Punctul pe Y, mai 2003

Titlu: Datoriile României
Nr Editie: 930 Data: vineri 02 mai 2003
După cum relatează agențiile internaționale de presă, liderii fostei opoziții irakiene, gata să pună mâna pe putere la Bagdad cu sprijinul americanilor, sunt de părere că noul Irak n-ar trebui să plătească datoriile vechiului Irak! Cu alte cuvinte, vinovăția pentru îndatorarea țării cade exclusiv în sarcina lui Saddam. Să plătească el! Știrea ne liniștește.  Aveam un stres legat de eventualitatea să ne pomenim așa, nitam-nisam, cu 1,7 miliarde de dolari pe care ni-i datorează Irakul încă de pe vremea lui Ceaușescu.  Potrivit teoriei amintite, lucrurile pot fi interpretate și așa: în fond, nu România, ci Ceaușescu avea de primit acești bani.  Era afacerea lor și dacă a picat a picat, de ce să ne mai facem noi griji? Discuția este, oricum, superfluă.  Nici noii lideri de la Bagdad, nici cei viitori nu vor avea loc de întors în această problemă. Datoriile Irakului sunt o chestiune serioasă care necesită analize și decizii, la cel mai înalt nivel, ca să nu spun chiar global.  Nu văd de ce-ar trebui să ne agităm noi pentru o bagatelă de 1,7 miliarde de dolari când rușii și germanii au de primit câte 8, iar Franța 3!  Iar, cum nu ne garantează nimeni posibilitatea - ipotetică, măcar - de a rezolva această controversă, discuția e de prisos.  Cert este un singur lucru: că viitoarea administrație economică a Irakului - care va fi, oricum, americană - se va îngriji  mai întâi de propriile-i cheltuieli făcute cu eliberarea Irakului, pe care le va încasa în natură - adică în singura monedă curentă de care mai dispune țara: petrolul. Ceva fărâmituri ne vor reveni și nouă, în contul reconstrucției, și pentru asta ni se rezervă un frumos rol ca subcontractanți ai contractelor ce vor reveni, bineînțeles, marilor companii americane. Datoriile să le lăsăm, deci, în plata Domnului.  Și a domnilor care iau deciziile pământești.
Titlu: Lupta cu anticorupția
Nr Editie: 950 Data: sâmbătă 24 mai 2003
Pe fundalul sărbătoresc al sfârșitului de an, discursurile prezidențiale au punctat noțiunea spre care ar urma să se îndrepte preocuparea majoră a administrației în cel care abia începe: CORUPȚIA! Cine își închipuie că aceasta a început odată cu eliberarea de totalitarism, se înșeală. Corupția însoțește, de milenii poate, evoluția societății, adoptându-se în formele variate la condițiile existente. Comunismul a avut corupția lui, până la cele mai înalte nivele. Doar că pe atunci aceasta era tolerat㠖 un element eficient în menținerea sub control a structurilor de putere. Ce erau, la urma-urmelor, privilegiile ierarhiilor de partid și de stat altceva decât corupție? Nu pachetele de Kent și sticlele de whisky erau elementele definitorii, ci traficul de influență și mita instituționalizată  - transpusă în posturi cu secretară și șofer, în apartamente de la stat și în călătorii în străinătate pe banii aceluiași. Corupția se mișca, însă, în limitele pe care i le impunea politica – nici mai mult, nici mai puțin. După apariția de mize noi a diversificat și amplificat fenomenul. Pe de o parte, dispariția factorului de control care acționa la ordin, iar pe de alta setea de acumulare pe care o proclamase obiectivul construcției unei societăți capitaliste, au dat startul în acțiunea masivă de jefuire și de ciopârțire a altădată intangibilei avuții naționale. Patrimoniul comun a trecut și trece în beneficiu provocat în primul rând pe bază de corupție, în ce e mai “curat” principiu al cererii și ofertei. Influența politicului în “ungerea” acestui mecanism este o realitate pe care nimeni nu o mai poate ignora. Corupția nu este un fenomen în sine, ci un mecanism la a cărei funcționare contribuie cei care au puterea de decizie. Or, tocmai aceștia sunt puși, din timp în timp, să se răfuiască cu corupția. Adică cu ei înșiși. Aici stă principala defecțiune a anticorupției. În faptul că se așteaptă ca ea să fie combătută de la aceleași nivele de decizie care o propagă. Aici este și eroarea de judecată: corupția nu poate fi combătută prin comisii, ci prin lege și prin drasticul control al aplicării acestuia. Restul este un simplu spectacol donquijotesc, pentru amețirea naivilor.
Titlu: REALITY SHOW: DECLARAȚIILE DE AVERE!
Nr Editie: 951 Data: luni 26 mai 2003
Plasarea pe Internet a declarațiilor de avere ale demnitarilor este una dintre cele mai inteligente lovituri de presă ale guvernului Năstase - via ministrul Informațiilor Publice.  Ministrul Dâncu se dovedește încă odată un profesionist al comunicării și unul dintre cei mai potriviți oameni pentru locul pe care-l ocupă în Guvern.  Oricare altul ar fi preferat să stăvilească, în diverse forme, accesul 'hulpav' al presei spre aceste amănunte picante ale vieții publice.  Oferta făcută pe Internet a dat, pe tavă, subiectele de dezbătut pentru o întreagă săptămână.  Săptămână în care, nota bene, guvernul domnului Năstase se va putea ocupa în liniște de alte treburi mai importante și, poate, mai delicate. Dar, revenind la oile noastre, să mai notăm că reality - show-ul pe care l-a realizat în acest fel regia Guvernului, bate în audiență orice altă producție de acest gen.  În fața tentației de a ști câte case mai au miniștrii și ce proprietăți peste ocean au parlamentarii, interesul față de apetitul sexual al nefericiților sechestrați în casa Big Brother de atâta amar de vreme scade spectaculos.  Crește, în schimb, interesul față de diferențele dintre imaginea pe care publicul și-o făcuse despre un VIP și ceea ce află acum că este în spatele său.  Atât confirmările cât și surprizele sunt șocante.  Dar gratuite, atâta timp cât aceste reglementări legale, menite să stăvilească tentația de înavuțire ilicită a aleșilor sau numiților patriei, nu este afectată de modul în care ea a fost pusă în practică.  Pentru că în asta constă esența problemei: legea n-a fost făcută ca să distreze lumea cu gogomăniile intenționate sau involuntare ale celor care completează documentele.  Și nici pentru a se face, pe baza lor topuri ale săracilor sau bogaților din guvern sau din parlament.  Rostul legii era să descurajeze adăugarea de bogăție nejustificată pe timpul mandatelor, când se presupune că, fiind în slujba patriei, pe venituri fixe, oamenii nu pot realiza cinstit acest lucru. În loc de așa ceva, imperfecțiunile (întâmplătoare?) ale legii nu fac decât să valideze și să statueze averea dobândită până acum, la mijlocul unui mandat, într-o manieră care face aproape imposibil orice control.  O lege bună în acest sens nu trebuia inventată.  Ea există pe la toate națiile cu experiență în domeniu.  Trebuiau doar sintetizate niște principii și corelate cu o metodologie care să nu lase loc de aproximații. Ceea ce cu legea asta șchioapă aplicată peltic, nu se întâmplă deloc.
Titlu: America, după victorie
Nr Editie: 952 Data: marți 27 mai 2003
Am avut prilejul să petrec o săptămână în America, în momentul în care națiunea sărbătorește, practic, încă o victorie asupra totalitarismului logodit cu terorismul.  O victorie a democrației, în primul rând, și a spiritului liber care caracterizează modul de gândire și de acțiune al celei mai puternice națiuni de pe planetă.  Este o situație, poate singulară în istorie, faptul că puterea se asociază, în dobândirea acestei poziții, cu moralitatea și cu aspirația spre libertate și dreptate.  Imperiile istoriei s-au rezumat, de regulă, doar la prima calitate. Care este, deci, starea Americii după victorie? Una extrem de incertă.  Marea națiune apare acum a fi fost mult mai afectată de afrontul terorist din 11 septembrie decât la prima vedere.  Sinucigașii Al Qaeda n-au reușit doar să demoleze trufașele însemne ale forței americane, ci să zguduie din temelii economia țării. Cel mai sensibil detector al acestui impact este turismul.  Anul 2002 a marcat nivelul cel mai de jos al intrărilor de vizitatori și de devize din ultimele decenii. Practic, sănătatea economiei americane depinde în mare măsură de cei 8 milioane de europeni și 4 milioane de japonezi care o vizitează anual și lasă în urma lor miliarde de dolari pe servicii și achiziții.  Îngrijorarea din acest domeniu - săptămâna trecută a avut loc, la St. Louis, târgul anual al companiilor de turism american, organizat de T.I.A., una dintre cele mai puternice federații profesionale - este de înțeles.  Creșterea estimată de anul acesta este mică (circa 2%), abia în anul 2006 urmând să egaleze nivelul din 2000.  Condițiile nu sunt nici ele dintre cele mai optimiste: spectrul atacurilor teroriste rămâne prezent, cu alerte ca cea de săptămâna trecută, iar călătoria cu avionul în America devine un adevărat coșmar pentru turiștii supuși unor controale excesive și repetate, soldate cu întârzieri notabile în graficele de zbor.  Recesiunea a făcut ca în ultimii 2 ani câteve sute de mii de oameni din turism să-și piardă slujbele, iar multe companii să tragă obloanele.  Și e vorba doar despre turism. America, cea mai puternică națiune de pe glob, și cea mai liberă, plătește într-un mod adesea dureros, prețul acestei puteri și al libertății.  Nu doar ale sale...
Titlu: Principiul lui Vanghelie: Portbagajul!
Nr Editie: 953 Data: miercuri 28 mai 2003
Scrisorile smerite pe care primarul Vanghelie le-a adresat ziarului 'Adevărul' și redactorului pe care l-a amenințat cu moartea, nu conving pe nimeni că 'golanul politic' care intenționa să-l înfunde pe ziarist în portbagajul mașinii sale a devenit, peste noapte, un mielușel blând și plin de remușcări. Scărmănat bine de șeful său Dan Ioan Popescu și pus în fața pericolului de a i se tăia craca în legătură cu o nouă candidatură la sectorul 5 (condiție minimală pentru cariera sa) Vanghelie a pus mâna pe creion, sau mai degrabă a dictat unuia care care stăpânește regulile ortografiei mai bine decât el, și a făcut pace cu acea parte a presei pe care nu o controlează direct sau indirect, dându-și seama că altfel riscă prea mult. Dar de aici până la a crede sincer că de acum înainte se va 'analiza' și-și va 'corecta unele atitudini impulsive' este o lungă distanță.  Pentru că, întâmplător primarul Vanghelie, nu poate deveni peste noapte un altul.  Un personaj limitat și egocentrist, convins că poate cumpăra orice cu bani, așa cum se poate face, la nevoie, cu votuirle, nu se poate transforma într-un om civilizat, politicos și animat de aspirații morale, pentru că asta ar însemna să devină cu totul altă persoană.  Alta decât cea aleasă de cetățenii sectorului 5 și, deci, nelegitimă. Vanghelie cel legitim este cel pe care-l știu tot mai mulți dintre cei care au apucat să-i vadă și fața de ales: arogant, șmecher, răzbunător și capabil, la nevoie, să-și concretizeze amenințările ca și promisiunile.  Practic, în episodul evocat  cu ziaristul care-i cerceta unele activități mai puțin evanghelice, Vanghelie n-a făcut altceva decât să fie pe de-a-ntregul el însuși.  Adică așa cum nu vor să-l vadă nici șeful său Dan Popescu și nici cei care-i susțin, interesat, ascensiunea în topul politic. La fel ca și unii reprezentanți de frunte ai lumii interlope, Vanghelie consideră că pentru rezolvarea conflictelor nu este suficient principiul negocierii, cuprins în doctrina social - democrației, și că 'principiul portbagajului' - al adversarului înghesuit punitiv în compartimentul care găzduiește, de regulă, șpaga, este poate mai puțin frumos, dar incomparabil mai sănătos.
Titlu: Cursa pentru Europa poate deveni o capcană
Nr Editie: 954 Data: joi 29 mai 2003
Am fost, zilele trecute, în Croația, unde președintele Iliescu a făcut o vizită de stat.  Pentru majoritatea acelora dintre noi care nu cunosc această țară, ea poartă în primul rând semnificațiile dramatice ale războiului care a fărâmițat fosta republică iugoslavă într-o puzderie de mici țări cu identități încă nu foarte clare și cu neînțelegerea profundă a resorturilor care au făcut ca membrii ai, practic, aceleiași familii, să se urască cu patimă și să se omoare între ei când au avut prilejul. Croația a fost aceea care, prin reprezentantul său de atunci în conducerea colectivă a dat semnalul destrămării.  Stipe Mesici este astăzi președintele țării, succedându-i lui Tudjman, cel care dacă n-ar fi murit de cancer, ar fi trebuit să ia drumul Hagăi alături de Miloșevici.  Mesici nu s-a implicat în deciziile grave ale conflictului.  A stat cuminte, în rândul doi, și și-a așteptat momentul.  Între el și Iliescu există unele asemănări, ambii fiind oamenii potriviți pentru o tranzacție în care nu există precedente tactice și strategice.  Mai mult decât alții, produse ale noii politici pan-europene, ei au avut și au posibilitatea să facă posibile tranziții pașnice, graduale, spre noua condiție de membru ale marii familii europene la care aspiră țările lor.  Deosebirea majoră vine de la modul în care este privit acest obiectiv: în timp ce România, care n-a rezistat ritmului preaderării, încearcă să mărească pasul pentru a prinde momentul 2007, vorbind despre acest lucru mai mult decât făcându-l, Croația tace și face.  Nivelul său de trai se apropie, simțitor de standardele europene (un salariu minim de 500 euro și unul mediu de 680 - față de minimul nostru de 120 euro!) Turismul, renăscut din cenușa războiului, i-a adus doar anul trecut 4 miliarde de euro, mai mult decât tot ceea ce am realizat noi din întreaga privatizare.  Obiectivul lor - susținut cu discreție - este o admitere în UE în 2006 sau 2007, chiar dacă nici măcar n-au început negocierile de preaderare.  Dosarele lor sunt însă pregătite, așteptând doar momentul politic pentru a fi lansate. Cursa pentru integrare poate oferi surprize plăcute - croaților, și neplăcute - nouă.  Mai ales când dincolo de promisiuni și vorbe, de picioarele noastre atârnă ghiulele de genul agriculturii, dosar pe care nici cei mai optimiști nu-l văd rezolvat până în 2007.  Când croații s-ar putea să fie deja înăuntru...
Titlu: Dolarul - armă de distrugere în masă
Nr Editie: 955 Data: vineri 30 mai 2003
Mi-au trebuit, recunosc, câteva zile pentru a digera o știre care, din primul moment, m-a năucit.  Aceea că americanii au plătit o serie de comandanți irakieni ca să nu opună rezistență trupelor americane!  Aș fi fost tentat să o consider o simplă speculație gazetărească, cum sunt atâtea, dacă n-ar fi venit și la fel de năucitoarea recunoaștere a generalului Tommy Franks, comandantul trupelor americane de intervenție, care a acceptat cu jena firească pentru un militar onest, că rezultatul obținut pe câmpul de bătaie a fost 'viciat' de aranjamente de culise. De ce m-a tulburat atât de mult această evidență?  Pentru că, pur și simplu, ea pune sub semnul întrebării, sau al dubiului, o bună parte din istoria trecută și din cea viitoare.  Suspiciunea că multe alte evenimente au avut desfășurări și consecințe generate de manevre ascunse este pur și simplu dezarmantă.  Nu pot să ignor argumentul salvării de vieți omenești - același care a justificat și folosirea primei arme de distrugere în masă, la Hiroshima - dar bariera morală peste care se sare astfel cu nonșalanță îmi pare pur și simplu inacceptabilă.  Chiar dacă este vorba despre o 'contrapartidă' - cei care au acceptat mită în schimbul renunțării unilaterale la onoarea lor, câtă aveau, și la obligația lor fundamentală, nemeritând, poate, un altfel de tratament.  Mai știu că americanii sunt pragmatici și că în chiar sistemul lor juridic astfel de trocuri funcționează cu succes (mulți criminali odioși intră în programe de protecția martorilor dacă ajută justiția să demoleze rețele mafiote periculoase).  Dar mi-e greu să accept ideea că un obiectiv just în sine - înlăturarea de la putere a unui dictator odios, precum Saddam - poate scuza acordarea de milioane de dolari și imunitate instrumentelor sale cele mai fidele în exercitarea terorii. Am sentimentul că pornite la o cruciadă împotriva armelor irakiene de distrugere în masă (de negăsit până acum!).  Statele Unite au utilizat ele însele o armă de distrugere în masă a încrederii și a devotamentului față de sacrele principii ale moralei.  Cu consecințe grave și pe termen lung.
Titlu: Noua ordine mondială și corupția românească
Nr Editie: 933 Data: marți 06 mai 2003
Cu o întârziere determinată, probabil, de o analiză la rece a situației, președintele Iliescu a produs ceea ce s-ar putea numi replica la 'atacul' ambasadorului american Guest la adresa corupției și a luptei lipsită de convingere cu aceasta. Președintele a ajuns la concluzia, logică, că o astfel de poziție contravine legilor scrise și nescrise ale diplomației și că ea se poate încadra în categoria amestecului în treburile interne ale țării. Mai spune președintele că ambasadorul reprezintă cureaua de transmisie dintre domnia sa și omologul său de la Casa Albă, și dacă acela avea de transmis un mesaj, mr. Guest ar fi putut să o facă direct la urechea președintelui și nu în mass media. Asta este o față a problemei. Cealaltă ține de schimbările intempestive care au loc în ultima vreme în lume. Cele care conduc la crearea unui alt tip de ordine mondială. Chiar dl Iliescu recunoștea, după întoarcerea sa la Bruxelles, de la ultimul summit european, că suntem nevoiți să acceptăm o situație obiectivă: anume aceea în care Statele Unite sunt, la această oră, unica superputere mondială. Și că această superputere poate să dea evenimentelor cursul dorit fără a solicita cuiva aprobarea sau consensul. Intervenția în Irak este expresia cea mai convingătoare a acestei abordări. De ce n-am accepta, atunci, faptul că unica superputere își poate permite să calce uzanțele diplomatice și să dea averstimente? Recent, la Damasc, Colin Powell îi explica președintelui sirian că președintele Bush 'dispune de toate mijloacele politice, economice, militare și diplomatice' de a determina comunitatea internațională să nu mai acorde suport mișcărilor extremiste și teroriste. Probabil că, în strategia globală a Americii, corupția se aliniază, într-un fel sau altul pericolelor la adresa stabilității națiunii americane și atunci președintele nu vede de ce n-ar face uz de mijloacele sale diplomatice de a-i persuada pe români să nu facă din corupție o problemă pur internă.
Titlu: Moscova nu crede în poduri!
Nr Editie: 934 Data: miercuri 07 mai 2003
Iată că, la mai bine de zece ani după prima semnare, tratatul cu Rusia a fost definitiv parafat la București de către ministrul rus de Externe. Există diferențe notabile și în text și în semnături. Chiar dacă astăzi 'actorii' români sunt aceiași (Iliescu președinte și Năstase - atunci ministru de Externe), iar cei ruși nu, pentru că la Kremlin țarul s-a schimbat, cu tot cu suită. Din text au dispărut 'pactul Ribentropp-Molotov' și tezaurul, care oricum nu ne foloseau la nimic atâta timp cât nu funcționa un element de presiune internațională. Or, Rusia lui Putin, ca și cea a lui Elțân, se debarasaseră de odioasa moștenire stalinistă și nu au fost niciodată dispuși să-și asume - precum nemții - culpele trecutului. Tratatul de bază vine însă să clarifice, după 13 ani, natura relațiilor dintre cele două țări care, paradoxal, astăzi nu mai sunt vecine. Ca să ajungem în Rusia, astăzi avem nevoie de un pod, peste Ucraina și peste Moldova. Un pod pe care în viziunea lui Bush îl puteam reprezenta noi înșine, în poziție orizontală, urmând ca NATO să pășească voios peste noi spre ceea ce a reprezentat, atâta vreme, adversarul cel mai de temut. Nu mai știu deloc ce-a vrut să spună Bush, când a fost la noi. Dacă era un îndemn, o sugestie sau o directivă. Nu mai știu, de când Igor Ivanov a declinat ferm o asemenea eventualitate. 'N-avem timp de poduri' - a spus el la București. Ceea ce înseamnă că Moscova nu mai crede în poduri, atâta timp cât poate să-și croiască propriile-i drumuri spre oricine. Este și o mică ciupitură în afirmația diplomatului rus: până nu v-a zis Bush, nu v-a trecut prin cap să priviți spre noi. Acum nu mai suntem noi interesați! Fără poduri, deci. Și fără lacrimi.
Titlu: SPP-ul lui Naghi, la 13 ani
Nr Editie: 935 Data: joi 08 mai 2003
Ieri, Serviciul de Protecție și Pază a aniversat, cu discreția obișnuită, 13 ani de existență. Pentru instituția condusă cu eficiență și cu aceeași discreție de către generalul Gabriel Naghi, cifra este una norocoasă și ea marchează momentul maxim de profesionalizare și de imagine, într-un context istoric delicat, în care recursurile la structuri similare pre- revoluționare nu sunt cele mai atractive. Spre deosebire de surorile sale, SRI și SIE, care mai suferă încă nu doar de pe urma eredității, dar și din cauza unor deformații cronice, greu de anihilat pe parcursul aceleiași generații. Serviciul de Protecție și Pază a reușit să se desprindă de modele mai devreme și mai hotărât decât ne-am fi așteptat, creându-și un drum propriu. SPP-ul nu face parte dintre instituțiile care țin cu tot dinadinsul să iasă în față pentru a satisface veleitățile unor șefi. Ba din contră, și principalul vinovat pentru o astfel de politică este tânărul general Gabriel Naghi, printre ale cărui priorități nu figurează popularitatea și celebritatea ieftină. Discreția și bunul simț sunt principalele sale calități pe care a reușit să le transfere și celorlalți reprezentanți ai Serviciului care știu, sunt convinși, că rolul lor tocmai acesta este: să fie prezenți la locul și momentul potrivit, fără a face valuri. Nu întâmplător, de când generalul Naghi este la comanda instituției, aceasta a traversat cu succes momente de maxim risc și dificultate - între care este suficient să amintim vizita președintelui Bush în România, sau câteva dintre vizitele prezidențiale prin câteva țări cu înaltă temperatură a evenimentelor. Instituție necesară, cu rol fundamental, SPP a deprins, mai mult decât alții, și lecția democrației și a respectului față de lege. Căci astăzi, mai mult decât altă dată, cei care-i protejează pe demnitari nu mai sunt apărați, la rândul lor, decât de aceeași lege valabilă pentru toți muritorii. Este o situație pe care alții poate că nu o invidiază, dar care îi face pe cei ce servesc sub acest drapel să se simtă cu atât mai responsabili.    
Titlu: Cei 7 ani de-acasă...
Nr Editie: 939 Data: marți 13 mai 2003
Deși azi e marți, și, pe deasupra și 13, cred că momentul este cât se poate de potrivit pentru a sărbători izbânda unui lucru care părea, din plecare, mai puțin sortit succesului. Îmi amintesc, perfect, întâlnirea pe care am avut-o, cu șapte ani în urmă, cu prietenul (de acum) Zolly Kovacs. Auzisem de 'fenomenul Agenda', cunoșteam săptămânalul și formula lui de succes, dar ideea adăugării unui cotidian mi se părea, într-un moment de criză a presei scrise, o întreprindere riscantă. Cât mai poate să înghită o piață, și așa suprasaturată de tot felul de publicații? Interesant mi se părea un lucru și chiar l-am invidiat pe colegul meu pentru gândirea pragmatică de la care pornea: și anume, colaborarea cu 'Libertatea', pe chestiunile de politică generală de la 'centru'. Nu ne aflam în concurență, și schimbul de materiale reprezenta o modalitate mai directă și mai exactă de informare - pe de o parte - și mult mai economică, pe de alta. Cert este că ideea s-a dovedit excelentă din toate punctele de vedere, și 'Agenda Zilei' s-a instalat, de 7 ani, în conștiința publicului din Vestul țării, ca un vehicul onest de informație obiectivă, diversă și acoperitoare. Cum a ajuns să împlinească 2000 de numere - e un 'minister' pe care doar seriozitatea și devotamentul celor care o fac îl mai poate explica. La fel de bine ca și fidelitatea celor cu care se întâlnește zi de zi. Și cu care, la rândul meu, mă întâlnesc în acest colț de pagină de nu mai puțin de patru ani...
Titlu: Corupția-terorismul de catifea
Nr Editie: 949 Data: vineri 23 mai 2003
Președintele Iliescu s-a angajat, în fața omologului său american, să declanșeze o campanie "necruțătoare" împotriva corupției.  Americanii se luptă cu terorismul, noi cu corupția. De fapt, corupția este terorismul nostru: un inamic la fel de perfid și de periculos, care nu poartă ecuson sau uniformă și se poate ascunde unde nici nu te aștepți, luând înfățișări dintre cel mai banale. Se aștepta cineva ca Păvălache să fie terorist-corupt? El, care părea om serios, angajat al Guvernului și persoană de încredere - veritabilă mână dreaptă - a unui ministru? Repet: pentru noi, corupția este la fel de periculoasă cum este terorismul pentru americani. Ea poate lovi oricând, mortal, punând sub semnul întrebării sinceritatea adeziunii noastre față de comunitățile euroatlantică și europeană, generând aceeași suspiciune și neîncredere din partea aliaților și partenerilor. Este clar, deci, că mai ales după ce ușa NATO ne-a fost deschisă, nu mai avem cale de întoarcere. Nu mai putem concubina cu corupția și cu corupții pe principiul că atâta timp cât economia albă abia se târăște, e bună și cea gri, ca să nu mai vorbim de faptul că cea neagră ne salvează de la sucombare. Mai este o problemă: populația nu percepe, sau pricepe cu dificultate gravitatea fenomenului. De-aia zic că corupția e un terorism de catifea: ea nu aruncă în aer, la propriu, instituții, nu face să curgă sânge, nu face lumea să nu mai aibe curajul să iasă din casă. Ea ne face, însă, pe toți să suferim - de sărăcie, de frig, de teama zilei de mâine. Efectele ni se însinuează constant în viața de fiecare zi, dar mai ales în scăderea continuă a calității ei, pentru cei mulți. Și ultima problemă: bine, lansezi o luptă necruțătoare. Dar care e strategia? Cum îi depistezi pe corupți ca să poți să le dai la cap? Cum altfel decât punând în lumină sursele corupției și acționând asupra lor. Pentru asta este însă nevoie de curaj: curajul de a accepta că aceste lucruri se întâmplă sub ochii noștri de atâta vreme și că nimeni n-a făcut nimic. De ce? Aceasta e-ntrebarea!
Titlu: Un guvern mai mic și mai vioi
Nr Editie: 948 Data: joi 22 mai 2003
Odată trecut și hop-ul NATO, privirile guvernanților noștri se ațintesc fix spre UE, iar mințile lor gândesc: cum este mai bine să facem să n-o sbârcim cu foaia de drum și în 2007 să fim la destinație - poarta Uniunii? Păi, o primă soluție este cea avansată de premier, înainte de Praga: un guvern mai puțin stufos și mai eficient! Încă de la lansare, ideea a generat un curent de aer rece pe culoarele anumitor ministere și prin cabinetele anumitor miniștri.  Pentru că în accepțiunea actuală, remanierea nu înseamnă doar înlocuirea unor miniștri care nu s-au ridicat la înălțimea scaunului, ci și radierea din nomenclator a unor anumite ministere care nu-și mai justifică - după "răsplata jertfei patriotice" electorale - existența. Pentru a avea o imagine măcar sumară a ceea ce ar putea să însemne remanierea, haideți să o luăm metodic. Și să începem cu ministerele, printr-un calcul invers: cine nu poate să fie eliminat din viitoarea listă? Păi, portofoliile "tradiționale": Interne, Externe, Finanțe, Apărare, Justiție, Muncă și Industrie, Agricultură, Transporturi, Administrația Publică, Secretariatul general al Guvernului. Apoi, pachetul de "bugetari": cultură, educație, sănătate.  Alte două, cu o importanță sporită în perspectiva lui 2007, Integrarea și "Negocierea", ar putea fi cel mult cuplate, cu doamna Puwak titulară și cu dl Pușcaș imediat sub dânsa. Care ar fi, atunci, candidații la "purificarea executivă"?  Cei rămași: Mediul, Turismul, Întreprinderile Mici și Mijlocii, Tineretul și Sportul, Telecomunicațiile, Informațiile Publice, Relația cu Parlamentul, APAPS-ul. Două dintre acestea fuseseră lichidate de puterea precedentă și "înviate" de cea actuală, ca să aibe domnii Agathon și Nica colegi. Primul își justifică tot mai puțin existența, pe măsură ce patrimoniul i se evaporă.  Dl Agathon pare, la prima vedere, cel mai la îndemână de sacrificat. Nu la fel stau lucrurile cu Nica, ale cărui probleme capătă greutate. Sportul ar putea fi lipit pe lângă alt minister, Informațiile Publice la fel, Dezvoltarea și Prognoza ar merge pe lângă Secretariatul General, Cercetarea tot n-a mai rămas nimic de ea, iar APAPS-ul trebuie și el să moară de moarte bună. Concluzia? Vor rămâne vreo 16 ministere, dintre care vreo câteva își vor îngroșa schema cu cei licențiați (Agricultura cu Mediul, Secretariatul General cu Informațiile și Prognoza, Educația cu Tineretul). Ce se va întâmpla cu Întreprinderile Mici și Mijlocii? Acesta va dispare doar în cazul unui conflict deschis cu Voiculescu și al alegerilor anticipate.  Dacă nu, nu. Și acum, succint, partea a doua: miniștrii. Cine rămâne, cine pleacă? Șanse mai mari de a pleca ar avea doamna Stănoiu, doamna Bartoș și doamna Andronescu. Adică doamnele. Ce ne facem, atunci, cu promovarea femeii? Că restul par destul de bine bătuți în cuie. N-are rost să anticipăm prea tare. Oricum, până la finele anului dl Năstase ne va anunța personal cum va arăta un guvern mai mic și mai vioi.
Titlu: Între declarare și controlul averilor
Nr Editie: 947 Data: miercuri 21 mai 2003
... este o veritabilă prăpastie ideologică ce amenință să despartă două formațiuni care și-au unit temporar destinele pentru binele țării. Una mai mică - PUR și alta ma mare - PSD. Una care vrea nu doar declararea, dar și controlul averilor demnitarilor. Alta care vrea doar declararea - cu clauze de confidențialitate - a agoniselii din timpul mandatului. Din rațiuni de stabilitate politică - zic experții partidului și poate că, în felul lor, au dreptate. Nu am însă cum să nu fiu de acord cu prof. Voiculescu, cel pe care unii îl acuză de nostalgii ceaușiste, pentru că cere ca și astăzi să acționeze o lege care să-i ia 90 la sută din avere celui care nu reușește să facă dovada că a agonisit-o în mod legal. Nu să-l bage la pârnaie. Nicidecum! Doar să-i ia Jeep-ul din ogradă și să-l mute din vilă într-un apartament de 10 la sută! Pe vremea lui ceaușescu, legea avea o logică a ei, intenționa să descurajeze tendințele de înavuțire într-un sistem care nu oferea nici o posibilitate de acest gen. Câteva categorii sociale le mai pică câte ceva pe lângă leafă - medici, profesori meditatori, măcelari și cârciumari - erau în vizorul organelor statului și erau deposedate periodic de beneficii (exista și un soi de cinism în a nu-i agita decât atunci când se considera că și-au făcut plinul). Consecința acestei legi: 'plus produsul' se mânca și se bea. Acumularea era zero. Cum ar arăta astăzi o astfel de lege? (Culmea este că nici măcar n-a fost abrogată). Într-o societate care permite îmbogățirea prin muncă, acumularea n-ar mai fi descurajată. Ar fi, însă, descurajată sfidarea, opulența celor care au făcut averi peste noapte mergând alături sau pe sub bariera legii. Or, din categoria asta fac parte cam 90 la sută dintre bogătașii de astăzi. Confiscarea bunurilor acestora ar fi, poate, mai eficientă decât întregul program de privatizare și ar întoarce la buget multe dintre sumele care au fost obținute prin jaf la drumul mare. Profesorul Voiculescu are dreptate să se întrebe de ce statul nu se gândește să ia înapoi ce i s-a furat pe față. Și de ce Legea 18 n-ar putea constitui unul dintre motivele reformei - inclusiv a celei morale?
Titlu: Rog să fiu arestat!
Nr Editie: 931 Data: sâmbătă 03 mai 2003
Personajul care a avut o popularitate comparabilă - păstrând proporțiile - cu cea a Nadirei de la Big Brother - este vorba despre ministrul Informațiilor al Guvernului lui Saddam Hussein - are o mare problemă: vrea să fie arestat!  Dar, culmea, americanii nu-l vor.  Știu unde stă (în buricul Bagdadului, lângă hotelul Palestina, unde au stat corespondenții de presă străini), știu și la cine, dar nu au chef de el.  Nici măcar nu l-au trecut pe lista celor mai căutați acoliți ai lui Saddam. Pentru Al Sahaf este, desigur, o mare dezamăgire.  Cel care timp de câteva săptămâni l-a pus zilnic la punct pe Bush, i-a veștejit pe americani și i-a făcut cum i-a venit la gură, se vede în situația de a nu prezenta nici un fel de interes pentru adversarii săi. Care, într-un fel, au și dreptate să nu-i (mai) dea atenție.  Al Sahaf a fost un bun paratrăznet pentru americani, de-a lungul campaniei.  Pe fondul tăcerii lui Saddam, el era cel care mai putea să atragă - prin limbajul său - resentimentele celor care vedeau în campania americană un lucru bun.  În slăbiciunea lui de spirit și în gongorismul formulărilor sale era, totuși, ceva fascinant.  O recunoaște chiar Bush care declara recent că atunci când apărea la televiziune Al Sahaf, lăsa totul baltă.  De ce l-ar pedepsi acum pe cel care le-a făcut cele mai mari servicii, reducând prestigiul adversarilor la o scenetă de teatru medieval? Între 'Ali cel Comic' și 'Ali cel Chimic' - vărul lui Saddam, care a ucis cu gaze toxice mii de kurzi la Halabja, e o diferență majoră.  Diferența dintre gălăgie și atrocitate.  În timp ce unul a făcut rău cât a putut, celălalt a 'îmbunătățit' starea de spirit a ambelor tabere. De aceea, decizia americană e cât se poate de corectă: de ce să faci erou dintr-un măscărici, când ai mai mult de câștigat lăsându-l așa cum este?
Titlu: 'Satisfacerea nevoilor populației'
Nr Editie: 932 Data: luni 05 mai 2003
'Satisfacerea nevoilor populației' a fost unul dintre sloganurile de bază ale propagandei comuniste.  Dincolo de mesajul pe care dorea să-l transmită - marea grijă față de om a sistemului - el trăda o viziune mecanicistă, dacă nu chiar animalică: populația asupra căreia se exercita actul guvernării era văzută ca o turmă cu nevoi esențiale: hrană, apă, adăpost.  Nevoile populației nu includeau, de regulă, hrana spirituală, care era considerată ca un moft, adeseori periculos.  Pentru satisfacerea nevoilor funcționa un complex economic preocupat de cantitate.  Comerțul socialist era mai degrabă un sistem de distribuire a unor produse asupra cărora arareori se acționa din punct de vedere calitativ.  Iar producția, în general, era privită ca un dar făcut poporului de către clasa guvernantă.  Poporul nu avea decât să mulțumească și să fie recunoscător pentru grija care i se purta. Populația are nevoi și în capitalism, numai că aici lucrurile sunt mai nuanțate.  Ea poate să opteze nu doar cantitativ, dar și calitativ, într-un sistem economic firesc, care-i oferă și instrumentele selecției.  Producția nu mai este distribuită, raționalizat, ci oferită!  Greul, în capitalism, cade pe comerciant, care trebuie să impună producătorilor acei parametri care să facă produsul vandabil. Din această diferență de mentalitate și de apreciere vin și multe dintre necazurile producătorilor și comercianților noștri.  Ei constată că produsul în sine nu mai este relevant.  El trebuie să se adapteze permanent, la gusturi sau la reglementări legale.  Drumul nostru spre Europa, ca producători de bunuri, trece printr-un hățiș legislativ căruia cu greu reușim să-i facem față, mai ales din punct de vedere mental.  Românul află cu surprindere că nu mai poate să-și taie porcul cum vrea el, că nu-și mai poate hrăni vitele cu ce-o da Dumnezeu, că indiferent cât e de notoriu produsul, el trebuie să aibe menționate indicații obligatorii, și chiar dacă a vândut produsul, e obligat să-l primească înapoi dacă cumpărătorul se răzgândește sau constată că el nu corespunde cerințelor lui.  Vor mai trece ani de coșmar pentru cei neputincioși să se adapteze la tot ceea ce înseamnă o economie liberă, pentru a ajunge la concluzia că 'nevoile populației' nu mai este un concept care să justifice și lipsa de pricepere, și lipsa de rigoare, și lipsa de interes.  Și multe alte lipsuri tradiționale...
Titlu: Incompatibilitatea incompatibilității
Nr Editie: 936 Data: vineri 09 mai 2003
Legea recent promulgată referitoare la incompatibilitatea dintre o funcție politică și calitatea de om de afaceri vine să dea peste cap un întreg eșafodaj construit cu sudoare și cu inventivitate vreme de mai bine de un deceniu. Românilor cu fler la afaceri nu le-a trebuit prea mult ca să-și dea seama că degeaba pun ei bani și minte la contribuție, că afacerile nu prosperă dacă cineva, acolo sus, nu deschide portița politică prin care ies comenzile de stat, creditele ieftine, sau neperformante, sau nerambursabile, activele cumpărate pe mai nimic și puse gaj la bănci pe cât se poate mai mult.  La început, oamenii de afaceri au încercat cu politicienii.  Și-a găsit fiecare, unul sau mai mulți 'simpatizanți' pe care i-a sponsorizat să pună umărul când aveau vreun interes.  Curând și-au dat, însă, seama că foloseau o curea de transmisie inutilă.  Așa se face că parlamentul în funcțiune s-a umplut cu oameni de afaceri, dornici să facă din politică un instrument de progres și prosperitate proprie.  A funcționat, în aceste cazuri, formula cumpărării mascate a locurilor în Parlament, prin sponsorizări consistente ale campaniei electorale.  Indiferent despre ce partid a fost vorba, formula a lucrat fără greș și a dus la ceea ce vedem azi la televizor și citim prin ziare. Și vine, acuma, lovitura asta de măciucă, cu legea!  Cum adică, să renunți la afaceri, care te-au adus în politică?  Și cum să renunți la politică, care-ți ține afacerile în viață? Este, în mod cert, vorba despre incompatibilitatea incompatibilității.  Legea asta, oricum nu rezolvă mare lucru.  Mai bine de jumătate dintre cei aflați în 'culpă' și-au trecut deja afacerile în contul unor rubedenii.  Un sfert o vor face în cele două luni care urmează.  Mai rămâne un sfert format din naivi - care au crezut că politica se poate face și de dragul politicii - sau de pragmatici - precum Patriciu sau Videanu. Divorțul acesta legal dintre politică și afaceri nu va face decât să stimuleze concubinajul.  Nimic altceva.
Titlu: Evanghelia după Oprea
Nr Editie: 937 Data: sâmbătă 10 mai 2003
Că zidul pe care-l fac în jurul 'inamicului public' Băsescu, primarii social-democrați de sector nu este chiar atât de inexpignabil ne-o dovedește faptul că reprezentantul Guvernului cu același nume, prefectul Gabriel Oprea, l-a ales dintre toți tocmai pe profund social-democratul Vanghelie pentru a da un exemplu de intoleranță față de structurile proprii. Alegerea pitorescului primar de Ferentari nu este deloc întâmplătoare.  Dintre toți el este cel care-și dă sistematic în stambă în încercarea de a dovedi șefilor săi că este de neînlocuit.  Sau, în cel mai rău caz, că poate fi promovat măcar cu o treaptă în sus.  Vanghelie și-a început campania electorală prea devreme și pe cont propriu, ceea ce n-a făcut deloc să-i crească acțiunile în sânul organizației muncipale de partid, al cărei șef nu-l agrează nici el prea tare.  Ca orice personaj de acest fel, dornic să parvină cu cât mai multă grăbire și să se cocoațe printre mărimi (apropo: ce protocol stipulează că primarul sectorului 5 ar trebui să se afle la aeroport la orice plecare sau sosire în țară a președintelui și a premierului?), Vanghelie nu dorește să lase lucrurile la voia întâmplării.  Recunoaște el însuși că a investit prea mult în funcția pe care o ocupă pentru a asista, nepăsător, la evoluția lucrurilor.  Activ până peste cap, el acționează în singura manieră pe care o cunoaște, pastișând manierele de prim-secretar.  Asta îl face să procedeze de multe ori, de prea multe ori, cu bunul și banul public de parcă ar fi ale sale.  De aici și până la ancheta Curții de Conturi solicitată de prefect n-a fost decât un pas, făcut și acesta cu destulă întârziere. Dacă băieții dlui Șaguna își vor face treaba ca la carte, s-ar putea să asistăm la surprize majore.  Și, poate, la frângerea brutală a unei cariere promițătoare...
Titlu: 'Aripa' Sandu - Mitică, pe contraatac!
Nr Editie: 938 Data: luni 12 mai 2003
Așa cum în câte un meci - nearanjat - se produce o întorsătură de scoală tribunele în picioare, s-a întâmplat, sau e pe cale să se întâmple în disputa care pune, față în față, puterea politică cu cea fotbalistică în acest moment. Am asistat, în mass media, la o lungă serie de atacuri susținute la adresa corupției din fotbal, avându-i ca vârfuri de atac pe ministrul Gingăraș și pe secretarul general al partidului, Cozmin Gușă.  Ei s-au făcut, practic, ecoul exasperării care i-a cuprins pe toți iubitorii acestei discipline, după răsunătoarele insuccese ale echipei naționale, ca o consecință directă a stării de lucruri dezastruoasă din competiția internă.  Tot mai deselor cereri ca Mircea Sandu și Mitică Dragomir, percepuți ca principalii responsabili, să se retragă de la conducerea Federației și a Ligii, puterea politică le-a răspuns printr-o serie de somații în fața cărora cei doi ori s-au făcut mititei, ori au dat-o cotită, bâlbâind câte ceva despre posibile retrageri. Iată însă că după ce a fost reconfirmat în funcție de o adunare generală ale cărei reacții s-au caracterizat printr-o stare contradictorie, cei doi au prins curaj.  Mircea Sandu s-a transformat, brusc, din acuzat în acuzator, reproșând puterii politice lipsa de interes pentru construcția și întreținerea bazelor sportive, de exemplu.  O spunea, fără urmă de jenă cel care a cheltuit milioane de dolari pe construcția unui sediu megalomanic al unui fotbal muribund. Odată cu Mircea... Sandu a prins curaj și Mitică Dragomir.  El i-a atacat frontal, pe cine credeți?  Pe corupții din fotbal, afectați de corectitudinea funciară a sa și a lui Mircea Sandu.  Pe cei care văd în cei doi un pericol pentru buna desfășurare a blaturilor și a tunurilor.  Ba, curajul lui Mircea Sandu s-a ridicat până la nivelul de a acuza politica de imixtiuni în problemele fotbalului.  Este clar că Sandu și Mitică nu au a se teme de ceva.  Le-a șuierat un curent de aer rece pe la ceafă.  Ei au însă un apărător ferm: încrengătura de interese și complicitatea în malversațiuni a celor de ale căror voturi depind.  Și pe care nimeni nu-i va convinge să-i schimbe pe cei care le-au creat toate condițiile să trăiască bine de pe spinarea unui sport și a unei pasiuni care le pun la dispoziție milioane de victime.
Titlu: Remanierea și 'regula plutirii'
Nr Editie: 941 Data: miercuri 14 mai 2003
Cu aproape 30 de luni de funcționare în aceeași formulă 'la vârf', Guvernul Năstase se înscrie deja ca cel mai longeviv dintre cele care s-au aflat în funcție din 27 decembrie 1989 încoace.  A bătut și guvernul Văcăroiu, care a procedat la primele remanieri după aproape 20 de luni de funcționare, guvern recunoscut ca fiind cel mai așezat de până acum. Performanța 'echipei Năstase' este cu atât  mai remarcabilă cu cât presa i-a cântat cele mai numeroase prohoduri, încă din primul an, iar unul dintre cele mai fierbinți subiecte cu care aceasta s-a delectat a fost acela al remanierilor, parțiale sau totale.  Ideea a fost adusă în discuție chiar de către premierul Năstase care, în disputele sale publice cu președintele Iliescu, din toamna-iarna lui 2002, a pendulat între remanierea parțială și cea 'totală', taxată în final de la Cotroceni cu un 'n-are decât!' care a curmat discuția. Până să transpire amănuntele sesiunii de duminică de la Snagov, chiar negate vehement de către reprezentanții PSD, se instalase o perioadă de calm, în care miniștrii și-au văzut de treabă, fără a mai avea deasupra capului 'sabia lui Damocles'.  Dar speculațiile din interior au agitat din nou spiritele. Cu sau fără confirmări la vârf, remanierea este din nou de actualitate.  Fie în iunie, fie în septembrie, vom avea o nouă formulă de Executiv.  Sub semnul întrebării rămâne doar amploarea acesteia. O remaniere 'dură' l-ar ajuta pe premierul Năstase să scape de câțiva dintre oamenii din prima linie, asupra cărora planaseră suspiciuni de corupție imposibil de dovedit, dar reclamate tot mai insistent de către oficialii europeni și americani.  Una 'cosmetică' n-ar face decât să acorde formula executivului românesc cu cele din statele europene, comasând unele ministere și redistribuind mulțimea de agenții și de autorități care a înflorit în jurul Guvernului.  Singura problemă ține de hotărârea cu care premierul este dispus să se despartă de unii tovarăși de drum care, vorba lui Știreanu, formează 'treptele de combustie' ale navetei guvernamentale, aflată în situația de a constata, cu tot mai multă acuratețe că, vorba aceluiași comentator, regulile 'plutirii' sunt altele decât cele ale 'decolării'.
Titlu: Acarul Stelniceanu
Nr Editie: 942 Data: joi 15 mai 2003
Nu este nici prima și nici ultima dată când altcineva, de preferință o persoană aflată cât mai jos pe scala luării deciziilor, va plăti pentru oalele sparte de mai-marii săi.  Noul, sau ultimul acar Păun este dl Stelniceanu de la Ministerul Administrației Publice, pe care ministrul Cozmâncă a decis să-l trimită să lucreze pe Vârful Omul, nu de alta dar ca să nu mai aibe ocazia să m ai dea declarații la presă. Pentru că asta a făcut dl Stelniceanu: a ieșit (de capul lui?) și a declarat că de-acum înainte toți debranșații de la încălzirea centrală vor plăti o cotă parte pentru încălzirea părților comune ale blocului. Evident că anunțul a făcut senzație și i-a sculat în picioare pe cei care montându-și centrale individuale au crezut că de-acum înainte scapă de orice bătaie de cap și că nu mai au treabă cu administrația centralizată. Vâlva a fost atât de mare încât unda de șoc s-a abătut asupra Guvernului și a zguduit nițel și scaunul ministrului de resort.  Care, bineînțeles, l-a chemat pe Stelniceanu la ordin, l-a făcut de două parale (sau de câte o fi crezut dumnealui) și i-a propus să iasă la pensie că tot avea vârsta. Odată cu asta s-ar putea crede că povestea s-a rezolvat și se face liniște.  E o părere.  Liniștea nu va dura mai mult de trei-patru luni până când va apare din nou la orizont problema încălzirii și când se va constata că gura păcătosului Stelniceanu adevăr grăise.  Și că încălzirea părților comune va trebui plătită de toată lumea.  Eroarea Guvernului a constat în faptul că a avansat prea devreme soluția, gândindu-se la urmări.  Dacă ar fi pus-o, de la bun început, în sarcina asociațiilor de locatari sau de proprietari, era altceva.  S-ar fi spălat pe mâini și i-ar fi lăsat pe acestea să se certe și să-și scoată ochii cu locatarii și cu proprietarii. Stelniceanu este o victimă colaterală a unui lung război de uzură al cărui final nu se întrevede de nici un fel...
Titlu: SRI ascultă cu 10 urechi și aude cu una!
Nr Editie: 943 Data: vineri 16 mai 2003
Strâns cu ușa de Comisia pentru Drepturile Omului de la Senat, Serviciul Român de Informații a recunoscut că în 2002 a realizat aproximativ 1200 de interceptări telefonice, pentru toate existând mandat legal.  Problema este că din aceste 1200 interceptări, mai puțin de 10% s-au justificat ca având tangență cu siguranța națională. Altfel spus, SRI a obosit ascultând cu 10 urechi ceea ce putea fi auzit cu una singură.  Vă imaginați ce volum inutil de efort și ce consum de mijloace a însemnat această operațiune care justifică existența unor importante segmente din componența instituției care au depășit planul la consumul de benzi magnetice și hârtie de (tran)scris. Această fervoare - fie ea și legală - are rădăcini adînci într-o anumită mentalitate pe care a înrădăcinat-o practica din instituțiile de represiune.  Și anume faptul că, atunci când crede că nu are martori, omul își dă în vileag principiile și convingerile.  Că atunci când se crede la adăpost spune mai mult decât ar face-o în condiții obișnuite. Practicanții acestei convingeri pierd însă din vedere un amănunt: acela că în 13 ani de exercițiu democratic, oamenii au început să renunțe la 'dubla-gândire' orwelliană, că din ce în ce mai rar se întâmplă să spui la telefon un lucru pe care să nu-l poți spune în gura mare, indiferent de cadru sau de auditoriu.  Și că, în general, ascultarea telefoanelor devine mai degrabă un viciu al ascultătorilor decât o culpă a celor ascultați. Evident, prima îndatorire a Serviciului Român de Informații este să vegheze ca nimic să nu aducă atingere siguranței naționale.  10 la sută dintre cei pe care i-a ascultat SRI-ul anul trecut, se pare că aduceau atingere, într-un fel sau altul intereselor naționale. Ce reprezintă atunci, restul de 90%?  Aceasta este întrebarea.
Titlu: Instituționalizarea corupției
Nr Editie: 944 Data: sâmbătă 17 mai 2003
Iritat de criticile primite din partea comunității europene - via madame Nicholson - în legătură cu adopțiile internaționale, premierul Năstase a pus piciorul în prag și le-a suspendat pentru o perioadă nedeterminată. A făcut-o cu riscul de a-și ridica în cap nu doar fundațiile românești, care au prosperat incredibil de pe urma acestei activități extrem de lucrative, dar și unele guverne asupra cărora lobby-ul părinților adoptivi s-a manifestat cu vigoare. Cu strângere de mână, premierul s-a văzut nevoit să accepte unele excepții, rezistând însă, pe fond, până la capăt. Adică până la decizia recentă de a se institui un organism guvernamental care să se ocupe exclusiv de adopțiile internaționale! Se pune, în acet fel, punct operațiunilor mănoase desfășurate de către fundațiile care luau de la părinții adoptivi între 10 și 20 000 de dolari pentru rezolvarea formalităților. O parte din acești bani ajungeau însă, la instituțiile de ocrotire a copilului cu care fundațiile aveau relații, pentru a-și asigura livrările viitoare, sau pentru a dovedi seriozitatea demersului lor. Cu acești bani, în ultimii ani s-au schimbat considerabil înfățișarea și condițiile din câteva Case ale Copilului, devenite "de protocol". Acțiunea guvernamentală pune capăt acestei stări de lucruri. Fundațiile - altădată prospere - vor da faliment sau se vor ocupa de altceva. Beneficiile "vânzărilor" de copii nu se vor muta, însă, la stat. După o regulă binecunoscută și greu de schimbat pe aceste meleaguri, noua agenție nu va face decât să creeze noi posibilități de "vămuire" a părinților adoptivi în beneficiul unora dintre funcționarii săi. Statul nu va putea aplica principiile de piață cu care lucrau fundațiile. Nu va putea "vinde", în accepțiunea practică a termenului. Va aproba. Pentru copiii adoptați, va exista o speranță. Nu va mai exista dramul de speranță pentru cei rămași, pe care-l mai aduceau multblamatele fundații. În plină campanie de combatare a corupției guvernul se va confrunta cu consecințele nefaste ale propriilor sale decizii. Pripite, încă odată, deși timpul avut la dispoziție ar fi putut să pară suficient pentru a întoarce problema pe toate fețele.
Titlu: Justiția ca tabără
Nr Editie: 946 Data: marți 20 mai 2003
"Lex S.R.L.", sau "Justiția S.A.", sau "Sentința PROD" s-ar putea numi "societatea" pe care doamna ministru Stănoiu ar trebui să o înscrie la Registrul Comerțului, beneficiind de facilitățile "Ghișeului unic".   Cel puțin asta apare din ceea ce ne relatează, aproape zilnic, ziarele. Instituția dreptului s-a transformat, sub ochii noștri, într-o tarabă de la care fiecare, oferind prețul potrivit (fiecare om are un preț, nu-i așa? Deci și fiecare magistrat!) poate obține câștig de cauză, indiferent, sau mai ales dacă este vinovat sau dacă nu are dreptate.   Prețul - ca în orice economie de piață - variază. După conștiința și nevoile omului. De la câteva sute de dolari, la câteva sute de mii. N-avem încă (sau nu știm noi) și conștiințe de milioane (de dolari). Deocamdată, lideri în topul corupției, par a fi cei de prin nordul țării. Să nu ne lăsăm, însă, înșelați de aparențe. Pe-acolo - Cluj, Oradea, Satu Mare - s-au dat în vileag, cu sprijinul mituitorilor nesatisfăcuți, cele mai multe cazuri. Precum cel al judecătorului Adrian Popa. Care a cerut 20.000 de dolari, pentru a pune în libertate un infractor. Culmea-culmilor, la primele cercetări, judecătorul nu zice că n-a luat bani, că e o invenție, o calomnie, ci că a primit... doar 1.500, și că restul i-au luat colegii lui, tot judecători! S-auzi și să nu-ți vină să-ți crezi urechilor! Din nefericire, aceasta e realitatea. Justiția - adăugându-i și poliția și procuratura - pare să fi devenit capul de lance al corupției. Al unei corupții cu atât mai nocive, mai periculoase, cu cât pune sub semnul întrebării însuși fundamentul unei societăți democratice: domnia legii! Or, unde nu e lege, nu mai e nimic. Iar pierderea încrederii publicului - copleșit și bulversat de avalanșa de dovezi că justiția lucrează ca o tarabă - va avea consecințe nefaste pe termen lung. Odată pierdută, încrederea se recapătă incredibil de greu. Generații de magistrați cinstiți vor continua să poarte povara suspiciunii, chiar și atunci când o majoritate corectă va reuși să impună eliminarea celor incorecți. O povară pe care o vom suporta - nemeritat - cu toții.
Titlu: Constantinescu - pe aceeași lungime de undă cu Iliescu!
Nr Editie: 956 Data: sâmbătă 31 mai 2003
Churchill spunea că oamenii se mai împiedică de adevăr, dar de fiecare dată se ridică și merg mai departe. Așa i se întâmplă și dlui Emil Constantinescu: se tot împiedică de adevărurile rezultate din guvernarea sa dar, tenace, se ridică mereu și merge înainte. Spre ce - doar el știe! Dl Constantinescu este omul (politic!) în care românii și-au pus cele mai mari nădejdi, după confuziile și contradicțiile ce au succedat Revoluției. Dl Constantinescu este, în același timp, omul (politic) care a dezamăgit în cel mai înalt grad aceeași opinie publică, prin prestația sa (politică) sub orice critică. O prestație în care a fost 'ajutat' de o echipă guvernamentală pe măsură. Guvernarea CDR-istă va rămâne în istoria politicii românești ca momentul cel mai pitoresc și mai contradictoriu din exercițiul democratic post comunist. Dl Constantinescu a păstrat, o bună bucată de vreme, o tăcere decentă, asumându-și, implicit, eșecul unei guvernări care nu numai că nu a îndreptățit speranțele puse în ea, dar a și deschis larg ușa celor care mai fuseseră la guvernare și o părăsiseră printr-un veritabil blam electoral. Dl Constantinescu&Comp au reușit performanța de a demonstra acestui electorat că dracul nu fusese chiar atât de negru și că, vorba bătrânilor, rău cu rău, dar mai rău fără rău. Acum, cum spuneam, dl Constantinescu ridică din nou glasul împotriva Securității, cea care-l 'învingea' în plin mandat, asumându-și o parte din responsabilitatea eșecului formulei în care a fost adoptată legea de deconspirare a acesteia. Spunea dânsul că la vremea respectivă, după câștigarea alegerilor, Coaliția se afla în minoritate în parlament și că unele persoane suspuse au fost șantajate? Pentru ce? Pentru trecutul lor politic! Cine a fost de vină că persoane cu trecut reproșabil au ajuns în funcții de răspundere unde au putut fi șantajate. Mai spune de Constantinescu că, personal, a preferat o lege imperfectă, absenței sale. Curios, fostul președinte se află pe aceeași lungime de undă cu cel actual, care parcă l-a citat când s-a referit la legea declarării averilor - lege cu care dl Constantinescu nu este, bineînțeles, de acord. Dar, asta e situația. Istoria se repetă, și uneori chiar și oamenii. Despre greșeli să nu mai vorbim.