Punctul pe Y, ianuarie 2004

Titlu: PROFILURI (VI)
Nr Editie: 1142 Data: vineri 02 ianuarie 2004
REMEMBER 2003 "Ion Rus a apărut pe neașteptate pe firmamentul politic, odată cu echipa clujeană pe care Năstase a inclus-o în formația sa, echipă ce-i mai cuprinde pe Vasile Dâncu și Vasile Puscaș, cărora ulterior li s-a adăugat și Cozmin Guse. Rus și-a făcut loc cu hotărâre în anturajul premierului, reușind să-i îndepărteze pe "greii" Mitrea și Dan Ioan Popescu, și devenind, la restructurarea guvernamentală din vară, omul "numărul 1", nu doar prin ce avea în subordine, ci și prin poziția dobândită în zona volatilă a relațiilor personale. De la un punct, însă, atitudinea lui Rus a început să iasă din canoanele obișnuite, interpelările la adresa șefului său devenind tot mai dese și mai categorice. Observatorii mai suspiciosi și mai amatori de scenarii pun declanșarea ofensivei mediatice împotriva lui Rus pe seama unui prea-plin psihologic al premierului, ceea ce, chiar dacă este plauzibil, e destul de greu de acceptat. Atacul poate veni din nenumărate direcții și cea mai puțin exclusă este aceea a propriului minister, în care misuna tot felul de personaje frustrate sau care se simt amenințate. Dar asta e mai puțin important. Important este dacă scandalul va determina trecerea sa pe linia pe care au mai trecut alți trei miniștrii cu probleme asemănătoare. Dacă va fi așa, înseamnă că Guvernul e bântuit de un virus, pentru care vaccinul se gasește doar la Cotroceni.  Alegerea dlui Gabriel Oprea, s-a dovedit a fi una dintre puținele numiri inspirate. General de justiție, cu o formație solidă și disciplinată - fără a fi cazon, dl Oprea a reușit deja să facă din instituția Prefectului ceea ce trebuia aceasta să fie: nu o capcană șicanatoare pentru un primar incomod, ci un reper de stabilitate și de legalitate. Unii - mai puțin obișnuiti cu ritmurile sistemului din care vine generalul, rezistă mai greu și promit să clacheze. Alții chiar au clacat. Treaba merge, însă, mai departe. Nimeni nu e de neînlocuit - consideră prefectul. Nici chiar el - iar acest lucru îl ajută să facă mai bine față unei funcții cu ereditate incertă. Dl Oprea nu este singular. Mai sunt prin țară câțiva colegi de-ai domniei sale - pe la Timiș, Mureș, Vrancea - care dau semne să fi înțeles mai bine decât alții că prefectul tinde, trebuie să tindă, să fie 'mai mult ca prefect'. În sensul bun, legal, adică." ZP nr. 831/08 ianuarie 2003 'Mai mult ca prefectul' "Câtă credibilitate are Pacepa pe plan internațional, este destul de greu de estimat. Noi cunoaștem, însă, foarte bine modul în care a prelucrat, profesional, datele de care dispunea în calitatea pe care o deținuse în spionajul românesc pentru a-si vinde cât mai bine cele câteva carți scrise pe aceste teme și pentru a-și construi o biografie de disident și rezistent anticeaușist. Ceea ce - dacă ne gândim bine - n-a prea fost cazul. A devenit rezistent doar în momentul în care, înștiințat că i s-a dat de urmă, a spălat, cum se spune, putina. Nemafiind de folos - nici America nu-i iubește pe trădători - a fost plasat pe undeva, la adăpost de eventuale răzbunări (ale cui) până în momentul în care a apărut o șansă de a fi refolosit: discreditarea șefului diplomației germane. Cât succes va avea această mișcare de culise e greu de știut. După cum e la fel de greu de crezut că Pacepa ar mai putea deține informații pe care serviciile germane de "apărare a Constituției" să nu le cunoască deja. Așa încât este foarte posibil ca "mutarea Pacepa" să fie făcută pe o tablă de șah goală, în care "nebunul" se poate mișca în orice direcție fără să afecteze pe nimeni."
Titlu: Indiscrețiile premierului...
Nr Editie: 1158 Data: miercuri 21 ianuarie 2004
Câteva indiscreții "scăpate" cu grijă în cursul dialogului său televizat de luni seară de către premierul Năstase (aflat la una dintre cele mai bune prestații ale sale din ultima perioadă) sunt de natură să facă lumină în privința ultimei restructurări guvernamentale. Din ce a spus sau nu șeful Executivului, reiese că la începutul lui februarie vom avea un guvern restructurat cu cel puțin un minister în plus: cel al Mediului. Și asta nu pentru că cineva ar fi constatat că desființarea sa a fost o greșeală, până când nu s-au sesizat oficialii europeni de la Bruxelles, contrariați de faptul că tocmai zona de cea mai mare sensibilitate în perspectiva integrării este neglijată la București. Desființarea Mediului mi se pare, pe fond, a fi fost de aceeași natură cu o eventuală desființare a Ministerului Integrării Europene. A fost o gafă care va trebui reparată, printr-o formulă care mai drege încă una: controversata decizie de a desprinde Pădurile de Med iu și de a le face cadou Agriculturii. Care a fost rațiunea acestei mișcări, "doar prietenii știu"...În fruntea acestui nou minister sunt șanse mari să fie promovată doamna Rovana Plumb. Cu riscurile și beneficiile de rigoare, pentru domnia sa, având în vedere că va rămâne la cârma ministerului doar pentru vreo 10 luni, ceea ce ar putea să transforme misiunea sa într-una de sacrificiu. Turismul va deveni, mai mult ca sigur, Agenție, fără Dan Matei Agathon, nici el dornic să revină la o instituție destructurată de transferul la Transporturi, tot pentru doar 10 luni, când alegerile bat la ușa Partidului, unde el are un cuvânt sau mai multe de spus.O altă lacună a Executivului - absența unor coordonatori de domeniu - va fi reglementată prin promovarea a doi viceprim-miniștri (alături de premier, care și-a rezervat partea leului - Integrarea, Externele și Apărarea - toate cu un mare coeficient în campania de imagine). Unul pe social - care ar putea fi dna Dumitru, și altul pe economic - aici "bătălia" fiind purtată între Dan Ioan Popescu și Miron Mitrea. În orice caz, câștigătorul va fi confirmat ca un veritabil "numărul doi" în ierarhia executivă. Care acum nu există.Și ar mai fi o "indiscreție" scăpată cu tâlc: decizia - practic luată - a premierului de a se înscrie în cursa pentru Cotroceni. Decizie ale cărui rațiuni devin pe zi ce trece tot mai clare.
Titlu: Dl Predescu și-a pierdut uzul rațiunii...
Nr Editie: 1159 Data: joi 22 ianuarie 2004
Oamenii care dobândesc niște funcții și trăiesc de prea mult timp într-un mediu artificial, care nu are legătură cu realitatea, își pierd, la un moment dat, uzul rațiunii. Este cazul dlui senator Predescu. Domnia sa stă în fotoliul de senator de vreo 12 ani, dacă rețin bine. În acest timp scaunul a luat forma omului - sau viceversa... Iar pentru domnul Predescu, lumea a început să însemne ce vede dânsul cu ochii - colegii de la Senat, funcționarii de acolo și - din când în când - obrăznicăturile de ziariști care vor mereu să știe mai mult decât e cazul.Din acest cauze, dlui Predescu au început să-i treacă prin cap fel de fel de idei, între care cea mai năstrușnică este aceea a unui proiect de lege pe care l-ar putea înscrie liniștit și în Cartea Recordurilor, la capitolul "absurdități".Dl Predescu ne propune, nici mai mult nici mai puțin, decât să acceptăm ideea că parlamentul poate fi populat în voie de infractori cu scutire de executare. Deși dă exemple din lumea civilizată, europeană, am motive să cred că autorul s-a inspirat mai degrabă dintr-un film italian, cu Sophia Loren dacă nu mă înșel, în care aceasta juca rolul unei femei care, pentru a scăpa de pușcărie, rămânea mereu însărcinată, turnând copiii unul după altul. Dl Predescu își propune să-i însărcineze cu mandate parlamentare pe cei care ar avea de dat socoteală justiției pentru faptele lor. Una peste alta, dl Predescu ne propune un parlament în care deputatul Y, care a călcat cu mașina un pieton ce trecea pe zebră, inițiază și susține proiecte de legi privind siguranța circulației pe drumurile publice, în care senatorul X, cel care a mutat din loc fălcile unui vecin care nu i-a respectat locul de parcare și pe care l-a amenințat și cu pistol, prezidează Comisia pentru Drepturile Omului; în care parlamentarul Z, care a devalizat o societate comercială prin varii inginerii financiare, propune amendamente la Codul Fiscal . Și așa mai departe.Inițiativa dlui Predescu, jurist de meserie (și chiar ministru al Justiției pentru o scurtă perioadă) nu este doar contrară unor elementare principii de drept, dar pur și simplu imorală, ea alăturându-se altor inițiative ce vizează acumularea de privilegii pentru o categorie de favorizați ai soartei prin voința sau nebăgarea de seamă a electoratului.
Titlu: "Ciocu' mic!" reabilitarea lui Pacepa
Nr Editie: 1160 Data: vineri 23 ianuarie 2004
"Cazul Pacepa" continuă să stârnească numeroase controverse, mai ales de când, în virtutea îmbunătățirii relațiilor noastre cu marele aliat de dincolo de ocean, acceptăm în serie dezideratele acestuia. Reabilitarea este un fenomen pe care l-a inventat comunismul. Odată cu dobândirea controlului totalitar, acesta își permitea luxul ca din când în când, să scoată din lada zăvorâtă a istoriei ceea ce convenea într-un anumit moment. Fie că era vorba de politicienii "burghezi", fie de artiști "decadenți", cultura și civilizația se peticeau încetul cu încetul, în funcție de toanele sau interesele celor aflați la putere. Reabilitarea era un proces prin care erau redate circuitului personaje puse sub obroc la grămadă și nu în virtutea vreunei acuzații sau vini concrete. Cine va face astăzi o cercetare de acest gen va constata, cu stupoare, că multe dintre figurile emblematice ale istoriei noastre au fost, în diferite perioade, interzise. Ceva asemănător se întâmplă astăzi. Pacepa, general de securitate, mâna dreaptă a "odiosului" până când a defectat la americani, făuritor al unui sistem și creator de metode specifice instituției pe care a servit-o aproape un sfert de secol, are încă un statut incert. Cum au și alți câțiva reprezentanți ai unei dubioase categorii de "trădători ai odiosului". Persoanele care și-au înlocuit serviciul crendincios cu delațiunea revoltată rămân, aproape inevitabil, în conul de umbră al moralei, chiar dacă din variate rațiuni se cere și se acceptă o reabilitare. care poate să le redea acestora tablourile și colecțiile de arme de vânătoare, dar în nici un caz locul onorabil pe care-l reclamă într-o societate căreia i-au adus egale prejudicii și într-o postură și în alta. Campania ușor dubioasă care se desfășoară în legătură cu restituirea onorabilității generalului Pacepa mi se pare a se preta mai degrabă celebrului slogan al unui la fel de celebru fost ministru: Ciocu'mic!
Titlu: Telenovela țărănistă
Nr Editie: 1161 Data: sâmbătă 24 ianuarie 2004
Dl Arie Oostlander, membru al Parlamentului european, este de părere că în România nu funcționează democrația atâta timp cât o formațiune politică importantă și reprezentativă cum este PNȚCD-ul, nu este în parlament.Domnia sa și-a exprimat această opinie cu oarece tărie, în plenul Parlamentului, solicitând ca României să i se bareze accesul în Uniune atâta timp cât această anormalitate va persista.Să nu-l privim cu suspiciune pe dl Oostlander. N-avem nici un motiv să nu credem că domnia sa este sincer. Probabil că în Olanda sa natală n-ar fi posibil ca un partid aflat anul ăsta la putere, la anul să nu mai intre în Parlament, doar dacă nu s-ar pune în funcțiune cine știe ce forțe malefice.Și probabil că domnia sa nu este singurul care nu înțelege și nu poate să accepte ce se întâmplă în România. Mai este și celebrul domn Wim van Weltzen, tot olandez parcă, cel care făcuse din țărăniștii români copiii de suflet ai creștin-d emocrației europene. Cel care venea la București ori de câte ori avea dl Ciorbea vreo problemă cu aliații democrați, mustrându-i pe aceștia pentru modul în care-l tratau pe șeful guvernului.Domnii Oostlander și Wetlzen sunt, poate, oameni de bun simț. Dar bunul lor simț occidental nu se potrivește deloc cu simțul comun balcanic. Noi înțelegem mult mai bine și mai ușor cum se face de nu s-au mai ales țărăniștii nici la Cameră și nici la Senat. Cum s-au certat pe banii rămași în vistierie, cum și-au alungat președinții și vicepreședinții, cum s-au despărțit în aripi și aripioare pentru a se reuni în cele din urmă, sub aripa ocrotitoare a celui care hulise cel mai cu sârguință formațiunea. Ține de politica noastră, de modul de a o face ca pe un divertisment de timp liber, cu toată recuzita mahalalei tradiționale. Cu alte cuvinte, ca o telenovelă - nu doar creștin-democrată - de Dâmbovița.
Titlu: Comedia adopțiilor
Nr Editie: 1162 Data: luni 26 ianuarie 2004
Povestea asta cu adopțiile internaționale durează deja de trei ani și promite să se inflameze încă odată. Pentru motivul că, deși oficial s-a instituit un moratoriu asupra lor, neoficial circa 800 de copii au continuat să fie adoptați de către cetățenii străini în această perioadă. Dna Ema Nicholson, care s-a angajat în această bătălie luând-o ca pe o cauză personală se simte extrem de frustrată. Și este de înțeles. În timp ce dânsa se pupa și se îmbrățișa cu premierul și cu dl Șerban Mihăilescu, fericită de faptul că România nu-și mai vinde copiii de prisos, în culise, "pe țeavă", cum se spune, traficul continua. Și ar fi fost greu să nu fie așa. Miza puținor altor lucruri petrecute în acești ani a fost atât de mare ca aceea a adopțiilor. Pe de o parte - disperarea cu care o serie de familii și-au dorit copiii proveniți dintr-o zonă mai puțin atinsă de flagelul drogurilor și al SIDA, cum e considerată România, lucru pentru care au fost în stare să ofere sume mari de bani. Iar pe de alta, rețelele de trafic autohtone, care au înflorit în jurul unor Fundații cu obiective de fațadă caritabile. Acestea din urmă au fost principalii sponsori ai campaniei de convingere a guvernului român că, decât să-și țină în condiții vitrege copiii pe care părinții nu-i mai vor, e mai bine să le ofere șansa unui alt fel de viață în căminele viitorilor părinți. Ca un număr oarecare dintre adopțiile efectuate de-a lungul anilor au avut scopuri neclare sau oneroase (s-a vorbit despre prelevări de organe pentru transplanturi) nu este un fapt dovedit, dar nici imposibil. Cert este că autoritățile au întârziat nepermis de mult adoptarea unei legislații clare și coerente în acest domeniu, lucru peste care s-au suprapus și presiunile extraordinare făcute pentru continuarea adopțiilor de către înalte oficialități străine care nu puteau fi refuzate. Criza pe care a făcut-o dna Nicholson este de înțeles. Și ea nu face decât să confirme o alta: cronica noastră lipsă de consecvență și de seriozitate.
Titlu: Testul "Blănculescu"
Nr Editie: 1163 Data: marți 27 ianuarie 2004
Joi, în cadrul ședinței de Guvern, ministrul Controlului, Ionel Blănculescu, va supune atenției colegilor săi un proiect prin care ar urma să se introducă în Codul Penal infracțiunea de "crimă de fraudă fiscală".Sportul favorit al afaceriștilor români de după '89 - săritura peste lege sau strecuratul pe sub ea - a fost tratat cu sistematică înțelegere și suspectă toleranță o perioadă mult prea lungă de timp. La adăpostul acestei atitudini, pe lângă câteva averi făcute cu relativă corectitudine, a înflorit un veritabil top al bunăstării bazate pe "exploatarea" imperfecțiunilor legislative și a nebăgării de seamă (voluntare și involuntare) a organelor abilitate prin lege să verifice atitudinea publicului față de banul public și interesul general. Sistemul bancar și privatizarea au fost principalele surse, susținute îndeaproape de rețeaua vamală și de instituțiile de control financiar. În marea majoritate a cazurilo r, frauda fiscală a fost plătită de către contribuabil, acesta sponsorizând într-un mod cel puțin straniu consolidarea clasei superioare. Cazurile de fraudatori trimiși în justiție și de la care s-a reușit recuperarea măcar a unei părți din valorile însușite ilegal se pot număra pe degete, de unde și profunda neîncredere a opiniei publice în voința și capacitatea autorităților de a eradica acest flagel. Responsabilitatea revine, în egală măsură, prevederilor ambigue sau tolerante ale legii.Dl Blănculescu a sesizat acest viciu de fond și e decis să-l acopere prin această inițiativă. Acțiunea face parte dintr-un program pe care titularul unui porfotoliu a cărei înființare a fost privită cu neîncredere, îl urmărește cu o ambiție care dă fiori multora dintre cei care se știu cu musca pe căciulă. Inițiativa sa legislativă este, totodată, și un test de onestitate pentru cei care urmează să decidă dacă ea va fi pusă în funcțiune sau nu. Vom avea cu acest prilej un răspuns sugestiv legat de dorința reală a autorităților de a curăța mediul de afaceri de ilegalități și toleranțe complice. Este "testul Blănculescu".
Titlu: Pierderi colaterale în ''războiul'' cu UE
Nr Editie: 1164 Data: miercuri 28 ianuarie 2004
După ce-am scăpat de-o grijă intrând în NATO, grație lui 11 septembrie și lui Saddam, principalul obiectiv aflat pe agenda actualei guvernări este Uniunea Europeană. Mai precis, finalizarea în acest an, 2004 a tuturor capitolelor de negociere. Nu este obligatoriu. Am putea să le finalizăm și la anul. Numai că atunci totul ar trebui luat de la capăt, pentru că în acest an se schimbă componența forurilor de conducere ale Uniunii. Este lucrul de care dl Năstase și colegii săi se tem cel mai tare. Pentru că o reluare a negocierilor, cu altă Comisie și cu mai mulți parteneri, riscă să ne arunce dincolo de orizontul lui 2010, probabil într-un val cu Turcia și cu unele dintre țările din fosta Iugoslavie, inclusiv Serbia. Este un ''război'' dur, de ură, pentru care Executivul ne-a asigurat întotdeauna că ia cele mai severe și mai serioase măsuri. Ceea ce ne arată începutul anului hotărâtor al acestei companii nu prea se lovește, însă, cu asigurările. În primul rând pentru că au survenit o serie întreagă de ''pierderi colaterale'' care slăbesc sistemul și eficiența lui. Au fost mai întâi cei trei miniștri restructurați în iulie trecut și măsurile organizatorice luate atunci se dovedesc a nu fi fost dintre cele mai inspirate.  Pentru că, iată, noua restructurare care bate la ușă, înseamnă ''pasul înapoi'' pentru o serie de ministere cu grele responsabilități în zona aderării. Ministerul Mediului este un exemplu flagrant de gândire păguboasă. Dosarul de Mediu este unul dintre cele mai dificile și mai delicate și poate că doar ''Agricultura'' îl întrece ca grad de dificultate.  Iar la Agricultură înregistrăm o altă pierdere colaterală: ministrul Sârbu este, de mai bine de o lună, scos din dispozitiv! El s-a trezit în vară baci peste o turmă ciudată, în care numărul măgarilor (cu sau fără microcipuri) îl depășea pe cel al oițelor tradiționale. Adică șef al unui minister pestriț, în care au fost amestecate câmpiile, apele, pădurile, pășunile, ogoarele. Dlui Sârbu îi mai lipseau doar stratosfera și subsolul ca să poată fi declarat ministrul pământului! Noii veniți nu numai că nu s-au integrat, ba au intrat într-un cert proces de destructurare, care amenință să devină critic, având în vedere faptul că ministrul va mai petrece cam o lună de convalescență, de pe urma nefericitei vânători de la Crăciun. Poate că premierul ar trebui să treacă în acest caz, peste sentimentalism și să-l lase pe dl Sârbu să se refacă până la anul, punând în locu-i pe cineva mai apt să ia cu toată vigoarea în piept dosarul de aderare al agriculturii, cel care promite cel mai mult să devină ghiuleaua atârnată de piciorul României în marșul său spre Bruxelles.
Titlu: Băsescu: "Cronica unei retrageri anunțate"
Nr Editie: 1165 Data: joi 29 ianuarie 2004
Anunțul făcut de Traian Băsescu, cum că anul viitor, la Convenția Națională a PD, ce se va desfășura, probabil, prin aprilie, nu va conduce o moțiune pentru obținerea unui nou mandat la cârma partidului, este o premieră în politica românească. Este "cronica unei retrageri anunțate" și ea ar putea caracteriza un climat de partid cu adevărat democratic, dacă exemplele pe care ni le-a oferit până acum clasa politică românească n-ar contrazice flagrant acest lucru.Democrația de partid este o idee lipsită de acoperire. Liderii obțin deobicei puterea în culisele structurilor și n-o dau din mână decât atunci când nu mai au încotro. Demisiile de onoare sunt de neconceput. Transferul de putere și de autoritate se produce cu cazne și cu consecințe dureroase pentru formațiuni, soldându-se cu sciziuni și dezertări în bloc.Dl Băsescu, dacă se va ține de cuvânt, va trasa un drum de profundă normalitate în acțiunea politică. Explic ația pe care a dat-o domnia sa - "Nu pot să cer, pe de o parte, primenirea clasei politice, iar pe de alta să fiu eu excepția!" - se înscrie în sfera logicii și a bunului simț și nu este lipsită de accente polemice.Nu-l suspectez pe dl Băsescu de lipsă de bună credință. Ba, din contră, cred că, în ciuda stilului său abrupt și neprotocolar, este unul dintre cei mai sinceri politicieni români (ceea ce, în breaslă, nu constituie, neapărat, o calitate). Ce are-n gușă (nici o aluzie la...) are și-n căpușă, de cele mai multe ori. Dar cred că avansarea unui termen, precum cel din aprilie 2005 este oarecum hazardat. Pentru că de la alegerile generale până la Convenția Națională PD se vor scurge aproape cinci luni. Cinci luni în care rezultatele alegerilor nu vor putea fi ținute sub obroc, fără ca ele să implice reacții și contrareacții. Mi-amintesc faptul că principalul reproș pe care i l-a făcut chiar dl Băsesc u fostului său șef Roman, a fost că nu s-a retras de la cârma partidului după rezultatul dezastruos de la prezidențialele din 2000! Și că a așteptat nepermis de mult pentru a se putea produce clarificările necesare. Soarta dlui Băsescu ar putea fi tranșată mult mai repede, dacă Coaliția nu va obține scorurile pe care contează, și printre capetele care cad în astfel de ocazii ar putea să fie și al domniei sale. Sau, dimpotrivă, un rezultat bun l-ar putea obliga să nu-și țină promisiunea făcută acum...
Titlu: Dolarizarea sportului
Nr Editie: 1166 Data: vineri 30 ianuarie 2004
Dacă un cititor pasionat de sport ar fi plecat brusc, pe altă planetă și s-ar fi întors acum, după 20 de ani, ar avea toate șansele să intre în stare de șoc dacă pune mâna pe o gazetă de specialitate și începe să o citească.Pentru că va avea toate șansele să afle noutăți despre orice altceva în afară de sport. Să zicem, de pildă, că e fan de fotbal, cum sunt cei mai mulți. Nu va avea nici o șansă să afle ceva despre ce se petrece în teren, despre clasamente, despre stilul de joc al vreunei echipe, despre concepțiile tactice ale unui antrenor. Va afla, în schimb, tot ce se poate despre banii fotbalului. Va fi foarte bine informat despre bursa jucătorilor, despre cât câștigă impresarii vânzându-i pe fotbaliști în străinătate, pentru câți dolari se ceartă cluburile, la ce sumă și-a negociat antrenorul naționalei un contract cu o echipă străină.Va fi permanent la curent cu ce mai vând echipele ca să supraviețuiască, cu câți bani a furat nu știu ce casier de club sau pentru câți euro îl dau în judecată părinții unui jucător încă minor pe șefii acestuia de la club, care a făcut o tranzacție în interes propriu. În această bursă a informațiilor strict dolarizată și euro-izată, un loc important îl ocupă ultimele achiziții ale fotbaliștilor: X și-a cumpărat un BMWx5 de 60.000 de euro, pentru că se simțea marginalizat, colegii săi având de mult această mașină! Y și-a luat o casă de 300.000 de euro, cu șase camere, în care a băgat mobilă de alți 500.000. Z intenționează să-și deschidă o afacere în care să investească 7 milioane de dolari câștigați la nu știu care club din Europa. Singurele "înseninări", nelipsite de conotații financiare, sunt cele din categoria sexului: ultima iubită a lui W i-a tocat acestuia nu mai puțin de 10.000 euro întro seară la un club în vogă; soția lui "K" s-a întâlnit cu iubita acestuia, s-au păruit și au produs pagube de 2000 de dolari în casa prietenului fotbalistului respectiv. Și așa mai departe. Stau de multe ori și mă întreb dacă fotbalul, în speță, mai există ca subiect, și nu a rămas cumva un simplu pretext pentru ca gazetarii să-și aștearnă poveștile de maxim interes...
Titlu: Demonizarea lui Vadim
Nr Editie: 1157 Data: marți 20 ianuarie 2004
Corneliu Vadim Tudor s-a dovedit încă de la apariția sa pe scena politică, un personaj atipic și incomod. Incomod ca aliat și incomod ca oponent. Iar atipic, prin discursul său cu accente justițiare și cu puseuri extremiste ce au făcut să fie catalogat ca atare. Extremismul lui Vadim este unul de tip special. Este un extremism verbal. Ceea ce deranjează mai mult nu sunt ideile, ci modul de prezentare a acestora. Iar ceea ce atrage - la o categorie de electorat lehamistă de ineficiența metodelor tradiționale - este tocmai ideea că cineva este în stare să-și propună să stârpească relele cu metode radicale, chiar dacă acest lucru nu este posibil într-un sistem democratic. Paradele politice ale lui Vadim au fost primite cu îngăduință și stimulate chiar, pe diverse căi, până în 2000, când formațiunile politice au constatat că micul său partid năbădăios al a reușit să surclaseze partide cu pretenții, și chiar să pună sub semnul întrebării victoria la prezidențiale a lui Ion Iliescu. Din momentul acela, și pe fondul basculării PRM în poziția de cel mai important partid de opoziție, lucrurile au început să se schimbe. Pe fondul slăbiciunilor sale organizatorice și de resurse umane, PRM a început să fie luat în vizorul adversarilor prin intermediul liderului său. Fiecare gest și fiecare afirmație a acestuia au fost sistematic analizate și interpretate prin prisma percepției de tip extremist. Nu că Vadim nu ar fi oferit suficiente motive, dar procesul a început și a continuat să păcătuaiască prin exces și prin victimizare. Nu cred că obiectivul clasei politice și al societății civile este, în astfel de cazuri, răstignirea și anihilarea, atâta timp cât poate exista și soluția revenirii la linia de plutire a democrației. Nu cred că viața politică românească ar fi mai bună cu un Vadim marginalizat și lăsat în bazinul său, decât cu un PRM reașezat într-un format democratic. Poate că varianta victimizării este mai comodă, dar ea implică riscul unei radicalizări mai pronunțate a eșantionului captiv. Este motivul pentru care cred că, de pildă, suspectarea lui Vadim de nesinceritatea în episodul bustului lui Ytzhak Rabin și demolarea acțiunii sale reprezintă o eroare de strategie inclusiv electorală, atâta timp cât noua imagine pe care tinde să și-o construiască nu este contrazisă de fapte concrete. La urma urmelor, oricine are șansa prezumției de nevinovăție. Inclusiv 'inamicul public Vadim'.
Titlu: La loc comanda!
Nr Editie: 1156 Data: luni 19 ianuarie 2004
Până la sfârșitul acestei luni, Guvernul va lua o hotărâre în legătură cu noua - și probabil - ultima sa restructurare. Timpul trecut de la cea din vară a demonstrat că reducerea "europeană" a numărului de ministere s-a făcut oarecum în pripă. Au dispărut o serie de ministere, apărând în schimb megastructuri greoaie și nefuncționale. Lipirea unor domenii pe lângă instituțiile rămase în funcțiune a atras, în mod evident, dificultăți de administrare curentă. Practic, într-un singur caz altoiul a fost reușit: în acela al noului minister al Administrației și Internelor.   Și asta, mai ales datorită faptului că, deși cu o pălărie comună, cele două foste ministere au continuat să funcționeze ca entități cu individualitate și cu programe proprii. În alte două, situațiile create au dat bătăi de cap nu doar miniștrilor titulari. Agricultura a devenit un conglomerat în care demersurile europene de implantare a cipurilor în urechile măgarilor sau asistarea nașterii la pisici prevalează sistematic în fața păienjenișului de probleme pe care le generează domenii cu vagi înrudiri și cu suficient de multe deosebiri. În aceste condiții se prefigurează, aproape logică, o refacere a Ministerului Mediului, așa cum arată acesta până în 1996, cu problemele de ecologie strâns legate de ape și de păduri. Celălalt mega-minister, cel al transporturilor, va scăpa, probabil, de incomodul apendice al Turismului, a cărui extirpare va fi urmată de apariția unei noi Agenții - dealtfel, formula care a funcționat până în 2000. Cât despre titularii noilor portofolii - drum larg deschis speculațiilor. La Mediu, probabil că va urma să se tranșeze între titulara "Protecției Consumatorului", doamna Plumb, tot mai remarcată în ultima vreme pentru eficiența cu care implementează domeniul în viața curentă și în exigențele europene, și fostul ministru, Aurel Constatin Ilie, poposit temporar, după încheierea misiunii diplomatice la Moscova, într-un cabinet de consilier la Cotroceni.   La Turism, Dan Matei Agathon concurează aproape de unul singur, cu atât mai mult cu cât până și reticentul președinte Iliescu a declarat că-i resimte lipsa.
Titlu: Libertatea limbajului
Nr Editie: 1154 Data: vineri 16 ianuarie 2004
Ideea de imunitate a plecat de la necesitatea ca măcar în forul generat de consensul public lucrurilor să li se poată spune pe nume, fără teama că orice exprimare l-ar putea târî pe autor prin tribunale.  Că de aici noi am extins-o, în manieră tipic dâmbovițeană, la oricare dintre atingerile aduse legii, e o chestiune care ne privește direct.  Cu discursul politic e o altă treabă.  După părerea mea, imunitatea discursului politic ar trebui scoasă de sub cupola Parlamentului și extinsă la întreaga masă de politicieni și susținători ai diferiților politicieni. Apelative ca "bou", "maidanez", "lichea" n-ar mai trebui să aibă conotații jignitoare, ci ar trebui privite ca oricare alte apelative din domeniu: incompetent, demagog, arogant, sau mai știu eu care dintre epitetele pe care și le aplică de regulă politicienii.  Spun asta pentru că, în caz contrar, nu va mai trece mult și, în acest an incendiar, tribunalele vor fi sufocate de procese de calomnie și insultă.  Cred că e timpul ca, printre celelalte libertăți pe care și le-au cucerit românii de la dictatură, să figureze și "libertatea limbajului".  Vă imaginați cât de greu îi vine unui politician care vede în fața sa un preopinent cu coarne și copite, să-l trateze pe acesta cu "stimatul și prețuitul", "onorabilul coleg", în locul firescului "boul de coleg al meu" sau "maidanezul meu preopinent".  Că aceste cuvinte nu dor și nu lasă urme ne-o dovedește recentul episod al înfierii dlui Gușă de către fostul său inamic politic Băsescu. Ieri s-au scuipat de mama focului, azi se pupă în Piața Endependenței, pe exact aceleași locuri pe care s-au scuipat.  Fără ură și părtinire!  Asta e jocul și-l jucăm! Mai greu e cu spectatorii, care trebuie obișnuiți cu ideea că dacă doi politicieni se iau de păr și-ncearcă să-și scoată ochii, acest lucru nu înseamnă neapărat că se urăsc, că opiniile lor sunt ireconcilibile și că a doua zi nu s-ar putea plimba braț la braț pe aleile politicii înalte.  După cum, la fel, nimeni n-ar trebui să-și imagineze că după dovezile de afecțiune reciprocă pe care le-au arătat deunăzi camerelor de luat vederi, domnii Băsescu și Gușă nu-și vor sparge din nou capetele, mâine-poimâine (cel mai probabil, după alegeri). Ăsta e jocul, și ăștia-s jucătorii!  Democrația să trăiască!
Titlu: EȘICHIER (I)
Nr Editie: 1144 Data: luni 05 ianuarie 2004
REMEMBER 2003 Celebrul scriitor englez George Orwell, cel care a zugrăvit în al său "1984" tabloul sumbru al totalitarismului ajuns la limitele sale extreme, ar fi avut un bun prilej să-și exerseze imaginația pe un subiect paralel: democrația intrată în faza acută a 'dublei gândiri' și al contrastului, nici măcar jenant, dintre vorbe și fapte, dintre intenții și acțiuni. Criza din Irak constituie, din acest punct de vedere, un exercițiu stilistic impecabil: avem, pe de-o parte, grija pentru demnitatea persoanei și respectul față de libertățile individului, iar pe de altă parte, calculul rece al profitului și împărțeala la masa verde a prăzii de război.   Avem dorința declarată de a evita un conflict cu vărsare de sânge și, pe de alta, pregătirile asidue pentru declanșarea războiului. Avem respectul declarat față de instituțiile internaționale și ignorarea lor totală.   Avem principiul eliberării unui popor în fața realității care reprezintă eliberarea poporului de sine însuși.Avem respectul pentru libertatea de expresie și libertatea presei și bombardarea unor obiective civile, precum stații de televiziune și birouri de presă.   Avem grija pentru obiectivitatea relatărilor de pe câmpul de luptă și transformarea în "persona non grata# a celor care transmit altceva decât s-a convenit. Ca să ajungem în Rusia, astăzi avem nevoie de un pod, peste Ucraina și peste Moldova. Un pod pe care în viziunea lui Bush îl puteam reprezenta noi înșine, în poziție orizontală, urmând ca NATO să pășească voios peste noi spre ceea ce a reprezentat, atâta vreme, adversarul cel mai de temut. Nu mai știu deloc ce-a vrut să spună Bush, când a fost la noi. Dacă era un îndemn, o sugestie sau o directivă.  Nu mai știu, de când Igor Ivanov a declinat ferm o asemenea eventualitate.  'N-avem timp de poduri' - a spus el la București.  Ceea ce înseamnă că Moscova nu mai crede în poduri, atâta timp cât poate să-și croiască propriile-i drumuri spre oricine. Este și o mică ciupitură în afirmația diplomatului rus: până nu v-a zis Bush, nu v-a trecut prin cap să priviți spre noi.  Acum nu mai suntem noi interesați! Fără poduri, deci. Și fără lacrimi. Judecarea realității rusești prin prisma percepțiilor democrației de tip occidental este, din capul locului, o mare greșeală.  Pe această bază se poate concluziona, de pildă, că Elțân a fost un mare democrat, din moment ce era cât pe ce să nu se realeagă, salvându-l, în ultimă instanță, "mercenarii americani". Realitatea este nu că Elțân ar fi fost mai democrat, ci că a fost înzestrat cu posibilități mai reduse de a exercita controlul asupra societății ruse. Buimac, alcoolic, pradă unor instincte de circar, el a fost simpatic unui mari părți din populația care a optat între biciul tradițional al dictaturilor seculare și dezmățul și dezintegrarea instituțională, pentru aceasta din urmă. Să nu uităm că, în Rusia nu există nici o generație care să fi cunoscut ce înseamnă democrație pentru simplul motiv că aceasta nu a existat vreodată pe întinsul țării. Dezmembrarea Uniunii a fost însoțită de pierderea prestigiului de mare putere, lucru care în ochii populației a cântărit mai mult decât libertățile pe care, oricum nu le înțelegea. Cred că mai degrabă aici trebuie explicată rețeta electorală a lui Putin, mai degrabă, decât în opresarea unei opoziții care, oricum, abia-și mai trăgea zilele. Iar reducerea foștilor comuniști la doar jumătate din scorul electoral al ultimelor alegeri spune foarte bine care este mesajul pe care l-au recepționat din partea celui pe care rușii și-l doresc mai degrabă de țar decât de președinte. 
Titlu: EȘICHIER
Nr Editie: 1145 Data: marți 06 ianuarie 2004
 Remember '03 "Este PNL un partid de buzunar? Nu cred. Dar nici un partid important nu este, cu doar 10 la sută din opțiuni. PNL-ul ar putea fi, însă, oricând, elementul care să încline balanța electorală într-o parte - cam cum a fost PD-ul lui Roman în '96. Este cert că de unul singur n-are o altă perspectivă decât opoziția, iar în opoziție, vocea unui Stolojan se va auzi mai puțin decât a unor tenori de profesie, precum Băsescu și Vadim. Problema PNL-ului este de a deveni credibil, că o alternativa certă de dreapta, într-o societate în care stânga este mult mai numeroasă și mai diversă. Oricum, cearta celor două partide ramâne un episod minor, de conjunctură sau de tatonare, până la clarificarea strategiilor electorale pentru 2004.Luna de miere a "polului" a durat puțin.Până când au început să apară neînțelegerile determinate, pe de o parte, de aroganța "fratelui mai mare", iar pe de alta de orgoliile "fratelui cel mic". Umaniștii au obținut cu greutate posturi de mâna a doua în administrație, fiind contrați sistematic și în dorința lor de a avea grup parlamentar propriu, pe motiv că regulamentele nu permit formarea de astfel de grupuri cu "întăriri pe parcurs". Disputele din teritoriu au răbufnit sistematic la vârf, umplându-i pe umaniști de frustrări și pe pesediști de nervi. Cu atât mai mult cu cât din punct de vedere ideologic PUR-ul a făcut un veritabil slalom, de la profilul de stânga, socialist, de pe care demarase, spre o ideologie social-liberală, de la care se prefigurează un ultim viraj, spre creștin-democrația lăsată în paragină de țăraniști. Divorțul survenit zilele trecute era previzibil și se încadrează în clasica nepotrivire de caracter. Inițiativa lui Voiculescu este, însă, una riscantă: e greu de presupus că PUR va câștiga până la alegeri cele 4 procente care-i lipsesc pentru a trece ștacheta parlamentarăa de unul singur.Renăscut în primele zile ale lui '90 din cenușa țărănismului interbelic, păstrată în urnele unor supraviețuitori ai Gulgului comunist, partidul a reprezentat o alternativă interesantă pentru o parte din oponenții radicali ai noilor forțe politice.Construit în jurul personalității puternice a lui Corneliu Coposu, PNȚCD a avut o evoluție superioară celei ai celuilalt 'istoric' - PNL, măcinat înainte de vreme de veleitățile unui numar prea mare de lideri. În edificarea unei opoziții unite, în cadrul CDR, PNȚCD a beneficiat de o poziție privilegiată, algoritmul oferindu-i o situație net superioară dotării sale naturale. Dispariția lui Corneliu Coposu a fost, în realitate, semnalul declanșării declinului unui partid tot mai copleșit de responsabilități pentru care nu deținea resursele umane necesare. Accesul la guvernare în cadrul coaliției democratice a fost lovitura de grație dată țărănismului: incompetența crasă a oamenilor promovați de partid, lipsa de realism politic și amatorismul cras au transformat momentul de speranță al alegerilor din '96 într-un cortegiu al dezamăgirilor. Ieșit jenant din prima scenă politică printr-un palmares ce l-a plasat în afara cadrului parlamentar, PNȚCD-ul a intrat în zona unui cancer generalizat al credibilității sale.
Titlu: Morală și prințipuri
Nr Editie: 1146 Data: miercuri 07 ianuarie 2004
"Teodorescu face parte din acea categorie de funcționari care au împânzit guvernul, oameni care au avut în trecut funcții 'interesante' prin administrație și de care actualii guvernanți par a nu se putea lipsi.Sunt oameni în stare să lucreze și fără leafă, dacă e nevoie, numai să fie prezenți în mijlocul operațiunilor care se transformă în decizii instituționale. Teodorescu seamănă, din multe puncte de vedere, cu Păvălache, ca sa luăm exemplul cel mai cuvenit. Din punct de vedere material pare un om făcut - două case pe numele lui și ce-o mai fi pe lângă astea. Are, probabil, și cel puțin o mașină, iar familia nu se poate să nu fie membră prin niscai SRL-uri profitabile. Ca și Păvălache, Teodorescu este "omul care rezolvă totul" și pe care șefii îl recomandă ca fiind demn de toată încrederea, investitorilor care vin să ceară ajutor ca să-și deruleze afacerile într-o Românie însetată de investitori. Ca și Păvălache, Teodorescu ia uneori pe cont propriu procesul de derulare a șpăgii și e greu de pecizat dacă și cum o împarte cu alții. Asemenea operațiuni sunt cel mai adesea confidențiale, dialogurile se poartă prin parcuri sau la masă, cu biletele, pe care autorul are grijă să le rupă după aceea. Fiecare nouă cerere e motivată de faptul că "deasupra" sunt mai mulți cei care trebuie unși pentru ca treaba să meargă strună și, oricum, omul de încredere este primul beneficiar al credulității, sau naivității, sau șmecheriei patentate a solicitantului. Pe masură ce se apropie scadența electorală, se fac auzite voci despre care habar n-aveam că ar aparține unor distinși aleși ai poporului.Treziți brusc din moțăiala de rumorile din partid, aceștia află sau bănuiesc că deasupra capetelor lor planează un mare pericol: acela de a nu mai figura pe viitoarele liste! Dintre toate formele de dependență - de alcool, droguri, medicamente, hrană - dependența de mandat este una dintre formulele cele mai acute. Nu există cetățean care să fi avut șansa de a reprezenta interesele alegătorilor într-una dintre cele două camere, care să nu dorească sa rămână acolo pentru înca cel puțin un ciclu. Mediul, relațiile, privilegiile și onorurile concurează în a crea o stare de bine cu care aproape nimic altceva nu poate fi comparat. De la sonoritatea inconfundabilă a apelativului 'domnu'senator' sau 'domnu'deputat', până la invitațiile insistente de a participa pe la talkshow-uri, cu argumentul că 'fără dumneavoastră emisiunea ar fi un eșec', totul concura în a face din aceasta calitate o veritabila stare.De la o simplă manifestare de cochetărie masculină, sancționată acid de presă în cazul unor iluștri demnitari perindați prin înaltele scaune ale puterii, portul ghiulului s-a transformat într-un însemn al noilor demnități de partid, mai ales în "teritoriu", unde baronii făcuți peste noapte au simțit nevoia să ofere ceva palpabil supușilor lor: simbolul noii puteri și al noii autorități! Să nu se creadă că ghiulul singur este simbolul acestora. Există o varietate de brățări, inele și lănțișoare, care semnifică dependența de o stare materială ilustrată prin semne zodiacale sau simboluri religioase, după aplecarea persoanei într-o direcție sau alta.Noua clasă semi-politică a ghiulangiilor este, precum cea înscăunată de fanarioți, una care respectă ierarhiile: manifestă supunere necondiționată față de cei de deasupra și dispreț total față de cei de dedesubt. Când li s-a cerut să renunțe la giuvaeruri, din rațiuni electorale, au mârâit surd, dar s-au conformat. Le-au lăsat, o vreme în casetele cu bijuterii de familie, ca apoi să le scoată, mai discret, din nou la iveală. Ca pe niște legitimații ale perenității clasei din care fac parte.
Titlu: Atitudini
Nr Editie: 1147 Data: joi 08 ianuarie 2004
Remember 2003 <<"În România, antisemitismul nu mai are obiect" - spunea, după 1990, rabinul Moses Rosen, un om în general echilibrat și cu simțul realității.Motivul pe seama căruia punea el "criza" antisemitismului era acela ca după masivele "vânzari" de evrei din timpul lui Ceaușescu, comunitatea se redusese drastic. Cifrele vehiculate atunci variau între 10 și 20.000, între aceștia nefiind sigur că se numărau și cei care își asumau deschis o astfel de descendență sau nu. Acest lucru depindea, de obicei, de conjunctură și de interese, dar nu era în măsură să modifice spectaculos procentul populației de origine evreiască. În astfel de condiții, evreii români nu mai constituiau o entitate pe seama căreia să poată fi puse unele dintre crizele curente din viața unei societăți. Lucrurile nu s-au schimbat fundamental în ultimii ani, populația evreiască nici scăzând și nici crescând semnificativ. Premierul ceartă posturile de televiziune - și presa, implicit - pentru faptul că, în programul de pregătire a școlilor pentru noul an, nu reușește să vadă și lucrurile bune, oprindu-se cu obstinație doar asupra celor negative - școli dărăpănate, cu lucrările neterminate sau în pericol de a nu-și putea primi elevii.Pe fond, nu poți să nu fii de acord cu dl Năstase. S-au făcut, desigur, o grămadă de lucruri în acest domeniu. S-au reabilitat școli, în programe finanțate de Banca Mondială. S-au realizat dotări suplimentare. Cu alte cuvinte, dracul nu e chiar atât de negru cum ar dori să dea de înteles presa, sau o anumită parte a ei. Dl Năstase este, însă, guvernant. Nu om de presa. Au trecut mai bine de 50 de ani de când mii de români au dispărut fără a lasa urme în imensitatea stepelor rusești, unde au fost duși într-un prizonierat cu țintă clară de exterminare, de către trupele NKVD-ului.Împinși fără voie într-un razboi care nu era al lor, și-au parcurs până la sfârșit calvarul, dându-și sufletul, de foame, frig și boală, în minele de cărbune sau de cupru ale Karagandei. Pentru cei rămași acasă, trecerea lor în neființă a rămas înconjurata de mister. Cei dragi lor dispărusera pur și simplu în imensitatea sinistră a Asiei. Dupa 50 de ani, rudele și cei apropiați nu știu încă dacă vor putea să le mai aprindă o lumânare la căpătâiul lumesc. Vizita lui Ion Iliescu în Kazahstan a avut darul de a pune, într-un fel, capăt acestei așteptări. Tânărul nostru ambasador la Alma Ata, Vasile Soare, om energic și cu initiațivă, care nu-și irosește timpul așteptând indicații de la București, a declanșat o încăpătânată cercetare a arhivelor kazahe pentru a da de urma românilor morți în prizonierat. Și a reușit! 
Titlu: ELECTORALE
Nr Editie: 1148 Data: vineri 09 ianuarie 2004
 Cea mai așteptată decizie este aceea care vizează președinția. Dacă outsiderii și-au fixat deja candidaturile, și se știe că pentru Cotroceni vor candida, mai mult ca sigur, Stolojan pentru alianța liberalo-democratică și Vadim pentru 'România Mare', la PSD suspansul continuă. Este clar că, deși mai mulți sunt cei care l-ar vota acum, decât în alte dăți, dl Iliescu va părăsi definitiv instituția din Deal. Cine va prelua ștafeta? Primul răspuns care ne vine în gând - din obișnuința de a concepe această funcție ca fiind cea mai importantă din stat este: Năstase! Cât de mult, însă, dorește Adrian Năstase sa fie privat de pârghiile puterii pe care o exercită în calitate de premier și la care nu va mai avea același acces ca președinte? Cât de mult îi va conveni, ca odată cu acestea să piardă și pârghiile de manevrare a aparatului de partid, de care iarași va trebui să se despartă în calitate de președinte al tuturor românilor? Sunt întrebari serioase, cu greutate, și ele își așteaptă răspunsul. Un prim indiciu îl va constitui mesajul pe care președintele Iliescu îl va da adunării, la care a fost invitat să participe. Iar din acest mesaj vor decurge și toate celelalte clasificări.Observ că după ce i-a tot bombănit pe cei din PSD că, în loc să-și vadă de treabă și să se țină de programul de guvernare, vin cu tot felul de idei de alegeri anticipate și guverne remaniate, președintele Iliescu s-a contaminat el însuși cu acest microb. Altfel nu se explică discuția pornită în legatură cu decalarea alegerilor prezidențiale de cele legislative, care a inflamat, ca la comandă, clasa politică și presa. Așa că președintele a aruncat și el o petardă în mijlocul scenei: de ce n-ar fi decalate alegerile prezidențiale de cele legislative în următoarea formulă - prezidențialele, prin octombrie, cu două luni înainte de terminarea mandatului său, iar legislativele, la trei luni (cum zice la Constituție) după intrarea în pâine a noului președinte? Dl Iliescu, senin din punctul de vedere al interesului personal, dorește probabil să experimenteze și coabitarea vreme de două luni, cu succesorul său, timp în care poate să facă tot ce n-a reușit (sau n-a avut cu cine) să facă în '96: să dea sfaturi, să prezinte echipa, să vegheze la transmiterea integrală a arhivei (nu ca Constantinescu, care a luat-o cu el acasă, de și-a scris memoriile la kilogram). Și nu doar atât: președintele găsește ca în felul acesta se va rezolva și problema candidaților-locomotivă, care nu vor mai trebui să tragă dupa ei partide, cum a făcut-o dânsul! În orice democrație cu stagiu, formațiunile care nu sunt la putere se foloseau de orice prilej de a răsturna Guvernul sau de a-l forța să recurgă la alegeri înainte de termen, sperând ca în acest fel sa le ia locul celor care i-au învins. Este, practic, regula jocului. Asta nu exclude, bineînțeles, posibilitatea ca formațiunea - sau formațiunile - aflate la putere, să încerce să-și consolideze situația profitând de un moment favorabil și organizând alegeri anticipate. Aceasta tehnică este valabilă, însă, pentru democrațiile consolidate, acolo unde ciclurile electorale nu afectează continuitatea și stabilitatea procesului economic și social. Nu este și cazul nostru, din motive lesne de constatat. Pentru noi, fiecare an de alegeri a fost un an pierdut. Mai întâi cu campaniile electorale, care încep cam cu șase luni înainte de a fi declanșate oficial. Iar apoi cu împărțeala sau reîmpărșeala prăzii electorale, cu algoritmul, cu înlocuirea 'alor lor' cu 'ai noștri', cu lamentările legate de greaua moștenire pe care partidele și-o lasă unele altora. Astfel încât, alegerile anticipate n-ar face, în cazul nostru, altceva decât să reducă la vreo doi ani un ciclu important, menit să pună bazele asaltului asupra Europei. Nu este de mirare că pentru marele public, tot mai dezinteresat de discuțiile sterile pe aceasta temă, alegerile anticipate au devenit alegeri antipatice. 
Titlu: Opțiuni
Nr Editie: 1149 Data: sâmbătă 10 ianuarie 2004
 Remember 2003 "Din când în când, președintele Iliescu își punctează volutele obișnuite ale explicațiilor cu comentarii seci, care nu mai comportă vreo altă deslușire. Așa s-a întâmplat după primele convorbiri, tete-a-tete, când premierul mersese la Cotroceni hotărât să-l convingă pe șeful statului să accepte ideea alegerilor anticipate. Cu o primă reacție, emoțională, dl Năstase a declarat, cu năduf, că, în loc de remaniere parțială, va propune demisia întregului Executiv. A făcut-o într-un cerc restrâns, participanții din media dând apoi fuga, după un obicei devenit tradiție, la Cotroceni să-l întrebe pe președinte ce părere are despre chestia asta. Atunci, dl Iliescu a declarat sec și sugestiv: 'Îl privește!' A fost, pentru premier, un semnal că nu trebuie întinsă mai mult de atât coarda unei relații pe care noile poziții ocupate de tandemul sudat pe parcursul a mai mult de zece ani, au complicat-o într-un mod neașteptat. A fost un mic, dar necesar, duș rece, care a dat, ulterior, un alt curs colaborării dintre cei doi lideri. În primul rând, cred că se poate vorbi despre o lipsă de bun simț în cazul acestei propuneri. Este ca și cum, unui profesor universitar care iese din activitate, i-ai propune că, dacă mai vrea să fie băgat în seamă să dea examen de admitere la facultatea al cărei decan a fost. Sau cam așa ceva. Mi-e greu să mi-l închipui pe dl Iliescu, de trei ori președinte, cerându-le compatrioților săi să-i ofere un scaun de senator. Chiar dacă, generoși, pesediștii s-au oferit și să-i facă campanie electorală. Este penibil. Dacă există, cu adevărat, dorința ca dl Iliescu sa rămâna activ și în zona parlamentară - și acest lucru mi se pare de la sine înțeles - nu ar fi nimic mai simplu decât să se producă o inițiativă legislativă prin care foștii președinți să aibe asigurat un loc de senator de drept. Instituția a existat și nu văd de ce nu ar putea fi reintrodusă. Evident că de acest drept ar trebui să beneficieze și dl Constantinescu, și cred că acest lucru ar fi în beneficiul democrației și al instituției parlamentare. Scena politică românească se află în preajma unor schimbări importante, al cărui numitor comun este ciclul electoral 2004/2005. Cea mai importantă dintre acestea este părăsirea scaunului de președinte de către dl Iliescu. Această funcție pe care opinia publică continuă să o considere - în ciuda îngrădirilor constituționale - cea mai importantă din stat, este îndeplinită cu autoritate crescândă în trei mandate cu o pauză de 4 ani, totalizând un deceniu. La 74 de ani, Iliescu a trecut prin aproape tot ceea ce poate avea un om politic, funcționând la vârf în două sisteme diferite, cu autoritatea celei mai calificate personalități pentru stadiul atipic al tranziției. Părăsind definitiv Cotrocenii, Iliescu are de ales între două alternative: să intre direct în istorie, abandonând politica și dedicându-se meditației pe temele favorite, sau să continue - așa cum a declarat nu odată - rămânând activ în ceea ce a devenit adevărata sa profesie. Că Iliescu nu se va putea lipsi de politică, e un aspect. Politica, însă, se va putea, ea lipsi de cel care a reușit, printre cei foarte puțini, să înțeleagă și să adopte un viitor care-i contrazice crezurile unei întregi existențe?
Titlu: Remanierea restructurării
Nr Editie: 1151 Data: marți 13 ianuarie 2004
Mintea românului cea de pe urmă nu se dezminte: după ce la restructurarea din vară s-a tăiat în carne vie ca să se ajungă la o sumă europeană de ministere, ne trezim acum că, agățate la remorca unor mega-ministere, Turismul și Mediul se află acum într-o situație dezastruoasă.  Pitite în ograda Transporturilor și Agriculturii, cele două domenii și-au pierdut rapid și identitatea, și amplombul în demersurile curente.  Coborâte la rangul de departamente sau de secretariate de stat, Mediul și Turismul s-au așezat frumos la coada din fața cabinetelor ministeriale așteptând ca să le vină rândul pentru a-și rezolva problemele.  Acum, când se vede că turismul e o prioritate depășită de evenimente, iar Mediul poate deveni un subiect delicat în finalizarea negocierilor cu UE, privirile se îndreaptă, întrebător, către domnii Agathon și Ilie, dispersați între timp pe la alte tarlale - prin partid sau prin diplomație.  Premierul și primul său adjunct de la partid, dl Cozmâncă, s-au scăpat deja, pe ici pe colo, cu declarații din care se poate trage concluzia că cele două ministere vor fi repuse în curând pe linia de plutire. Nu știm cât de mult va schimba situația domeniilor respective această măsură.  Știm însă că procesul de zăpăcire va continua nestingherit.  Turismul este la a treia înființare, perioadă în care cei care mai știau câte ceva s-au răspândit care-ncotro.  Mediul a fost și el zdruncinat serios și înghesuit într-un pat al lui Procust făcut să încapă în odaia Agriculturii, ca un post-scriptum la agenda de vânătoare a ministrului - victimă Sârbu.  Din toate punctele de vedere, povestea aduce cu clasica tentativă de îngrășare a porcilor în ajunul Ignatului european.  Până la urmă, este vorba de coerența instituțională și organizatorică - ceea ce lipsește în continuare din meniul de guvernare al tuturor celor care s-au perindat pe la Palatul Victoria.
Titlu: O dramă la vânătoare
Nr Editie: 1152 Data: miercuri 14 ianuarie 2004
Oricare dintre variantele pe care le-a oferit domnul ministru Sârbu în legătură cu accidentarea sa, ar fi cea reală, este cert că adevărata dramă petrecută în pădurea de la Bolovani este alta.  Este drama unui consens pe ultima sută, pe care dezbinații parteneri ai procesului de guvernare l-au ratat în mod stupid. Secretul care a însoțit vreme de aproape trei zile componența echipei reunite să dea piept cu jivinele pădurii a înmulțit și a înflorit speculațiile, dintre care unele au atins absurdul.  Dar, de ce să te mai miri de fantezia publicului, când două  florărese în plin "scandal Puwak", ajunseseră la concluzia că doamna ex-ministru era patroana firmei de încălțăminte "Leonardo" și nu doar ruda participanților la programul "Da Vinci". Dar, odată cunoscuți camarazii de arme ai dlui Sârbu, s-au iscat și firești nedumeriri: ce căutau, laolaltă, membrii "aripii Năstase", în frunte cu însuși titularul guvernului cu același nume, cu aripa dură cotrocenistă, formată din domnii Talpeș, Fulga, Timofte (cu Gioni cu tot)?  Disputele publice și tălpile de culise făcuseră, mai bine de un an, deliciul presei, derutându-i pe mulți dintre susținători de conjunctură ai celor doi lideri, care nu mai știau în ce parte să-și îndrepte adeziunile, în funcție de suișurile și coborâșurile duelurilor verbale.  Chiar după armistițiul tacit de pe la mijlocul anului trecut, ecouri ale războiului au răsunat cu prilejul ultimei remanieri, care a afectat și oamenii lui Iliescu, și omul lui Năstase, într-un soi de meci nul cu corupția eternă și fascinantă. Rumori de ultimă oră zic că inițiativa acestei reuniuni ar fi aparținut dlui Sârbu, dornic să contribuie pe măsura puterilor sale la îngroparea definitivă a securii războiului și să regenereze un front al salvării social democrate în perspectiva luptei cu opoziția tricefală.  N-a fost să fie. Ba chiar, cel animat de cele mai bune intenții pare a fi plătit un preț cam scump pentru ideea pe care a avut-o. Nu înseamnă însă că alicele din arma sa au ucis orice șansă. Pădurea e plină de animale - sălbatice! - iar vânători se vor mai face.
Titlu: Cornul, laptele și limba de lemn a ministrului...
Nr Editie: 1153 Data: joi 15 ianuarie 2004
Mai rar limbă de lemn implementată vârtos în discursul excesiv politizat ca-n interviul doamnei ministru a Muncii și etcetera, publicat recent în presa centrală.  Din toată poliloghia pe care o înșiruie doamna Dumitru, singurul lucru concret pe care-l aflăm e cel din titlu, și anume că în 2007, anul ipoteticei noastre intrări în UE, numărul mediu de salariați va fi de 4,9 milioane de persoane - ceea ce ar reprezenta, în opinia domniei sale, "o creștere susținută".  Față de cât? Doamna ministru uită sau omite să ne spună, pentru simplul motiv că și acum tot cam atâția sunt salariații care duc în spinare peste 6 milioane de pensionari. Care, pensionari, vor fi ei în 2007, cu siguranță, într-o "creștere susținută". De fapt, nu asta vreau să spun.  Ci că doamna Dumitru - altfel considerată un personaj competent pe felia sa (principala recomandare la funcția de ministru venind de la faptul că ea este cea care a "implementat" mecanismul cornului cu lapte) - suferă de o boală răspândită printre noile VIP-uri: aceea de a nu se putea exprima simplu și firesc.  De a nu putea spune, fără să te învăluiască în mantia eroismului unui guvern (care a crescut, vorba domniei sale, subvențiile la bugetul asigurărilor sociale de stat, față de anii precedenți, în "valori nominale!") că starea socială a românilor e cea care este și o știm cu toții, și nu se va putea schimba atâta timp cât guvernul căruia-i aparține nu va reuși să miște din loc, semnificativ, economia.  M-a șocat această incapacitate cu atât mai mult cu cât i s-a opus firescul comunicării  unei persoane nu odată acuzată de "limbaj de lemn": președintele Iliescu. Într-un interviu recent, domnia sa a reușit să-și surclaseze interlocutorul (altfel, un reputat ziarist) prin concretețea exprimării și prin gravitatea problemei abordate (problema care pentru MMSSF nu prea există în prezent): perspectiva depopulării României!  O problemă socială acută, gravă, îngrijorătoare, pentru care soluțiile nu mai țin de nivelul cornului, fie el cu sau fără laptele tranziției...
Titlu: Lozul cel mare
Nr Editie: 1167 Data: sâmbătă 31 ianuarie 2004
Patru milioane și jumătate de dolari este valoarea marelui premiu pus în joc de Loteria Națională la populara tragere "6 din 49" de mâine. Este un record în materie pentru că, până acum, nimeni nu a mai avut șansa unei asemenea lovituri.Aproape cinci milioane de dolari reprezintă o sumă considerabilă nu doar pentru România, iar cel asupra căruia se va pogorî mâine harul divin (dacă se va pogorî) se poate considera lipsit de orice griji, el și cu ai lui, pe tot restul vieții. Vom putea adăuga, la lista deja existentă, pe cel mai norocos român în dolari!Loteria Națională - instituție renăscută din propria sa cenușă postrevoluționară și reintrată în grațiile publicului după ce acesta a parcurs felurite experimente de piață - se numără pentru instituțiile în care românii manifestă o încredere mai mare decât în mod obișnuit. Acest lucru este evident, chiar dacă institutele de sondare a opiniei publice nu o includ în chestionarele lor. Încrederea aceasta vine din sentimentul unei transparențe mai mari. Chiar dacă nu Loteria este cea care face milionarii - ea administrând doar banii pe care i-i încredințează jucătorii - sentimentul general este că ea reprezintă interfața schimbării la care nădăjduiește fiecare. Schimbarea condițiilor în care trăiește - pentru că, mai mult ca sigur, 90% dintre cei care joacă sunt oameni cu venituri modeste. Loteria nu poate face, însă, fericiți, decât câțiva dintre mulțimea celor care-i iau cu asalt ghișeele. Procentul de câștigători respectă legile statisticii, iar tentațiile premiilor mai puține la număr, dar mai mari, se dovedește a prevala față de cea a mai multor premii, dar mai mici. Principala calitate a acestei instituții nu este însă aceea de a face câțiva milionari într-un an, ci de a oferi speranță mai multor milioane. Speranță pe care nimic altceva, din ceea ce-i înconjoară pe oameni, nu o poate egala sau înlocui. Nici politica - sau, poate, cel mai puțin politica.Așa încât - cu consecințele morale de rigoare - câștigarea marelui pot rămâne, deocamdată modelul absolut.