Punctul pe Y, august 2003

Titlu: Modelul moldovenesc
Nr Editie: 1010 Data: sâmbătă 02 august 2003
O nouă etapă - calitativ superioară - în cadrul relațiilor româno-basarabene se anunță de pe acum prin apariția 'Dicționarului moldovenesc-românesc' al unui domn de peste Prut, pe numele său moldovenesc Vasile Stati (ne lipsește, din păcate, traducerea). Ei bine, acest domn lămurește pe parcursul a nu mai puțin de 340 de pagini, semnificația și înțelesul vorbelor din limba care se folosește în Republica Moldova.  Dl Stati aduce, în acest op, nu mai puțin de 19.000 de dovezi în favoarea faptului că, în realitate, lucrurile stau altfel decât știam noi: și anume că la Chișinău se vorbește o cu totul altă limbă decât la București. Ceea ce, într-un fel, începusem și noi să bănuim. Limba pe care o descoperă acum temerarul lingvist moldo-basarabean este una profund originală, în care găsim termeni originali, precum 'abricos' pentru 'pom fructifer', 'aiest' pentru 'acest', 'alunică' pentru piatră scumpă la inel, sau 'acaț' pentru salcâm!  Dl State descoperă în acest fel ceva mai multe cuvinte 'moldovenești' decât cele presupus de origine dacică, descoperite de lingviștii de dincoace de Prut. Demersul autorului dicționarului este, în ultimă instanță, un demers politic, el dorind să dovedească faptul că oameni ca dânsul sau ca dl Voronin n-au nici în clin nici în mânecă cu oameni precum academicianul Graur sau premierul Năstase. Vecinii noștri de la Est oferă un model de tratare a problematicii de gen, pe care ne îndoim că americanii, de pildă, vor ezita mai mult în a-l folosi pentru a le demonstra englezilor că limba lor americană nu are nimic în comun cu ceea ce vorbea și scria Shakespeare, sau austriecilor care vor dori să demonstreze nemților că limba lor este net diferită de cea a lui Goethe și Heine. Lingviștii basarabeni se înscriu, în acest fel, ca veritabili promotori ai diversității culturale și lingvistice într-o lume a globalizării galopante.
Titlu: Povara normalității
Nr Editie: 1026 Data: miercuri 20 august 2003
Premierul ceartă posturile de televiziune - și presa, implicit - pentru faptul că, în programul de pregătire a școlilor pentru noul an, nu reușește să vadă și lucrurile bune, oprindu-se cu obstinație doar asupra celor negative - școli dărăpănate, cu lucrările neterminate sau în pericol de a nu-și putea primi elevii. Pe fond, nu poți să nu fii de acord cu dl Năstase.  S-au făcut, desigur, o grămadă de lucruri în acest domeniu.  S-au reabilitat școli, în programe finanțate de Banca Mondială.  S-au realizat dotări suplimentare.  Cu alte cuvinte, dracul nu e chiar atât de negru cum ar dori să dea de înțeles presa, sau o anumită parte a ei. Dl Năstase este, însă, guvernant.  Nu om de presă.  Dacă, în loc de prim-ministru ar fi proprietarul unui ziar sau al unui post de televiziune, sau directorul acestora, sunt sigur că n-ar da drumul unui reportaj din care să reiasă că totul e în ordine, cu școli frumos văruite și cu profesori preocupați de condițiile în care vor învăța elevii.  Pentru că un astfel de reportaj n-ar stârni interesul nimănui, iar telespectatorii vor folosi telecomanda pentru a trece pe celălalt program pe care se prezintă dezastrul din unele unități de învățământ. Asta e firea omului și asta e presa.  De când s-a dat definiția celebră că o știre este aceea că un om a mușcat un câine și nu că un câine a mușcat un om, nu s-a schimbat mare lucru.  Atâta timp cât Guvernul este mușcat de câinii presei totul este în regulă, mai ales dacă ceea ce face Guvernul în general se înscrie în limitele normalității.  Nici n-ar avea vreun rost ca presa să tresalte de emoție ori de câte ori se văruiește o școală - pentru că acest lucru face parte din categoria lucrurilor normale, pentru care nu trebuie aplaudat. Prin observația sa, premierul Năstase vădește o psihologie de copil răzgâiat, obișnuit să primească o bomboană oridecâteori nu toarnă dulceață în galoșii musafirilor.
Titlu: Dictatura de partid
Nr Editie: 1027 Data: joi 21 august 2003
Și Traian Băsescu, la fel ca Theodor Stolojan cu câteva săptămâni în urmă, a lansat un avertisment cât se poate de clar la adresa celor care ar dori să pună bețe în roțile alianței electorale dintre democrați și liberali. Adept al unui nou tip de 'centralism democratic', Băsescu a amenințat că filialele care se vor opune acestui proces vor fi desființate și vor fi create altele în locul lor.  Avertismentul lui Băsescu subliniază preocuparea din ce în ce mai îngrijorată față de viitorul principalelor două partide de opoziție care, singure, nu vor reuși să constituie nici un fel de amenințare pentru partidul de guvernământ. Există o matematică electorală care face ca nu întotdeauna unu și cu unu să facă doi.  Procentele liberale adunate cu cele democrate, din sondaje, nu reușesc să ajungă la suma care ar rezulta din demersul unitar al celor două formațiuni.  Așa cum procentele țărăniste, adunate cu cele liberale și cu cele social democrate nu aveau ca rezultat final ceea ce obținea la urne CDR-ul, așa în cazul de față.  Este tot mai evident faptul că dacă cele două partide nu-și vor uni acum eforturile, viitorul scrutin ar putea să le aducă în situația țărăniștilor. Asta e teoria.  Ce te faci, însă, cu practica din filiale, unde cantitatea de orgolii depășește sistematic ponderea politică reală.  Aproape nimănui nu-i vine să împartă, de bună voie scaunul de șef, sau poziția în ierarhia de partid, cu cei din formațiunea parteneră.  Sunt previzibile dispute dure, lovituri de forță, incriminări și acuze - arsenalul obișnuit al climatului care definește la noi competiția politică.  Acestor manifestări doresc să le pună capac, din start, cei doi președinți de partid, și intenția lor, chiar dacă nu prea conformă cu democrația de partid, este în acest moment mai mult decât necesară.  Nu doar pentru partidele lor, ci și pentru echilibrul scenei politice în general.
Titlu: Atentatul terorist al climatizoarelor
Nr Editie: 1028 Data: vineri 22 august 2003
O bună parte a Americii și a Canadei au fost cufundate brusc în beznă, săptămâna trecută.  Odată parcurs șocul de la 11 septembrie, s-ar părea ca orice încercare este, de-acum, mai ușoară, mai lesne de parcurs.  Cele aproape 24 de ore fără electricitate au arătat însă o altă față, infinit mai relevantă, a vulnerabilității celei mai puternice națiuni de pe glob.  O națiune a cărei forță stă în primul rând în capacitatea sa de a produce energie și de a o utiliza pentru desfășurarea optimă a tuturor proceselor sale economice și sociale.  Mai mult ca oricând America a apărut lumii ca un gigantic computer, apt să facă aproape orice calcul posibil, dar care odată scos din priză încremenește neputincios. 'Teroristul' care a stat la originea acestui nou șoc este chiar modul de viață american.  Un mod care se împarte între căldura electrică produsă iarna și răcoarea electrică produsă vara; între deplasarea electrică pe orizontală și cea pe verticală, tot electrică.  Între hrana gătită și conservată electric și divertismentul de același fel.  Într-o vară călduroasă ca aceasta, partea leului revine climatizoarelor.  America devine, practic, un uriaș climatizor în absența căruia aproape nimic nu mai poate funcționa.  Și care, suprasolicitat, clachează. Arthur Hailley, celebrul scriitor american care a dedicat câte un roman sectoarelor-cheie ale economiei americane (industria de automobile, sistemul bancar, aeroporturile, hotelurile) a scris, în 1979, romanul 'Overload' - 'Suprasarcina' în care evocă, aproape premonițional, ceea ce s-a întâmplat cu câteva zile în urmă: intrat în suprasarcină, vara, pe fondul supraconsumului, sistemul cedează.  Un sistem învechit și suprasolicitat - ceea ce era valabil în 1979 este uimitor de actual astăzi.  Relecturarea acestei opere ficționale ar putea oferi, paradoxal, nu doar explicații, ci și soluții pentru ceea ce a fost comparat, ca efecte, cu o veritabilă acțiune teroristă. S-ar putea să descoperim, pe zi ce trece, că propriile noastre limite, lipsa de prevedere și discernământ se pot transforma în cei mai periculoși teroriști.
Titlu: Faptul divers pervers
Nr Editie: 1030 Data: luni 25 august 2003
Există o atracție, de-a dreptul morbidă, spre un anume gen de evenimente.  Ea ține de structura internă a omului și cu greu poate fi corectată și echilibrată. Aproape niciodată o știre despre succesele unor elevi de excepție la olimpiade internaționale nu va capta interesul auditorilui cât o va face o bătaie între doi bețivi sau un scandal casnic. Presa a numit această categorie ca 'faptul divers', conștientă de limitele formativ-educative ale fenomenului.  Până în 1989 ziarele rezervau cu zgârcenie câte o coloniță în pagina a-5-a acestor întâmplări pe care nu le-ai fi putut găsi niciodată în sumarele lor. Revoluția a răsturnat și această prejudecată, iar publicațiile în căutare disperată de lectori nu se sfiesc să pună la dispoziția scandalurilor autentice sau prefabricate prima pagină.  Faptul divers a devenit, din minoritar majoritar și în cuprinsul paginilor se găsește tot mai greu loc pentru veștile bune. Veștile proaste sunt la putere.  Nu doar în presa scrisă.  Sau - nu atât în presa scrisă!  Televiziunile, aflate într-o luptă acerbă pentru audiență au declanșat o veritabilă competiție a 'ororilor' de la ora 17.  Primul jurnal al serii este o colecție aproape completă de crime, violuri, bătăi, incesturi, deviații sexuale.  Se perindă sub ochii telespectatorilor aproape tot ceea ce bunul simț comun ar trebui să rejecteze.  Faptul divers se constituie într-un demers cu efecte perverse, în care zona abisală a psihologiei umane este intens popularizată prin exemple.  Nu este de mirare că, așa cum pensionarii pușcăriilor se perfecționează în timpul stagiului, așa și o categorie de telespectatori învață lucruri cu care altfel n-ar fi avut nici o contingență. În fața nevoii de audiență, odată în plus, orice alte considerente - validate sau nu de CNA - pălesc.
Titlu: Dependențe de mandat
Nr Editie: 1031 Data: marți 26 august 2003
Pe măsură ce se apropie scadența electorală, se fac auzite voci despre care habar n-aveam că ar aparține unor distinși aleși ai poporului. Treziți brusc din moțăială de rumorile din partid, aceștia află sau bănuiesc că deasupra capetelor lor planează un mare pericol: acela de a nu mai figura pe viitoarele liste!  Dintre toate formele de dependență - de alcool, droguri, medicamente, hrană - dependența de mandat este una dintre formulele cele mai acute.  Nu există cetățean care să fi avut șansa de a reprezenta interesele alegătorilor într-una dintre cele două camere, care să nu dorească să rămână acolo pentru încă cel puțin un ciclu.  Mediul, relațiile, privilegiile și onorurile concurează în a crea o stare de bine cu care aproape nimic altceva nu poate fi comparat.  De la sonoritatea inconfundabilă a apelativului 'domnu'senator' sau 'domnu'deputat', pâna la invitațiile insistente de a participa pe la talkshow-uri, cu argumentul că 'fără dumneavoastră emisiunea ar fi un eșec', totul concură în a face din această calitate o veritabilă stare. Principala caracteristică a acestei stări este aceea ca atunci când echilibrul său se simte amenințat, declanșează reacții de care nu l-ai fi putut crede vreodată în stare pe respectivul om.  I se deschid brusc ochii și constată că în partid nu domnește democrația, că unii au mai multe privilegii decât alții, că așteptările alegătorilor sunt sistematic înșelate de către unii responsabili.  O a doua fază a reacției o constituie amenințările: în semn de protest mă voi retrage din partidul care nu își îndeplinește promisiunile electorale!  Voi funcționa, pâna la finele mandatului, ca independent, și voi arăta de ce e în stare un independent.  O variantă mai abilă a reacției o reprezintă inițierea de negocieri cu un alt partid, ale cărui rânduri le-ar putea întări cu propria sa personalitate - partid de care întotdeauna s-a simțit mai apropiat decât de cel din care face parte. Electoratul, surprins, află abia acum ce valoare a trimis în parlament și cum i-a fost tăiată acesteia sistematic accesul la microfon în timp ce dormita...
Titlu: Odă populismului
Nr Editie: 1032 Data: miercuri 27 august 2003
Rar mi-a fost să văd ceva de un nivel atât de scăzut al rațiunii și bunului simț ca reportajul difuzat recent de un post important de televiziune, dedicat unui conflict dintre sătenii din Ogrezeni și proprietarul lacului din apropierea comunei. Atent doar la efectele cazului și nu la semnificația sa, reporterul ne-a oferit o întreagă colecție de portrete de săteni înjosiți, batjocoriți, bătuți și insultați de către proprietar.  Eternul conflict proletcultist dintre luminoasa clasă muncitoare și odiosul capitalist lipsit de scrupule era orchestrat în așa fel încât să smulgă, ca-ntr-o telenovelă, compasiunea și suspinile telespectatorilor. Pe scurt: un cetățean, și avocat pe deasupra, a închiriat pe o perioadă de timp lacul de la Ogrezeni.  L-a populat cu pește și, dată fiind eterna tentație a braconajului, l-a dotat și cu paznici.  N-a trecut mult și conflictele dintre paznici și țăranii 'în trecere' pe malurile lacului s-au acutizat.  Conflictele verbale au degenerat în bătăi, iat bătăile i-au lăsat pe unii cu urme.  Rănile dobândite în aceste lupte de clasă au fost arătate cu amănuntul pe micul ecran, însoțite de comentariile adecvate ale celor oropsiți.  A apărut pentru câteva secunde și proprietarul, dar nici înfățișarea și nici ce zicea nu erau de natură a-l face simpatic publicului. În spatele acestor telenovele neoproletcultiste stă o realitate: aceea a relativității noțiunii de proprietate. Garantată, ocrotită, oricum i-o zice Constituția, proprietatea în România rămâne încă o ficțiune, mai ales când e vorba de a altuia.  Pentru țăranii din Ogrezeni, obișnuiți de câteva generații să ia, fără să mai întrebe pe nimeni, din ceea ce, teoretic le aparținea și lor, șocul proprietății este unul major: cum adică, să vină unul de la București, și avocat pe deasupra, și să ne interzică nouă să mai luăm doi-trei pești din balta noastră?  Cum vine asta?  Iar când nedumerirea a ajuns în faza contondentă, hop și revoluția: să plece! - clamau țăranii în fața camerei de luat vederi. Nici pentru țărani și nici pentru reporteri nu mai conta faptul că odiosul băgase câteva miliarde în repopularea lacului și că nivelul de masă al braconajului risca să-i arunce investiția pe apa sâmbetei.  Ba, în finalul reportajului, am aflat că autoritățile se gândeau chiar să-i anuleze contractul.  De ce?  Pentru că-i oprima pe săteni. Atâta timp cât nu doar în mințile celor fără prea multă carte democratică va persista ideea că furtul poate deveni legitim și că proprietatea privată reprezintă o formă de exploatare, n-o să facem mulți purici pe calea economiei de piață.
Titlu: Sezonul de transferuri la TV
Nr Editie: 1033 Data: joi 28 august 2003
Politica și, mai nou, televiziunea au împrumutat câte ceva din spectacolul cel mai la modă: fotbalul.  Tot mai des, ceea ce se întâmplă în lumea politicii și în lumea televiziunii tinde să semene ca două picături de apă cu ceea ce e în fotbal.  La câte un talk-show politic, Băsescu capătă ceva din Gigi Becali, iar Stolojan ceva din Dinu.  Mitică Dragomir seamănă cu Agathon, iar Cozmâncă cu Ștefan, ca să nu mai vorbim despre faptul că însuși Adrian Năstase împrumută, câteodată, ceva din personalitatea lui Mircea Sandu... În televiziune comparația se potrivește mai ales în privința mișcărilor care se fac între echipe, în afara campionatului.  Posturile însele au ceva din personalitatea echipelor: PRO TV cam seamănă cu un Dinamo, în derivă după ani lungi de dominație; Antena 1 - cu Steaua, cu schimbări dese și profunde în echipa managerială; PRIMA TV cu un Rapid, cu mulți susținători dar puține resurse; nu mai vorbesc de TVR, care pare să fie o combinație de NAȚIONAL cu nu mai știu care alte protagoniste ale Ligii.  Între acestea se produc, la începerea sezonului, ample mișcări de trupe.  'Jucători' cu bursă mai mică sau mai mare, se mișcă dintr-o parte în alta, încingând spiritele și discuțiile din Cișmigiu sau de la Procesul/Recursul etapei din minutul 91.  Pleacă Mândruță, centru de atac la Observator, de la Știri; Coșarcă, fundașul-măturător de la Antena 1 se duce cu tot cu bagaje la nou-nepromovatul încă din prima divizie NAȚIONAL TV; celebrul cuplu de interi-rătăcitori, Badea și Oreste, nici nu mai ști pe unde se află în clipa de față; stranierul Cabral a obținut o bursă mai bună la PRO TV, după ce cei de la PRIMA l-au promovat în prima echipă.  Învălmășeala e atât de mare, încât microbistul TV nu mai știe la ce se uită: emisiunea asta cu Mândruță e "Profețiile" sau Observatorul?  Dar Coșarcă, de ce nu se mai arată la mustață?  Berecleanca și Tabără când intră în joc și unde? Economia de piață își spune cuvântul și, la fel ca în fotbalul românesc, televiziunile românești, în criză de personalitate, mizează pe show-ul din afara terenului sau din spatele ecranului, pentru a-și menține audiența șifonată de căldură și de lipsă de fantezie.
Titlu: Când China se va trezi...
Nr Editie: 1034 Data: vineri 29 august 2003
În urmă cu două sute de ani, împăratul Napoleon făcea o afirmație care abia acum merită să fie băgată în seamă: "Quand le Chine s'eveillera, tout le monde tremblera!" Când China se va trezi, întreaga lume va tremura! Vreme de aproape o jumătate de secol, progresul unor națiuni a fost blocat de dogma ideologică.  De acest blocaj au profitat, din plin, țările capitaliste dezvoltate, salvate de concurența unor țări, precum Rusia sau China. După 1989, lucrurile s-au schimbat radical.  După ani de bâlbâieli de tranziție, Rusia păsește încet, dar sigur pe calea redresării ei ca superputere, de data aceasta în plan economic.  Rusia a fost, 80 de ani, o superputere exclusiv militară, pentru că și-a irosit toate resursele în acest scop, până când a fost sufocată de inițiativa strategică americană, după care a urmat, aproape logic, colapsul. China parcurge un drum asemănător.  Paradoxal, semnalul trezirii sale după o letargie milenară din somnul închistării ideologice a fost mai timpuriu, și el a fost dat, paradoxal, de către Revoluția Culturală, care s-a vrut o respingere a modelului sovietic și afirmarea unei căi proprii. Fără a fi renunțat la ideologia comunistă, China reușește perfomanța de a aborda pragmatic problematica economică.  Și asta se vede. În ultimele două decenii ea și-a mărit de patru ori PIB-ul, iar în ultimii cinci ani a reușit performanța unei creșteri de 7%.  Planificatorii de la Beijing își propun ca până în 2020 să înmulțească cu patru tot ce-au adunat până acum.  Rezultatele acestei politici sunt spectaculoase.  Dinamismul economiei chinezești schimbă structural fața unei țări ce părea încremenită pentru alte câteva milenii.  Orașe ca Shanghai, sau Beijing nu se mai deosebesc astăzi de nici una dintre marile metropole ale lumii.  Secretul?  Consecvența în proiect! Beneficiind de atu-uri de invidiat - mână de lucru abundentă și ieftină, o piață enormă și stabilitate politică - ea amenință să devină, în cel mult zece ani, una dintre superputerile care vor dicta regulile jocului mondial.  Să nu ne facem însă iluzii.  Nu întreaga Chină este un Shanghai, și procentul de sărăcie rămâne încă copleșitor.  Dar, fără a apela principiile democrației occidentale, China reușește să atingă obiectul fundamental al oricărei națiuni: asigurarea unui trai decent pentru toți membrii săi. Cât și până la ce punct va mai putea să dureze acest concubinaj original, între ideologia comunistă și economia capitalistă - nu ne-o va putea spune decât timpul.
Titlu: Coaliția cu orice preț...
Nr Editie: 1035 Data: sâmbătă 30 august 2003
Dar mai ales cu acela al supraviețuirii politice.  Este concluzia la care au ajuns participanții Convenției naționale anuale a PD, dar mai ales liderii lor, care au pus mai presus de orice ideea unei coaliții care să se poată opune tăvălugului PSD. Este o concluzie logică, la care atât democrații, cât și liberalii ar fi trebuit să ajungă de ceva mai mult timp.  Cu un an și jumătate înainte de următorul scrutin, ambele formațiuni sunt nevoite să constate un trist adevăr: că procentajele lor nu numai că nu cresc, dar scad.  Cu alte cuvinte fără a suferi uzura de care au parte cei de la guvernare, nu sunt nici măcar în stare să profite de acest fenomen acceptat ca o fatalitate.  Opoziția democratică pe două voci - cea înaltă, a lui Băsescu și cea joasă, a lui Stolojan - se face cu greu auzită pe fondul trilurilor sopranelor pesediste și al bubuiturilor baronale ale lui Vadim.  Fenomenul dublei Opoziții - nu în sensul aritmeticii, ci în acela, foarte personalizat, al politicii românești - este reprezentativ pentru nepuntința cronică de a aduce ceva nou și convingător în bătălia electorală. Românii au epuizat, teoretic, variantele de guvernare nu atât odată cu "marea schimbare" din '96, cât cu decepția majoră care a readus PDSR-ul la putere aproape fără nici un efort din partea acestuia.  Modul în care Puterea din 2000 s-a prezentat la urne a prilejuit o salvare miraculoasă a liberalilor și democraților, pe spinarea țărăniștilor, care au fost cei care au recepționat, în plex, nemulțumirea celor care i-au adus la putere. Astăzi, fiecare zi ce trece fără ca la nivelul "opoziției democratice" să se schimbe ceva, se va concretiza în procente lipsă.  Băsescu pare a fi înțeles acest lucru mai bine și mai repede decât colegii săi liberali, unde numărul de veleitari pe cap de membru de partid este mai mare ca oriunde altundeva.  Este rândul lor, al liberalilor, să demonstreze că vor și altceva decât simpla lor prezență pe scaunele din față ale partidului și că pot să pună interesul -  nu zic general, că e prea mult - lor deasupra interesului fiecăruia.
Titlu: Voiculescu - campion al nepopularității?
Nr Editie: 1009 Data: vineri 01 august 2003
Nu știu cât de relevante sunt criteriile care conduc la stabilirea gradului de încredere/neîncredere a publicului în principalele personaje ale scenei politice, dar m-a frapat rezultatul obținut, în ultimul sondaj INSOMAR, de către președintele Partidului Umanist Român, Dan Voiculescu. 'Profesorul' este, potrivit sondajului amintit, lider la 'neîncredere' - cu 81 procente, în pandant cu cea mai mică de încredere: 8 la sută! Este o constatare surprinzătoare, după ce vreme de aproape doi ani, cota de notorietate a patronului grupului Grivco a crescut constant, odată cu prezența minusculei sale formațiuni în scena parlamentară. Voiculescu și-a creat partidul asemenea societăților sale comerciale, făcând investiții minime și contând pe un curent de opinii favorabil obiectivelor umaniste - în mare cu nimic diferite de ale altor formațiuni. Contrar așteptărilor sale, umanismul a întârziat să devină un curent politic demn de atenție, chiar dacă la alegerile legislative din '96, la care a mers în alianță cu ecologiștii lui Iorgovan și cu agrarienii lui Surdu, din estimarea de vreo 15 la sută nu s-a ales decât cu mai puțin de 1 procent. 'Ingineria electorală' practicată în ajunul alegerilor din 2000, când a participat la constituirea unui pol social-democrat cu un PDSR în căutare disperată de aliați, l-a propulsat, miraculos, în prima divizie a politicii. A fost un salt pe cât de spectaculos, pe atât de deconcertant, pentru că condițiile coabitării cu un frate atât de mare s-au dovedit extrem de dure și de neproductive în efortul dobândirii de personalitate politică proprie. Mult prea desele amenințări, niciodată puse în practică, cu ruperea protocolului, virajul din titulatură spre o politică social-liberală de dreapta, fără efect în acțiunea curentă, au contribuit fără îndoială la eroziunea imaginii singurei personalități vizibile a unei formațiuni ai cărei lideri n-au reușit niciodată să iasă din zona anonimatului. Profesorul Voiculescu plătește, în preambulul viitoarei campanii electorale, un preț care se va răsfrânge implicit asupra formațiunii sale politice care, de una singură, nu va mai reuși să repete perfomanța din 2000.
Titlu: Români: v-ați plătit taxa de tranzit al României?
Nr Editie: 1018 Data: marți 12 august 2003
Ca tot românul care se răzbună pe dictatură inducându-și ideea de libertate de circulație printr-o deplasare estivală cu mașina prin Balcani, am fost și eu în Arcadia. Când am plecat, am suportat cu mai multă răbdare șiragul de taxe care însoțesc ca niște lipitori acest drept fundamental: taxă de ecologizare și taxă de drum - la români, plătite la un ghișeu unic. La bulgari aveam să fac cunoștință cu taxa lor de tranzit, de 22 de euro și cu încă una pentru nu se mai știe ce. Grecii, mai europeni, nu pretind nici o taxă. La întoarcere, bulgarii mi-au luat alți 22 de euro, căci tranzitam din nou teritoriul național, la intrare, și alți vreo zece la ieșire pentru un motiv nu suficient de clar. Le-am plătit, ca toți ceilalți, cu gândul că doar peste jumătate de oră aveam să mă aflu din nou în țară și voi scăpa de toată această corvoadă, nu doar psihologică. Pentru că, îmi ziceam eu, poți fi pus să plătești dacă vrei să ieși (așa făcea și Ceaușescu, nu?) dar ca să intri în propria-ți 'casă' nu mi se mai părea normal. Eroare! A fost mai întâi o 'taxă de ecologizare' - dintr-o țeavă picurau pe mașină câțiva stropi de apă! Apoi o taxă a AND-ului, e drept, mai rezonabilă. Și când totul părea să ia sfârșit și în fața mea se deschidea drumul spre casă, poc! o nouă barieră. 'Taxa de tranzit' - mă anunță voios junele din cabină. 'Fii serios!' - i-am replicat. 'Ce tranzit? Eu nu mai tranzitez nimic! Mă întorc acasă!' 'Ba să faceți bine să plătiți: e taxa de tranzit a județului Giurgiu - instituită de Consiliul Județean. 10 dolari sau echivalentul. N-o plătiți, nu treceți!' Ce să fac? Am plătit-o. M-am gândit că și cei care trec prin Mamaia plătesc 'taxa Mazăre'! De ce să nu plătim și 'Taxa Boiangiu'? Sau 'Taxa Vanghelie' cu care a amenințat primarul trecătorii constănțeni prin sectorul 5? 'Taxele de tranzit' a României sunt manifestarea cea mai iresponsabilă și mai hoțească a unui autonomii pricepute așa cum l-a dus capul pe fiecare, fie el Mazăre, Boiangiu sau Vanghelie. Este modalitatea cea mai la îndemână de a obține bani pentru care nu transpiră decât mâna care semnează hotărârile. Incapacitatea managerială a administratorilor aleși duce la un veritabil hătiș de reglementări absurde, al căror prim model îl constituie chiar Guvernul. Și să nu se mire nimeni dacă în curând vom ajunge să plătim o taxă specială pur și simplu pentru faptul că avem norocul să trăim într-o țară guvernată de asemenea specimene.   
Titlu: Bancul cu cimentul
Nr Editie: 1025 Data: marți 19 august 2003
Plec de la un banc prost (cel cu Anton, ăla cu cimentu') pentru a ajunge la o realitate care, dacă n-ar fi ușor dramatică, ar putea fi calificată ca făcând parte din aceeași categorie. Cimentul a fost unul dintre produsele cu care România pre-decembristă își făcea planul la export.  Se exportau cantități mari, la prețuri de dumping.  Industria cimentului a fost cea spre care și-au îndreptat privirile din primul foc investitori străini interesați de privatizare.  Trei mari concerne internaționale au pus rapid mâna pe întreaga industrie de profil, profitând de graba cu care autoritățile române doreau să scape de povara proprietății de stat. Modul în care s-a procedat cu această ramură importantă a economiei este reprezentativ pentru lipsa strategiilor care ar fi trebuit să însoțească acest proces.  Ca cel mai prost negustor, care dorește să-și lichideze o afacere care nu mai merge, FPS - APAPS a pus, mai întâi pe tarabă obiective care aduceau oricum profit, dorind în acest fel să-i tenteze pe mult doriții investitori străini.  Bineînțeles că aceștia n-au stat pe gânduri și și-au împărțit în liniște prada, înțelegându-se să nu ridice prețul concurându-se.  'Succesul' privatizării cimentului s-a dovedit în scurt timp o mare eroare, companiile proprietare dispunând după bunul plac de o resursă esențială pentru dezvoltare economică. S-a ajuns, în scurt timp, ca cimentul vândut pe piața românească să fie de trei ori mai scump decât cel exportat!   Prima consecință s-a manifestat asupra prețurilor construcțiilor în general, care au explodat!  Modul în care s-a făcut privatizarea industriei producătoare de ciment a răpit statului practic orice mijloc de intervenție, punându-l în fața unui monopol care dictează politica de piață după interesele sale, care nu coincid cu ale României. Cazul nu este izolat.  Este și acela al industriei producătoare de aluminiu, și a telecomunicațiilor și va fi în curând și a sistemului bancar - zone în care suveranitatea țării și a politicilor sale economice este grav afectată de lipsa de coerență care a stat la baza procesului de privatizare: o privatizare de dragul privatizării.
Titlu: Legislația pe puncte
Nr Editie: 1024 Data: luni 18 august 2003
Pe vremuri, când doreai să sugerezi slăbiciunea profesională sau intelectuală a cuiva spuneai că este făcut pe puncte.  Nu-mi dau seama ce a stat la originea acestei exprimări, dar cu siguranță că a fost ceva similar modului în care se elaborează și se pun în funcțiune anumite legi.  Ca, spre exemplu, Codul Rutier. Codul Rutier reprezintă una dintre mostrele crase de incompetență și neglijență a făuritorilor de legi.  Nu mă grăbesc să arunc vina asupra poliției de specialitate, cel puțin pentru faptul că știu că acolo se află oameni cu capul pe umeri și cu o bună cunoaștere a realității rutiere românești.  Știu însă ce se întâmplă cu propunerile lor în comisiile de specialitate și în plenul Camerelor Parlamentului unde toți neaveniții aleși cu acte-n regulă simt nevoia să-și dea cu părerea sau să impună modificări și formulări dictate de o gamă foarte largă de interese.  Este un bun exercițiu să vezi cum intră o lege în acest malaxor și cum iese - de multe ori între cele două variante nemairezistând decât vagi asemănări. Cu Codul Rutier se știe ce s-a întâmplat.  A fost modificat deja de câteva ori, iar ultima ședință de guvern a adus o noutate majoră: proiectul de sancțiuni pe puncte nu se poate aplica de la 1 august, așa cum prevedea legea, și se amână cu 6 luni.  Că nu se putea aplica era vizibil cu ochiul liber.  O asemenea procedură implică o logistică pe care poliția n-o are.  Nici măcar Direcția de Poliție Rutieră nu are încă legăturile pe internet necesare pentru a putea comunica și pentru a se putea integra într-un sistem.  Că am dorit să trecem de la abac direct la calculator este lăudabil.  S-a pierdut, însă, din vedere faptul că nu numai că nu avem calculatorul, dar nu avem nici priza în care să-l introducem! Rămâne răgazul acesta de 6 luni.  Pe cât puneți pariu că nici la 1 februarie nu vor exista condițiile necesare punerii în aplicare?
Titlu: Mărirea și decăderea țărănismului
Nr Editie: 1011 Data: luni 04 august 2003
În aceste zile pare să se scrie ultimul capitol al existenței a ceea ce scena politică a ultimilor 14 ani a cunoscut sub numele de 'Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat'.  Renăscut în primele zile ale lui '90 din cenușa țărănismului interbelic, păstrată în urnele unor supraviețuitori ai Gulgului comunist, partidul a reprezentat o alternativă interesantă pentru o parte din oponenții radicali ai noilor forțe politice.  Construit în jurul personalității puternice a lui Corneliu Coposu, PNȚCD a avut o evoluție superioară celei ai celuilalt 'istoric' - PNL, măcinat înainte de vreme de veleitățile unui număr prea mare de lideri.  În edificarea unei opoziții unite, în cadrul CDR, PNȚCD a beneficiat de o poziție privilegiată, algoritmul oferindu-i o situație net superioară dotării sale naturale.  Dispariția lui Corneliu Coposu a fost, în realitate, semnalul declanșării declinului unui partid tot mai copleșit de responsabilități pentru care nu deținea resursele umane necesare. Accesul la guvernare în cadrul coaliției democratice a fost lovitură de grație dată țărănismului: incompetența crasă a oamenilor promovați de partid, lipsa de realism politic și amatorismul cras au transformat momentul de speranță al alegerilor din '96 într-un cortegiu al dezamăgirilor. Ieșit jenant din prima scenă politică printr-un palmares ce l-a plasat în afara cadrului parlamentar, PNȚCD-ul a intrat în zona unui cancer generalizat al credibilității sale.  Scandalurile, excluderile, împăcările care au urmat în serie au fost singurele momente în care interesul public a mai fost stimulat în vreun fel.  Acum, partidul a ajuns la fundul sacului și din punct de vedere financiar.  Cadoul politic gestionat de fostul premier Ciorbea nu mai interesează pe nimeni, sondajele îl plasează în jurul lui 1% al interesului electoral, iar 'finanțatorii' externi par mai interesați de Alianța Populară a lui Emil Constantinescu, de care Ciorbea nici măcar nu concepe vreo apropiere.  Capra râioasă a țărănismului moare cu coada sus, dar nici nu-i trece prin cap să se predea!
Titlu: Buletin de București
Nr Editie: 1012 Data: marți 05 august 2003
Iată că ne spune un sondaj extern un lucru foarte important despre o situație internă: Bucureștiul, capitala patriei noastre, este unul dintre cele mai ieftine orașe din lume! Vestea ne lovește, pe noi, românii, în moalele capului: cum adică?  Noi știam că este un oraș scump, cel mai scump din țară, oricum.  Asta înseamnă că România este una dintre țările cele mai ieftine, ceea ce, într-un fel, ne este confirmat de faptul că o vindem pe nimic - dar asta este o altă fațetă a problemei. Să revenim la București. Pentru orice străin cu venituri medii, este mult mai convenabil să trăiască la București.  Totul, sau aproape totul îl costă mai puțin nu decât la New York - care este luat drept etalon, dar și decât la Budapesta sau Belgrad ca să ne menținem aici, în zonă, unde - totuși - Praga se situează printre cele mai scumpe orașe din lume. Iată, deci, un exemplu clasic pentru modul în care aceeași problemă, privită din unghiuri diferite, se prezintă diferit. Pentru bucureșteni, orașul în care trăiesc este un oraș scump, în care chiriile sunt mari, întreținerea exorbitantă, prețurile din restaurante prohibitive, iar serviciile, să nu mai vorbim.  În general, bucureșteanul este excedat, ca tot românul, că prețurile se aliniază, permanent, celor mondiale, în timp ce veniturile lui stau pe loc sau dau înapoi. Aici este, de fapt, cheia problemei: faptul că Bucureștiul este un oraș ieftin nu are de ce să ne bucure.  Dacă străinii ar da buzna să trăiască pe aici ar mai fi ceva.  Dar nu dau. Pentru că accesibilitatea prețurilor se traduce prin lipsă de performanță, prin deficit de calitate.  Traiul pe care-l oferă un oraș ieftin este unul sub standarde.  Să ne rugăm la Dumnezeu să se scumpească viața în București, cam ca la Praga, dacă nu mai mult.  Atunci vom ști sigur că ceva s-a întâmplat, că mecanismele economiei se mișcă mai bine, că se conturează o piață care se adresează unei alte puteri de cumpărare.  Atunci va merita din plin să ai 'buletin de București'.
Titlu: Remember Pacepa
Nr Editie: 1013 Data: miercuri 06 august 2003
S-au împlinit, zilele trecute, 25 de ani de la ziua în care Ioan Mihai Pacepa, omnipotentul și șef al spionajului românesc a 'defectat'. În amintirile sale el zice că a făcut gestul în momentul în care n-a mai suportat să execute ordinele lui Ceaușescu - mai precis acela de a-l asasina pe un cunoscut comentator al 'Europei Libere', care nu făcea parte dintre cei infiltați acolo de Securitate. După alte izvoare, Pacepa s-a suit în avionul de Frankfurt atunci când a fost avertizat că cercetările legate de scurgerile sistematice de informații se apropie de persoana sa. Unii zic chiar că KGB-ul ar fi fost acela care i-a dat lui Ceaușescu informația, dar acesta ar fi refuzat să-i dea crezare. Cine mai știe cum o fi fost. Cert este că fuga lui Pacepa a dat o lovitură dură nu doar lui Ceaușescu, care a fost nevoit să înlocuiască aproape în totalitate spionii sub felurite acoperiri plantați peste tot, dar mai ales în Occident, ci întregului sistem de informații al lagărului comunist, despre care Pacepa știe multe. Costurile 'trădării' lui Pacepa au fost estimate, la vremea respectivă, la peste un miliard de dolari, iar condamnarea sa la moarte în contumacie a făcut parte din scenariul obișnuit. Până la revoluție nimeni n-a mai știut mare lucru despre Pacepa. A făcut vâlvă însă, chiar înainte de decembrie '89, una dintre cărțile sale în care se împleteau iscusit informații reale, din urmă cu zece ani, cu nu puține elemente de intoxicare, abil tratate, în stilul specific instituției din care nu numai că făcuse parte, dar o și condusese. 'Orizonturi roșii' a avut, pe planul psihologiei publice, efecte devastatoare și poate că a contribuit, în felul ei, la revolta care a condus la ră sturnarea sistemului. De aici înainte existența ce a continuat să fie secretă a fostului spion șef a căpătat percepții diferite. De la trădător de țară la erou n-a fost decât un pas și el aproape a fost făcut încadrând cazul în zona disputelor ideologice dintre forțele politice beligerante. Alături de personaje ca Dumitru Răceanu, Liviu Turcu și alți disidenți de conjunctură, Ioan Mihai Pacepa face, trebuie să facă obiectul unei dezbateri lipsite de patimă și de parti-prix-uri, legate de interferența unor poziții și atitudini complexe generate de momente istorice ce nu pot fi circumscrise unui tipar anume.
Titlu: Obsesiile totalitare: căsătoriile și călătoriile!
Nr Editie: 1014 Data: joi 07 august 2003
Nepoata lui Paul Niculescu-Mizil s-a căsătorit cu un libanez!  Nunta a avut loc, cu mare fast, la Palatul din Snagov al lui Ceaușescu! Iată o știre care cu doar vreo 14-15 ani în urmă ar fi fost de neconceput!  Unu - pentru că dacă nepoata și-ar fi oprit privirile asupra unui străin, cariera bunicului (sau unchiului?) ar fi putut fi sfărâmată cu brutalitate.  Nu se potrivea cu standardele epocii ca un membru al CPEx, un fruntaș al partidului, în general, să aibe rubedenii în străinătate! Așa ceva intră în categoria lipsei de dragoste de țară, dacă nu cumva chiar a trădării.  Este sigur, aproape sigur, că bunicul (sau unchiul?) ar fi făcut tot ce era omenește posibil pentru a schimba o atare hotărâre, care ar fi abătut represaliile de rigoare asupra întregii familii. Două erau întâmplările care afectau nomenclatura vremii și făceau ca lucrurile să pară scăpate de sub control: călătoriile și căsătoriile.  Oridecâteori o progenitură de ștab punea ochii pe un partener străin, se ițea spaima penetrării sistemului de ochii și urechile agenturilor care, în mod obligatoriu trebuiau să se afle în spatele pretextului sentimental.  Cea de-a doua categorie era cea a călătoriilor: nu de puține ori se întâmpla că membri ai familiilor de nomenclaturiști - singurii care aveau șansa de a obține pașapoarte, prin intervenții la cele mai înalte niveluri - hotărau să rămână în străinătate.  În acele momente, doliul social pogora asupra familiei; cel mai bine plasat dintre membrii acesteia nu mai aștepta să fie chemat pe undeva, ci-și dădea demisia și-și punea cenușă în cap.  În același timp, pe filiera vizei, începeau să cadă capetele, vinovate sau nu - nu mai avea importanță. Este doar o imagine a profundei stări de anormalitate care caracteriza un sistem ale cărui abuzuri și absurdități le uităm adesea cu prea multă ușurință.
Titlu: Sindromul Becali
Nr Editie: 1015 Data: vineri 08 august 2003
Mai toți cei care se învârt în jurul fotbalului par să cadă de acord asupra ideii că din acest sport nu se (mai) câștigă bani.  Ei își spun 'investitori' sau 'finanțatori', dar țin să ne asigure de faptul că interesul lor este unul cât se poate de dezinteresat!  Te întrebi, pe bună dreptate, dacă acești oameni - în general, de afaceri - sunt sănătoși la cap și de ce nu găsesc o modalitate mai agreabilă să-și cheltuiască banii care le prisosesc. Dacă acceptăm această idee, rămâne să aflăm care este, totuși, motivul care-i face pe oameni ca Copos, Badea, Iorgulescu, Becali, Ștefan, Nicolae și alții ca ei, să se expună și să recolteze o mare parte a resentimentelor publicului de pe urma lipsei de performanță manifestată în ultima vreme în acest sport? Cel mai cinstit, poate, este răspunsul pe care l-a oferit recent Gigi Becali.  Într-o declarație înregistrată de camerele mai multor posturi de televiziune, el a mărturisit în stilu-i cunoscut: 'Mai veneați voi ăștia câți sunteți cu camerele să mă filmați dacă nu eram băgat în fotbal?  Mai dădeați, voi, în fiecare seară, la telesport, imagini cu mine?' Are dreptate Gigi Becali!  Pe cine ar mai fi interesat fostul oier, indiferent de banii pe care i-a făcut în diverse moduri, dacă nu se afla în preajma sportului, până mai ieri, rege? Prin ce ar fi interesat Nicu Badea, în afară de faptul că este (sau a fost) ginerele lui Dincă și a făcut afaceri de succes cu calculatoare?  Ar fi avut cineva habar de Ștefan și de accentul său moldovenesc, dacă nu era la Ceahlăul?  Cât despre Copos, în afara celebrului episod cu telecomenzile montate de el la televizoarele de import, n-a prea făcut valuri în alte lucruri.  Nici măcar cu credite neperformante de la bănci. Pe când așa, ca oameni de fotbal, sunt invitați la sindrofii în calitate de VIP-uri, dau declarații la TV și se plâng de politica nemiloasă a finanțelor.  Pur și simplu sunt în TOP! Or, chestia asta merită să fie plătită într-un fel.  Deși ideea subvenționării fotbalului din propriul buzunar nu mă convinge de loc.
Titlu: Alba/neagra piramidală
Nr Editie: 1016 Data: sâmbătă 09 august 2003
Se-ntorc păsările călătoare... Ioana Maria Vlas, mai alaltăieri, fără banii FNI-iștilor care au dormit liniștiți.  Gerald Gorduna, fără banii jucătorilor de la circuitul 'Gerald', mai ieri. Se-ntorc oamenii la locul faptei, pentru a da o socoteală mai mult formală, dar care îi și eliberează, într-un fel, de stressul ascunzișurilor printre străini.  Fie banii rămași cât de puțini, parcă tot acasă e mai bine. Gorduna, găbjit pe undeva prin Italia de Interpol, este plecat de aproape zece ani!  Unii au și uitat, între timp, ce-a fost cu 'Gerald'-ul ăsta și probabil că nici 'Caritas'-ul nu le mai spune prea multe.  Acestora mă voi mărgini să le amintesc faptul că jocurile piramidale n-au fost inventate în România, ci undeva prin America, în timpul Marii Depresiuni.  Ele au fost un însoțitor constant al tuturor perioadelor de criză, când oamenilor dezorientați, aflați în cumpănă, li se flutura prin fața ochilor promisiunea unor câștiguri mari, în timp scurt și cu efort minim.  Procedeul este relativ simplu, și implică, pentru a funcționa, o dezvoltare continuă, premiile neputându-se plăti decât din depunerile noilor veniți.  De regulă, sistemul cade în momentul în care ritmul noilor intrări se încetinește.  Este, păstrând proporțiile, ceva de genul epidemiilor molipsitoare care au propagări spectaculoase urmate de remisiuni spontane. Spre deosebire de epidemii, acțiunea jocurilor piramidale nu prea se lasă cu anticorpii meniți să ofere imunitate.  Jucătorul român la circuite piramidale pare a fi menit să facă toate bolile posibile.  Cine s-a fript la 'Caritas' a dorit să se frigă și la 'Gerald', și la 'Safi' și la 'FNI' și la tot ce-a mai inventat mintea omenească. Circuitul 'Gerald', localizat la Focșani, a atras rapid prin '92-'93 peste 250.000 de jucători, mulți veniți și din Basarabia.  Gorduna și asociații săi i-au înșelat cu peste 500 milioane de dolari, bani de a căror urmă, ca deobicei, nu se mai poate da.  'Au înșelat' - mi se pare însă un termen impropriu: să nu-și închipuie cineva că Gorduna și ai săi, ca și Stoica la 'Caritas', au umblat din casă în casă, făcând eforturi să-i convingă pe oameni să joace.  Nicidecum: aceștia sunt cei care s-au năpustit, dându-le pe mână bruma de câștig pe care o aveau, cei care au făcut presiuni să li se primească bani, cei care n-au știu ce mijloace să mai folosească pentru a ajunge mai repede la ghișeu. Prostia se plătește, spune un proverb.  Prețul pare însă nu doar prea mare, ci și permanent indexat, oridecâte ori apare o nouă tentație cusută cu ață albă/neagră.
Titlu: Cum se poate cumpăra o fabrică dintr-o leafă de bugetar?
Nr Editie: 1017 Data: luni 11 august 2003
Din când în când câte un gazetar mai naiv nu-și poate stăpâni surprinderea când află că nu știu care parlamentar sau consilier, sau alt slujbaș pe la stat se tocmește cu APAPS-ul pentru a achiziționa în nume propriu, ca persoană fizică, o fabrică, sau o mină, sau mai știu eu ce alt obiectiv care altădată era fala economiei naționale. Atunci când se dau explicații, acestea sunt de genul: am vândut o casă, sau două jeep-uri; mi-au dat bani părinții; am câștigat la cazino; sau 'nu e treaba dvs.!' Explicațiile, după părerea mea, sunt două: prima - declarațiile de avere sunt, de regulă, mincinoase, sau ceea ce deține omul în  cauză este trecut, de formă, pe numele altor membri de familie, el continuând să se ocupe activ de afaceri.  A doua - persoana în cauză este paravanul altor oameni cu bani.  El deschide 'ușile' diferitelor licitații, impresionează și impulsionează comisiile și, la finalul fericit își încasează comisionul. Prima situație se referă la oamenii de afaceri care, pentru mai multă siguranță și pentru promovarea afacerilor, contribuie la campania electorală a partidelor în schimbul unui fotoliu de parlamentar. Cea de-a doua se referă la politicieni, să le zicem așa de profesie, care cel puțin din '90 încoace nu au o altă sursă legală de venit decât salariul primit de la stat.  Este ușor de observat că, doar cu foarte mici excepții, acești funcționari de rang înalt trăiesc mult peste posibilitățile lor.  Chiar premierul Năstase, nu demult, scăpa un porumbel din gură referindu-se la salariile 'mici' ale miniștrilor, dând de înțeles că nimeni nu prea trăiește din acestea.  Concluzia, logică, dar nu și morală, este că sistemul funcționează în așa fel încât o serie întreagă de privilegii neimpozitabile și de foloase nu prea cuvenite se abat, în diverse modalități, asupra bieților bugetari, dintre care unii ajung mari capitaliști pe această scurtătură.
Titlu: Așa e viața: știri de senzație!
Nr Editie: 1020 Data: miercuri 13 august 2003
Fiind astăzi o zi de '13', numai bună pentru așa ceva, să încercăm să trecem puțin în revistă tipul de evenimente care se produc în această perioadă a anului în care ziarele și televiziunile încearcă să scoată asistența din toropeala specifică prin 'știri de senzație'. Ce înseamnă 'știri de senzație'? În absența unei definiții foarte clare, să încercăm să punctăm prin modele:     Celebra cititoare 'A' de prompter de la postul de televiziune 'Alfa' este însărcinată în 7 zile! Viitoarea fericită mămică a declarat reporterilor că își dorește o fetiță frumoasă ca ea și deșteaptă precum viitorul său tată, un cunoscut realizator de panouri publicitare •    Rapperul 'B' de la formația 'Pe ei grămadă' și-a lăsat mustață, dorind să protesteze în acest fel împotriva tendinței CNA de a pune căluș liberei exprimări a sentimentelor și trăirilor membrilor unui grup cunoscut și în ultimul colț de țară prin mesajul profund umanist al cântecelor sale.  S-a-nsurat foarte cunoscutul cantautor de manele Fănică Voiebună din Chitila. La nunta sa, desfășurată cu mare fast în palatul părintesc cu turnulețe de tablă, oaspeții au lăsat ca dar plicuri cu de la 5000 de euro în sus. Leii au fost aruncați la formația de acompaniament. •    Mare scandal de presă: în semn de protest față de intenția patronului de a pune gazeta în slujba unui partid de opoziție proaspăt înființat, echipa redacțională de la cotidianul 'Dis de dimineață' s-a mutat, cu cățel și cu purcel, la cotidianul 'Seara Târziu', al cărui proprietar, cunoscut realizator de modă, le-a promis o totală independență redacțională. La rândul lor, gazetarii de la 'Seara Târziu' au migrat in corpore, la 'Dis de dimineață', unde doresc să demonstreze că pot să scoată publicația din mlaștina tirajului modic în care o scufundase vechea echipă.'Când eram mică, făceam pipi în pat!' - este declarația explozivă pe care 'Y', celebra stripteuză de la Clubul 'Ce-am avut și ce-am pierdut', a făcut-o postului de televiziune 'Fatalitatea'. Amantul stripteuzei este un cunoscut om de afaceri care și-a pictat pe tavanul de 200 mp al sufrageriei vilei pe care tocmai și-a construit-o pe malul lacului Găiseanca, o replică a tabloului 'Venus ieșind din spuma mării' cu chipul iubitei sale. •    La discoteca 'Zori de zi' din stațiunea Agigea, au poposit, după miezul nopții, fiii unor cunoscuți parlamentari de la Putere, care au cerut chelneriței să-i servească un cockteil 'Țapu'la halbă', după care au dansat pe mese...  Citiți presa și veți vedea care este realitatea pe care o trăim: una de profundă senzație!
Titlu: Diplomatie și afaceri
Nr Editie: 1021 Data: joi 14 august 2003
Atunci când Agenția de presă AMOS NEWS a difuzat o știre din care reieșea că dl ambasador al Israelului în România urma să preia licența pierdută de Tele7abc de la conaționalul său Freddy Robinson, patronul Eurom Bank, fosta Dacia Felix, Excelența Sa dl Sandu Mazor a pus mâna pe telefon și, sunând la redacție, a negat vehement nu doar știrea respectivă, ci și faptul că i-ar putea trece prin cap să se ocupe de afaceri. Dezmințind faptul că ar urma să devină proprietarul unui canal TV românesc, dl Sandu Mazor declara textual: 'Singurul lucru pe care îl pot cumpăra este un abecedar, nicidecum postul Tele 7abc. Nu am posibilitatea materială să fac afaceri în România'. Asta se întâmpla exact pe 21 iulie, anul curent. Nici trei săptămâni mai târziu, aflăm, din presa israeliană, de data aceasta, că AMOS NEWS a avut dreptate. Ziarul 'Yedioth Aharonoth' își informează cititorii că ambasadorul Mazor a solicitat cetățenia română și că 'dorește să locuiască în România pentru a conduce o firmă de investiții israeliană, după ce mandatul său va lua sfârșit'. Dezvăluirile ziarului au generat o replică acidă a Ministerului de Externe israelian care, într-o scrisoare, aprecia că 'a primit cu consternare intenția ambasadorului', care îl plasează într-o situație de incompatibilitate'. Cât de compatibil sau nu este dl Sandu Mazor, e treaba autorităților israeliene. Constatăm doar că în numai trei săptămâni, nu doar intențiile, dar și posibilitățile dlui ambasador s-au schimbat, cel care nu putea achiziționa nici un abecedar urmând să conducă o ditamai societate de investiții! Dacă aceasta aparține dlui Freddy Robinson, despre care se făcea vorbire e doar o întâmplare, iar dacă în obiectul său de activitate va figura și o televiziune, va fi culmea coincidenței. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc, ci despre faptul că fiecare om - inclusiv dl Mazor - este liber să-și aranjeze viața așa cum dorește. Iar faptul că domnia sa dorește să-și recepate cetățenia română, pe care a mei avut-o în copilărie, îi face onoare, dovedind că ceva din suflul său a rămas permanent, aici. O situație oarecum similară s-a înregistrat și în cazul nostru: prin '95 sau '96, ambasadorul român la Washington, Aurel Dragoș Munteanu a solicitat la finele mandatului, autorităților americane, cetățenia țării în care reprezentase România. Nu că s-ar fi născut prin Vestul Sălbatic, ci pur și simplu pentru că, la fel ca dl Mazor, găsise niște oportunități de a face afaceri. Ce e rău în asta?
Titlu: Oameni și polițiști
Nr Editie: 1022 Data: vineri 15 august 2003
Nu de mult, într-un jurnal de televiziune apărea un tânăr pe care reporterul îl chestiona în legătură cu o neregularitate. 'Bine, dar n-ați văzut polițistul?' îl întreba reporterul. 'Ba da, dar am crezut că e un om!' Rezist tentației de a face speculații 'subțiri' pe seama acestei exprimări. Pentru că n-am nici o îndoială că tânărul respectiv se referea la înfățișare și nu la caracterul polițistului. Și sunt de acord cu el. Așa cum i-au îmbrăcat creatorii de modă ai Ministerului de Interne, polițiștii români par mai degrabă niște oameni oarecare, decât niște reprezentanți autorizați prin uniformă ai unor autorități. Ei pot fi confundați lesne cu cei din jur pentru că uniforma lor nu este una distinctivă. Probabil că din dorința de a-i umaniza pe purtătorii de uniforme, cei care au luat decizia respectivă au reușit să îi facă confundabili. Chiar dacă între timp poliția s-a demilitarizat, rostul uniformei rămâne. Ea este, în primul rând, o legitimație, prin care cei care o poartă impun respectul datorat instituției. A pune semnul egalității între militari și uniformă e din capul locului o prostie. Există atâtea profesii sau domenii de activitate care n-au nimic de-a face cu milităria, și care sunt distinctive. Până la urmă, în toată povestea asta, este vorba despre gust și inspirație. Ambele se regăsesc cu zgârcenie în ceea ce a rezultat, iar rezultatul va trebui suportat ani de zile de cei în cauză pentru că schimbarea unei uniforme implică cheltuieli formidabile. Greșelile se plătesc - spune un proverb. În cazul nostru, greșeala celor care au acceptat cu ușurință o propunere nereușită, va fi plătită de dificultatea cu care purtătorii de uniforme își vor putea exercita autoritatea în mijlocul unor oameni tentați să-i considere mai degrabă de-ai lor. Și nu în sensul cel mai bun al termenului.
Titlu: Drama litoralului românesc
Nr Editie: 1023 Data: sâmbătă 16 august 2003
După 13 ani de economie așa-zis de piața și după o privatizare cvasi-totală, turismul românesc de litoral pică cu succes cel mai important examen al său. Într-un sezon în care s-au făcut pregătiri mai mari ca oricând și în care investițiile au atins sume considerabile, gradul de ocupare în vârf abia depășește o jumătate din capacitate! Nemaiînțelegând nimic, managerii particulari și autoritățile locale se dau cu capul de pereți.  Ei știu și văd că turiștii nu sunt nici pe departe atât de mulți pe cât ar rezulta din statisticile pe care le folosește fostul ministru al Turismului.  Sunt puțini și speriați, cu excepția celor puțini care toacă cu nonșalanță pe litoral bani pentru care n-au prea asudat în țară.  Nici măcar mâna de ajutor a televiziunilor care par să se fi mutat la mare cu cățel și purcel nu prea le este de folos pentru că în afară de faptul că ocupă niște locații, dând senzația de aglomerație, altceva nu realizează.  Poate doar enervarea patronilor și a personalului cu fițele de vedete ale figuranților. Litoralul românesc trăiește o dramă: aceea de a fi prea scump pentru turiștii români și prea neinteresant pentru cei străini.  Este greu să mai găsești vreun motiv pentru care neamțul, de pildă, să prefere Mamaia, oricărei alte stațiuni din Turcia, Grecia și chiar Bulgaria.  Pe vremuri veneau grămadă pentru că statul două săptămâni la Mamaia îi costa mai puțin decât acasă, bașca faptul că în fața puținelor mărci din buzunarele lor autohtonii făceau sluj.  Acuma nu mai fac sluj nici măcar în fața euro-ului, iar sejurul costă considerabil mai mult decât indemnizația europeană de șomaj. Despre cea românească să nu mai vorbim. Drama litoralului românesc este, în ultimă instanță, aceea că a făcut pasul de la un serviciu social la o prestație turistică fără a-l însoți de o manieră adecvată de a gândi schimbările.  Ca pe vremuri, au - n-au turiști, hotelierii majorează tarifele la 15 iulie.  Au făcut-o și anul ăsta. Rezultatul?  O cameră goală de 300.000 lei a devenit o cameră goală de 1.500.000 lei.  De crescut a crescut doar paguba.  Și va costa în continuare atât timp cât nu vor înțelege că turismul este un lucru al dracului de delicat.
Titlu: Meningoencefalita - un fel de SARS?
Nr Editie: 1029 Data: sâmbătă 23 august 2003
Abia după ce trei cetățeni suspecți de meningoencefalită au murit, autoritățile sanitare s-au hotărât să lanseze un avertisment în legătură cu această nouă epidemie. Ceea ce s-a întâmplat la Craiova mi-a reamintit de povestea dramatică a pneumoniei atipice acute care a făcut ravagii în Asia și care a putut fi cu greu adusă sub control. Și acolo, o "jenă" de data asta criminală - a făcut ca proporțiile reale ale epidemiei să fie ascunse de către autoritățile chineze. Abia când comunitatea internațională a reacționat, lucrurile au putut fi aduse pe un făgaș firesc și s-a putut declanșa o acțiune concertată. China - țară în care președintele Iliescu face în aceste zile o vizită de stat - a plătit un preț scump acestei secretomanii. Țara a fost, vreme de aproape șase luni, practic, izolată de restul lumii, iar costurile înnăbușirii epidemiei au fost uriașe. Probabil că altfel ar fi stat lucrurile dacă încă de la primele cazuri s-ar fi acționat în mod adecvat. Secretomania este apanajul strict al sistemelor mai mult sau mai puțin totalitare. Nici luminatul Gorbaciov n-a acceptat să fie alertată comunitatea internațională despre explozia de la Cernobâl decât după vreo săptămână, când a fost pus în fața unor evidențe. Evident, nu doresc să fac o paralelă între aceste două cazuri celebre și situația de la Craiova. Cred însă că realizarea unui tipar de acțiune care să nu mai lase la îndemâna unor autorități locale decizii de interes național, se impune. Printre multele probleme pe care le are acum pe cap ministrul Sănătății, Mircea Beuran, aceasta ar trebui să fie una dintre cele care să primeze. Pentru că, din păcate, nivelul de civilizație materială al țării se află încă la o cotă la care epidemiile de acest fel pot să facă ravagii, în cazul în care nu sunt supravegheate sau în care se intervine tardiv.