foarte nemulțumit de faptul că votul de din urmă cu un an îl aruncase în opoziție. 'Abia acum îmi dau seama cât de confortabil este să stai de cealaltă parte a baricadei și să nu trebuiască să faci altceva decât să-ți urmărești adversarul și să-l sancționezi oridecâteori greșește. Și când guvernezi, ai, Slavă Domnului, nenumărate prilejuri să greșești.' Atunci, dl Năstase mi-a dat să citesc textul comunicării pe care urma să o prezinte la Salonic. Aceasta se numea 'De la Karl Marx la Coca Cola' și era o analiză subtilă și plină de umor a aspectelor formale pe care le îmbrăca tranziția de la comunism la altceva - o situație pe care țările din fostul Est nu reușeau să o definească cu exactitate, dar pentru care emblema băuturii condamnate cu atâta tărie pe vremea proletcultismului, se potrivea ca o mănușă. Mi-a oferit o copie pe care, la întoarcerea din Salonic am și publicat-o în 'Libertatea'. Mi-am amintit acest episod la lansarea volumului de dialoguri pe care premierul-candidat la președinție le-a avut cu șeful cancelariei sale, întru schițarea unui portret adecvat momentului electoral. N-am reușit să-mi dau seama cum a ajuns în titlul cărții mesajul comunicării de acum șapte ani - în volum neexistând astfel de referințe - și, de aceea, cred că rândurile de față pot constitui o restituire și o clarificare, utilă și sugestivă. Printre multe altele...
Titlu: 'Băiatul cel rău' - cel mai iubit dintre americani!
Nr Editie: 1408 Data: luni 08 noiembrie 2004
Zumzetul electoral pe care America l-a împrăștiat peste întreaga lume s-a potolit. Calmul de după furtună permite o vedere mai la rece a ceea ce a însemnat competiția pentru putere în cea mai puternică națiune a lumii.Bătălia dintre orgoliul democrației și orgoliul puterii a dat câștig de cauză celui din urmă. Americanii par mai preocupați, acum, de când reprezintă unica superputere de pe mapamond, de forța lor, de capacitatea de a regla procesele globale și de a le influența în sensul intereselor proprii.George Bush - fiul este, poate, cel mai blamat președinte american din ultima jumătate de secol. În special de către ai săi. Au americanii această calitate, de a fi mai critici față de ei înșiși decât oricine altcineva. De-a lungul primului său mandat Bush a părut să țină tot mai puțin seamă de principiile tradiționale ale politicii americane, cele care în ultimele decenii făcuseră din țara sa un captiv al tuturor zurbagiilor lumii. Fiul lui Bush-senior a venit la Casa Albă cu un program clar și s-a servit de orice amănunt, de orice oportunitate, pentru a și-l pune în aplicare. A determinat serviciile secrete să-i ofere pe tavă motivele de a ataca Afganistanul și Irakul. A făcut din Saddam inamicul numărul 1 al planetei, deși acesta renunțase la armele de distrugere în masă și nici legături cu Al Qaeda nu prea avea. A ignorat Organizația Națiunilor Unite și Societatea Civilă. I-a tratat pe talibani cum nu i-ar fi plăcut să procedeze alții cu ai săi. A deschis cutia Pandorei într-un Irak în care pacea pare că nu se va mai instala niciodată. Și-a favorizat pe față oamenii de afaceri în atribuirea contractelor de reconstruire a ceea ce armata sa distrusese fără prea multe motive. S-a certat cu aliații europeni care nu-i împărtășeau ideile și acțiunile și i-a catalogat drept 'învechiți'. A transformat America într-un buncăr aflat permanent sub stare de asediu, a luat amprentele tuturor vizitatorilor străini, a băgat în faliment companiile aviatice și le-a făcut să înflorească pe cele producătoare de echipamente de securitate.... ...Și a câștigat alegerile! Și-a asigurat condițiile pentru ca, în următorii patru ani, să-și continue și să-și definitiveze proiectele. A câștigat, pentru că americanii sunt astăzi mai preocupați de imaginea lor de lideri mondiali, decât de aceea de campioni ai unei democrații tot mai ineficiente în fața amenințărilor de tot felul.'Băiatul cel rău' a triumfat, pentru că reprezintă, astăzi, mai mult decât un Kerry, modul de viață american.
Titlu: Confruntarea televizată
Nr Editie: 1409 Data: marți 09 noiembrie 2004
Marea găselniță a campaniilor electorale de după '89 o reprezintă confruntările dintre candidații la funcția supremă în stat.În 1990, au valsat în fața camerelor de luat vederi, politicos și elegant, cei trei candidați - Iliescu, Câmpeanu și Rațiu. A fost o dezbatere potolită, fără stridențe, dar și fără momente de strălucire. Atunci Iliescu a câștigat din primul tur și prima dezbatere a fost și ultima. În 1992, la aceeași unică televiziune de stat, s-au aliniat, tot înaintea primului tur, 6 candidați. Confruntarea n-a mai fost la fel de elegantă (era acolo Funar) și Ion Iliescu, cu experiența celor doi ani de președinție a dominat clar disputa, în fața unui Constantinescu prematur scos în scenă. Anul 1996, primul în care piața TV se diversifică (funcționau deja patru canale) a fost și prima în care au avut loc primele confruntări reale. Și acest lucru s-a întâmplat chiar la locale când, înaintea turului 2, Ciorbea și Năstase (Ilie) au oferit primul show național de gen. Am avut atunci șansa să organizez și să moderez această întâlnire difuzată de Antena 1 și preluată (caz unic!) de Televiziunea Națională, și specialiștii sunt de acord - deși încă nu începuseră măsurătorile de audiență - că, după Revoluție a fost primul mare vârf de interes din rândul telespectatorilor. Această confruntare presărată cu ironii și invective, devenită la un moment vulcanică, a deschis cu adevărat apetitul pentru astfel de confruntări. La alegerile prezidențiale din toamnă au fost trei astfel de confruntări ale candidaților calificați în turul 2 (Iliescu și Constantinescu) și am avut din nou șansa ca pe prima, cea de la Antena 1, să o moderez tot eu. Aceste întâlniri au subliniat o dată în plus impactul major al televiziunii asupra procesului electoral, dar a și tras, în același timp, un semnal de alarmă asupra riscurilor. Astfel încât, patru ani mai târziu, în 2000, nu a mai avt loc nici un dialog față în față, Iliescu refuzând să-l întâlnească pe un Vadim dezlănțuit de neașteptatul său succes din primul tur.Vom avea, în 2004, o confruntare directă? Da. Dar nu înaintea primului tur, cum ar vrea Băsescu și cum nu vrea echipa Năstase (invocând argumentul discriminării celorlalți candidați). Cred însă că înaintea celui de-al doilea tur, în care doar o minune ar putea aduce alți candidați, liderul PSD și cel al PD va produce cea mai dură și mai fără menajamente dispută publică din câte s-au înregistrat până acum.
Titlu: 'Acest top e o prostie!'
Nr Editie: 1410 Data: miercuri 10 noiembrie 2004
'Acest top e o prostie!' - spunea, anul trecut, unul dintre cei plasati în primii zece cei mai bogați oameni ai României. Ca și democrația, un top al bogătașilor nu e un lucru prea grozav, dar în lipsă de altceva, este unicul mod de a crea necesarele ierarhii - valorice sau calitative - de care are nevoie o societate în curs de așezare, după răsturnările istorice pe care le-a produs Revoluția. Mai degrabă întrebarea care poate fi pusă este: cui folosește un astfel de top? Românului simplu, care nici măcar nu poate vizualiza imaginea milionului de dolari, în nici un caz. Pentru el coeficienții de valoare variază între apartamentul dichisit al vecinului care s-a privatizat mai din timp și adăpostul insalubru din subsol al amărâtului care, neputându-și plăti întreținerea, a fost evacuat. Privind lucrurile de la acest nivel, vecinul privatizat este un fel de George Păunescu (dacă are frați) sau un Țiriac (dar că n-are rude), în timp ce cel de la subsol împărtășește soarta tristă a unui Culiță Tărâță, scos din nivelurile superioare ale topului și aruncat în dependințele edificiului bogăției.Cu totul alta este situația în rândurile titularilor. În absența unor criterii de mai mare rigurozitate - și cel mai riguros ar trebui să fie acela al impozitelor plătite - personajele incluse în acest clasament manifestă clar poziții diferite: cei luați cam fără voia lor și cărora popularizarea aceasta nu le folosește, ba din contră, îi expune; și cei dornici să fie văzuți în compania a ceea ce ei cred că sunt 'puternicii' zilei, și care sunt dispuși să facă aproape orice pentru a-și vedea numele în acest clasament. Două subdiviziuni decurg firesc din primele: cea a celor - dacă împărtășim punctul de vedere că despre primul mi lion nu se pun întrebări - care pot justifica cum le-au făcut pe celelalte și aceea a celor care mizează pe nebăgarea de seamă sau pe dezinteresul celor care ar trebui să îi întrebe cum au ajuns unde au ajuns.De acord, un astfel de top e o prostie. În spatele lui se ascund toate tarele și avatarele unei societăți buimace, pornită pe cărarea întortocheată a unei economii care încearcă să-și deslușească noțiunea de piață.
Titlu: Curățătoria civică
Nr Editie: 1411 Data: joi 11 noiembrie 2004
Trebuie să fii de rea credință ca să nu consideri că forul legislativ ar trebui să fie locul unde cetățenii au datoria morală să-i trimită pe ai mai buni dintre ei, pe cei mai apți să le reprezinte interesele și să găsească soluțiile legislative pentru atingerea acestora.De asemenea, trebuie să fii fariseu ca să nu recunoști faptul că doar o parte - nu știu exact cât de mică sau de mare - dintre cei care au ajuns acolo își merită calitatea și mandatele care le-au fost încredințate, că nu puțini și-au folosit atribuțiile pentru a se căpătui sau că au ajuns acolo folosind mijloace incorecte sau ascunzând lucruri care nu i-ar fi îndreptățit să devină ceea ce au devenit.Așa încât inițiativa Coaliției pentru Un Parlament Curat apare, la prima vedere, ca un demers normal. Civic în primul rând - pentru că aceasta este zona din care se reclamă a proveni persoanele și asociațiile care s-au constituit ca atare.Numai că modul în care a acționat acea stă alianță s-a nimerit ca nuca în perete față de scopul propus. Pentru că AUPC și-a atribuit sie însăși rolul de instanță supremă, care poate să decidă cu de la sine putere cine e curat și cine nu. Având la bază criteriile mai mult decât discutabile ale unor articole apărute în presă. Dacă doamna Mungiu și compania ar fi niște civici sadea, rupți de realitatea concretă a presei contemporane, poate că le-am putea acorda niște circumstanțe.Dar doamna Mungiu a fost ea însăși, o perioadă, ziarist de televiziune. A avut chiar o funcție importantă care a pus-o în legătură nemijlocită cu pârghiile puterii. Nimeni nu poate să știe mai bine ca dânsa - o recunoaște, într-o carte, chiar fostul său coleg, Rasvan Popescu - cum făcea domnul președinte Constantinescu, la Cotroceni, sumarul știrilor din jurnalul de seară, și cum se manipulau informațiile transmise pe postul național în funcție de interesele celor aflați la putere. Și cum se influențau anumite publicații, sau erau șantajate altele, pentru a publica anumite puncte de vedere sau relatări. Și cred că asta spune multe despre credibilitatea care ar trebui acordată în general, articolelor apărute în presă, puse pe rol ca probe de instanță.Demersul civic n-a reușit, din păcate, decât să irite sau să nemulțumească pe aproape toată lumea - indiferent de culoarea politică - și să pună sub semnul întrebării sinceritatea și independența reală a protagoniștilor săi față de alte interese de culise. 'Curățătoria civică', condusă de doamna Mungiu, n-a reușit decât să 'păteze' o idee valoroasă în sine, dar complet neproductivă în maniera propusă. Nici măcar pe sprijinul opiniei publice nu se poate conta, din cauza enormei cote de antipatie pe care doamna Mungiu și-a adjudecat-o pe parcursul nefericitului său test practic din trecuta guvernare.
Titlu: Arafat - deconectat!
Nr Editie: 1412 Data: vineri 12 noiembrie 2004
Scoaterea din priză a liderului palestinian Yasser Arafat este o premieră în politica mondială. Dacă moartea unor importanți lideri a fost ținută ascunsă zile în șir, până s-a considerat că au fost luate toate măsurile pentru ca succesiunea să nu se transforme într-un haos, de data aceasta iminența decesului n-a mai putut fi ascunsă. Singura problemă care a agitat cabinetele lumii a fost dacă și când va fi deconectat liderul palestinian de la aparatele care îl mai țineau în viață.Cu Arafat se încheie, probabil, o epocă. Aceea a facțiunilor teroriste legitimate politic. Ca și alți câțiva lideri evrei, ca și Mandela, Arafat și-a început cariera pe frontul luptei împotriva evreilor, luptă în care au fost folosite absolut orice mijloace. Atunci când problema palestiniană a ajuns să aibă o gravitate excepțională, lumea s-a mai dezmeticit și a început să vadă că acolo, în Orientul Mijlociu e o problemă ce nu poate fi tratată exclusiv cu instrumentele represiunii. Această nouă viziune a dus la legitimarea OEP și odată cu el, a lui Yasser Arafat, devenit din inamic public, un partener politic autorizat. Vârful carierei sale îl constituie, fără îndoială, acordul de pace cu Israelul semnat la Oslo, într-o încercare aproape disperată de reconciliere istorică. Apariția unui stat palestinian a fost consecința directă a unor demersuri intense desfășurate pe parcursul a câtorva decenii și cu toate imperfecțiunile, relațiile celor două părți, ajunse din nou la o cotă critică, nu exclud definitiv ideea unei posibile păci în Orient.În ultimii ani, Arafat a fost, practic, prizonierul israelienilor. Repudiat de americani, detestat de evrei, el nu a putut fi însă înlăturat de la putere, privilegiul s ău istoric fiindu-i suficient pentru a rezista tuturor asalturilor. Politica israeliană și-a concentrat în ultimii ani atenția asupra lui Arafat, considerând că acesta este responsabil de toate relele din zonă. Acum Arafat iese d in scenă. Vor ieși odată cu el și motivele care fac din Palestina butoiul cu pulbere al secolului XXI? Se scot, odată cu deconectarea sa, din priză toate crizele care inflamează zona? Vor fi cei care-l vor înlocui, mai capabili să ia decizii raționale?
Titlu: Senatorii de drept
Nr Editie: 1413 Data: sâmbătă 13 noiembrie 2004
Este o întreagă discuție publică, cu acuze dintre cele mai necruțătoare la adresa imparțialității prezidențiale în mijlocul campaniei electorale. Dl Iliescu este acuzat că face campanie pentru partidul de guvernământ, pe ale cărui liste, dealtfel, și candidează pentru Senatul României.Este foarte greu de imaginat cum, în perspectiva actualelor prevederi ale legii electorale, s-ar putea face o departajare limpede, necontestabilă, între atribuțiile prezidențiale, rămase în vigoare până la finele mandatului, și dreptul de a alege și a fi ales pe care-l exercită candidatul Iliescu. Că zgomotul este mai mare decât efectele sale este clar. Chiar dacă dl Iliescu n-ar fi candidat în această manieră, este limpede că suportul implicit al domniei sale n-ar fi mers nici spre Alianța DA, nici spre PRM și cu atât mai puțin spre UDMR, PSD rămânând nu doar partidul pe care l-a fondat și l-a structurat, dar și cel la a cărui cârmă se va întoarce, după încheierea mandatului, conform declarațiilor repetate ale liderulor partidului și a acceptului deja formulat de către președinte. Unii spun că dl Iliescu ar fi trebuit să-și dea demisia din funcție înainte de campania electorală și să meargă înainte ca simplu cetățean. Există însă o întreagă serie de impedimente între care și importante angajamente internaționale care n-au permis acest lucru. Cea mai bună și cea mai inteligentă - soluție ar fi fost însă tocmai aceea la care intelighenția partidului, care a propus modificările din Legea Electorală, nu a avut-o în vedere: care a fost și care este rostul angregării președintelui într-o campanie electorală, de pe urma căreia opoziția nu ezită să tragă orice folos, când situația ar fi putut fi evitată, simplu, prin instituirea unei categorii de senatori de drept, printre care s-ar fi putut număra foștii conducători ai țării și alți câțiva reprezentanți ai aristrocației de merit? Aceștia ar fi putut să fie desemnați direct așa cum s-a mai întâmplat în practica istorică constituțională și electorală a României, dar cum se întâmplă și în prezent în țări europene cu tradiție democratică. O astfel de măsură l-ar fi scutit pe președinte de travaliul uneori penibil, al unei companii pline de riscuri.Cred că în mod normal, alături de domnia sa ar fi trebuit să se afle și fostul președinte Constantinescu (tot mai demonetizat de avatarurilor unui partid nesemnificativ) sau regele Mihai. Prezența lor, alături de un președinte al Curtei Constituționale, un președinte al Academiei Române și de alte câteva personalități cu autoritate recunoscută ar fi dat altă greutate acestui for legislativ, constituind în cadrul său un grup independent și autoritar, și contrabalansând lipsa de personalitate prezentă a instituției. Dar, după război mulți viteji s-arată, iar mintea românului cea de pe urmă este tot mai faimoasă...
Titlu: Câteva concluzii
Nr Editie: 1430 Data: marți 30 noiembrie 2004
Privită mai la rece, după tensiunea și emoționalitatea din seara anunțului rezultatelor estimate de exit-poll, situația politică prezentă conduce către câteva observații interesante. Prima dintre acestea este polarizarea pronunțată a scenei politice. Apropierea intre scorurile celor două alianțe adusă de numărătoarea voturilor, face pentru prima dată, incertă culoarea viitoarei puteri. Și Uniunea PSD+PUR, și Alianța PNL+PD, ar putea forma viitorul guvern în condițiile în care ceea ce ele pot să ofere va fi considerat acceptabil de către principalul arbitru, care rămâne UDMR. Cu mai multe procente decât la estimare, maghiarii au șanse să crească semnificativ la redistribuire, scorul lor putând să fie suficient și pentru una și pentru cealaltă dintre candidatele la guvernare. Asta, în cazul în care PRM va continua să rămână afară din joc, formațiunea lui Vadim aflându-se într-o situație de neacceptare programatică. Un aliat la guvernare, precum PRM va crea, cu siguranță mari probleme - în special de ordin extern, oricui va cuteza să facă acest pas.A doua concluzie ține de creșterea spectaculoasă a rezultatului obținut împreună de cele două supraviețuitoare ale trecutei guvernări. PNL și PD abia au adunat vreo 15 procente în 2000. Acum au mai mult decât dublu, fără ca starea lor - organizatorică sau programatică - să fi cunoscut îmbunătățiri notabile. Practic, ele datorează acest succes deciziei de a merge în aceste alegeri împreună și renunțării la orgolii personale sau de partid.A treia concluzie ține de reculul - previzibil - al PRM. Față de 2000, Vadim a obținut mai puțin cu 10 procente, instalându-se practic la remorca partidului. Din cea de-a doua formațiune parlamentară, PRM se plasează acum în plutonul partidelor 'mici și mijlocii' păstrându-și însă capacitatea de a înclina balanța într-o parte sau în alta, în funcție de conjunctură. O a patra concluzie posibilă este calea ireversibilă spre uitare pe care s-a angajat PNȚCD-ul, partid pe care candidatul bănățean n-a reușit să-l resuscite nici măcar în fief-ul său. Surclasat de Gigi Becali, nou venit neavenit pe scena politică, partidul lui Corneliu Coposu se înscrie deja în galeria marilor plătitori de oale sparte în politică.
