Punctul pe Y, October 2004

Titlu: 'Cămătarii SHOW'
Nr Editie: 1376 Data: Friday 01 October 2004
Mărturisesc că m-a lăsat buimac, vreme de câteva zile, ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută la Senatul României. Atât de buimac încât nu am reușit să aștern pe hârtie aceste rânduri după vizionarea secvențelor difuzate de mass media, având nevoie de un răgaz pentru a-mi reveni.Lăsând gluma la o parte, trebuie spus că ceea ce s-a întâmplat a fost un spectacol rar. Două 'vedete' au pogorât - chiar dacă cu cătușe la mâini - printre muritori, explicându-le acestora cum e cu lumea interlopă și cu integrarea ei în societate. Am aflat în direct că Sile și Nuțu sunt două personaje onorabile și înzestrate și cu o mare doză de patriotism, care după ce au făcut un milion de parai prin străinătate 'vânzând semințe' s-au întors cu el acasă investindu-l în economia națională. Din noianul de acuze al Parchetului, ei nu recunosc decât faptul că au dat bani cu camătă, nefăcând, la urma-urmelor, nimic deosebit de ceea ce fac băncile. În rest - afaceri onorabile: hotelărie, serviciu de însoțire, servicii de pază! Au avut relații cu lumea bună pe teme de hobby: cai, lei, păuni, maimuțe, papagali, ei fiind mari iubitori ai naturii. Toată povestea lor este un abuz cusut cu ață albă, și o răzbunare a 'serviciilor' pentru că n-au vrut să devină informatori.Când aceste lucruri sunt spuse cu voce tare, curaj, și, mai ales, în prezența reprezentanților autorizați ai nației, tu, simplu telespectator, începi să te întrebi care e adevărul. Nu cumva Cămătarii sunt nevinovați? Altfel de ce s-ar fi deranjat ditamai Comisia de Abuzuri a Senatului să-i aducă acolo și să le dea cuvântul în fața presei? N-aș vrea să se înțeleagă că ar fi de regretat metodele dure, deseori abuzive, ale miliției și procuraturii comuniste. Dar, de acolo până la această etalare indecentă este o distanță lungă. Ajungi să te întrebi de ce nu-și ia Senatul - sau anumiți membri ai săi - rolul de anchetator și de judecător și de ce nu pot toți infractorii să beneficieze de un asemenea tratament?Show-ul Cămătarilor rămâne ca unul dintre episoadele pentru care nu există scuze de nici un fel și ridică problema gravă a limitelor imixtiunii forului legislativ în treburile interne ale justiției.
Titlu: Un nou început - cu același sfârșit?
Nr Editie: 1390 Data: Monday 18 October 2004
Există la oamenii noștri politici un obicei păgubos: acela de a nu ști când să se oprească. Unul dintre aceștia - cu regret o spun - este Petre Roman.Pentru dl Roman, o carieră fulgerantă, începută la vârf într-un moment istoric de excepție, s-a terminat, aproape irevocabil, după congresul post-electoral al PD, din 2001, când mult mai pragmaticul și mai hotărâtul Traian Băsescu l-a răsturnat pașnic de la putere. A fost greșeala lui Roman, exploatată aproape cinic de fostul său prieten și colaborator apropiat. 'Liderul național' a așteptat să se întâmple o minune - care nu s-a produs - în locul demisiei de onoare care ar fi trebuit să vină imediat după anunțul rezultatelor de la prezidențialele din 2000! Atunci, locomotiva din '96 a devenit, brusc, vagonul de marfă atârnat în coada trenului partidului! Cu cei doar vreo 3% obținuți în bătălia președinției, Roman s-a instalat ferm în categoria 'și alții', de unde nu a mai reușit să iasă. Nici cu noul partid - 'Forța democratică' - nu a dovedit că are resurse pentru a reveni în politica mare. Și nici cu această candidatură 'de culoare', prin care spera să revigoreze drapelul lui 'sărac dar cinstit' - dicton pe care economia de piață îl aruncă în desuetudine. Petre Roman a însemnat, în politica românească, prima zvâcnire spectaculoasă a noului. Arăta altfel decât arătau politicienii în general, zâmbea altfel, se îmbrăca altfel și - mai ales - vorbea și alte limbi decât cea maternă. În el, o bună parte a societății românești a văzut șansa prinderii din urmă a terenului european. Cât a fost premier, a comis gesturi îndrăznețe, nu întotdeauna suficient gândite, a încercat să urnească din loc gesturi și mentalități anchilozate - fără a avea el însuși o perspectivă foarte clară și fără a-și organiza suportul politic de care nu se putea lipsi. La revenirea din '96 a demonstrat că a învățat câte ceva din lecțiile trecutului, dar nu suficient pentru a nu se lăsa târât de dezastrul unei coaliții de conjunctură, ce avea să piardă, după patru ani, tot ceea ce câștigase în zece. Și ceva pe deasupra. Petre Roman își mai încearcă odată norocul, după 15 ani de carieră politică începută la vârf. Prea sus pentru a mai putea fi egalată...
Titlu: Generație europeană
Nr Editie: 1391 Data: Tuesday 19 October 2004
Pentru cei care au încă prezentă în minte prestația majorității demnitarilor și funcționarilor superiori de dinainte de '90, mari maeștri ai limbii de lemn, cunoscători aproximativi ai limbii române și având nevoie să fie asistați pentru orice limbă străină, dimensiunea pe care o cere calitatea de politician sau de expert pe probleme internaționale pare încă de neatins. Chiar dacă Petre Roman este primul român care a șocat politica europeană prin cunoștințele sale lingvistice și prin detașarea cu care putea să poarte o discuție cu mai marii noii lumi europene, el a rămas în mentalul colectiv ca o floare destul de rară, copleșită de culturile de personaje noi cu obiceiuri vechi sau de cele vechi cu insuficiente apucături noi. Oricât ar părea de surprinzător la prima vedere și, mai ales, într-un mediu jurnalistic cu tentă primordial critică la adresa oricărui tip de prestație guvernamentală, o generație europeană de funcționari publici cu rang înalt și mediu, există. Cel mai sugestiv exemplu mi-a fost oferit de ministrul Justiției. Dl Cristian Diaconescu, persoană în general discretă, nu foarte doritoare de a se afișa sub reflectoarele scenei politice, a fost invitat, la finele săptămânii trecute, la o conferință internațională ce a avut loc la Viena, conferință în cadrul căreia urma să fie dezbătută situația României, ca viitor membru al UE și, în special, stadiul în care se află capitolele de negociere neînchise încă - între acestea 'Justiția și Afacerile Interne' fiind considerat cel mai delicat. În fața unor covorbitori de calibru - foști sau actuali reprezentanți ai organismelor comunitare de la Bruxelles, demnitari ai guvernului austriac, ziariști și comentatori politici - dl Diaconescu a desfășurat un discurs echilibrat, cu puternice susțineri documentare, cu interpretări logice și de bun simț, prin care a convins asistența de faptul că demersurile României sunt seriose și constante, că există probleme de rezolvat speicifice, deseori fără echivalent în practica europeană și, mai ales, că la București se depun toate eforturile pentru ca reforma justiției să capete o dimensiune europeană, deplin integrată în organizația din care dorim să facem parte. Aplauzele asistenței și puternica impresie produsă de ministrul român m-au dus cu gândul la faptul că dl Diaconescu nu este, totuși, o excepție, că între colegii săi de Executiv se află alți câțiva reprezentanți ai valului european, capabili să facă față exigențelor viitoare, că efortul premi erului Năstase, de a înnoi și întineri structura Executivului cu oameni noi, cu pregătire superioară și cu capacități multiple, oameni care vor fi nu doar utili, ci absolut necesari viitoarelor structuri de administrare națională și integrare europeană. Chiar dacă dl Ponta plânge cu lacrimi amare rănirea rândurilor colegilor săi printre aspiranții la privilegiile parlamentare, poate fi mulțumit de fa ptul că generația tânără spre medie este deja bine instalată în restul societății.
Titlu: Creșterea și descreșterea DIP-ului
Nr Editie: 1392 Data: Wednesday 20 October 2004
PSD București este una dintre cele mai fascinante și mereu surprizătoare structuri politice românești. Aici înlocuirile, venirile, revenirile, excluderile se petrec cu viteza luminiței de la capătul tunelului, într-o succesiune care dovedește cel puțin faptul că pământul e rotund. Argument: de câteva zile, Dan Ioan Popescu, liderul istoric al organizației, a preluat din nou șefia, smulgând-o din mâinile unuia dintre starurile în ascensiune ale partidului: recuperatorul Mircea Ursache.Pentru amatorii de telenovele politice, să enumerăm câteva din etapele acestei piese: organizația a intrat în alegerile locale schimbânu-și, pe ultima sută, candidatul. L-au aruncat peste bord pe Duvăz și l-au adoptat pe ministrul de Externe. Decizia s-a luat la vârf, președintele organizației - aflat de mai multă vreme într-un con de răceală dinspre vârful partidului - menținându-se în abstinență. Festivitatea de lansare a părut că se desfășoară chiar fără el. Dezastrul de la locale i-a fost pus, însă, în cârcă și după o suită de poziționări și declarații contradictorii (mai întâi organizația i-a declarat dragoste veșnică, pentru ca apoi să se despartă de el cu inima ușoară) DIP-ul a trecut pe linie moartă, nu înainte de a-l exclude din organizație pe Geoană. Retras în sihăstria marii industrii scoasă la mezat (pardon, la privatizare) DIP-ul a intrat, ca și alți 'vici', între parantezele organizatorice, după puciul pașnic declanșat de președintele - premier. A stat acolo liniștit până când situația din organizație s-a copt, în sensul în care vigurosul Mircea Ursache s-a trezit - în special după refacerea listelor - că nu-i funcționează butoanele pe care apasă. Butoane al căror cod părea doar de unul știut. Și acela nu era altul decât DIP. Așa că, la fel de brusc precum a ieșit din peisaj, acesta s-a reîntors, fiind primit cu brațele deschise, în special de către cei care au supor tat cu dificultate tirania ursachiană. Revenind la uneltele sale, DIP-ul are sarcina istorică de a desface baierile pungii de partid care va alimenta campania, știut fiind că nimeni altul nu are accesul și succesul pe care-l are el printre donatori.DIP-ul (și-)a revenit. Cu mai mult succes - speră și prietenii și neprietenii - decât la locale...
Titlu: Paradoxul prezidențial
Nr Editie: 1393 Data: Thursday 21 October 2004
Dl Iliescu a declarat, în ultima emisiune 'Starea Națiunii', că nu s-a simțit incomodat de haina, uneori cam strâmtă, de președinte, croită cu ochii și cu gândul la cel care făcuse din cea mai înaltă poziție în stat un simbol al absolutismului comunist. Domnia sa nu pledează pentru modificarea Constituției, în sensul lărgirii atribuțiilor prezidențiale, considerând, că în acest fel urmașii săi își pot îndeplini misiunea, feriți fiind de tentațiile abuzului de putere.În mod evident, modelul ales de 'părinții' mai mult sau mai puțini legitimi ai Constituției României este unul la jumătatea drumului între puterile depline ale unui președinte american, de exemplu, care este și șef al Guvernului, și unul german sau italian, care este aproape decorativ. Mulțumirea - relativă - a dlui Iliescu vine din faptul că prin personalitatea sa și prin autoritatea morală pe care a deținut-o a putut să exercite o influență reală asupra celorlalte puteri ale statului, fără să depășească limitele formale impuse de Constituție, ceea ce dl Constantinescu n-a reușit, practic din același motiv.În mod la fel de evident, românii așteaptă, în general, ceva mai mult de la președinte pe care, în virtutea unui exercițiu istoric, îl consideră răspunzător pentru orice măsură ce ar trebui luată pentru îndreptarea unor stări de lucruri și, din acest punct de vedere, rezidă o contradicție evidentă cu precizările din Constituția votată recent. Aceste dificultăți vor ieși, cu siguranță, în evidență mai mult decât până acum, indiferent cine va fi viitorul locatar al Cotrocenilor, pentru că nici unul dintre cei trei posibili ocupanți principali nu corespunde, caracterial și afectiv, tipului 'Iliescu'. De aceea, cred că competiția acerbă declanșată pentru ocuparea acestui post este disproporționată față de importanța reală pe care o are acesta. Nu există îndoială că miza principală o reprezintă votul legislativ. Cu toate acestea privirile publicului și ale politicienilor par să ignore această zonă ațintindu-se, aproape nefiresc, către fotoliul pe care urmează să-l părăsească dl Iliescu. Este primul paradox. Al doilea vine din faptul că, deși par angajați cu toate forțele și ambițiile în acest proces, nici Năstase, nici Băsescu și nici chiar Vadim nu sunt, de fapt, prea interesați de acest post care nu se prea potrivește nici cu stilul, nici cu ambițiile și nici cu imaginea lor publică.Este foarte posibil ca, la jumătatea lui decembrie să asistăm la instalarea unui președinte care nu va fi foarte mulțumit de victoria obținută. O victorie care îl va scoate, practic, în afara jocului, pentru următorii cinci ani.
Titlu: Resursele umane ale Alianței
Nr Editie: 1394 Data: Friday 22 October 2004
Ultimele sondaje de opinie ar da - dacă e să le dăm crezare - un avantaj Alianței, al cărei trend ascendent se datorează intrării în luptă a lui Traian Băsescu. Primarul general al Capitalei este una dintre vedetele favorite ale canalelor media, și asta nu de azi de ieri. Invitat la un talk-show sau prezent la știri, (co)liderul Alianței, rămas deocamdată cam de unul singur, știe să exploateze la maxim toate oportunitățile pe care i le oferă această campanie electorală pentru care nu trebuie să plătească. Pentru cine ar fi curios să evalueze prezențele lui Băsescu în rate - cardurile departamentelor de publicitate, sumele pe care acesta le economisește din bugetul de campanie al Alianței sunt de ordinul a multor milioane de dolari. Discursul băsescian corespunde tiparului de sensibilitate al unor zone sociale situate în mediul urban, în partea de jos spre mijloc a societății, partea confruntată cel mai des cu consecințele unor tranziții inegale și prelungite. Stilul său direct, lipsit de metafore și abundând în formulări a căror duritate nu deranjează prea tare percepția publicului, se bucură de interes și de audiență.Acest succes va avea însă de făcut față unor situații pe care Alianța, nesigură pe ea și pe electorat înaintea localelor, și-a creat-o cu bună știință: irosirea unora dintre cele mai bune resurse umane ale sale în campania locală. Considerând că va avea nevoie să șocheze electoratul prin calibrul candidaților trimiși să cucerească primăriile, și PD și PNL au făcut uz de nume la vârf: începând chiar cu Traian Băsescu, și continuând cu Emil Boc, Sorin Frunzăverde, Liviu Negoiță, PD-ul și-a descompletat cel mai tare garnitura de lideri, spre deosebire de PNL, care a fost ceva mai circumspect, aruncând în standurile locale oameni de categoria a doua, precum primarul Chiliman de la sectorul 1. Așa se face că la provocarea celeilalte Alianțe (PSD+PUR) opoziția nu prea găsește numele necesare pe care să le aducă în față pentru a combate eficient argumentele social-democrate. Totul - sau aproape totul - se concentrează deocamdată pe Traian Băsescu, cel care riscă să își uzeze și discursul și resursele de-a lungul, poate, a celei mai dure confruntări, care urmează în luna de campanie electorală.
Titlu: Tandemuri noi și vechi
Nr Editie: 1395 Data: Saturday 23 October 2004
O premieră în viața electorală românească este desemnarea, încă dinaintea începutului campaniei electorale, a persoanelor care ar urma să ocupe cea mai importantă funcție neeligibilă din stat: cea de prim-ministru.     La fel de mult ca și interesul - aproape fără precedent - manifestat pentru componența listelor de candidați, această dare în vileag a persoanelor care vor deține cel mai mare coeficient de putere, reprezintă un progres general pe drumul consolidării democrației. Teoria acceptată până în prezent și care făcea din numele viitorului prim-ministru un secret bine apărat, motivat de dorința de a-l feri de o uzură mediatică excesivă (și de atacurile aferente) este, iată, abandonată. Ea face loc principiului 'tandemului' împărțind sarcina electorală între cei doi poli de putere și dezagrevându-l pe candidatul la președinție de sarcina majoră cu care era încărcat tradițional, în virtutea unei alte teorii la modă - cea a 'locomotivei'.     Dacă în cazul Alianței PSD+PUR lucrurile au fost definite mai din timp, adăugându-se formulei chiar și apendicele vicepremierului pentru a da ceva satisfacție aliatului umanist, aceste au fost ceva mai complicate în cazul Alianței PNL-PD. Stolojan a fost candidatul cu cel mai lung stagiu de pre-anunțare și, chiar dacă lucrurilor nu li s-a spus pe nume, s-a considerat că acesta va face tandem cu Băsescu, ale cărui calități îl calificau pentru fotoliul de la Palatul Victoria. Defecțiunea târzie a președintelui PNL a răsturnat toate calculele, obligându-l pe Băsescu să facă pasul decisiv spre președinție, chiar dacă această haină nu-l îmbracă prea bine. În aceste condiții funcția de premier, ce revenea prin noul algoritm, PD a trebuit cedată unui PNL în mare criză de candidați. A fost aproape o pedeapsă pentru Tăriceanu avansarea candidaturii sale la o funcție superioară celei pe care o ocupase în timpul cabinetului Ciorbea și pe care a exersat-o, după unele păreri, lamentabil, ceea ce a și determinat schimarea sa la prima remaniere.Alianța PNL-PD pleacă, deci, la drum, cu un tandem format din doi dintre exponenții de frunte ai 'regimului Constantinescu': un fost ministru al Transporturilor aflat în conflict cu aproape toți premierii Convenției, și un fost ministru al Industriei, considerat incompetent de către propria sa formațiune. Dat fiind, însă, modul emoțional în care reacționează electoratul, n-ar fi exclus ca aceste amănunte să nu mai conteze prea mult în noiembrie...
Titlu: Votul încrucișat
Nr Editie: 1396 Data: Monday 25 October 2004
Există patru variante, clare, în care poate fi tranșată disputa electorală din noiembrie. Două dintre acestea intră sub incidența lui 'câștigătorul ia totul: ori PSD+PUR câștigă și majoritatea legislativă și fotoliul de la Cotroceni, ori Alianța PNL-PD. Celelalte două variante decurg dintr-un vot încrucișat: Alianța PSD+PUR câștigă majoritatea la legislative, dar pierde președinția sau, alianța PNL-PD merge la guvernare, cu Năstase la Cotroceni.De regulă, de-a lungul celor patru cicluri electorale precedente, votul principal a fost cel 'la pachet'. Cine a votat un anume partid, a votat și candidatul acestuia la președinție. Asta a făcut ca România să nu exerseze, până în prezent, situația democratică a coabitării unui guvern de o culoare, cu un președinte de altă culoare. Pentru prima dată această cale pare să fie deschisă de evoluțiile prezente. Și acesta poate fi rezultatul 'votului încrucișat'. Cea mai plauzibilă variantă pare ace ea în care PSD poate pierde majoritatea legislativă - consecință a unui lanț de erori, în special de ordin psihologic și afectiv - reușind, totuși, să câștige Cotrocenii, grație suportului declarat pe care actualul președinte îl acordă lui Adrian Năstase, acesta din urmă fiind dependent de eșalonul important de susținători fideli ai dlui Iliescu, care nu vor putea să voteze împotriva deciziei acestuia. Cealaltă variantă, aproape la fel de plauzibilă, este că Băsescu, menținându-și trendul ascendent, va încheia primul tur pe o poziție apropiată de cea a lui Năstase, preluând în turul al doilea voturile negative la adresa acestuia. Pe acest fond - caracterizat printr-un decalaj sensibil între procentele liderului și cele ale Alianței pe care o reprezintă - PNL-PD nu va reuși să întrunească majoritatea necesară guvernării, neavând cum să conteze pe voturile PRM-ului, și nici pe ale UDMR-ului, mult prea legat de PSD prin colaborarea fructuoasă din ultimii pat ru ani. Ambele variante pot fi consecința votului încrucișat al eșalonului flotant de alegători nehotărâți între cei doi poli, între care ar dori totuși să creeze o punte.Sunt, evident, speculații. Ca deobicei, varianta corectă va fi dată doar de rezultatul scrutinului din noiembrie și, mai mult ca sigur, de prelungirea sa din decembrie.
Titlu: Migrația programelor
Nr Editie: 1397 Data: Tuesday 26 October 2004
După deja celebrul său atac la adresa premierului francez, Traian Băsescu a pus tunurile pe întreaga Europă, în încercarea de a demonstra că actualul guvern oferă contracte occidentalilor în scopul câștigării bunăvoinței acestora. Cu alte cuvinte, pentru a-și îndeplini obiectivele - recte intrarea în NATO și UE - România oferă mită la nivel înalt!Dacă această afirmație ar fi fost făcută de un alt candidat la președinție - prietenii știu care - lucrurile ar fi părut aproape normale, dacă se poate spune așa. Ea a fost făcută, însă, de candidatul la președinție al principalei forțe politice de opoziție - Alianța D.A. - cea care, teoretic cel puțin, ar putea să preia hățurile statului începând de anul viitor. Prin declarația candidatului său, Alianța nu face altceva decât să promită Europei o opoziție puternică față de orice idee de cooperare economică ce ar putea intra sub incidența 'mitei' politice.La fel ca dl Băsescu, cu vreo 13 ani în urmă, la alegerile din '92, candidatul altei (sau aproape aceleiași) opoziții venise cu o idee asemănătoare. În disputa televizată cu ceilalți candidați, dl Constantinescu a făcut o propunere-șoc: ca România să rupă relațiile cu China comunistă și să stabilească relații cu Taiwanul, care, în schimbul acestui gest, ar veni rapid cu investiții de două miliarde de dolari! În loc să cadă pe spate de uimire, preopinenții dlui Constantinescu s-au privit jenați unii pe alții, dl Iliescu cutezând doar să observe că așa ceva nu se poate. Evident, dl Constantinescu a pus acest scepticism pe seama unor nostalgii comuniste ale șefului statului și mi-e teamă că nu a înțeles nici până în ziua de azi de ce o propunere atât de generoasă nu a găsit ecou.Dl Băsescu, la rândul său, vine cu ideea de a stopa 'mita' interguvernamentală. Cred că domnia sa, nepreavând acces în această zonă, nu prea știe cum se pun problemele la nivel înalt și cred că dacă ar ști cum își promovează feluriți șefi de state interesele economice ale țărilor lor, i-ar da pe loc pe mâna Parchetului Anticorupție.Deocamdată, dl Băsescu se înscrie, prin demersul său, într-o zonă de program politic la care, probabil, nici dânsul nu se aștepta, până când i-a venit ideea.
Titlu: Hoție multilateral dezvoltată
Nr Editie: 1398 Data: Wednesday 27 October 2004
Nu știu alții cum sunt, dar noi, românii, conviețuim de secole cu hoția, care s-a adaptat permanent condițiilor istorice.De regulă, ea a îmbrăcat forme și s-a manifestat în formule bine determinate. Prin Evul Mediu, existau hoți pe care caracterul de clasă al demersului lor - jefuirea celor bogați, concomitent cu împărțirea prăzii către cei fără resurse sau posibilități de completare - i-a făcut să fie botezați ca 'haiduci'. Deși furt-sadea, această formă a beneficiat de o binecuvântare istorică, idealizantă, în regimul egalitarist, care pornea de la premisa că toți oamenii trebuie să fie egali, în primul rând pentru că nu se mai putea - sau pentru a nu mai fi nevoie - să se fure unii pe alții. Înlocuirea proprietarilor individuali de bunuri cu 'proprietarul unic' - statul - a făcut ca în ciuda educației marxist-leniniste, acesta să devină și el victima tentativelor și a acțiunilor de furt.Spre a-l feri, pe cât e posibil, diriguitorii de pe atunci i-au conferit un caracter sacrosanct, proprietatea 'obștească', avutul obștesc, cum era demult, fiind ridicată deasupra tuturor celorlalte forme de proprietate. Cu alte cuvinte, să furi de la vecini sau de la un necunoscut, din agoniseala acestuia, mai mergea. Să furi însă de la stat, a devenit o veritabilă crimă a cărei pedepsire a mers, uneori, până la condamnări la moarte.Cu toate acestea fenomenul n-a dispărut, delapidările rămânând în topul furtișagurilor și făcând, practic din orice mandatar cu oarecare responsabilități patrimoniale, un permanent candidat la pușcărie.După Revoluție, o dată cu dizolvarea noțiunii de avut obștesc și cu mai buna organizare a apărării avutului privat, furtul a înflorit și s-a generalizat. Se fură, de 15 ani încoace, tot ce-ți poate trece prin cap și tot ceea ce nu poate fi, practic protejat. Se fură temeinic, organizat și cu fantezie, fără ca mărimea sau complexitatea obiectului furtului să mai intimideze. Niște hoți, mai deunăzi, au furat cu atâta avânt fier vechi dintr-o fabrică dezafectată încât aceasta a căzut peste ei. Are și furtul ăsta riscurile lui - nu vorbesc de cele legale - și nu știu dacă cineva a făcut vreo socoteală a victimelor - înecate în cisterne de benzină, curentați de cablurile de înaltă tensiune, aruncați în aer de substanțele explozive folosite. Nimic nu pare, însă, apt să descurajeze acest avânt bazat pe dictonul ad-hoc ca ceea ce nu aparține în mod direct cuiva, poate aparține celui mai iute de mână, sau mai îndemânatic. Numai o minune face ca până acum aceste furturi să nu fi declanșat mari catastrofe, dar cred că dacă nu ne vom grăbi să înăsprim pedepsele și să organizăm protecția obiectivelor publice, ne vom trezi, într-o bună zi, fără țară, trecută fraudulos, aproape peste noapte, în posesia haiducilor contemporani.
Titlu: Listele societății civile
Nr Editie: 1399 Data: Thursday 28 October 2004
Într-o lume ideală în care democrația de tip clasic n-ar mai fi doar cel mai bun sistem dintre cele rele, probabil că formulele de reprezentare se vor realiza într-o manieră pe care Coaliția Română pentru un Parlament Curat a sugerat-o în recenta sa intervenție. Atunci vor fi suficienți câțiva oameni de tipul doamnei Mungiu-Pippidi, adunați într-un conclav al înțelepților-iubitori-de-curățenie, care să decidă cine să facă parte și cine nu din forul legiuitor.Până atunci, însă, CRPC-ul va fi nevoit să se rezume la ceea ce face în prezent: să ia la puricat listele alcătuite de partide și să spună: ăsta da, ăsta nu! Evident, într-un soi de vot consultativ, de care nu cred că cineva se așteaptă ca partidele să țină cont. Astfel, demonstrația rămâne una teoretică, ea se adresează în primul rând electoratului care are deprinderea să audă și altceva decât crede el, și nu rămâne decât satisfacția - platonică - legată de faptul că formațiunea cu cei mai mulți candidați pătați ar putea să suporte sancțiunea cuvenită, prin pierderea alegerilor.Cât timp, însă, va dăinui formula listelor, va fi greu de știut cât i-au tras în jos cei răi pe cei buni și viceversa.Listele de partid sunt - o demonstrează excepționalul interes care se manifestă în jurul lor, acum, mai mult ca niciodată - subiectul central al dezbaterii electorale. Astăzi, conform legii, partidele trebuie să depună formele finale ale listelor ce vor fi prezentate alegătorilor peste o lună. De mâine încolo, orice discuție pe această temă va fi de prisos, viitorul parlament urmând să-i includă - în caz de atingere a pragului electoral, și pe agreați și pe contestați. Abia viitorul ciclu va putea să arate, mai clar, dacă demersul CRPC a fost justificat și dacă decizia electoratului a fost una corectă. Un singur 'obstacol' mai rămâne în calea listelor și acesta este votul din noiembrie, cel prin care românii își vor aș terne cum să 'doarmă' în liniște (sau în neliniște!) în următorii patru ani!
Titlu: Doctorul Băsescu și pacientul Stolojan
Nr Editie: 1389 Data: Saturday 16 October 2004
Răspicat și repetat - ca să se audă până-n fundul clasei în care juniorii presei iau conștiincios notițe - doctorul Băsescu stabilește durata tratamentului pacientului Stolojan: între treizeci și șaizeci de zile (parcă?). Adică să se facă bine taman după rezultatul votului legislativelor. Până atunci, repaus total: fără vizite, fără declarații de presă, fără solicitări de astfel de declarații, fără intervenții din interior sau din exterior. Evident că, în aceste condiții nu trebuie deranjată nici candidatura dlui Stolojan, care în perspectiva însănătoșirii, rămâne pe locul 1 la Senat. Asta ca să se liniștească spiritele celor care începuseră să nutrească niscai speranțe legate de o eventuală eliberare a acestei poziții.Cu ultimele sale precizări, co-președintele Alianței PNL-PD, rămas de unul singur, demonstrează că ține cu autoritate, în mâinile sale, soarta și poziția colegului temporar indispensabil. Este, în termeni practici, un verita bil puci democrat, pentru că Băsescu, instalat cu aplomb în toate funcțiile de conducere - inclusiv candidatura prezidențială - nu mai negociază cu nimeni. Nici nu ar avea cu cine, curățenia făcută în jurul lui Stolojan îndepărtând de la eventuala luare de decizii pe oricare dintre tradițional-veleitarii lideri liberali. Călin Popescu-Tăriceanu? Dincolo de charisma sa de ocazie, nu dovedește prin nimic că ar fi devenit mai bun decât a fost ca vremelnic ministru al Industriei, scuturat din cabinetul Ciorbea la prima dintre remanieri. Patriciu?Deocamdată stă liniștit: și-a pus oamenii pe poziții și are, în afaceri, probleme mai urgente de rezolvat. Stoica? După ce a tatonat terenul cu unificarea partidelor, așteaptă răbdător, ca ideea să dea roade, sub presiunea evenimentelor.Cine mai rămâne? Evident că Băsescu. Cel care, asumându-și întreaga responsabilitate a operațiunilor, și-o asumă, împlinit și pe cea a succesului. Dar dacă? Dacă succesul nu va fi cel scontat? Ei bine, abia atunci se vor ridica cei care tac acum mâlc, și vor acuza răul tratament aplicat de doctorul Băsescu nu doar pacientului Stolojan, ci întregului 'spital' al Alianței!Și, uite-așa, se mai explică niște tăceri și niște vorbiri răspicate.
Titlu: Soarta Pădurii - în dezbaterea primului CLUB MEDIA
Nr Editie: 1388 Data: Friday 15 October 2004
Ieri a avut loc, pe undeva prin Pipera, un eveniment mai puțin obișnuit: crearea primului CLUB MEDIA din peisajul relațiilor instituționale dintre administrație și presă.Inițiativa a aparținut unei entități aflate constant în vizorul interesului public, datorită importanței și impactului pe care le are asupra vieții de fiecare zi a oamenilor: Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA. De aproape 15 ani, pădurea și starea ei sunt subiecte asupra cărora se monologhează intens. Există, însă, la unison, o îngrijorare evidentă pentru ceea ce se întâmplă cu ea, într-un proces aparent ireversibil. Tăierile ilegale masive, de după Revoluție, pe fondul disoluției autorității instituțiilor statului, presiunea intereselor economice imediate care au făcut din exportul de lemn una dintre principalele surse de îmbogățire rapidă a unor întreprinzători fără scrupule care și-au găsit în administrație parteneri la fel de lipsiți de responsabilitate, și mai nou, retrocedarea pădurilor care au fost luate cu japca de către regimul comunist, retrocedări care n-au fost însoțite, la momentele respective, de reglementări clare - au făcut ca patrimoniul vegetal să scadă văzând cu ochii, sub cotele minimale aduse de Uniunea Europeană, cea din care vrem să facem parte cu tot cu păduri.Pe acest fond, semnalele și investigațiile din presă au suferit de un dezacord de principiu: acela care privea responsabilitățile. Pentru fiecare ciot ivit în drum, pentru fiecare mașină cu lemne furate, degetul acuzator s-a îndreptat către ROMSILVA. Deși, în marea majoritate a cazurilor, văduvite și furate erau nu pădurile statului, ci acelea ale proprietarilor, redate conform legii pentru care s-a chinuit o întreagă legislatură dl Lupu. Spre aceste perimetre s-a concentrat tirul hoției și al abuzurilor, încercările aproape disperate de a compensa sau de a limita acest proces, venite din partea pădurarilor devenind insesisabile. Sigur că, asemenea tuturor instituțiilor statului, RNP nu este una perfectă, în care lucrurile merg unse. Sunt și aici probleme, delăsare și hoție. Dar situația este în general, sub control. Conștientă însă de responsabilitățile sale, Regia încearcă să suplinească lipsurile celorlalți, cumpărând sau luând în îngrijire păduri private - sau ce-a mai rămas din ele - și intensificând ritmul plantărilor.Despre aceste lucruri, șefii pădurilor au dorit să poată discuta, în liniște, și fără patimă, dar cu dorința de a evidenția soluții, și forma pe care au găsit-o se dovedește una neașteptată. Eficientă. Clubul Media 'Carmen Silva' și-a inaugurat ieri existența, chiar de Sfânta Paraschiva, ziua de naștere a marelui apostol al pădurii care a fost Marin Drăcea. Tonul discuțiilor, atmosfera, efortul de înțelegere manifestat de participanți - nume de autoritate ale presei românești - au oferit primă garanție că inițiativa este sănătoasă și de durată. Și că poate fi urmată de altele, asemenea.
Titlu: 'Baltazaurul'
Nr Editie: 1387 Data: Thursday 14 October 2004
A apărut, de nu se știe unde (ceva mai târziu am aflat că fusese extras de la 'Danubiana', unde executa o 'condamnare' la locul de muncă, pentru vina de a nu fi demonstrat suficient atașament față de sistem pe când lucra în diplomație...), după decapitarea lui Sârbu, cel care-și permisese să fie prea sincer cu unii dintre partenerii săi din presă. A preluat abrupt funcția de purtător de cuvânt al lui Roman, dându-i o dimensiune aparte prin stilul rămas inconfundabil: agresiv când era nevoie, defensiv când nu mai avea încotro, constructiv când interesul imediat o cerea. Baltazar a devenit cu rapiditate un soi de alter-ego, pentru situațiile critice, al premierului, preluând, ca un paratrăznet, toate fulgerele din media adresate acestuia. Ca purtător de cuvânt, Bogdan Baltazar avea să rămână în galeria de specialitate de la Victoria ca un reper, niciodată egalat - pentru că nici vremurile n-au mai fost egale. Spre finalul mandatului lui Roman, dacă nu mă înșel, și pe fondul scindării FSN-ului, după mineriada din septembrie '91, Baltazar a părăsit țara, precedându-l pe Stolojan în galeria funcționarilor bancari internaționali. A poposit la BERD, la Londra, unde s-a 'școlit' vreo patru ani, pătrunzând în măruntaiele marilor afaceri internaționale, câștigând niște bani adevărați, pe care nu avea cum să-i facă în țară și asigurându-și un lustru personal de factură anglo-saxonă. A revenit în țară cu puțin înainte de alegerile din '96, manifestând un atașament față de vechiul său patron pe care puțini îl înțelegeau. S-a aruncat cu capul înainte în campania electorală, ca șef al staff-ului democrat, implicându-se în stilul cunoscut și contribuind substanțial la noua imagine a prezidențiabilului Roman, care avea să obțină atunci cel mai bun scor din carieră. Un scor care l-a propulsat în alianța câștigătoare, oferindu-i pe tavă, președinția Senatului și apoi portofoliul Externelor. Baltazar s-a mulțumit cu un 'loc 2' la FPS, de unde a trecut la BRD, când aceasta a fost scoasă la vânzare. A negociat la sânge cu francezii, care în loc să-l arunce peste bord, i-au apreciat înverșunarea, considerând-o folositoare intereselor proprii. L-au instalat în funcția de președinte, cu mai multe atribuții decât putuse să spere, lăsându-i pe mână reprezentarea și relațiile cu autoritățile - sarcini de care s-a achitat cu brio. Ba, în virtutea vechilor reflexe de luptători și-a transformat poziția într-o instanță din care n-a ezitat, oridecâteori a fost cazul, să-i amendeze pe guvernanți sau să le dea mici lecții. Asta nu l-a făcut prea popular la Palatul Victoria și la Finanțe, dar i-a întărit considerabil autoritatea în rândurile breslei. După șase ani de cooperare, Baltazar își recâștigă acum libertatea, apreciind cu luciditate situația și perspectivele, recompensându-l pe succesorul său cu puteri complete, pentru răbdătoarea sa așteptare de șase ani.Zilele trecute Baltazar s-a despărțit de banca pe care a propulsat-o în rândul lumii. Cu regrete, dar, mai ales cu speranța că lasă în urmă ceva: o bancă viabilă și performantă. 'Sacrificiul' personal merită un astfel de premiu. Care nici măcar nu e unul de consolare...
Titlu: Presa liberă din Insula Șerpilor
Nr Editie: 1377 Data: Saturday 02 October 2004
Cred că cel mai logic lucru pe care ar fi trebuit să-l facă deja ambasadorul nostru la Kiev, ar fi fost acela de a solicita o audiență la Ministerul de Externe ucrainean și să înmâneze o notă de protest legată de atacurile tot mai dese și mai dure din presa locală la adresa României. Nu doar ca o replică la ce-au făcut vecinii de peste brațul Chilia nu de mult, ci ca o justificare ce vine din diferențele reale dintre cele două sisteme mass-media. Opiniile critice apărute în presa românească legate de abuzul comis de autoritățile ucrainiene prin tăierea unui canal prin mijloculul Deltei, acțiune ce va avea drept consecință punerea în pericol a echilibrului natural al acestei rezervații, nu pot fi puse pe seama vreunei presiuni a autorităților. Nici chiar cel mai acerb critic al Guvernului nu poate afirma că articolele apărute au un suport oficial și că ele ar fi putut fi scrise la comandă sau la instigarea unor reprezentanți ai statului. Chiar dacă suferă încă puternice influențe economice, în România nu se mai poate pune pumnul în gura presei. Se poate vorbi, cel mult, în anumite cazuri, de o asumare, din varii interese, a unor puncte de vedere guvernamentale, dar nu de dirijism. Nu același lucru se poate spune despre presa din Ucraina. Drumul pe care trebuie să-l parcurgă această țară ex-sovietică pe cărarea ce duce spre democrație e încă lung și anevoios. Sunt de notorietate represaliile declanșate față de unii ziariști sau publicații care îndrăznesc să critice puterea. Au existat chiar suspiciuni că un jurnalist a fost ucis din cauza scrisului său, suspiciunile mergând  justificat sau nu  până la vârful piramidei puterii actuale. Corul care cântă în mass-media din Kiev aria acuzațiilor este în mod evident dirijat și atent coordonat. Cu o tactică străveche, Ucraina s-a transformat din acuzat în acuzator, neținând seamă de subțirimea sau de inexistența argumentelor. Tipică pentru maniera neo-imperială a ucrainienilor este găselnița cu Insula Șerpilor: deși aceasta e nelocuită, ei au deschis acolo o bancă! Mâine-poimâine vor scoate tot acolo și un ziar în care vor veșteji pretențiile nejustificate ale românilor față de acest străvechi pământ ucrainian, unde înflorește activitatea financiar-bancară și unde ziarele nu se sfiesc să spună adevărul.
Titlu: Trădarea lui Stelică
Nr Editie: 1378 Data: Monday 04 October 2004
Dl Stelică Barna, consilier municipal, a ieșit din anonimat în momentul în care a devenit singurul reprezentant al PSD-ului care a votat controversatul proiect al lui Băsescu de realizare a unei parcări și a unui pasaj în zona Gării de Nord, pe bani europeni. Proiectul trenează de vreo doi ani și el a constituit, practic, intrumentul de șantaj al năbădăiosului primar, pentru imprudența acestuia de a fi cheltuit în avans banii pentru studiul de fezabilitate, fără a avea acordul Consiliului General. Nici chiar în noua structură rezultată după alegerile locale Băsescu nu a dispus de majoritatea necesară pentru demararea proiectului, care nici măcar n-a intrat în discuție în decursul negocierilor cu guvernul. Un singur vot, de aur, îl despărțea pe primar de realizarea acestui obiectiv ridicat la rang de emblemă democrată în care pusese nu doar interes, ci și ambiție, și acest vot era - din nefericire - unul social-democrat. Și, iată că, minunea s-a întâmplat: cum-necum (zâmbetul pișicher al primarului dădea de înțeles că el cam știe cum) dl Stelian Barna a votat cu... Opoziția, și nimic nu mai pare să stea în calea lui Băsescu. Revoltată, conducerea social-democrată a decretat pe loc: trădătorul trebuie dat afară! Reacție umorală, insuficient de bine gândită, pe care noul lider al organizației municipale, Mircea Ursache, n-a îmbrățișat-o. 'De ce să-l dăm afară și să le oferim pe tavă majoritatea pe care nu o au?' - a raționat cumpănitul președinte al AVAS, devenit una dintre stelele în ascensiune ale partidului’. Mai întâi să vedem de ce-a făcut-o. Într-adevăr. A te grăbi să cataloghezi drept trădare o atitudine nu e un lucru înțelept. De ce să nu-i acordăm dlui Barna girul unei judecăți: poate că domnia sa a considerat că între disciplina oarbă de partid și bunul simț, cel din urmă ar trebui să aibă câștig de cauză. Poate că n-a avut nici o înțelegere secretă cu Băsescu (oare chiar totul e de vânzare în politica asta dâmbovițeană?) și este un simplu gest de conștiință: crede că pasajul și pasarela sunt mai folositoare bucureștenilor decât șicanarea sau demolarea primarului ales democratic. De aceea, vreau să spun că în acest episod s-ar putea să găsim sămânța de logică și rezonabilitate de care are tot atâta nevoie politica românească.
Titlu: Stolojan provoacă prima criză electorală!
Nr Editie: 1379 Data: Tuesday 05 October 2004
Democrația românească își completează 'petele albe' de pe harta strategiilor electorale cu o nouă situație: retragerea unui candidat la președinție în plină campanie, cu mai puțin de două luni înainte de scrutin. 'Defecțiunea' lui Constantinescu, din 2000, nu poate fi considerată un precedent. În primul rând pentru că acesta nu-și anunțase, formal, candidatura. În al doilea, pentru că nu dispunea de suportul pe care-l avea Stolojan: la 'degajarea' liberală el deja nu mai miza pe susținerea democrată - Roman considerând că i-a venit momentul prielnic - rămânându-i să conteze doar pe suportul țărănist - adică al acelui partid care, deși nu fusese singur la guvernare, își asumase cu stoicism toate bilele negre ale acesteia. În atare condiții, înscrierea în competiție împotriva unui Iliescu, care venea cu toate pânzele sus, friza donquijotte-ismul. Numele lui Stolojan, ca posibil președinte, se vehiculează deja de vreo trei ani, practic de la preluarea președinției liberale de la Valeriu Stoica. Într-un fel, aceasta a și fost rațiunea schimbării la vârf din partid: de a oferi o soluție mai credibilă decât toate celelalte variante compromise sau 'accidentate' în defunctele faze premergătoare. Neînregimentat politic, Stolojan rămăsese în memoria electoratului ca un tip hotărât, inflexibil la presiuni sindicale sau de altă natură, neînregimentat în vreo facțiune de interese economico-politice. De aceea, la constituirea Alianței liberalo-democrate, s-a convenit practic, că era candidatul ideal care să înfrunte propunerea social-democrată pentru președinție. Stolojan a încercat din răsputeri să se integreze în aces rol, încercând să-și modifice atitudinea și limbajul într-o variantă ce nu-i era proprie. Devenise, deja, clar, că nu este omul potrivit pentru o bătălie de asemenea duritate și dusă cu asemenea lipsă de menajament. Atacurilor sale directe le lipsea ceva pentru a convinge. Cred că el însuși a resimțit aceste handicapuri ce l-au condus, în cele din urmă, spre decizia anunțată duminică. O decizie care a venit ca o lovitură de măciucă, atât în capul suporterilor, cât și cel al adversarilor. Pentru Alianță situația devine nu delicată, ci de-a dreptul disperată, în condițiile în care nu mai are, practic, pe cine să arunce în luptă, păstrându-și șansele din sondaje. Ultima soluție - și probabil nu cea mai fericită, va fi ca Băsescu să preia și acest rol, într-un meci în care joacă pe toate posturile. De partea cealaltă lucrurile nu stau mai strălucit. Departe de a fi o rezolvare, retragerea lui Stolojan complică lucrurile presupunând modificarea întregii strategii electorale, construită în principal pe datele acestuia. Totodată, apariția unui alt candidat, în condițiile de criză actuale, poate genera un curent de susținere superior celui de care a beneficiat Stolojan, derivând dintr-o tendință naturală de echilibru.
Titlu: Cuplul 'Iliescu-Roman'
Nr Editie: 1380 Data: Wednesday 06 October 2004
Se vorbește în ultima vreme despre o posibilă refacere a cuplului 'originar' al Revoluției: Iliescu - Roman! Duetul acesta politic a fost primul dintre cele care aveau să marcheze, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, politica post-decembristă la vârf. După familia care ocupase aproape două decenii cabinetele 1 și 2, publicul românesc nu mai era dispus să accepte formule mixte de genul celei de care nu crezuse că avea să scape. Iliescu și Roman au făcut echipă din primul moment. Primul venea cu autoritatea de om politic experimentat, care știuse să-și păstreze demnitatea în corul slugărniciei totalitare. Cel de-al doilea aducea aerul nou al politicianului școlit, înzestrat cu ușurința de a se exprima, nu doar în limba maternă, și cu idei care, chiar dacă nu erau validate de practică, puteau să inducă speranța de progres. Îngemănate, calitățile celor doi lideri au fost motorul succesului electoral din primul scrutin. Treptat însă, diferențele aveau să iasă la iveală și, odată cu ele, deosebirile de abordare a unui moment complex și contradictoriu. Alimentate de anturaje dornice de supremație, deosebirile de vederi aveau să devină practic ireconciliabile, într-un moment istoric-limită-cel care l-a scos din scenă, cu violență, pe primul premier al unui guvern democratic. Divorțul a fost acut și l-au alimentat din plin orgolii familiale și frustrări de echipă. Aveau să treacă ani mulți, fără ca viața celor doi să se mai intersecteze, destinele politice evoluând diferit. Succesul electoral al facțiunii rămasă fidelă lui Roman și căderea de la guvernare a partidului format în jurul președintelui păreau să fi parafat o revanșă istorică a celui tânăr în fața celui vârstnic. Istoria are însă meandrele ei, și viitorul ciclu avea să-l pună pe Roman în fața unui usturător de modest procentaj - ce avea să-i provoace, în cele din urmă, și pierderea șefiei partidului - în timp ce Iliescu revenea în forță pe culmi, după asumarea cu modestie a condiției de opoziționist.Relațiile dintre președinte și fostul său premier aveau să se reia, cu timiditate, în 2001 când, călcându-și pe orgoliu, Roman a solicitat - după un deceniu - o întrevedere, acordată cu cunoscuta civilitate. Solicita atunci sprijinul pentru o eventuală nominalizare a sa la funcția de secretar general al Francofoniei, post din care urma să se retragă Boutros Ghali. Din nefericire pentru el, evenimentele de la 11 septembrie 2001 aveau să anuleze reuniunea la care s-ar fi discutat această candidatură. La realuarea ei, în anul următor, competiția avea să fie tranșată de Chirac în favoarea unui prieten african. Dar, din momentul mai sus evocat, întâlnirile dintre cele două persoane politice aveau să devină mai dese, și dialogul mai consistent. Pentru unii a fost o surpriză numirea lui Petre Roman, de către Iliescu, în fruntea unei comisii care să analizeze situația revoluționarilor. Se pomenește chiar despre o posibilă raliere a Forței Democratice la PSD. Este însă prematur de vorbit despre așa ceva. Poate, dacă va reuși să-și păstreze identitatea peste scrutinul din noiembrie, s-ar putea să se întâmple ceva, dar abia după congresul de anul viitor, care-l va repune în fruntea partidului pe Iliescu. Abia atunci, dacă Năstase va poposi la Cotroceni, s-ar putea să revină în actualitate cuplul Iliescu-Roman, cel din '90, într-o variantă revăzută și adăugită cu doar vreo 15 ani.
Titlu: Omul-orchestră
Nr Editie: 1381 Data: Thursday 07 October 2004
Fără voie, aproape, dl Băsescu îmi evocă omul-orchestră care, la colț de stradă, încântă trecătorii cu melodii cântate la muzicuță, tobă și trompetă în același timp, folosindu-și aproape toate membrele din dotare. O atare performanță presupune îndemânare, atenție distributivă și, în plus, ceva ureche muzicală. Deși rezultatul nu este cel pe care-l poate oferi o adevărată orchestră, într-o sală clasică de concerte, el poate fi admis ca un soi de surogat pentru mai puținii cunoscători în ale armoniilor.N-aș vrea să spun că președintele democrat se exercită dintr-o secretă pasiune 'muzică'. Este, mai degrabă, meritul nevoii și al conjuncturii de a se expune într-un asemenea rol, pentru care încasările pot rămâne, cel mult la nivelul capacității pălăriei aruncate alături pe trotuar. Nu cred că dl Băsescu a râvnit la funcția de președinte. Cred că și dânsul intuiește că e o haină prea strâmtă și prea rigidă pentru gesticulația sa vioaie și imprevizibilă. Cu toate acestea, la momentul defecțiunii amicului său liberal, n-a ezitat să ia asupră și sarcina de a-l înfrunta pe mult mai stilatul pretendent social-democrat. A făcut-o dându-și seama că lunga conviețuire cu ideea că Palatul Cotroceni îi este hărăzit lui Stolojan a făcut vid, în jurul numelui acestuia nemaicrescând nimic. Că PNL, partid ce prin tradiție a avut mai mulți lideri decât era nevoie, se află într -o situație de criză a personalităților, nu e vina lui Stolojan. Este, însă, vina lui Băsescu, că în dorința de a-și relansa formațiunea, a aruncat în bătălia de la locale cam tot ce avea. Astfel încât pentru marele război nu prea i-au mai rămas comandanți. Partidul Democrat a devenit partidul-om, mai mult decât au fost altele de-a lungul timpului, el fiind perceput acum după chipul și asemănarea liderului ce a ajuns să cumuleze aproape toate autoritățile și sarcinile posibile. Ce mă nedumerește, însă, e faptul că marea miză a acestei toamne nu o reprezintă viitoarea echidistanță prezidențială, ci monopolul partizan al guvernării. Ca și celelalte partide care contează în competiție, democrații visează să aibă un președinte, pe care-l voi pierde în cazul în care acesta câștigă, mai degrabă decât un prim-ministru ce ar deriva din suma de victorii mai puțin spectaculoase în registrul legislativ. Cu ochii și cu mintea la onorurile prezidențiale, și cu resursele alocate în special acestora, partidele combatante visează la victorii din care nu vor câștiga mare lucru. Pentru un om ca Băsescu, pentru că de la el am plecat, schimbul cu Primăria poate fi mai mult decât dezavantajos, iar pentru partidul său ar putea însemna un veritabil cântec de lebădă, înaintea 'înghițirii' sale de către tovarășul liberal, mult mai bine structurat pe palierele intermediare.
Titlu: 'Modelul Ciorbea' și 'Standardul Băsescu'
Nr Editie: 1382 Data: Friday 08 October 2004
Odată cu retragerea - nefericită, poate - a lui Teodor Stolojan - în fața trenului care cuplează vagoanele liberale cu cele democrate și-a făcut apariția adevărata locomotivă a Alianței: Băsescu.Stolojan dădea, de câteva luni bune, semne de oboseală. Se observa, apoi, tot mai mult, că structura sa interioară diferă de cea de care avea nevoie Alianța. Stolojan pierdea, constant, puncte în sondaje și nu mai era mult - dacă în realitate acest lucru nu se întâmplase deja - până când procentele sale să se situeze sub cele ale Coaliției. Lunga sa expunere - prea lungă - l-au uzat mai mult și mai devreme decât pe oricare altul. Retragerea sa - indiferent de motivele invocate și de stările emoționale ale protagoniștilor - era până la urmă firească. La fel de firească precum a fost preluarea, fără menajamente și tatonări, a acestui rol de către primarul general al Capitalei. Într-un fel istoria se repetă. În 1996, un alt primar al Capitalei își aștepta rândul în marea politică. Și, chiar dacă numele lui Ciorbea n-a prea fost pronunțat în legătură cu viitoarea sa misiune - pe care se băteau veleitari țărăniști de genul Vasile, Spineanu sau Ciumara, el devenise, prin succesul obținut la locale, cea mai proeminentă figură a momentului din tabăra Opoziției. Într-un fel, decizia lui Constantinescu de a-l promova prim-ministru a fost și o reacție instinctivă de apărare a acestuia împotriva unui rival care amenința să-l detroneze în topul popularității. Există, însă, și diferențe majore între fostul premier și fostul său ministru. În primul rând, Ciorbea era lipsit de experiența publică pe care o are Băsescu. Călit în două tururi electorale pentru Primăria Capitalei și în cele trei sau patru guverne din care a făcut parte, este clar că Băsescu va reprezenta pentru Adrian Năstase un adversar incomparabil mai incomod decât ar fi fost Stolojan. Dar, în aceste calități, rezidă și limitele președintelui democrat: politician abil în zona mediană, acestuia îi lipsesc principalele calități care, în mintea românilor, întruchipează noțiunea de președinte. Pentru mulți dintre ei va fi greu să accepte ideea unui titular la Cotroceni slobod la gură, pe care costumele nu cad chiar cum ar trebui și al cărui potențial de agresivitate nu se înscrie în standardele obișnuite. Excesiv partizan în programul său de acțiune, el apare ca mai puțin potrivit pentru statutul de diplomație, neutralitate și echidistanță necesar unui președinte al tuturor alegătorilor. Există, desigur, prezumția de adaptare, de schimbare. În mai puțin de 50 de zile cât a mai rămas până la gongul electoral nu se pot face minuni. Sau se pot?
Titlu: Statutul de democrație funcțională
Nr Editie: 1383 Data: Saturday 09 October 2004
Nu întâmplător, poate cel mai delicat capitol de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană este cel al Justiției și Afacerilor Interne. Sunt domeniile fundamentale care pot - sau nu - să ne acorde statutul de democrație funcțională. Justiția și administrația sunt doi dintre pilonii de rezistență ai societății democratice. Fragilitatea sau defecțiunile lor interne riscă să prăbușească întregul edificiu. Pentru că, într-o astfel de societate, neîncrederea în sistemul juridic sau în corectitudinea și eficiența administrației, pun sub semnul întrebării întregul eșafodaj la care se lucrează într-un 'hei-rup' fără precedent, sub ochiul vigilent al monitorizării europene.Problema de fond vine nu doar din lipsa de exactitate sau de consecvență a procesului, ci mai ales din inerția și rezistența la schimbare. Este o realitate dură, care nu se poate modifica prin decizii administrative sau prin apeluri romantice. Nu pot să nu-mi amintesc modul dezastruos în care a tratat justiția Revoluția, care n-a avut nici o legătură nici cu democrația și nici cu libertatea.Aceiași procurori și judecători care-i anchetaseră și îi trimiseseră la pușcărie pe disidenți sau pe 'sabotorii economiei naționale', au intrat în funcțiune după 22 decembrie. Cu aceleași metode, cu aceeași intoleranță. cu același sistem abuziv. Practic, împotriva celor care ținuseră democrația reală sub obroc, sau care au fost suspectați de a fi făcut acest lucru, s-a acționat după principiile și metodele totalitare.Schimbările de mentalitate au nevoie de schimbări de materie primă umană. Acestea sunt, în general, cele mai lente. Deși sistemul juridic s-a mai primenit, vechile obișnuințe au continuat să funcționeze. Adăugându-și o nouă caracteristică a 'pieței': abuzul și corupția. Nu puține instanțe au devenit, în această tranziție buimacă, veritabile tarabe la care nedreptatea se împărțea după tarife bine reglementate. Față de amploarea fenomenului, care a generat un procent de neîncredere record în rândul opiniei publice, magistrații dovediți și condamnați reprezintă un procent firav și nesemnificativ. Cazurile cunoscute conturează însă un tablou cât se poate de puțin european: președinți de tribunale care dau lucrări pe șpagă, care-și fac vile din 'taxele' aplicate petenților, care-și pun în posturi cheie neamurile, care fac trafic de influență și până la magistrați care pozează sau joacă în filme porno, tabloul justiției și al celor care o reprezintă rămâne unul dintre cele mai descurajante. Pentru că este puțin probabil ca în cele câteva luni care ne-au mai rămas la dispoziție să se poată crea premisele unei schimbări de esență. Reforma în justiție rămâne, în opinia mea, principala materie de corigen ță a candidatului român la statutul european. Și la cel de democrație funcțională.
Titlu: Libertatea de expresie, la bani mărunți
Nr Editie: 1384 Data: Monday 11 October 2004
În opinia mea, în Raportul de țară elaborat recent la Bruxelles, problematica legată de libertatea de expresie ocupă un loc excesiv.Românii și-au câștigat dreptul de a se exprima liber încă din ziua de 22 decembrie 1989. După decenii de eradicare sau de limitare a acestui drept, printr-un control excesiv și abuziv, oamenii au avut, deodată, șansa să spună ceea ce cred și doresc. A fost un veritabil șoc care s-a reverberat rapid în toate straturile sociale, libertatea de expresie constituind, practic, și prima libertate efectivă dintre cele care aveau să formeze declarația Frontului din acea zi istorică.Presa a preluat acest stindard și l-a dus mai departe, nefiind însă scutită, la rândul său, de erori și excese. Se poate spune că, după aproape 15 ani, ea tot își mai caută drumul drept spre adevăr și responsabilitate, prin hârtoapele tranziției. Ceea ce este absolut evident este faptul că, practic, nimeni și nimic, nu se poate opune exprimării libere de opinii, convingeri sau rezerve, indiferent de nivelul instituțiilor sau persoanelor vizate. Nu mai există persoane și instituții tabu, care să-și poată exersa procedee incorecte la adăpostul vreunei imunități. Presa profită din plin de acest climat și, chiar dacă mai sunt necesare reglementări sau aplicări ale acestor reglementări, pentru a nu se depăși nici cadrul legal și nici cel al bunului simț și al civilizației, își exercită astfel rolul important de 'câine de pază' al democrației. Spuneam că observațiile din Raport mi se par excesive față de realitatea din domeniu. Eu unul n-aș pune chiar atâta preț pe categoria 'agresiunilor' - fiind clar că acestea nu sunt dirijate instituțional și, mai ales că există o zonă de 'presă interlopă' ale cărei interese intră adesea în contradicție cu alte zone ale lumii interlope - dar aș fi încercat să disec mai atent ceea ce Raportul definește drept constrângeri economice care limitează munca și independența ziariștilor.Las la o parte conflictele de la 'Evenimentul Zilei' și 'România Liberă', care sunt în cea mai mare parte o expresie a modului tipic de acțiune al capitalismului de piață și mai puțin o diferență de ideologie și deontologie, și aș zăbovi puțin asupra principalului subiect. Acesta este modul de repartizare a publicității de stat. Lipsa unor reglementări de ordin procedural și a transparenței, fac ca acest proces în care se împletesc inte rese personale și de grup, relații mai mult sau mai puțin principiale, să devină un măr al discordiei în interiorul breslei. Ca și tratamentul diferențiat de care beneficiază organizații de mediu care încearcă să supraviețuiască sau să prospere pe baza favorurilor acordate în procesul de achitare a datoriilor către stat. Ambele zone sunt complet netransparente, furnizând argumentele principale în suspiciunea legată de manipularea sau de limit area independenței editoriale, și aici Executivul trebuie să lucreze, convingător, pentru a înlătura rezervele Uniunii Europene față de calitatea relației instituționale cu mass media.
Titlu: CNSAS: instanță morală sau legală?
Nr Editie: 1385 Data: Tuesday 12 October 2004
Dacă domnii Pleșu și Dinescu și-ar fi dat demisia din CNSAS când ar fi avut în față încă doi-trei ani de mandat, gestul lor ar fi avut o semnificație incomparabil mai mare decât aceea pe care o are când nu le-au mai rămas decât zile. Și motivul pentru care ar fi făcut-o ar fi căpătat o altă greutate. Așa, rămâne un simplu gest de frondă, practic, fără urmări.Distinsul fost ministru al Culturii și Externelor, și vioiul director al 'Plaiului cu boi' și al 'Aspirinei săracului' sunt doi dintre contestatarii de marcă ai senatorului Corneliu Vadim Tudor. Dincolo de atribuțiile care le revin pe linie profesională - ca să spun așa (deși nici unul nici altul nu au dorit să-și facă o profesie sau un titlu de glorie din demascarea foștilor securiști practicanți de poliție politică) atât Pleșu, cât și Dinescu și-au concentrat, în timp, tirul publicistic înspre președintele PRM și este clar că între ei și el nu există punți de conciliere.De la această atitudine publică și până la votul din Consiliul CNSAS nu a fost decât un pas pe care cei doi, alături de colegul lor de tabără opoziționistă, Horia Roman Patapievici, l-au făcut cu naturalețe. Demersul lor de scoatere în afara câmpului electoral a lui Vadim s-a izbit însă de opoziția celeilalte părți a CNSAS-ului, decizia fiind tranșată de votul cu valoare dublă a președintelui Onișoru.De aici, supărarea celor doi și demisia aferentă.Cât este de justificată aceasta?Din punct de vedere moral, poate că da. Moralitatea nu necesită probe. Este suficientă o impresie, chiar dacă nu foarte bine fundamentată. CNSAS nu este, însă, o instanță morală. Este una care necesită probe pentru a da verdicte. Or, din acest punct de vedere președintele Onișoru este acoperit. Din documentele pe care le au la îndemână membrii CNSAS nu rezultă vreun angajament formal - eventual chiar remunerat - al lui Corneliu Vadim Tudor - față de defunct a Securitate. În acest caz, o altă decizie ar fi expus instituția unei inevitabile acționări în judecată, pe care ar fi pierdut-o cu siguranță. Din acest punct de vedere, oricât ar părea de comic, dl Onișoru i-a salvat pe domnii Pleșu și Dinescu de la urmările pe care le-ar fi avut o atare evoluție a evenimentelor.Oricât de ciudat ar părea, dar chiar și cauzele nobile au nevoie de un suport legal în democrație. Altfel, ele riscă să nu difere cu nimic de cele practicate de sistemul pe care dorim să-l stigmatizăm prin acțiunea unor instituții de genul CNSAS.
Titlu: Un neamț la Cotroceni?
Nr Editie: 1386 Data: Wednesday 13 October 2004
Americanii au o prevedere în Constituție care spune că un candidat la președinție este musai să se fi născut în Statele Unite. După toate semnele, este aproape inevitabil un amendament care va înlătura această piedică legală din partea unor doritori, între care se înscrie pe un loc fruntaș actualul guvernator al Californiei, actorul Schwarzenegger, născut în Austria.Constituția română este, din acest punct de vedere mult mai permisivă și specifică doar faptul că un candidat la cea mai înaltă magistratură în stat (aceasta continuă să fie percepția funcției prezidențiale) trebuie doar să fie cetățean român. Există însă, și în America și în România, niște prejudecăți bine înrădăcinate în mentalul colectiv care fac improbabil succesul într-un asemenea demers al unui etnic rom, ca să dăm exemplul cel mai elocvent sau cel al unui etnic maghiar. Un președinte ungur la București pare o enormitate cel puțin egală cu aceea a unui președinte român la Budapesta. În pofida acestor prejudecăți, domnul Marko Bela nu ezită să concureze la această funcție, chiar dacă în fundul sufletului nu prea speră nici domnia sa că va obține mai mult decât niște procente pe care le va putea negocia în turul 2, cu cine oferă mai mult pentru prosperitatea etniei pe care o reprezintă.Mult mai realistă mi se pare varianta unui candidat neamț la președinția României. Pentru că există un cu totul alt tip de percepție al acestor etnici a căror rărire de rânduri este regretată și la nivelul superior, de decizie și la cel inferior, al populației obișnuite. Îl urmăresc cu interes, încă de la surprinzătorul său triumf la alegerilor locale din 2000, pe Klaus Johannis, primarul Sibiului. Este un om serios, organizat, temperat, care știe ce vrea - o viață mai bună pentru con-orășenii săi - și care lucrează consecvent în această direcție, ferindu-se de demonstrații politicianiste și populiste. Calitățile sale - confirmate la recentele alegeri locale, pe care le-a câștigat lejer - îl fac deosebit de atractiv mai tuturor forțelor politice cărora în general le lipsește un lider de acest tip.Și cred că în următorii cinci ani, dacă Dumnezeu îl va ține sănătos și departe de tentații facile, nu va mai putea sta deoparte de marea politică. Condiție în care n-ar fi exclus ca România, intrată în Europa, să aibă la cârmă un neamț!
Titlu: 'România liberă' - finele unui sistem
Nr Editie: 1401 Data: Saturday 30 October 2004
Odată cu evenimentele din cadrul ziarului 'România Liberă', soldate cu demiterea conducerii ziarului, în frunte cu Petre Mihai Băcanu, se consumă episodul celui mai lung mandat deținut de un ziarist român postdecembrist, în cadrul aceleiași redacții.Eliberat din pușcărie, unde fusese internat după un simulacru de proces, în urma protestelor exprimate 'ilegal' la adresa sistemului totalitar, în chiar ziua Revoluției, Băcanu s-a întors la vechiul său loc de muncă unde, alături de ceilalți 'conspiratori', pedepsiți în diverse moduri, a fost primit cu brațele deschise. A fost unul dintre primii redactori șefi aleși, și nu numiți, din presa românească, iar România Liberă a devenit rapid un simbol al independenței presei, după ce și-a dublat discursul și de o formulă de independență patrimonială, considerată multă vreme, de către autorități, ca fiind cam alături de lege. Oricum, acest episod tulbure, din vremuri tulburi, când privatizarea era o noțiune căreia i se puteau acorda interpretări extrem de variate, nu mai are astăzi nici o semnificație. Pentru că, iată, România Liberă și spiritul ei cad victime, dacă este să spunem așa, tocmai efectelor acestui fenomen - privatizarea. Vândut cu mai bine de doi ani în urmă, pachetul majoritar de acțiuni a revenit unei companii germane care - indiferent de motivele invocate de părți - nu face altceva decât să-și exercite prerogativele legale de proprietar, schimbând conducerea gazetei.Revolta lui Băcanu și a oamenilor săi, de înțeles din punct de vedere psihologic, n-are nici un fel de temei legal. Ba devine chiar un abuz, sau un afront la adresa principiilor pe care le-a promovat constant prin demersurile sale publicistice. Nici chiar transferul subtil de semnificații - cauza schimbărilor fiind considerată a fi atitudinea critică a ziarului față de Putere - nu poate eluda o realita te care, dealtfel, se manifestă constant și care a afectat și alte publicații - începând cu 'Libertatea' și continuând cu 'PRO SPORT' sau 'Evenimentul zilei'.Cântatul pe coarda independenței și a libertății de expresie are rostul său când vizează realități indubitabile - și acestea există, după cum bine știm. Fie-mi permis să cred că la 'România Liberă', acum, este vorba despre cu totul altceva: despre un banal conflict, de interese în interiorul unei societăți comerciale! Că acest conflict pune capăt unei performanțe istorice (longevitatea mandatului lui Băcanu) și consfințește o nouă orientare patrimonială în întreaga presă (refuzul star-system-ului, în favoarea comodității manageriale) este o realitate pe care istoria branșei o va consemna cu siguranță.