Punctul pe Y, iulie 2003

Titlu: Arestul preventiv
Nr Editie: 982 Data: marți 01 iulie 2003
Ne ies greu din minte și din obișnuință reflexele căpătate în cei 50 de ani de comunism.  Unul dintre acestea este starea de arest. Odată arestată, soarta unei persoane era practic pecetluită.  Indiferent de fapta comisă sau prezumată.  Arestul era începutul drumului fără întoarcere spre pușcărie.  Tot ceea ce urma reprezenta simple formalități.  Nu vreau să spun nici că justiția comunistă era în totalitate abuzivă, dar nici că instrmentarea cazurilor era fără cusur.  De regulă, arestul constituie momentul crucial al unei anchete, cel care zdrobea, practic, rezistența oricărui învinuit.  De aceea și stabilirea adevărului era pe atunci mai ușoară: victima știa că nu are nici o șansă și, de regulă, abandona lupta. Într-o societate democratică prezumția de nevinovăție prevalează în fața celei de vinovăție.  Principiul fundamental al dreptului democratic este că mai degrabă scapă cei vinovați decât un nevinovat să fie condamnat pe nedrept.  În comunism era exact invers. Să revenim însă la arest.  Deși refuzăm să acceptăm valabilitatea metodelor comuniste, ne vine greu să acceptăm ideea că o persoană, odată ce s-a făcut vinovată de o culpă, mai este în libertate.  Reflexul este să o știm după gratii. Dar, din perspectivă modernă, europeană, după gratii trebuie să se afle cei violenți, periculoși, sau cei în stare să influențeze mersul anchetei.  Or, aceasta din urmă este chichița de care se agață toți procurorii - între care domnește încă ideea că primul lor rost pe lume este să aresteze, și abia apoi să ancheteze. Pe mulți i-a șocat eliberarea judecătoarei Ciucă, arestată în urma unui flagrant destul de clar.  Dar, înclin să cred, că din momentul eliberării, ea nu mai avea cum să influențeze ancheta, și că menținerea ei în arest nu-și mai avea rostul (în afară de acela de a demonstra opiniei publice că judecătorii corupți merită să se afle printre cei pe care-i trimit după gratii).  Sunt sigur că și o eventuală eliberare - până la proces - a Ioanei Maria Vlas va scandaliza lumea.  Deși asta nu va influența cu nimic condiția sa de viitoare pușcăriașă.  Ba, cred că pentru noi, cei ieșiți din totalitarism, este un exercițiu necesar să înțelegem că, atunci când am greșit, trebuie să plătim, fără ca pentru aceasta să fie nevoie să se folosească forța sau arestul preventiv.
Titlu: Avocații diavolului
Nr Editie: 1000 Data: marți 22 iulie 2003
Cu clădirea Palatului de Justiție stând să se prăbușească peste înalta adunare venită acolo sâmbătă, pentru a da semnalul lucrărilor de restaurare și consolidare în valoare de vreo 30 milioane de euro, ministrul Rodica Stănoiu a ținut să se refere la propunerea prezidențială legată de ceea ce dl Iliescu consideră, de mai multă vreme, a fi o incompatibilitate majoră. Adică la dreptul avocaților parlamentari de a apărea la bară, încercând să smulgă din ghearele justiției persoane mai mult sau mai puțin nevinovate, asupra cărora planează varii acuze. Doamna Rodica Stănoiu a susținut că parlamentarii-avocați pot crea presiuni asupra instanțelor de judecată și că statutul lor va fi supus unei analize care să genereze o prevedere legală conformă cu cele din Uniunea Europeană. Primul care a reacționat la cugetarea prezidențială de la conferința de presă de miercuri, a fost părintele independent (pe atunci) al Constituției, onorabilul pesedist Antonie Iorgovan. 'Este o teză idilică fără legătură cu realitatea' - a decretat dânsul, luând în considerare doar partea cu consultațiile gratuite din argumentarea dlui Iliescu și ignorând-o pe aceea, de fond, referitoare la incompatibilitate. Dl Iorgovan, ca și alți confrați înaintea sau odată cu el, s-a obișnuit cu regimul pe care îl conferă tresele de parlamentar pe care le poartă pe sub roba de avocat, și care produce tremurici de voce și de mână unor judecători mai slabi de înger. Este un sentiment plăcut, pe care l-au încercat și alții - maestrul Cerveni, de pildă, sau maestrul Tărăcilă (când era în Opoziție) și mulți alții care și-au asezonat onorariile în funcție de această calitate. În ceea ce privește impresia artistică produsă asupra instanțelor, teza iliesciană este cât se poate de realistă. Când un avocat decide să candideze pentru Parlament, o face, teoretic vorbind, pentru a-și pune cunoștințele în slujba producerii legilor, și nu în cea a orientării printre meandrele acestora. Un parlament trebuie să fie alcătuit, în majoritate, din juriști, pentru că ăsta este specificul Legislativului. Dacă vor să pledeze, avocații să rămână la cabinete și să-și vadă de treabă. Precum oamenii de afaceri. În general, n-ar trebui să existe nici o exceptare - nici măcar la profesori sau medici - pentru că și aceștia, în ultimă instanță, beneficiază ilicit de pe urma statului lor. Calitatea de parlamentar trebuie să devină o meserie, pentru patru sau mai mulți ani, neafectată de alte ocupații sau responsabilități. Cred, de aceea, că în obiectul comisiei pe care vrea să o pună la treabă ministrul Stănoiu ar trebui să figureze toate profesiile și ocupațiile care crează incompatibilitate. Poate că, în felul acesta, vom avea la porțile parlamentului mai puțini opotuniști și profitori și mai mulți oameni deciși să se dedice interesului public.
Titlu: 'Lipsa de profesionalism'...
Nr Editie: 1001 Data: miercuri 23 iulie 2003
14 dintre cei vreo 30 de polițiști care le țineau de 'șase' hoților ce dădeau găuri în conductele de benzină, au fost eliberați, înainte de a se fi efectuat ancheta. Ei sunt acum liberi să negocieze sau să amenințe eventualii martori pentru ca în final, grație justiției democratice, să scape basma curată. Se acuză, așa cum se întâmplă deobicei când e vorba de eliberări 'cu cântec', 'lipsa de profesionalism' a procurorilor, care n-au reușit să întocmească corect actele necesare. De fiecare dată se uită să se pună o virgulă sau se scrie un alt cuvânt și judecătorii sunt puși în fața unor vicii de procedură care îi leagă de mâini și de picioare: nemaiavând ce să facă, sunt siliți să-i elibereze pe făptașii care, vorba aceea, până să li se demonstreze faptele, sunt negustori cinstiți. Mai nou, eliberările de acest fel vin pe bandă, instanțele făcând uz de prevederile codului de procedură penală care ori se schimbă din două în două zile, ori se bat cap în cap, în efortul bezmetic de aliniere europeană. Polițiștii - complici ai borfașilor puși în libertate au beneficiat de rezultatul unei nepotriveli între instanțele civile și cele militare. Unul dintre ei având un grad care se cerea anchetat de instanța militară, iar instanța necompletând corect nuș' ce document, urma a scăpat turma! Și băieții au plecat voioși spre case, cu dorința secretă de a trece pe la niște redacții și a le da măcar cu tifla ziariștilor care i-au fotografiat și filmat la arestare. Că toată povestea e cusută cu ață albă se vede de la o poștă. După cum tot de la o poștă este clară tactica aplicată, cea a corbului ce nu scoate ochii altor corbi. Cea a complicității la nivel instituțional dintre partenerii găinăriilor de acest fel - polițiști, procurori, judecători. Că toate acestea se pot numi, la nevoie, 'lipsă de profesionalism', e doar un artificiu.
Titlu: Știrea zilei: Electrificare + Puterea Politică = U.E.!
Nr Editie: 1002 Data: joi 24 iulie 2003
'În câțiva ani toți românii vor avea acces la curent electric' - spune o știre de mai zilele trecute, care mă cam lasă 'bouche bee': cum adică?  Păi chestia asta fusese rezolvată de mult, de către regimul comunist, care punea semnul egalității între electricitate (plus 'puterea sovietelor') și faza cea mai de sus a dezvoltării societății omenești! Chestia asta cu electricitatea a fost una dintre legendele de bază ale sistemului.  Electrificarea era văzută și valorizată nu atât prin capacitatea de a îmbunătăți viața oamenilor, ci prin posibilitatea de a controla, prin propaganda de partid, fiecare colțișor al țării.  Numai că legenda, ca orice legendă, are procentul ei de relație cu societatea.  Iar realitatea ne arată că, în anul de grație al treilea din cel de-al treilea mileniu, România are încă pete albe pe harta distribuției electrice.  Dintr-o jenă ușor de înțeles, ministrul electricității, Dan Ioan Popescu nu a spus și cât sunt de mari aceste pete.  Ne-a dat însă de înțeles că dacă se găsesc banii necesari, în doi ani ne-am putea prezenta în fața lumii cu obrazul curățat de pete. Această destăinuire - imprudentă, până la un punct - atesta o realitate care nu se potrivește deloc, dar deloc cu aspirația noastră legitimă de a deveni membri ai Uniunii Europene.  O asemenea chestiune, care aduce a întoarcere în timp cu două veacuri este de neconceput pentru o societate modernă.  Este de neconceput pentru politicienii unei astfel de țări, pe care i-aș fi văzut mai din timp îngrijorați măcar de faptul că discursul lor politic nu ajunge peste tot.  Probabil că aportul electoral al unor asemenea localități este de neluat în seamă și că locuitorii lor, rupți de lume, votează din inerție pentru partidul unic, nefiind prea siguri că Ceaușescu nu mai este la putere.  Mă întreb, în subtext, cum se aplică în asemenea locuri, proiectul guvernamental 'cornul și laptele', mai ales în condițiile în care se va introduce obligativitatea frigiderelor în școli și grădinițe? Din tot răul, să luăm partea bună: ca și integrarea noastră în UE, electrificarea țării reprezintă un proces ireversibil, care depinde doar de rezolvarea 'dosarului' finanțării. Și de interesul public.  Sau electoral...
Titlu: Procurorul Amarie a descoperit corupția din presă!
Nr Editie: 1003 Data: vineri 25 iulie 2003
Nici nu putea să dea dl Amarie, șeful de la PNA, o declarație care să-l facă mai antipatic jurnaliștilor, decât cea formulată deunăzi și prin care distinsul magistrat afirmă că și jurnaliștii pot fi implicați în fapte de corupție - mai ales în trafic de influență.  Pentru a se face mai clar înțeles, dl Amarie s-a referit la cazurile în care, pentru a nu scrie despre cineva, redactorul solicită persoanei respective să încheie un contract de publicitate cu ziarul.  O altă faptă de corupție gazetărească este, în concepția șefului PNA și aceea în care o persoană, respectiv tot un gazetar, se oferă să ajute la privatizarea unei societăți, solicitând un comision din prețul de vânzare.  Aceste comisioane 'la vedere' au dat, totodată, o grea lovitură organizării de flagrante de luare de mită, care în acest mod nu-și mai au rostul. Dl Amarie ne dovedește că este foarte priceput în a descoperi America.  Ceea ce ne spune dumnealui este de notorietate și nu de azi, de ieri.  Într-adevăr, multe gazete, unele chiar cu pretenții de onorabilitate sau de incoruptibilitate, practică acest sistem al "contractelor de publicitate".  Și nu doar în sensul evidențiat de procuror, ca să nu se scrie despre faptele nevrednice ale cuiva.  Este capitolul la care se supralicitează curent, un mare număr de găinari sau tâlhari cu gulere albe devenind, în imaginea pe care le-o construiesc gazetele interesate, veritabile vedete sau arhangheli.  Este o realitate, determinată în mare măsură de condițiile unei economii de piață nefuncționale, în care presiunea publicității este nesemnificativă, condiții în care se înregistrează o adevărată competiție, fără reguli, pentru obținerea unei felii cât mai consistente.  Ce a omis procurorul Amarie este reversul: nu de puține ori presa este 'mituită' prin publicitate chiar de către instituții ale statului.  Se vorbește chiar despre o distribuție centralizată a fondurilor de publicitate ale instituțiilor, în funcție de atitudinea pe care o au publicațiile față de autorități.  Sub aparența aceleiași corectitudini formale, statul este cel care, practică un intens trafic de influență, recompensând sau sancționând publicațiile pentru atitudinea pe care o abordează în relația cu acesta.  Poate fi un subiect suplimentar de meditație - și de acțiune! - pentru Parchetul Național Anticorupție și pentru șeful său cel atât de plin de fler.
Titlu: 'Manipulatorul' Șaguna
Nr Editie: 1005 Data: luni 28 iulie 2003
Cu o zi înainte să plece în concediu, la Eforie, președintele Curții de Conturi a invitat câțiva ziariști la o cafea.  Ocazie cu care le-a pus la dispoziție și două rapoarte elaborate de subordonații domniei sale, nu de alta, doar ca să nu plece cu mâna goală.  Dialogul propriu-zis - căci n-a fost vorba despre o conferință de presă - a atins doar în treacăt subiectul și substanța celor două rapoarte.  A preferat să vorbească despre vizita pe care tocmai o făcuse în Spania, la invitația omologului său de acolo, despre un audit de performanță adoptat ca model de către Curtea de Conturi Europeană, și despre faptul că pleacă, spre surprinderea tuturor cunoștințelor sale, în concediu la volanul autoturismului propriu, spre Eforie Nord, unde are o căsuță din lemn moștenită de la părinți.  Apoi, așa, în treacăt, despre 'marea varietate a stilurilor de salarizare din entitățile publice', pe care au constatat-o inspectorii săi în cursul efectuării unui amplu control, ale cărui rezultate erau cuprinse în raportul oferit presei.  A fost așa, ca o deschidere ușoară a capacului de la o veritabilă Cutie a Pandorei, din care a început să iasă la iveală șiragul de nereguli și de abuzuri care au loc în administrație și în economie. Deși nu posedă aparențele unui manipulator, fiind mai degrabă o fire 'oablă', pe potriva strămoșilor săi aromâni din Dobrogea, îl suspectez pe președintele Șaguna de a fi folosit acest pretext pentru a nu fi el cel nevoit să spună mai multe despre veritabilul jaf pe care-l fac în banul public managerii de la stat.  Cei care interpretează legile așa cum le convine (o bună parte din vină aparținând și făuritorilor de legi imperfecte, interpretabile) și nu sunt nici un moment preocupați de performanță.  Timpul trece - leafa (uneori exorbitantă, ca aceea a unui președinte de pe la autoritățile de reglementare) merge înainte, iar economia stă să-și dea sufletul!  Curtea de Conturi are ghinionul că-i controlează mai ales pe cei cocoțați în funcții cu sprijin politic, și că scoate la iveală matrapazlâcurile celor care se bat cu pumnii în piept că vor binele țării, satisfăcându-l în primul rând pe cel propriu.  Nu e de mirare de ce curentul parlamentar de scoatere de sub jurisdicția Curții a cauzelor constatate de aceasta e atât de puternic, încât la Camera Deputaților s-a și votat o hotărâre în acest sens - la instanțele obișnuite avocații-parlamentari având șanse infinit mai mari să-și scoată clienții basma-curată. Dan Șaguna a aruncat piatra.  Să vedem cine se încumetă să o scoată...
Titlu: Prețul intoleranței
Nr Editie: 1006 Data: marți 29 iulie 2003
Toată aiureala iscată de interviul președintelui Iliescu ziarului israelian 'Ha'aretz' este tipică pentru această perioadă a anului în care producția de evenimente reale se apropie de cota zero și în care mașinăriile politicii și presei riscă să intre în stare de nefuncționare. Deși nu este nimic nou în interviul-fluviu de 35 de pagini A4 al președintelui, anumite lucruri scoase din context, după o metodă devenită tradițională, au stârnit atenția și interesul celor care veghează la respectarea unicului moment de istorie reglementat prin lege în materie de interpretare.  Fără îndoială că holocaustul la care a fost supus poporul evreu este unul dintre cele mai tragice și mai injuste episoade pe care l-ea cunoscut evoluția umanității, iar veghea pentru ca să nu se repete condițiile care au dus la producerea sa este mai mult decât necesară.  În același timp însă - și aici punctul de vedere exprimat de președintele Iliescu nu este doar justificat, ci necesar a fi luat în considerație - el nu poate fi extras din contextul tragediei globale pe care a determinat-o politica rasială promovată de liderii celui de-al treilea Reich. Dintre cele peste 50 de milioane de victime pe care le-a făcut războiul, lagărele de exterminare și politicile rasiste au contribuit poate cu mai mult de jumătate.  Au căzut pradă acestui curent irațional și iresponsabil nu numai evrei, ci și ruși, țigani, polonezi și chiar nemți.  Într-o asemenea tragedie clasamentele sunt absurde.  Prețul suferinței nu se multiplică cu numărul victimelor: fiecare existență umană este neprețuită în sine și nu poate fi compensată în vreun fel.  Iritarea celor care l-au citit pe președinte pe sărite pare să vină din teama ca nu cumva să se pună sub semnul întrebării valabilitatea unui clasament al holocausturilor, lucru pe care dl Iliescu nici măcar nu a încercat să-l facă.  Supărătoare, în aceste reacții disproporționate este mentalitatea totalitară cu care se judecă orice posibilă evaluare a faptelor.  Dl Iliescu nu este nici pe departe vreun susținător al teoriilor lui Roger Garaudy și a demonstrat-o în suficiente rânduri și cu suficientă putere de convingere, așa încât asemănarea sa cu un Hejder și apelurile la 'izolare' sună ca un soi de intoleranță în oglindă, care nu face cinste celor care și-o asumă.
Titlu: Sănătatea liderilor - la secret?
Nr Editie: 1007 Data: miercuri 30 iulie 2003
Starea de sănătate ale celor care ne conduc nu este, nu trebuie să fie un subiect privat.  Spun acest lucru cu gândul la intervenția chirurgicală suferită de premier, săptămâna trecută, în Germania.  Nu a fost, din fericire, o problemă gravă.  Ea a putut fi rezolvată prompt și premierul a revenit în țară a doua zi, cu satisfacția unui rezultat pozitiv. Până aici, nimic de comentat sau de obiectat.  Deoarece, chiar dacă dl Năstase n-ar fi primul-ministru al României, ci o persoană privată, ideea stării de sănătate a domniei sale rămâne la fel de importantă pentru sine și pentru toți cei care-l admiră și prețuiesc.  Și nici măcar nu-mi închipui că o persoană normală, indiferent de sentimentele care o animă, ar putea dori vreunui semen de-al său, altceva decât sănătate. Anormal mi se pare secretul care a însoțit această deplasare bruscă.  Biroul de Presă al Guvernului a declarat că premierul a plecat într-o 'vizită privată'.  Mi-e teamă că la nivelul responsabilităților dlui Năstase, aproape nimic nu mai este privat!  Nici vizita pe care i-a făcut-o lui Berlusconi pentru a mânca împreună înghețata pe o stradă din Milano, parcă, nici plimbarea cu iahtul său privat.  Toate aceste gesturi  private au impact în planul public al politicii și al societății.  Cu atât mai mult cred că, fiind vorba despre o problemă de sănătate, ar fi trebuit să știm acest lucru.  Același secret, moștenit de pe vremuri, a înconjurat în urmă cu vreo câțiva ani și o banală operație pe care președintele Iliescu a făcut-o la Elias, pentru îndepărtarea unui neg.  Atunci, speculațiile făcute în jurul episodului au excedat în mod evident gravitatea situației și semnificația ei. Sănătatea liderilor noștri politici este o chestiune de interes public, ce merită a fi tratată cu mai multă responsabilitate.  Și cu atât mai multă încredere în partenerul de acțiune.
Titlu: 'Salonul refuzaților' de la Tușnad
Nr Editie: 1008 Data: joi 31 iulie 2003
'Salonul refuzaților' de la Tușnad i-a reunit, odată în plus, pe cei doi foști lideri de la București și Budapesta, din urmă cu trei ani.  Președintele (fost) Constantinescu și premierul (fost) Orban au reprezentat, la momentul respectiv, vârfurile de lance ale unor politici pe care viitoarele scrutinuri electorale nu le-au validat.  Din motive diferite.  În timp ce Constantinescu a picat datorită enormei dezamăgiri pe care a generat-o guvernarea profund defectuoasă a premierilor săi, Orban a reușit să-și antagonizeze, prin aroganță și prin suficiență, o bună parte din electoratul intern și din susținătorii externi.  Și unul și altul au pe 'conștiință' câte un 'cadavru' instituțional: în timp ce opera vieții lui Orban, 'Legea Statutului' a fost amputată și modificată până la a face din mult-trâmbițata legitimație de maghiar un soi de bilet de intrare la teatru, așa și Emil Constantinescu are pe conștiință transformarea Legii Deconspirării Securității a lui Ticu Dumitrescu într-un subiect de seminar de dialoguri sociale.  Dacă în cazul lui Orban transformarea a survenit în absența inițiatorului, în cazul lui Constantinescu fostul președinte a girat aproape personal modificările făcute la presiunea foștilor colaboratori ai Securității aflați în funcții înalte și la țărăniști, și la liberali.  Promulgată de el însuși, legea care n-a mai păstrat nimic din demersul inițial, îi atârnă ca o piatră de moară de picioarele cu care vrea să intre din nou în politică. Întâlnirea de la Tușnad a celor doi nu a de pășit prin nimic semnificația unei bârfe la gura sobei a doi politicieni cu termenul de valabilitate expirat.  Și cu idei refuzate de realitate.
Titlu: Restructurarea Constituției
Nr Editie: 986 Data: sâmbătă 05 iulie 2003
Când toată lumea este de acord, înseamnă că nimeni nu gândește prea mult - cam așa definea unanimitatea unui celebru om de spirit francez. Cam acesta pare să fie și cazul Constituției noastre, supusă unei veritabile hărțuieli intelectuale din partea formațiunilor politice dornice să tragă foloase de pe urma corecturilor care ar urma să i se aducă. (Foloase electorale, bineînțeles). Și încheiate cu un sentiment unanim de mulțumire. Legea fundamentală a oricărei națiuni ar trebui să fie un soi de icoană pe care din când în când o mai ștergi de praf, fără a te atinge de prevederile ei. Ea trebuie să fie atât de bine și de adânc gândită, încât să poată face față aproape oricărei situații. Și nu pot să nu mă refer la Constituția americană, care în mai bine de două sute de ani de existență a cunoscut doar câteva amendamente. Nici vorbă să-și propună cineva să intre cu picioarele în ea și să se apuce să-i rearanjeze mobila după cum i se pare că ar fi mai la modă. Constituția noastră n-a împlinit decât o duzină de ani. În forma care a consacrat-o entuziasmul democratic post-revoluționar, nu va apuca cea de-a treisprezecea aniversare pentru că în toamnă vom avea, cu siguranță, un referendum. Când a fost zămislită, această constituție a fost concepută cu fața la trecut, nu la viitor. Părinții săi au fost mai preocupați ca nu cumva să se mai ajungă la aberații de tipul celor comuniste, așa încât au croit mai tuturor puterilor haine strâmte și incomode. Practic, instituțiile statului se încalecă și își încalcă atribuțiile, realizându-se performanța de a se stopa din fașă o serie întreagă de proiecte democratice. Era, desigur, nevoie, să se umble la ea. România a evoluat mai repede și mai altfel decât s-a apreciat în 1991. Dar, la orizontul lui 2007 se profilează o serie de corecții importante care să o facă compatibilă cu documentul european al cărui proiect a fost adoptat deunăzi la Salonic. Stau și mă întreb dacă nu era mai înțeleaptă o revizuire de fond, completă, în 2007, în locul acestei operațiuni care nici nu rezolvă și nici nu înlătură viciile de fond. Practic, ce se întâmplă cu Constituția este similar cu ceea ce i s-a întâmplat Guvernului: s-a revizuit pe ici pe colo, în zonele fundamentale, fără a se schimba, practic mare lucru. În afara unor mutări cu impact electoral.
Titlu: O strângere de mână a Istoriei
Nr Editie: 987 Data: luni 07 iulie 2003
Întâmplarea a făcut ca vineri, 4 iulie, să mă aflu la locul și momentul potrivit pentru a trăi o experiență unică. Locul a fost sala de Granat a Palatului Kremlin, iar momentul l-a constituit dineul oficial oferit de președintele rus, Putin în onoarea omologului său român, Iliescu. Acest dineu a marcat o premieră absolută între evenimentele de acest gen: pentru prima dată printre invitați s-au aflat, alături de politicieni, oameni de afaceri sau de cultură, și ziariști. Iar acest lucru s-a datorat insistențelor președintelui român care a reușit să înfrângă opoziția protocolului rus, care nu vedea în nici un fel rostul gazetarilor români atâta timp cât cei ruși nu sunt invitați din principiu. Așa încât împreună cu alți cinci colegi de breaslă (Nicolau, Șeuleanu, Cristoiu, Roșca-Stănescu, Alexandrescu) m-am aflat, în echipament de rigoare (black tie) în Trapeza palatului Kremlin, ornată cu scene istorice și bisericești. M-am nimerit la masa nr. 8 alături de un domn cam taciturn, despre care am aflat, când am reușit să-i citesc cartea de vizită, că este chiar atotputernicul președinte al industriașilor ruși, Arkadi Volski, care n-a putut însă să converseze cu colegii săi români de la masă (președintele Agenției pentru Investiții Străine, Marian Săniuță, și președintele CEC, Constantin Teculescu) pentru că nu vorbește decât o limbă străină - georgiana. Pe parcursul dineului, la care s-au servit feluri de mâncare tradiționale rusești și la care s-a băut un vin negru, franțuzesc, o orchestră a interpretat piese reprezentative din repertoriul internațional, între care s-a distins o interpretare originală a cunoscutei piese folclorice românești 'Pe Mureș și pe Târnave'. Aceasta a smuls, evident, ropote de aplauze din partea asistenței românești. La finalul dineului, sub impresia acestei prestații, cei doi președinți s-au îndreptat spre orchestră, pentru a o felicita. În acel moment, președintele Iliescu și-a întors privirea spre 'masa nr. 8' lângă care mă aflam, și i-a venit o idee: luându-l de braț pe Putin, s-a apropiat și m-a prezentat, ca membru al breslei gazetărești române. A făcut-o, cred, dintr-un impuls polemic față de încremenitul protocol rus. Cu naturalețea care îl caracterizează, președintele rus mi-a strâns mâna, nici exagerat de bărbătește, nici molatec, privindu-mă în ochi de parcă ar fi încercat să ghicească ce-mi trece prin cap în acea clipă. O privire de karatist, tipică, prin care se 'smulge' o parte din energia celuilalt. Mie, în acel moment, îmi trecea prin minte un singur lucru: acesta este urmașul țarilor groaznici și al prim-secretarilor discreționari? Acesta este unul dintre cei mai puternici oameni ai momentului? Bărbatul acesta slăbuț, vorbind firesc, și purtându-se firesc, de o normalitate deconcertantă? Vineri după-amiază, la Kremlin, am avut un moment sentimentul că am dat mâna cu Istoria.  
Titlu: Garantarea proprietății și a proprietarului
Nr Editie: 999 Data: luni 21 iulie 2003
Prima TV a propus telespectatorilor la una dintre edițiile recente ale Focus-ului o temă incitantă: avem dreptul să tragem într-o persoană care intră peste noi, în casă? Întrebarea a fost pusă dintr-o perspectivă morală, pe care 90 la sută dintre cei care au răspuns sondajului au ignorat-o, declarându-se favorabili unei soluții active. Să tragă, adică. Cu o condiție: să aibă cu ce! Armele cu devenit, în anii din urmă, mai accesibile datorită unei legislații mai puțin rigide. În același timp s-a produs o escaladă aproape fără precedent a tâlhăriilor cu violență. Mii de oameni au fost atacați și jefuiți în propriile lor locuințe, unii găsindu-și chiar sfârșitul în condiții dramatice. În parte, această escaladă s-a produs pe fondul unui Cod Penal extrem de binevoitor cu tîlharii. Purtând amprenta clară a caracterului de clasă acordat de cei care l-au alcătuit într-o vreme când nu doar tâlharii intrau peste tine, în forță, în casă, ci și unele 'organe', Codul Penal îngrădea dreptul la autoapărare până la limite comice, dacă n-ar fi fost dramatice: practic nu aveai dreptul să te aperi de o astfel de agresiune cu mijloace superioare celor folosite de atacator! Dacă erai atacat cu pumnii, puteai să ripostezi doar cu pumnii. Și trebuia să ai mare grijă să nu pui în pericol viața agresorului, în caz contrar putând deveni tu cel tras la răspundere. Ca unul care a trecut printr-o atare experiență, despre care nu-mi face plăcere nici să-mi amintesc, Prima TV a vrut să-mi afle părerea. Or, părerea mea este că o prevedere legală nu doar desuetă, dar chiar perversă, a fost înlocuită cu o alta, incompletă, atâta timp cât acum când Constituția îți va garanta proprietatea, nu o va 'ocroti' doar, ca până în prezent, tu trebuie să dovedești că nu ai ripostat într-un mod excesiv. Cu alte cuvinte, dacă tragi în cel care dă buzna peste tine în casă, trebuie să dovedești tot tu că n-a făcut-o fără intenții rele - că intrase, de pildă, pe fereastră în casa ta doar ca să te-ntrebe de sănătate. Cu alte cuvinte, vechea invitație la 'lupta dreaptă' a fost înlocuită printr-o alta care îți interzice reacția de autoapărare. O reacție promordial inconștientă, nerațională. Există, probabil, în mintea legiuitorului, teama ca legea să nu fie folosită ca un pretext în reglări de conturi sau în răzbunări. Dar aici este chiar rolul investigatorilor și al instanței să stabilească realitatea. Nu a ta, celui care te vezi pus într-o situație extremă prin simplul fapt că ți se încalcă proprietatea. Or, va zice Constituția, proprietatea e garantată. De ce nu și viața proprietarului?
Titlu: Jeluitorii fotbalului
Nr Editie: 998 Data: sâmbătă 19 iulie 2003
Jalnică, dacă nu comică, reacția marilor patroni de cluburi de fotbal, după descoperirea, de către Ministerul Finanțelor, a ilegalităților în contabilitate. Cei care au jonglat ani de zile cu sute de mii, milioane de dolari, vânzând și cumpărând jucători așa cum alții cumpără lapte și roșii de la prăvălie, pozează acum în victime ale unui sistem opresiv! 'Dau Clubul la Ministerul Finanțelor, să-l ia ei!' - amenință Becali, om care tot timpul ne împuie urechile cu banii pe care i-a băgat el în club, dar nu și cu cei pe care i-a luat.  'Nu mai prezint echipa în cupele europene! O retrag!' - zice Copos, crezând că se va cutremura națiunea la auzul unei asemenea vești.  'Păi dacă fără să plătească dările la stat, cluburile o duc așa de rău, ce s-ar fi întâmplat dacă le plăteau!' - îl ia gura pe dinainte pe un altul, recunoscâmd că ceea ce s-a întâmplat n-a fost o scăpare din neglijență, ci o politică deliberată. Vărsând lacrimi amare peste mormântul săpat de zbirii de la fisc, marii mahari ai fotbalului arborează mina inocentă a omului care se știe cu conștiința curată, de parcă nu metodele lor și climatul instaurat au dus la ruină acest popular sport. De când a încăput pe mâna feluriților oieri și cofetari deveniți peste noapte procuratori sau manageri, fotbalul românesc a parcurs cu pași mari drumul spre declinul material și moral în care tocmai a poposit. Umplându-și buzunarele de pe urma talentelor vândute pe tarabă, ei n-au mai pus în loc nimic, închipuindu-și că veselia în care-i propulsaseră succesele internaționale, datorate unei generații de excepție la a cărei formare ei n-au contribuit cu nimic, va ține o veșnicie. Nu mai ține, deja. În plus a venit și scadența, pe care mi-am închipuit-o mai fermă și mai clară decât o prefigurează smiorcăit pe micul ecran un șef de pe la Garda Financiară, copleșit brusc de milostenie față de săracii șefi de cluburi. Vom găsi niște soluții - zice acesta, prostește. Niște amânări, niște eșalonări sau reeșalonări! Descrie astfel, sugestiv, tipul de politică păguboasă pe care a făcut-o Ministerul acesta al Finanțelor, tare-n vorbe, dar slab în fapte, nereușind sistematic să strângă nici jumătate din banii datorați bugetului, cu toți marii datornici, eșalonați și reeșalonați până i-au râs în nas. Cum or să-i facă în curând și lui alde Copos, Badea sau Becali... Cei care plâng azi cu un ochi de mila fotbalului, pipăindu-și portofelul burdușit cu cărțile de credit ale vânzărilor și sponsorizărilor cu TVA și impozite neplătite.  
Titlu: Implicațiile și explicațiile unei dorințe
Nr Editie: 997 Data: vineri 18 iulie 2003
'Mi-aș dori. Stau la originea creării acestui partid. Cum se va concretiza acest lucru, rămâne de văzut.' În aceste câteva cuvinte rezidă 'cheia' conferinței de presă de miercuri a președintelui Iliescu. Este - așa cum ar spune premierul - un semnal pe care-l dă președintele celor deja stresați de volutele sale printre opțiuni și de aerul enigmatic pe care și-l luase după 'încrucișările' verbale cu premierul, din ultima parte a anului trecut, multora dintre cei interesați - mai ales membri ai PSD - care vor fi oftat mai mult sau mai puțin ușurați. Prima clarificare vine din faptul că afirmația președintelui exclude, din capul locului, varianta creării unei noi formațiuni politice, cu sau fără părți ale actualului partid. Nici nu-i stă în fire. Iliescu nu este politicianul care să rupă sau să se rupă de partidul la originea creării căruia stă el însuși. Aruncând o privire înapoi, vom vedea că nu el a fost cel care a dislocat partidul în '91, ci Petre Roman, care nu mai dorea să stea în umbra președintelui. Noul partid - FDSN - a păstrat majoritatea structurilor originale și s-a constituit sub directa influență a președintelui de atunci. Pe parcursul celui de-al doilea mandat, FDSN s-a consolidat, beneficiind de dorința de afirmare a lui Adrian Năstase și chiar dacă a pierdut alegerile din '96, a rămas principala forță politică. Între 1997 și 2000 Iliescu s-a aflat, pentru prima dată, nemijlocit la conducerea partidului, direcționându-l spre victoria categorică din 2000. Retragerea sa constituțională de la comenzile formațiunii a fost, pentru prima dată, în toată perioada post-decembristă, însoțită și de o oarecare distanțare de activitatea curentă, asumată tot mai categoric și mai autoritar de noul președinte. De aici și până la dubiile legate de poziția și situația de după mandat a președintelui Iliescu, n-a mai fost decât un pas. Afirmația din cadrul conferinței de presă marchează pasul înapoi - sau înainte. Condițional-optativul folosit de președinte este, în același timp, un avertisment. E pentru prima dată când el spune 'Atenție, mă întorc!', pentru că nimeni nu-și închipuie că cineva va dori să-și asume responsabilitatea unei opoziții. Dacă va fi, va fi o întoarcere care va crea probleme, pentru că Iliescu-2004 se arată deja a fi fundamental diferit de Iliescu-2000, după cum și PSD-2004 este sensibil altul decât PDSR-2000. Perioada următoare ne va arăta în ce măsură între cele două entități se vor putea restabili canale de comunicare și de lucru eficiente. Repet: dorința președintelui reprezintă, în fapt, un avertisment și un distinct semnal electoral, o campanie sub semnul lui Iliescu având un potențial net superior uneia fără el.  
Titlu: Leafa minimă pe economie a fotbaliștilor
Nr Editie: 996 Data: joi 17 iulie 2003
Când am aflat, mai deunăzi, că fotbaliștii au, în general, salariul minim pe economie, m-a trecut un fior.  De ce să-i plângem pe șomeri - care măcar au timp liber, pe pensionari - care, orișicum, beneficiază de transport gratuit cu tramvaiul, și să nu-i căinăm pe bieții fotbaliști care, după ce că-și rup oasele pe teren, nu au nici măcar satisfacția unui câștig decent. Ei trebuie să se mulțumească cu câștiguri indecente.  Cu prime, sponsorizări, bonificații - în general cu ce le mai rămâne cluburilor prin cassă, după ce virează către stat sumele prevăzute de lege.  Căci cluburile sunt corecte: Doamne ferește să încerce vreun contabil corupt să măsluiască vreun ordin de plată, că-l dau președinții cu capul de toți pereții! Doar Ministrul Finanțelor nu e în stare să vadă că cinstea și corectitudinea sunt principalele trăsături de caracter ale oamenilor care conduc destinele fotbalului.  El, ministerul adică, își trimite haitele de inspectori să hărțuiască cluburile, după ce au hărțuit federația, și să ia de la gura fotbaliștilor banii câștigați cu sudoarea spinării! Lăsând bășcălia la o parte, să ne mirăm doar de mirarea finanțiștilor care au aflat abia acum, în anul de grație 2003, după o duzină de ani de mișmașuri contabile, de schema cu salariul minim - practică aproape generală în economia de toate culorile a României.  Ei descoperă stupefiați apa caldă și se întreabă de unde și cum vor plăti cluburile banii pe care-i datorează bugetului, taman acum când au ajuns la sapă de lemn! Timp de 12 ani ministerul nu și-a îndreptat privirile spre fotbalul în care se învârteau milioanele de dolari cum învârte porcul paiele din coteț.  Nu se făcea să te iei de idolii gazonului și ai galeriei!  Să le umbli prin buzunare!  Să-i întrebi de jeep-uri și de vile!  Nici pomeneală.  Subiectul a fost tabu atât timp cât fotbalul a mers bine și cât timp autoritățile își făceau imagine pe baza picioarelor lui Hagi și a capului lui Chivu.  Acum, când nu mai merg treburile și când nu mai folosesc la nimic, nici picioarele lui Chivu și nici capul lui Hagi, șo pe ei, după un străvechi obicei al locurilor.
Titlu: Paradoxul egiptean al tractorului românesc
Nr Editie: 983 Data: miercuri 02 iulie 2003
La o recentă întâlnire pe care a avut-o cu un grup de ziariști români la Cairo, premierul egiptean Atef Ebeid spunea, referindu-se la necesitatea intensificării schimburilor economice dintre cele două țări, că agricultura egipteană are mare nevoie de tractoarele românești.  'Suprafața agricolă a Egiptului este parcelată iar numărul fermierilor este mare.  Pentru ei, tractorul românesc, nesofisticat și fiabil, a fost întotdeauna cel mai bun, inclusiv din punctul de vedere al prețului'. Tractoarele românești au mai fost livrate, în ultima vreme și prin alte țări ale lumii a treia unde s-a bucurat de o apreciere mai bună decât cea pe care i-am acordat-o noi. Paradoxal, în timp ce foști 'clienți' ai uzinei brașovene îl reclamă în continuare, aceasta nu mai este în stare să-l producă aflându-se de mai multă vreme în pericol de a închide definitiv porțile, investitorul strategic miraculos pe care-l așteaptă APAPS întârziind să se arate. Nu sunt atât de naiv încât să cred că lucrurile sunt foarte simple, dar nu pot să mă întreb de ce nu suntem în stare să fabricăm un  produs de care piața externă are nevoie și îl dorește?  Bănuiesc că cineva trebuie să finanțeze acest proces, și că administrația 'Tractorului', înnecată în datoriile create de prostul management nu mai are pe la ușile căror bănci să bată.  Dar, atâta timp cât întreprinderea brașoveană reprezintă și un mare consumator de fonduri sociale, atâta timp cât aruncarea pe drumuri a câtorva mii de oameni amenință să cufunde în haos existența unui întreg oraș, cred că Guvernul ar trebui să-și asume responsabilitatea găsirii unei soluții garantate.  Cum spuneam, Egiptul nu este singurul client pentru tractorul de la Brașov.  Mai sunt și alte țări din zonă - Algeria, Tunisia, Siria, Iranul, Uzbekistan care au adus sistematic vorba, în cursul întrevederilor bilaterale la vârf, despre importul de tractoare.  Este mai convenabil să facem, voluntar, din întreprinderile brașovene un morman de fiare pe care cine știe ce întreprinzător șmecher o va cumpăra mâine-poimâine pe nimic, sau să o taie și să o vândă la fiare vechi, decât să analizăm cu mai multă responsabilitate posibilitatea relansării ei - eliberând-o și de povara mortală a datoriilor istorice, pe care, oricum, nimeni nu le va mai recupera vreodată? Este un subiect de meditație pentru autoritățile române, transmis prin vocea autorizată a primului-ministru dintr-o țară care ne mai consideră încă prietenă și parteneri.
Titlu: Cozmâncă
Nr Editie: 984 Data: joi 03 iulie 2003
Era un banc, pe la începutul guvernării Năstase: cică dacă treceai după miezul nopții prin fața Palatului Victoria și la o singură fereastră era o lumină aprinsă, aceea era cu siguranță cea din biroul ministrului Cozmâncă. Cunoscut și comentat pentru capacitatea sa de efort, Cozmâncă a devenit echivalentul devotamentului față de locul de muncă.  Și nu doar pentru asta, ci și pentru calitățile sale organizatorice, ducerea unui lucru la bun sfârșit din partea sa fiind considerat ca ceva absolut normal. Ceva i-a lipsit, dintotdeauna, dlui Cozmâncă: charisma, farmecul personal.  Știința de a da bine în fața aparatelor de filmat și de a umple ecranul cu un zâmbet complice.  Neavând atare calități, nici nu și-a propus să le cultive, mulțumindu-se să se exerseze pe ceea ce știe. Prezența sa în cabinetul Năstase a fost, din capul locului, de la sine înțeleasă: între atâtea vedete politice și prima done mediatice, cineva trebuia să și muncească, și acesta nu putea fi altul decât Cozmâncă!  I s-a dat pe mână un minister greoi și plin de neclarități, pe care l-a condus cu mână sigură pe făgașul unei funcționări normale.  Desigur, se pot reproșa o mie de lucuri administrației publice, dar ea funcționează și are toate șansele să se perfercționeze până la standardele europene, pe parcursul rămas. 'Restructurarea' dlui Cozmâncă n-a fost, nici pe departe, rezultatul unei nemulțumiri la adresa activității sale.  Pur și simplu a fost rezultanta revelației pe care a avut-o premierul-președinte că, lăsat pe mâna lui Gușă, partidul are toate șansele să devină un partid monden.  Și cum nu acesta este obiectivul electoral, Adrian Năstase s-a gândit la singurul om care-l poate scoate din impas: asul 'muncii organizatorice'  - cea moștenită de la răposatul partid unic și dovedită ca esențială pentru orice orientare ideologică.  N-am nici o îndoială că în maniera care-l caracterizează, dl Cozmâncă nu va întârzia să-i alunge în teritoriu, la munca de jos, pe toți cei care se obișnuiseră cu căldurica noului sediu dându-le șansa să afle mai exact ce gânduri au cei care la anul vor merge la vot, decât să-și însușească ultimele bancuri de la gazetarii abonați la conferințele de presă...
Titlu: Moscova nu crede în tratate
Nr Editie: 985 Data: vineri 04 iulie 2003
Ieri, la Moscova, președinții Iliescu și Putin și-au pus semnăturile pe tratatul bilateral dintre România și Rusia.  Este, fără îndoială, un moment istoric, iar evenimentul a cunoscut o naștere îndelungată și dificilă.  Practic, de 13 ani se tot discută pe marginea acestui subiect delicat, cu conotații istorice niciodată suficient lămurite.  Ba, la un moment dat, el a și fost parafat, într-o formulă pe care actualitatea sovietică a pasat-o celei rusești.  Unii actori au ieșit din scenă, alții au rămas, dar tratatul a continuat să fie discutat și răsdiscutat.  Practic, în toată această perioadă am fost la mâna marelui vecin de la Răsărit, pentru care rezolvarea, încheierea acestui dosar era mult mai puțin important decât pe noi, cei legați de el prin aspirațiile integratoare.  Am mai avut și lipsă de inspirație ca, la presiunea unei anumite părți a opiniei publice, să ne cramponăm de aspecte pe care rușii nu refuză doar să le discute, dar să le și recunoască, precum Pactul Ribbentropp-Molotov, sau tezaurul, deși era mai mult decât evident faptul că numai încrengătura de relații și tratate internaționale le-ar putea duce spre un final, și nicidecum obstinația cu care am făcut noi recurs la ele. Pentru noi, românii, rușii au constituit întotdeauna un motiv de îngrijorare mai mult sau mai puțin ascunsă.  Incomozi nu doar ca adversari, ci și ca prieteni, rușii n-au încetat, indiferent de ideologia abordată, să fie o mare putere, care utilizează în ultimă instanță argumentele forței.  Astăzi, Rusia nu este mai puțin importantă, pe eșichierul mondial, chiar dacă echilibrul bipolar pare să se fi rupt pentru o perioadă.  Pentru ea, România reprezintă dacă nu o zonă de inflență politică, una de expansiune economică - și aici cred că este cheia capitolului pe care-l deschide documentul semnat la Moscova.  Va trebui să ne zbatem pentru a redeveni un partener viabil și credibil pentru o piață pentru care suntem mai pregătiți decât pentru cea occidentală.  O piață pe care am avut-o ani în șir, de pe care ne-am retras din false pudori ideologice și pe care acum vom fi nevoiți să o recâștigăm pas cu pas.  Tratatul ne spune, într-un fel, că suntem bineveniți, dar nu ne bagă nimic în traistă.  Moscova nu crede în tratate, ci în forță. Forța de a i te impune...
Titlu: Demisia lui Gușă
Nr Editie: 988 Data: marți 08 iulie 2003
Băiat inteligent, Cozmin Gușă a folosit pentru momentul și motivația demisiei sale, un fundal de efect: 'înghițirea' PSM-ului de către PSD. S-ar putea crede că aceasta este picătura obiectivă care a umplut paharul nemulțumirilor subiective ale celui care până la restructurarea Guvernului avea un cuvânt greu de spus la Partid, fiind practic șeful acestei instituții, pe la care președintele nu prea mai găsea timp să se abată, mai ales de când sediul se mutase mai la periferie. Cozmin Gușă, copilul tembel al PSD-ului, ridicat peste noapte de către marele descoperitor de talente care este Năstase, din curtea lui Voiculescu pentru a fi plantat șef peste 'greii' partidului, a călcat multă lume pe bătături. Lumea care n-a prea văzut cu ochi buni nici aplombul și nici maniera de lucru a noului secretar general - care ieșeau evident din tipicul vieții de partid, strict ierarhizate pe criterii de vârstă și vechime - a profitat de orice ocazie pentru a-i acuza inițiativele și acțiunile. Gușă s-a situat pe poziții antagoniste în primul rând, cu mai marii partidului, față de care nu numai că n-a manifestat respectul cuvenit, dar nici măcar n-a ezitat să-i critice public. Cu spatele asigurat de președintele partidului, Gușă a ținut trează atenția opiniei publice dovedind că există diferențe de vederi în interiorul partidului, fără ca cineva să bage cuiva pumnul în gură. Sunt deja notorii schimburile de replici pe care le-a avut, periodic, cu Dan Ioan Popescu, mai mult, și cu Mitrea sau Hrebenciuc, mai rar, sau cu Octav Cozmâncă, exclusiv în culise. Înscris pe orbita creării unei partide proprii, recrutată în special din zona tineretului și a lumii mondene, Gușă a pierdut din vedere forța fenomenului de respingere pe care a manifestat-o organismul de partid. Acesta a intrat într-un fază critică la restructurare când 'înțelepții' partidului au constatat că, la un an înainte de alegeri, controlul asupra structurilor de partid pare să fie deja pierdut, și că Gușă n-ar fi putut să facă 'munca de jos' pe care o are în sânge un Cozmâncă. De aceea, trecerea pe linie moartă a lui Gușă era nu doar previzibilă, ci și inevitabilă. Rămas în partid, Gușă ar fi trebuit să accepte un rol de care se desobișnuise și să-și facă acum 'studiile' elementare pe care le sărise la numire. Evident că PSD nu va fi destabilizat de demisia lui Cozmin Gușă. Ea poate constitui însă un motiv de meditație pentru maniera în care poate și trebuie făcută o înnoire care devine, cu fiecare zi care trece, mai necesară.
Titlu: Supărarea puterilor în partid
Nr Editie: 989 Data: miercuri 09 iulie 2003
'Nu e vorba de supărare, ci de separare' - a declarat cu năduf, proaspătul demisionar Cozmin Gușă, la ieșirea de la delegația permanentă a partidului în care vreme de doi ani și jumătate s-a numărat printre cei care au avut în cuvânt greu de spus în mai toate cele. După doi ani și jumătate, Cozmin Gușă constată că partidul nu e ce-a crezut, că în loc să fie promovați tinerii, se rotesc bătrânii și că un partid care se unește cu PSM stârnește dubii și în privința democrației și în cea a socialismului. Separarea lui Cozmin Gușă de partidul care a făcut dintr-un manager onorabil, dar cvasinecunoscut, o vedetă politică are o certă conotație emoțională și ea ține, în primul rând, de lipsa de experiență a fostului secretar general, de necunoașterea culiselor și a regulilor nescrise ale vieții de partid. Într-un partid a cărui forță stă tocmai în capacitatea de a gestiona puterea pe care o are în folosul membrilor săi, potrivit unui algoritm consolidat de practică, ideea separării prin supărare nu face parte din procedurile curente. Un partid, cu cât e mai mare și mai puternic, cu atât poate genera o pierdere mai importantă pentru cei care-l părăsesc. Gesturile teatrale se potrivesc mai degrabă partidelor mici, care n-au mare lucru de oferit. 'Ce-am avut și ce-am pierdut!' - își spune eventualul disident care-și transformă gestul politic într-un show de cartier. Riscul ieșirii dintr-un partid, precum PSD-ul este sinonim, adesea, cu riscul ieșirii din circulația politică. Mi-e greu să cred că Cozmin Gușă s-a lăsat purtat de impulsuri fără să se gândească la urmări și nu este exclus ca în calculul său să fi intrat o soluție deja adjudecată. Vom vedea. E cert că nu se va grăbi să-și transfere bagajele într-un alt vagon, cel puțin din motive de decență. O astfel de plecare seamănă, într-un fel cu o înmormântare, care necesită un interval de reflecție înainte de anunțul unui nou matrimoniu. În exercițiul său politic, Cozmin Gușă a prins gustul puterii. Iar puterea este un drog la care nu se poate renunța cu una - cu două. Într-un fel, chiar acest divorț-separare îi alimentează nevoia de succes și popularitate de care nici un om politic nu se poate lipsi de bună voie. Opțiunile sale viitoare vor arăta însă suficient de repede dacă aventura sa cu politica a fost o rătăcire și dacă va reveni, spășit, în familia afacerilor, sau dacă va persevera în a se expune în continuare.   
Titlu: 'Oscarul' corupției și nominalizările
Nr Editie: 990 Data: joi 10 iulie 2003
Un argument al faptului că fostul secretar general al PSD acționează după principiul 'ce-i în gușă, și-n căpușă' îl constituie faptul că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă de regulă, când e vorba de răfuieli sau de incriminări, el a avut tăria - n-are rost să spun 'curajul' - să nominalizeze. N-a spus 'unii' lideri ar trebui să se retragă, ci a spus clar: Dan Ioan Popescu, Miron Mitrea și Viorel Hrebenciuc. Probabil că și ordinea în care i-a pomenit are o importanță, dar semnificativ este faptul că Gușă pune degetul exact pe ceea  ce dorește să se vadă. Una la mână. A doua este nițeluș mai cețoasă: cei trei ar trebui să se retragă din prima linie în cea de-a doua, pentru a nu afecta performanța partidului la alegeri. Pentru un proaspăt demisionar este remarcabil dezinteresul cu care face această remarcă. Oricare altul, împins să plece, cum a fost el ar fi spus, probabil: mergeți înainte, fraților, cu DIP, Mitrea și Hrebenciuc în frunte! N-a zis-o. Ceea ce poate să însemne ori că-și lasă o portiță pentru a reveni când alții vor fi plecați, ori este pornit pe cei trei, pentru motive mai pământești decât cele legate de imaginea partidului din care a făcut parte. Gușă face un lucru pe care alții, mai discreți, nu l-au făcut. Și anume, ne spune cine sunt cei asupra cărora planează cele mai numeroase și mai puternice suspiciuni legate de climatul existent în politica românească. Și o face, probabil, în mai bună cunoștință de cauză decât alții. Nu vreau să spun că un om asupra căruia planează suspiciuni, devine automat culpabil. Orice suspiciune trebuie probată pentru a deveni o acuză. Dar, tare mi-e teamă că cei care ne-au avertizat în mai multe rânduri, fără a face parte din rândurile vreunei opoziții interne, știu ceva mai mult fără să fie de datoria lor să probeze aceste cunoștințe. De aici și sentimentul evident de nemulțumire și de insatisfacție cu care cercurile politice și de afaceri, externe în special, au întâmpinat recenta restructurare guvernamentală. Când au constatat că s-a revizuit câte ceva, pe ici pe colo, dar că în funcțiile fundamentale au rămas aceeași oameni. Este motivul pentru care cred că dacă Gușă vrea să-și îndreptățească aura de politician tânăr și fără prihană, el ar trebui să meargă ceva mai departe, însoțindu-și nominalizările de faptele corespunzătoare aferente. Pentru că dacă tot e să se confere niște 'Oscaruri' pentru corupție, orice nominalizare trebuie să conțină și argumentul de rigoare.  
Titlu: Principiul lui Lavoisier
Nr Editie: 991 Data: vineri 11 iulie 2003
'Nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, totul se transformă' - zice principiul marelui Lavoisier care sintetiza în această frază nu procesele chimice sau fizice, ci și pe cele sociale și politice. O admirabilă ilustrare cunoaște principiul cu pricina în mișcările ce au avut loc în ultima lună la nivelul Executivului și al partidului de guvernământ. La vârf, mai tot ce s-a pierdut la Guvern, s-a câștigat la partid! Au pierdut domnii Cozmâncă, Agathon și Cazan fotoliile și portofoliile de miniștri - au câștigat aproape automat funcțiile de președinte executiv, secretar general și secretar executiv la partid! Slăbirea - cel puțin aparentă - a Executivului, a întărit partidul. Mai puțini miniștri s-au convertit, automat, în mai mulți vicepreședinți și secretari la PSD. Într-un anume fel, se urmează linia lui Ceaușescu - care reușise să dubleze toate funcțiile administrative cu poziții politice. Un ministru deține astfel, aproape obligatoriu, o funcție în ierarhia de partid. Mai erau câțiva fără, dar problema s-a rezolvat. Cum e cazul lui Geoană, căruia Năstase îi promisese nu demult că nu-l va mai lăsa să fie un simplu membru de partid. Pe cât de eficientă, formula este și extrem de puțin costisitoare. Numărul de vicepreședinți sau de secretari variază în funcție de necesități: dacă va fi nevoie de o sută, vor fi o sută. Totul e să se găsească mese de prezidiu suficient de încăpătoare. Cu cât sunt mai mulți, cu atât puterea se împarte, suma totală rămânând aceeași. Un singur post nu se multiplică: cel de președinte - președinte. Președintelui executiv i se poate pune-n coastă, oricând, încă unul sau doi. Președintelui - președinte, nu! Nimic nou sub soarele organizatoric. Funcția crează organele, și organul funcțiile. Restructurarea Guvernului a permis, în mod firesc, destructurarea Partidului. A plecat Gușă, au venit Sassu și Radu. Viața merge înainte.  
Titlu: Brambureala generalizată
Nr Editie: 992 Data: sâmbătă 12 iulie 2003
La noi reforma tinde tot mai mult să capete sensul de brambureală. De buimăceală, de lipsă de rigoare. Pornind de la ideea că unele lucruri trebuie schimbate, schimbările se fac fără ca cineva să mai ia în calcul consecințele. O schimbare nu înlocuiește, obligatoriu un lucru, o stare, cu unul-alta obligatoriu mai bună. Drumul Reformei e presărat cu bune intenții care întârzie sau refuză să-și atingă scopul. Cel mai delicat capitol de reformă este cel al Justiției. În timp ce reformăm, starea generală a sistemului juridic tinde tot mai mult să atingă cota zero a credibilității și funcționalității. Oamenii deja nu mai cred că schimbarea legilor va ajuta la ceva atâta timp cât oamenii rămân aceiași. Sub pretextul exigențelor europene, unele legi se schimbă și se reschimbă peste noapte, combinând nefericit racilele corupției cu zăpăceala instituțională. Ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme cu aplicarea Codului de Procedură Penală este doar un episod dintr-un serial aproape fără sfârșit al gesturilor insuficient gândite. Al hei-rup-ului reformist. Este, desigur, revoltător că atâția tâlhari, violatori, indivizi care, în general, prezintă pericol social, persoane pe care poliția și procuratura au nădușit ca să le aducă după gratii, au părăsit arestul dându-le cu tifla oamenilor legii. Dar, pe de altă parte, nici nu poți să-i acuzi prea tare pe judecătorii care au făcut-o: ei s-au conformat unei prevederi legale, pe care n-au dreptul să o judece. Au doar dreptul să o aplice. De vină nu sunt, deci, nici tâlharii și nici judecătorii. De vină sunt aceia care aveau datoria să vegheze ca acest proces - al îmbunătățirii, reformării sistemului juridic - să nu se transforme într-un bumerang. O veche zicală spune: unde-i lege nu-i tocmeală. La noi problema este că ne tocmim și experimentăm la infinit pe marginea unor texte de lege a căror efemeritate a devenit deja proverbială.
Titlu: La Giurgiu au venit, în sfârșit, americanii!
Nr Editie: 993 Data: luni 14 iulie 2003
Vineri, la Giurgiu, în Zona Liberă, a avut loc un eveniment care a atras lume bună din Capitală și din localitate: parlamentari, oameni de afaceri, reprezentanți ai administrației. În plus, o mulțime de oameni obișnuiți. În fața pavilionului administrativ al Întreprinderii Mecanice de Utilaj Greu, pe cele trei catarge așteptau să fie arborate trei drapele: cel românesc, cel al Uniunii Europene și drapelul american. Ceea ce s-a și întâmplat, după o mică festivitate în aer liber în cursul căreia angajaților intreprinderii le-a fost prezentat noul proprietar al uzinei - un întreprinzător american! IMUG Giurgiu a fost una dintre unitățile reprezentative ale industriei românești de dinainte de revoluție. Fostul său director, care i-a pus piatra de temelie, prim '74, este astăzi primarul orașului Giurgiu. În această calitate el a salutat infuzia de capital care ar putea să readucă la nivel de performanță o unitate care, după plecarea sa, în 1990, s-a zbătut ani de zile, pe marginea falimentului, nereușind să-și găsească drumul. Din cei 3000 de angajați pe care-i avea au mai rămas vreo 300 și doar datorită unor oameni care n-au vrut să-și abandoneze colegii - între care și actuala directoare Cazacu - a supraviețuit pentru a apuca momentul unei noi nașteri. Câte nădejdi își pun în acest moment în noii proprietari mulți dintre giurgiuvenii rămași pe drumuri e inutil să vă spunem. Orașul de la Dunăre are însă o proprietate pe care și-a creat-o și și-a păstrat-o vreme de secole, în ciuda a tot ceea ce a trecut peste el: nu renunță la speranță. În orașul în care mai toată industria a încetat să funcționeze, oamenii continuă să trăiască decent. Sărac, dar curat și cochet - este titlul care s-ar cuveni urbei administrate de primarul Iliescu, fostul director al IMUG. Ce s-a întâmplat vineri poate să fie tocmai paiul de care se agață toată lumea. Cu o nădejde sporită de faptul că americanul e, de fapt, tot un român, de prin Cluj, care a emigrat cu ani în urmă și a reușit să devină proprietarul unui complex de aceeași natură undeva prin America. Și, ca tot românul, vrea să facă la el acasă ce-a făcut prin străini. Valeriu Siminică, americanul, nu e un aventurier. E un om care crede în capacitatea concetățenilor săi de a face treabă bună și riscă, pe această speranță, niște milioane de dolari făcute cu trudă. Știind că are o șansă: aceea ca șansa să se fie și șansa giurgiuvenilor, care nu sunt chiar atât de convinși că întreprinderea lor e un simplu morman de fiare.  
Titlu: La primul congres - Emil reales!
Nr Editie: 994 Data: marți 15 iulie 2003
Exact la aproape trei ani de la momentul în care președintele de atunci al țării, Emil Constantinescu, scârbit, bătut și învins își anunța hotărârea de a renunța la o nouă candidatură și la povara conducerii vreunui partid, același Emil Constantinescu reintră cu surlele și trâmbițele ce-au mai rămas în dotarea partizanilor săi, în câmpul de bătaie al politicii. Și nu oricum, ci ca șef de partid. Partidul - numit 'Acțiunea Populară' - se vrea a fi unul de centru-dreapta, opus nu atât formațiunilor tradiționale, cât celui căruia i-a datorat mărirea și decăderea: partidul național-țărănesc, creștin și democrat pe deasupra. Așa cum se întâmplă în viață, tandemul Constantinescu-Ciorbea s-a transformat într-o relație antagonistă, în care cei doi se bat pe câte o bucățică din cea mai rămas din cadavrul formațiunii răpuse de contactul cu realitatea. Lacom de putere și notorietate, după trei ani de sihăstrie, în care consideră, probabil, că și-a spălat toate păcatele, Emil Constantinescu se avântă cu mult curaj în scenă, lovind în stânga și în dreapta cu barda noilor sale convingeri. 'Acțiunea Populară', care a luat ființă în ultimul week-end, ca un soi de pasăre Phoenix, din cenușa unei alte păsări politice, se vrea, deja, partid parlamentar. Nu contează că pragul va rămâne tot de 5%, adică la fel de însurmontabil cum s-a dovedit în 2000 pentru un partid care avea deja o istorie nouă; nu contează că dreapta de astăzi nu reușește să adune, aritmetic, procentele lăsate libere de stânga; Emil Constantinescu nu se mai uită înapoi. El privește doar înainte. Dacă ar face la fel și alegătorii, ar mai fi o speranță. Dar mi se pare aproape de domeniul imposibilului să-i mai faci să creadă, pe cei care au dansat de bucurie în '96, la vestea câștigării alegerilor de către CDR, că gestul poate fi repetat. Mai ales după cele întâmplate din '97 până în 2000. Dl Constantinescu are tot dreptul să spere, ca orice om politic. Iar electoratul are dreptul - și datoria - să nu uite.
Titlu: Asasinii lui Ursu sunt liberi!
Nr Editie: 995 Data: miercuri 16 iulie 2003
Au trecut 18 ani de la moartea tragică a inginerului Ursu, în urma bătăilor primite de la un deținut de drept comun, special instruit în acest scop de către anchetatorii de la Cercetări Penale.  Care-l cercetau pe Ursu pentru niște resturi de valută, rămase din niște călătorii, pe care acesta, imprudent sau inconștient, le ținea acasă, în loc să le predea de urgență cum era regula.  Îl cerceta miliția, pentru că Securitatea nu-și 'murdărea' mâinile cu așa ceva.  Iar pentru că scrisese într-o agendă comentarii critice la adresa regimului, nu se făcea să-l ia la întrebări.  Ăsta era sistemul, de când undeva, acolo sus, hotărâse că la noi în România, oamenii nu mai sunt cercetați, ca pe vremea lui Dej, pentru convingerile lor politice, pe care oricum nu și le exprimau... Doi milițieni cu grade înalte - Tudor Stănică și Mihai Creangă - au fost condamnați la câte 22 de ani de închisoare. Anterior, cel care comisese fapta, infractorul Clită, fusese condamnat la 10 ani, pe care i-a și ispășit.  S-ar putea crede că s-a făcut dreptate și că moartea tragic de inutilă a inginerului Ursu a fost răzbunată.  Dacă de răzbunare poate fi vorba. Drama este că adevărații ucigași ai inginerului Ursu sunt în libertate și nimic nu le amenință această libertate.  Sunt foștii colegi de muncă - ingineri, tehnicieni, în general intelectuali - de la Institutul de proiectări la care lucrase Ursu, care, după ce i-au umblat acestuia prin sertare și i-au citit gândurile așternute în agendă, au dat fuga la ofițerul de securitate și l-au turnat.  Sunt colegii care, chemați să dea relații, au supralicitat cu sârg acoperindu-și colegul cu aprecieri și insinuări murdare.  Am citit cu stupefacție textul acestor declarații, publicate cu câțiva ani în urmă de o revistă.  Mi-am explicat atunci o parte din reușita mecanismului terorii pus în funcțiune de o instituție nici pe departe atât de numeroasă și de omnipotentă cum se credea.  Am înțeles că succesul securității se datora în mare măsură fricii noastre, lipsei de curaj și demnitate care ne transforma, atât de simplu și de eficace, în copărtași la acțiunea torționarilor. Stănică, Creangă și Clită nu sunt decât instrumentele celor care prin lipsa lor de omenie și de demnitate l-au condamnat pe inginerul Ursu la moarte.
Titlu: Măgarul de dar nu se caută la microcip
Nr Editie: 1004 Data: sâmbătă 26 iulie 2003
Mi-l imaginez pe Ilie al lu' Moromete trecând pe uliță pe lângă ograda lui Cocoșilă și întrebându-l cu prefăcut interes pe acesta: 'Bă Cocoșilă, ai pus cipurile alea în urechile măgarului, cum a zis dom' Sârbu? Că vine fonciirea și-ți trântește o amendă de nu te vezi!' Puțin probabil ca vreun cetățean român, posesor de măgari, catâri și chiar cai să înțeleagă ce e cu microcipurile domnului Harbuz (de fapt) și de ce e musai să-și chinuiască el animalele cu așa ceva. Nu mai pun la socoteală faptul că dacă-i mai spui și cât costă cipul, nu știu dacă ar mai exista în el vreo urmă de dorință să se alinieze standardelor europene. N-aș vrea să se tragă de aici concluzia că sunt un retrograd și nu înțeleg rostul tehnologiei moderne în existența noastră de zi cu zi. Cred însă că, înainte de a se aproviziona cu microcipuri, țăranul român al începutului de mileniu mai are, încă, probleme extrem de dificil de rezolvat, cu paiele și cu ovăzul cel de toate zilele al animalelor sale. Pe ce să dea banii mai întâi? Pe hrană sau pe tehnologie? Și la ce-l ajută tehnologia în momentul de față? Că dacă e să-i fure hoții calul sau măgarul din bătătură, n-o să-l caute mai întâi la urechi, să vadă dacă are sau nu microcip. Sigur, altfel ar decurge și recensămintele animalelor, și siguranța lor, altfel s-ar putea evidenția diferitele boli sau tratamente dacă fiecare cal, măgar ar fi prevăzut cu câte un astfel de dispozitiv electronic. Măsura era valabilă însă pentru un orizont de timp ceva mai îndepărtat, când agricultura românească va fi rezolvat o bună parte din problemele sale majore, de fond. Până atunci, dotarea măgarului cu microcipuri apare ca o toană comică a ministrului Agriculturii - dacă nu ascunde cine știe ce interes banal al vreunuia dintre funcționarii care i-au pus în față documentul pe care acesta și-a așternut semnătura. Pentru că măgarul de dar este cel care ar trebui, eventual, căutat de microcip. Dar cum măgari nu ne dăruiește nimeni - nici chiar Uniunea Europeană - suntem condamnați să mai rămânem o vreme cu cei pe care-i avem. Și fără implanturi tehnologice în bietele lor urechi, lungi de foame, nu de așteptare.