Punctul pe Y, decembrie 2003

Titlu: Despre plesnirea funcționarilor publici
Nr Editie: 1115 Data: marți 02 decembrie 2003
Dl președinte Iliescu are păreri ferme în legătură cu multe lucruri și faptul că nu și le schimbă după cum bate vântul este lăudabil.  Una dintre aceste păreri ține de neacceptarea fenomenului de corupție.  Dânsul zice - a făcut-o recent - că funcționarii corupți ar trebui luați de guler și plesniți de către cetățean, în felul acesta existând șanse reale de a se mai stârpi din fenomen și din reprezentanții săi. Viziunea dlui președinte este, pare-mi-se, ușor idilică.  Ar însemna că funcționarul corupt ori este dotat cu niscai însemne după care îți dai seama ce hram poartă, ori dialogul se duce la modul: "îmi dai atâta, îți rezolv problema!"  În realitate, lucrurile nu se întâmplă nici într-un fel, nici în altul.  De regulă, mita nu este cerută, ci este sugerată insidios, prin diferite metode care au atins culmi ale rafinamentului.  De regulă, cetățeanul ajunge la concluzia că ar trebui să dea mită, după ce este supus la tot felul de tracasări și amânări.  În felul acesta reiese că, de fapt, funcționarul este cel agresat, cel ademenit, cel făcut vulnerabil de către potențialul mituitor.  Ajunge chiar el să creadă că cedează din rațiuni umanitare, făcându-i solicitantului un favor și fiind, de fapt, obligat să primească ceea ce-i dă acesta.  Este, de fapt, un soi de dublă conspirație, în care se exercită, pe de o parte, presiunea celui care dorește să-și rezolve problemele (uneori chiar cu prețul ilegalității) și rezistența celui care rezolvă cu întârziere sau nu rezolvă lucruri ce intră, de fapt, în obligațiile sale de serviciu. Adnotându-l pe dl președinte, aș spune că nu doar cetățeanul trebuie să-l ia de guler și să-l plesnească pe funcționarul corupt, dar că și funcționarul cinstit trebuie să-l ia de guler și să-l plesnească pe cetățeanul abuziv și persuasiv, care dorește rezolvări la care n-ar avea dreptul.  Din aceste plesnituri reciproce ar putea rezulta un climat mai curat și mai puțin nociv.
Titlu: Masochismul economic
Nr Editie: 1130 Data: vineri 19 decembrie 2003
Dl Marian Săniuță, președintele ARIS (Agenția Română pentru Instituții Străine) este un înalt funcționar cu totul și cu totul atipic.  În sensul că, spre deosebire de majoritatea celor din categoria sa, are strania ambiție de a face mai întâi, și abia apoi de a cere.  Misia domniei sale, pe care a preluat-o în urmă cu un și ceva, este de a-i "ademeni" pe marii investitori și de a-i convinge să-și aducă banii în România.  După 14 ani de demersuri știm cât de complicat este acest lucru, dat fiind caracteristica de bază a capitalului de a fi laș, și de a nu merge decât acolo unde se simte în siguranță.  Or, România n-a prea făcut parte în majoritatea acestor ani, din categoria țărilor sigure.  Din varii motive, între care instabilitatea fiscală și sindicală sunt cunoscute ca niște cai breji.  În condițiile astea, am suportat comparația sistematică cu celelalte țări fost-comuniste unde capitalul străin a părut a se simți mai în largul său.  Or, comparația este sistematic incorectă.  Nu poți compara România cu Cehia, de pildă, ca terminal investițional, pentru că diferențele dintre ele sunt majore, pornind de la situarea geografică și până la zestrea de utilități moștenită.  România nu a fost pregătită, până prin '98-'99 să fie atractivă pentru capitalul străin, odată pentru că problemele legate de posesia terenurilor nu fusese rezolvată și apoi datorită incapacității administartive de a se rezolva conectarea la facilități, viteza cu care se înregistrează o societate fiind prea puțin importantă. Dl Săniuță este, însă, optimist din fire și urmărește cu atenție statisticile.  Din ele constată că după vreo trei ani de staționare, când investițiile străine s-au situat în jurul unui miliard de dolari, 2003 e primul în care se va înregistra un salt, de până pe la 1,3 miliarde.  Și asta într-un an în care n-au mai venit bani din privatizări spectaculoase.  Dar un an în care proiectele unor mari investitori au fost sprijinite și monitorizate cu atenție.  Acest lucru îl confirmă și o analiză a unui înalt for internațional care plasează, surprinzător, România, pe un loc 20, în ierarhia destinațiilor investițiilor străine. Lucrurile se mișcă - constată președintele ARIS - și acest lucru ar trebui să-l vedem și noi.  Cu condiția să nu mai fim atât de copleșiți de viziunile catastrofice și de plăcerea autoflagelării permanente.
Titlu: Scrutând ceața prezidențială
Nr Editie: 1131 Data: sâmbătă 20 decembrie 2003
Faptul că la ultima emisiune "Starea Națiunii", difuzată de TVR joi, președintele Iliescu a revenit asupra intențiilor sale electorale din 2004 este de natură să readucă în "ceață" - vorba sa - clasa politică.  PSD îi făcuse, prin Viorel Hrebengiuc, o ofertă "care nu putea fi refuzată", promițându-i un loc de independent, pe listele PSD, la Senat.  Generos, partidul urma să-și suțină financiar campania electorală a viitorului candidat.  Spre surprinderea inițiatorilor, dl Iliescu a anunțat, de pe la Geneva, unde se afla în acel moment, că nu a solicitat nici un fel de sprijin. Apoi, la "Starea Națiunii" și-a nuanțat opinia: este și va fi, până la terminarea mandatului, președinte al tuturor românilor.  Deci, nu se va implica în nici o acțiune care să afecteze acest statut.  Asta ca să fie Opoziția liniștită și să-și poată vedea de treabă. Încercând să risipim nițel ceața abătută asupra noastră de domnul președinte, ceață care se va menține până chiar înaintea viitoarelor alegeri - conform spuselor domniei sale - să încercăm să vedem ce consecințe are această decizie. În primul rând va lipsi partidul de guvernământ de suportul electoral explicit al președintelui în timpul campaniei electorale. Această absență se va cuantifica, desigur, printr-un anumit procentaj de voturi, nu atât de important, însă, atâta timp cât dl Iliescu nu-și va modifica aserțiunea de revenire în partidul pe care l-a fondat.  Putem fi, însă, aproape siguri că viitoarea activitate, post electorală a sa nu se va desfășura în poligonul parlamentar.  Dl Iliescu va merge la partid, unde se va așeza în scaunul deținut temporar de dl Cozmâncă și de unde va încerca, desigur, să configureze partidul după propriile  sale percepții.  Care percepții sunt îndeajuns de cunoscute pentru a determina ca eventualele schimbări de personal să se producă pe parcurs.  Sau ca o parte dintre "nehotărâții" PSD să decidă ce linie vor urma și pentru ce drum vor opta.
Titlu: Revoluția
Nr Editie: 1132 Data: luni 22 decembrie 2003
Au trecut, iată, 14 ani de la momentul care va rămâne cea mai însemnată răscruce din viața României din ultima jumătate de secol.  Revoluția din decembrie a fost semnalul reîntoarcerii noastre într-o lume normală și al desprinderii de universul orwellian al dublei gândiri și al permanentei rescrieri a istoriei. Dar, de 14 ani încoace, de fiecare dată, revin obsedant întrebări și suspiciuni cărora, din păcate, nu li s-au oferit răspunsuri cât de cât satisfăcătoare.  Există câteva lucruri, însă, asupra cărora operează în primul rând bunul simț: unul dintre ele este acela că, oricâte scenarii s-ar fi făcut și s-ar fi suprapus, niciunul nu ar fi putut conduce la rezultatul spectaculos al participării la evenimente a atâtor oameni, împotriva cărora nici cel mai perfecționat aparat de represiune nu ar fi putut face față.  Vor fi fost, poate, scântei aprinse prin felurite laboratoare, dar incendiul , marele incendiu care ne-a purificat de sechelele unui trecut odios, a fost autentic.  Discuțiile dacă a fost sau nu o lovitură de stat rămân fără obiect în fața realității care arată clar că ceea ce s-a schimbat s-a făcut de la fundamente.  Că ceea ce a rezultat nu este perfect, e altă problemă.  O a doua chestiune în legătură cu care discuțiile mi se par de prisos este aceea a libertății cuvântului și a presei.  Libertatea de exprimare a fost, probabil, prima dintre cele dobândite, și cea mai temeinică.  Odată cu primul ziar apărut, la mai puțin de două ore de la fuga lui Ceaușescu și continuând cu cele care l-au urmat, noua condiție dobândită cu preț de vieți și de sânge s-a cerut subliniată și întărită.  Libertatea a fost atunci sentimentul dominant și de neînlocuit, care a făcut ca, dintr-o dată, viitorul și speranța să arate altfel.  Presa și libertatea cuvântului sunt elementele care au menținut tonusul unei națiuni covârșită nu o dată de încetineala și dificultatea cu care reușește să își apropie bunăstarea și lipsa de griji a traiului cotidian.  Presa a fost, totodată, un veritabil pilot al economiei de piață, ea anticipând și devansând procese cărora le-au trebuit ani în plus pentru a se regla ca mecanism. Aceste două lucruri sunt, cred, suficiente, pentru a menține la locul de cinste pe care-l merită, ideea de Revoluție și tot ceea ce decurge din ea.
Titlu: Blestemul lui Ceaușescu
Nr Editie: 1133 Data: marți 23 decembrie 2003
Elena Stănculescu, soția generalului care, la Revoluție, și-a pus piciorul în gips pentru a nu participa la represiunea de la Timișoara și-a pus capăt zilelor.  A făcut-o doar cu o zi înainte de momentul în care, în urmă cu 14 ani, șeful soțului său, generalul Milea, comitea același gest; pradă remușcărilor și formidabilei presiuni a momentului, și doar cu patru zile înainte ca cel căruia-i lăsaseră Ceaușeștii în grijă familia să le organizeze procesul de la Târgoviște, urmat de o execuție precipitată.  Generalul Stănculescu a fost unul dintre martorii tăcuți ai controversatului proces care i-a dus la zid pe Elena și pe Nicolae, un proces făcut după reguli ad-hoc, într-un moment în care vechile legi nu mai aveau valoare, iar cele noi nu apăruseră încă.  Practic, după regulile oricărei Revoluții. Elena Stănculescu, fire sensibilă și retractilă, a suportat cu dificultate presiunea mediatică exercitată asupra soțului său. A mai încercat cel puțin odată să renunțe la viață, dar a fost salvată în ultimul moment.  Probabil că ceea ce a determinat-o să facă saltul fatal a fost tocmai sentimentul declanșării unui nou val de comentarii și acuze la adresa rolului jucat de soțul său în Revoluție.  Un rol complex, pentru care a fost răsplătit și cu demnitatea conducerii armatei, vreme de doi ani, dar și cu o condamnare de 15 ani, pentru aceleași merite. Nenorocirea abătută asupra generalului pare să fie urmarea unui blestem.  Blestem care-i urmărește pe cei care au participat la procesul din ziua de Crăciun a lui '89.  Judecătorul Gică Popa a fost prima victimă, împușcându-se după doar câteva luni.  Avocatul Niki Georgescu a primit, în împrejurări neclare, o lovitură de cuțit, fiind la un pas de moarte. Dan Voinea, după o ascensiune spectaculoasă sub guvernul CDR, este astăzi pus la index.  Gelu Voican Voiculescu a dispărut rapid de pe scena politică, autoexilându-se pe la ambasadele africane.  Virgil Măgureanu, după o carieră plină de controverse, nu și-a mai regăsit busola politică, eșuând în aproape toate tentativele sale.  Mugurel Florescu, promovat rapid și spectaculos, a recăzut în uitare cu aproape aceeași viteză.  Nu mai lungesc lista cu nenorocirile care li s-au întâmplat unora dintre cadrele militare de la unitatea din Târgoviște. Este posibil ca această concluzie să fie una subiectivă.  Și să nu aibe nici o legătură cu momentul evocat. Fiecare întâmplare poate să fie doar un element dintr-o statistică rece și obiectivă. Tentația de a le alătura și a le evalua prin prisma unui eveniment istoric extrem rămâne, însă, mare...
Titlu: Legitimitatea revoluționară
Nr Editie: 1134 Data: miercuri 24 decembrie 2003
O revoluție este, pe undeva, ca o loterie: îi aduce în față nu doar pe cei propulsați de forța idealurilor, ci și de întâmplare.  Printre câștigătorii "potului cel mare" se află și o grămadă de persoane al căror merit principal rămâne acela că, duși de val și iuți de picior, au reușit să ajungă primii acolo unde se constituiau noile centre de putere.  Rezultatul a fost, la noi, cel cunoscut: o faună cu multiple înfățișări, de la vechi oameni politici reconvertiți peste noapte, la disidenți mai vechi sau mai noi, de la temerari autentici, la reprezentanți avizați ai faunei sub-urbane.  Desigur că pentru o lume obișnuită cu evoluții lente, în timp, și cu criterii bătute în cuie, apariția în primul plan al televiziunii a multora dintre cei pe care-i cunoștea din alte ipostaze a reușit să șocheze și chiar să nedumerească. Revoluțiile au însă regulile lor nescrise și această bulversare a unei anumite scări a valorilor face parte din structura lor.  În cadrul acestor noi ierarhii, s-a produs o nouă diviziune socială și politică având ca bază legitimitatea.  Legitimitatea revoluționară, sau "emanația" că se folosesc un termen deja intrat în folclor.  În câmpul politic s-au format două tabere: aceea a "emanaților", a celor legitimați de revoluție și a celor care au lipsit, sau n-au ajuns la timp, sau n-au riscat.  Această a doua categorie, minoritară, a devenit elementul cel mare activ al disputei politice, miza bătăliei devenind "confiscarea" sau "furtul" revoluției.  De aici s-a tras, pe de o parte, "Piața Universității" - un soi de replică la Revoluție - și, ceva mai târziu, Convenția Democratică, ce a grupat, în special acele forțe politice intrate în scenă mai târziu și pe fondul unei frustrări generale.  Disputa a continuat și se manifestă și astăzi, între aripile aceleiași puteri, ale căror lideri au sau nu binecuvântarea momentului "22 Decembrie" și a căror atitudine politică se diferențiază în funcție de importanța pe care o acordă acestuia.
Titlu: PROFILURI (I)
Nr Editie: 1136 Data: vineri 26 decembrie 2003
REMEMBER 2003 "Zece ani în fruntea unei tari atât de zbuciumate si de incontrolabile nu este putin lucru si istoria va retine, desigur, acest amanunt conferindu-i semnificatia pe care o merita.Revin la ceea ce afirmam în preambul si spun: abia acum dl Iliescu da întreaga masura a tactului si inteligentei sale politice. Acum, când nu mai este stresat nici de contestarea legitimitatii, nici de suspiciunile legate de o propensiune dictatoriala, si nici de grija pastrarii bunei imagini în fata unui electorat obisnuit sa i se faca pe plac. Domnul Iliescu si-a luat în serios sarcina de 'moderator' al vietii publice, de mijlocitor între puterile statului si societate, între diferitele formatiuni si categorii. O face cu o autoritate pe care nimeni nu i-o mai pune la îndoiala si cu o seriozitate care risca sa-l lipseasca de o anumita parte a suportului public." 10/03/2003 Marele moderator "A intrat în politica mare pe usa guvernamentala, fiind ales de catre Petre Roman pentru a-l înlocui pe versatul Sergiu Celac la conducerea Externelor, în primul guvern rezultat din alegeri libere, în 2000. În aceasta calitate, în care a ramas timp de doi ani, Nastase a confirmat optiunea premierului, aducând un aer nou, proaspat în anchilozantul organism al Externelor, si facându-si intrarea în lumea buna a politicii mondiale pe palierul cel mai mediatizat. În momentul rupturii dintre Iliescu si Roman, Nastase a fost, practic, singurul reprezentant al valului tânar al FSN care a ales sa ramâna alaturi de presedinte, într-un context confuz, care nu dadea mari sanse, la aproapiatele alegeri, noii formatiuni intitulate FDSN. Alegerea sa s-a dovedit corecta, Iliescu câstigând detasat în cronfruntarea cu Roman, succesul oferindu-i pe tava tânarului ministru demnitatea complexa a presedintiei Camerei Deputatilor. Ca si la Externe, la Camera Nastase a vadit certe calitati organizatorice si administrative, dublate de o autoritate personala crescânda, în functia de al treilea om din stat. Dupa 4 ani, prin pierderea alegerilor, Nastase a facut un pas înapoi, ramânând în Camera, ca vicepresedinte, si pregatindu-se pentru ceea ce avea sa fie asediul revenirii la putere. Din nou, a avut succes într-o confruntare indirecta, victoria partidului condus de Iliescu facând din el, în momentul respectiv, marele câstigator al tuturor titlurilor puse în joc: sefia guvernului si presedintia partidului! Ceea ce n-a remarcat dl Basescu sunt doua lucruri: primul - este acela ca Nastase, în ciuda faptului ca n-a câstigat, nici nu a esuat niciodata; iar doi - ca, sistematic, a avut câstig de cauza în competitia interna a 'aparatului', pe care a stiut sa-l stapâneasca si sa-l manevreze în asa fel încât sa obtina maxim de profit." 02/10/2003 Năstase: n-a câștigat, dar nici nu a eșuat! "Mircea Geoană are ceva de copil rasfatat. Soarta nu i-a fost aproape niciodata ostila. L-a rasfatat Melescanu, al carui purtator de cuvânt a fost. L-a rasfatat Constantinescu, în mandatul caruia a devenit cel mai important ambasador - la Washington. L-a rasfatat si Nastase, care l-a preluat si l-a promovat ca ministru de Externe. Geoana a parcurs, într-un timp scurt, cam toate treptele ierarhice din cariera unui diplomat. Devenind ministru, s-a desprins oarecum de diplomatie, apropiindu-se de politica. Cu pasi mici si cu circumspectie. Pâna nu demult, era singurul membru al Guvernului, fara grad în structura de partid. L-a obtinut si pe acesta... Pe Geoana îl rasfata si sondajele de opinie. În majoritatea celor efectuate în ultimii doi ani apare pe locuri fruntase, la imagine si încredere publica. Într-unele dintre acestea, chiar depasindu-si sefii pe linie ierarhica. Un lucru placut orgoliului, dar delicat în acelasi timp. Pentru ca, asa cum pe buna dreptate observa, recent, premierul Nastase, "ministrii de externe au mereu o imagine excelenta". 28/11/2003 Va fi Geoană aruncat în groapa cu lei?
Titlu: PROFILURI (II)
Nr Editie: 1137 Data: sâmbătă 27 decembrie 2003
REMEMBER 2003 " 'Restructurarea' dlui Cozmânca n-a fost, nici pe departe, rezultatul unei nemultumiri la adresa activitatii sale.Pur si simplu a fost rezultanta revelatiei pe care a avut-o premierul-presedinte ca, lasat pe mâna lui Gușă, partidul are toate sansele sa devina un partid monden.Si cum nu acesta este obiectivul electoral, Adrian Nastase s-a gândit la singurul om care-l poate scoate din impas: asul 'muncii organizatorice' - cea mostenita de la raposatul partid unic si dovedita ca esentiala pentru orice orientare ideologica.N-am nici o îndoiala ca în maniera care-l caracterizeaza, dl Cozmânca nu va întârzia sa-i alunge în teritoriu, la munca de jos, pe toti cei care se obisnuisera cu caldurica noului sediu dându-le sansa sa afle mai exact ce gânduri au cei care la anul vor merge la vot, decât sa-si însuseasca ultimele bancuri de la gazetarii abonati la conferintele de presa..." 03/07/2003 Cozmâncă "Patruns în elita industriala a petrolului, arhitectul Patriciu a construit un edificiu al carui succes depinde nu doar de initiativa si de intuitiile proprii, ci si de structura de rezistenta extrem de instabila a economiei românesti în general. Fara 'datoriile istorice' ale Petromidiei, mentinute cu încapatânare în functiune de catre Finante, ramura rafinariei ar putea mobiliza o buna parte a economiei. Parasirea parlamentului în favoarea afacerilor a fost un gest reprezentativ pentru un om pentru care politica a fost combustibilul vital al unui deceniu framântat de existenta. În afaceri, Dinu Patriciu reuseste sa fie mai convingator si mai eficient decât în politica. O explicatie poate veni din faptul ca aici colaboreaza cu profesionisti. Si ca în limbajul sec al cifrelor, profilul nu mai trebuie sa tina cont de charisma..." 13/10/2003Charisma lui Patriciu "Desi nu poseda aparentele unui manipulator, fiind mai degraba o fire 'oabla', pe potriva stramosilor sai aromâni din Dobrogea, îl suspectez pe presedintele Saguna de a fi folosit acest pretext pentru a nu fi el cel nevoit sa spuna mai multe despre veritabilul jaf pe care-l fac în banul public managerii de la stat. Cei care interpreteaza legile asa cum le convine (o buna parte din vina apartinând si fauritorilor de legi imperfecte, interpretabile) si nu sunt nici un moment preocupati de performanta. Timpul trece - leafa (uneori exorbitanta, ca aceea a unui presedinte de pe la autoritatile de reglementare) merge înainte, iar economia sta sa-si dea sufletul! Curtea de Conturi are ghinionul ca-i controleaza mai ales pe cei cocotati în functii cu sprijin politic, si ca scoate la iveala matrapazlâcurile celor care se bat cu pumnii în piept ca vor binele tarii, satisfacându-l în primul rând pe cel propriu. Nu e de mirare de ce curentul parlamentar de scoatere de sub jurisdic tia Curtii a cauzelor constatate de aceasta e atât de puternic, încât la Camera Deputatilor s-a si votat o hotarâre în acest sens - la instantele obisnuite avocatii-parlamentari având sanse infinit mai mari sa-si scoata clientii basma-curata. Dan Saguna a aruncat piatra. Sa vedem cine se încumeta sa o scoata...". 28/07/2003 'Manipulatorul' Șaguna
Titlu: PROFILURI (III)
Nr Editie: 1138 Data: luni 29 decembrie 2003
"Or, dupa ani lungi de decadenta, în care postul national, grevat de o ereditate incerta, a pierdut puncte importante de audienta în fata unei concurente care si-a constituit structurile cu oamenii si pe baza experientei sale, Televiziunea Româna da semne certe de revigorare. Întâmplator sau nu, revirimentul coincide cu venirea la cârma sa a unui adevarat manager, dupa suita de amatori care s-au perindat prin birourile de la etajul XI. Valentin Nicolau nu a fost om de televiziune. Este însa un om care stie sa faca cultura profitabila. Rentabila. Un om care cunoaste resorturile economice ale actului artistic si de cultura. Schimbarile pe care le-a facut, orientarea pe care a dat-o programelor, echipa pe care si-a alcatuit-o fac ca, în lupta pentru suprematia audientei dintre doua posturi rivale, actionând "în oglinda", sa se prefigureze un posibil câstigator neasteptat - Televiziunea Nationala. Baza materiala si umana a TVR exploatata corespunzator poate produce mai mult decât a produs pâna acum, echilibrând sensibil piata si propunând un model cultural propriu, viabil, într-un mediu excesiv comercializat. Este cel putin unul dintre motivele pentru care nu cred ca e necesar ca Valentin Nicolau sa faca ceea ce-i cer politicienii, mai ales ca nu ei sunt cei care platesc grosul fondurilor prin care-si asigura institutia existenta." ("Demisia lui Nicolau" - nr. 1101/15 noiembrie 2003) "Stralucitul fotbalist nu a avut si nu are calitatile care i se cer unui mare antrenor. Aruncat de ambitiile celor din jur în "groapa" Nationalei, Hagi a esuat. A esuat si profesional si psihic, reusind în timp record sa-si ridice în cap presa, prin comportamentul sau neadecvat fata de aceasta. Neacordându-si ragazul necesar sa învete, pe lânga oamenii care stapânesc într-adevar meseria, Hagi s-a aruncat si în aventua conducerii unei echipe stranie. Mai mult decât acasa, printre straini, insuccesele nu se iarta si tocmai în tara în care a cunoscut cele mai mari triumfuri ale sale, Hagi s-a vazut în situatia de a deveni nepopular. Întoarcerea sa acasa este semnul unei suparari, neclarificate cu el însusi. Din aceasta psihologie, exista riscul ca Gica sa-si asume o conditie de nedreptatit, ceea ce ar fi cel mai grav lucru care i se poate întâmpla. Hagi are nevoie de o perioada în care sa se înteleaga cu sine însusi, fara tentatia autodriblarii. Daca doreste ca mitul sa-i supravietuiasca." ("Mitul lui Hagi la răscruce" - nr. 1107/22 noiembrie 2003) "Si pentru a întelege mai bine drama morala a acestui om va propun sa revedeti cariera plina de urcusuri sau coborâsuri a generalului. Aceasta a început prin anii '91-'92, când s-a înfiintat Garda Financiara si când, neavând altceva la dispozitie, guvernul si-a îndreptat privirea spre acest colonel de intendenta, recunoscut pentru modul original în care facea decontarile la popota armatei. Înscaunat comisar sef si promovat la gradul de general, Florica a dat jos militaria din pod si s-a napustit pe capul bietilor comercianti de tigari. Pe unii, mai antipatici, îi supunea la cazne cumplite, le confisca conteinerele, cu altii mai simpatici (cum a fost celebrul libanez Ellie Nassar) stabilea relatii tovarasesti. Daca intervenea cineva la el, punea interventia la dosar, pentru vreo ocazie. Când a explodat scandalul 'Drumul Kentului', cu milioanele de tigari din depozitele armatei, Florica s-a facut ca nu stie nimic. Când i s-a servit pe tava prietenia de suflet cu capul afacerii - acelasi Nassar - s-a suparat pe sat si a început sa demaste coruptia. A fost nevoie sa se creeze o comisie parlamentara (Comisia Vonica), sa se cerceteze cu atentie turnatoriile lui Florica ca sa se ajunga la concluzia ca sunt bluff-uri (în ciuda sprijinului dezinteresat acordat generalului de o parte a presei si a Opozitiei), cazul fiind definitiv îngropat de o istorica audiere în Parlament a generalului agramat, dotat cu trei masini luate din pensia parintilor de la tara. Intrat într-un con de umbra, a mai iesit abia la schimbarea guvernului, când a fost cooptat în Corpul de Control al primului-ministru, pozitie din care îsi ajuta noii tovarasi de afaceri - evident, traficanti de tigari arabi. A fost arestat prima data când cu scandalul tigarilor ASSOS cu etichete falsificate, i s-a dat drumul temporar pâna când a intrat într-o noua belea, tot cu arabi si tot cu tigari - lotul 'Tigareta - Portul Vechi!' Si, uite-asa, se scrie ultima fila a martiriului unui general care a vrut sa alunge coruptia si hotia din tara prin metode nespecifice, sfârsind ca victima a sa. Fie-i puscaria usoara!" ("Remember Florică" - nr. 840/17 ianuarie 2003)
Titlu: PROFILURI (IV)
Nr Editie: 1139 Data: marți 30 decembrie 2003
REMEMBER 2003 "Propulsat în avanscena, ca un erou al Revolutiei, Tokes s-a lepadat curând de aceasta haina ce nu-i venea bine. Si a îmbracat-o pe cea a activistului nationalist, profitând de turbulentele peisajului, si devenind, în virtutea jertfei patriotice, presedinte de o­noare al organizatiei culturale, dar cu puternice propensiuni politice, a maghiarilor. Faptul ca, între timp, pentru merite prea putin umenice, devenise si episcop reformat, l-a ajutat sa agite spiritele într-o maniera care avea sa-i devina proprie. Din urma cu zece ani, de când a devenit presedinte de o­noare, si pâna deunazi, când a încetat si scriptic sa mai fie asa ceva, Tokes a facut un munte de deservicii organizatiei politice a maghiarilor si maghiarilor însisi. El a fost cel care a dat tonul exceselor nationaliste si care a zgândarit în permanenta orgoliul radicalilor. Efortul constructiv al moderatilor din UDMR, care s-au aliat cu formatiunile aflate la putere pentru a-si atinge cu mai mult succes obiectivele, a fost sistematic tratat de tradare si de cooperare cu dusmanul. Tokes a reusit performanta absurda de a-si actiona în judecata propriul partid. Or, toate acestea trebuiau sa aibe un sfârsit. Mai devreme decât acesta. Lepadându-se de Tokes, UDMR-ul se va putea concentra asupra altor obiective decât acela al apararii împotriva celor care-l sapa din interior." ZP nr. 856/05 februarie 2003 'Lepadarea de Tokes' "Gazetarul Corneliu Vadim Tudor devenit politicianul cu acelasi nume, este un om-orchestra si ma îndoiesc ca în absenta sa formatiunea ar putea rezista ca o prezenta semnificativa pe scena politica. Paradoxul sistemelor democratice consta tocmai în lipsa de democratie a formatiunilor politice din spectru, dominate pâna la un nivel totalitar de personalitatile puternice ale celor din jurul carora au fost construite. PRM este un astfel de caz de "one man show", de formatiune care depinde pâna în cele mai mici amanunte de personalitatea pe care s-a construit. Pentru foarte multi dintre observatorii scenei politice este dificil de imaginat cum ar putea sa arate partidul fara Corneliu Vadim Tudor, dar cel putin deocamdata o astfel de problema nu se pune. În linii mari, succesul acestei formatiuni, devenita surprinzator, dupa alegerile din 2000, cea de-a doua forta politica a tarii, se datoreste în primul rând conjuncturii politice si în al doilea rând personalitatii puternice a lid erului sau. Conjunctura politica se caracterizeaza prin esecul spectaculos al asa-zisei drepte CDR-iste, a carei prabusire ameninta sa dezechilibreze pentru mult timp balanta politica. Locul lasat liber de aceasta tinde sa fie ocupat de PRM-ul venit dinspre oricare dintre extremele spectrului, cu un demers populist agresiv si cu o ereditate nemarcata înca de participarea la vreo guvernare. Practic, PRM-ul lui Vadim, este singura formatiune politica ce nu poarta povara examenului dat în fata natiunii si care, de aceea, mai poate aspira la un vot de încredere din partea unui segment important al acesteia. Cu un an înainte de viitorul scrutin, Vadim pare sa marcheze o schimbare la fata." ZP nr. 1118/05 decembrie 2003 'Schimbarea la fata a lui Vadim' "Batalia pe care a câstigat-o în '96, a fost una speciala, într-un context cu totul special: CDR-ul, pe care-l reprezinta atunci Ciorbea, nu primise înca botezul actiunii. Era virgin, ca sa spunem asa, pentru ca nu avusese prilejul sa se tavaleasca prin glodul realitatii, din care nimeni nu mai poate iesi imaculat. Pe ce mizeaza dl Ciorbea într-o astfel de tentativa? Pe lipsa de memorie a bucurestenilor, pe care i-a pastorit vreo 6 luni fara sa faca nimic, si pe care i-a abandonat apoi, lasându-i pe mâna lui Lis? Sau tocmai pe memoria acestora?" ZP nr. 1119/06 decembrie 2003 'Revenirea lui Ciorbea'
Titlu: De la anul, nu ne mai ascultă Botoș telefoanele...
Nr Editie: 1126 Data: luni 15 decembrie 2003
Dl Botoș, Ilie, ne face cunoscut un lucru pe care-l știam deja: că telefoanele ne sunt ascultate. Poate nu atât de intens cât ne-a făcut să credem paranoia suspiciunilor declanșate de fostul regim. 20.000 de oameni ascultați în ultimii zece ani reprezintă 0,1% din populație. Practic, un român dintr-o mie a avut "privilegiul" de a stârni atenția "organelor". Că din acești 20.000, măsura punerii telefonului sub ascultare s-a justificat doar în cazul unei treimi din cei monitorizați e o altă problemă și ea poate fi acceptată ca un procent de risc. Raportul dintre cauzele în care era vorba despre cazuri de corupție sau crimă organizată și ascultările solicitate de serviciile speciale este, însă, net în favoarea celei de-a doua categorii: aproape 15.000 de avize de ascultare au vizat presupuse atingeri ale siguranței naționale, ceea ce face să te întrebi ce s-a întâmplat de-am ajuns să ne temem de spioni mai rău ca pe vremea lui Ceaușescu? Nu vreau să spun că serviciile secrete ar fi abuzat de acest procedeu, pentru că nu am dovezi în acest sens. Cert este că numărul interceptărilor a crescut spectaculos în 2002 (când s-au înregistrat 2.399 cereri de interceptare) față de 1992 (doar 61). Procurorul general explică această escaladare prin prisma evenimentelor din 11 septembrie 2001 și prin temerea că putem avea surprize din partea rețelelor teroriste, temere nejustificată, din fericire. Principala calitate a acestor informații smulse cu forcepsul de APADOR CH de la Parchetul General, și doar în urma unei sentințe judecătorești, este că pun în evidență perpetuarea unei anomalii: aceea că aceste avize continuă să fie încă apanajul uneia dintre părțile implicate în orice dispută juridică de acest fel - procuratura. Procuratura centrează cauzele și tot ea sara la cap și marchează de pe urma ascultărilor. Procuratura - ca parte subiectivă - poate extinde oricând măsura asupra a tot ceea ce crede ea că e suspect, de unde și numărul mare al situațiilor în care ascultările s-au făcut de amorul artei (sau poate nu tocmai). De aceea, faptul că de la 1 ianuarie 2004, avizarea interceptărilor se va face doar de către instanța de judecată, după o metodologie riguroasă, este semnul că abuzurile și aproximațiile vor fi mult mai puțin prezente în viața noastră, iar actul de justiție mai eficient.     
Titlu: Răspunsurile imposibile ale lui 2004
Nr Editie: 1129 Data: joi 18 decembrie 2003
Un lider liberal, recunoscut pentru franchețea sa, care nu prea i-a întărit relațiile cu colegii de partid, afirmă că prin recentul sondaj, comandat la CURS-CSOP, partidul s-a condamnat, practic, cu un an înainte de alegeri, la poziția de out-sider, întărind perspectivele de victorie ale Partidului Social Democrat.  Cu alte cuvinte, propagandă electorală pentru ei pe banii noștri!  Reproșul ar fi valabil dacă am accepta premisa că cel care plătește un sondaj trebuie - automat - să iasă cu un avantaj din asta. Adevărul este că la un procent de 28,2% din intențiile de vot, alianța este departe de a reprezenta o alternativă și un pericol pentru un PSD consolidat, în ciuda teoriei eroziunii, la un 42,1%, superior scorului cu care a câștigat alegerile din 2000.  Bineînțeles că lumea nu stă pe loc și în anul care a mai rămas până la alegeri, lucrurile se mai pot schimba.  Suficient de mult încât să echilibreze balanța și să facă din scutinul din 2004 unul de la care să te aștepți la orice? Aceasta este întrebarea!  Cât de rezistent este liantul acestei alianțe?  Cât de puternic, pentru a face din Coaliție o entitate recognoscibilă și acceptată de ambele părți?  Este un lucru de-acum comun faptul că această alianță este, teoretic, cam împotriva naturii și că liberalismul poate face cu sforțări platformă comună cu social-democrația.  Dar, trebuie să fim conștienți că nu aveam de-a face cu o alianță politică, ci cu una electorală.  O alianță de conjunctură, în care ambele formațiuni își păstrează individualitatea.  Acest lucru este, însă, posibil, în condițiile în care între parteneri există un relativ echilibru.  Dezechilibrul a minat și Convenția Democratică, destrămată de orgoliile și de luptele interne dintre partenerii minoritari și acționarul majoritar, țărăniști.  În „noua” Convenție, liberalii se pot lăuda, deja, cu acte, cu un raport de 2-1 în fața democraților.  Vor accepta aceștia mișcările care vor decurge inevitabil, din acest raport?  Deja, poziția lui Băsescu nu mai apare chiar atât de solidă nici măcar în competiția pentru Primăria Capitalei, singura care i-a mai rămas la dispoziție, iar pentru Stolojan, candidatura la președinție ar trebui să coincidă cu devenirea sa ca autentic liberal, nicidecum ca unul de „salvare național㔠cum este el de fapt.  Toate aceste lucruri fac din anul pe care-l avem în față unul de la care se așteaptă răspunsuri adesea imposibile.
Titlu: Straniile coincidențe
Nr Editie: 1128 Data: miercuri 17 decembrie 2003
Dacă depistarea și capturarea lui Saddam s-ar fi petrecut cu doar vreo zece zile mai târziu, aceasta ar fi coincis într-un mod de-a dreptul straniu cu ce i s-a întâmplat unul alt dictator, prieten dealtfel, cu cel irakian.  Oricum, sfârșitul de an apare a fi sezonul dispariției din scena istoriei a acestei specii anacronice care mai populează încă unele colțuri ale Terrei, rămase imune la democrație și la elementarele drepturi ale omului. Între Ceaușescu și Saddam au existat certe asemănări, dar și deosebiri.  Amândoi și-au cultivat egoul propriu până la dimensiuni monstruoase.  Ambii s-au considerat trimișii proniei cerești pe pământ pentru a-și ferici conaționalii într-un mod extrem de propriu, și n-au precupețit nimic pentru a-și atinge scopurile - nici măcar viețile celor în numele cărora acționau. Naționalismul - comunist al lui Ceaușescu a avut certe asemănări cu naționalismul - socialist al lui Saddam. Ambii au folosit filonul religios al popoarelor lor doar pentru a-și susține demersurile.  Ambii au pus mai presus de orice ambițiile lor megalomanice, ambiții care i-au adus, la un moment dat, în situația de a se confrunta cu întreaga lume. Deosebirile țin de caracteristicile istorice și geopolitice în general.  Un dictator de tipul sanguinar, al lui Saddam, n-ar mai fi fost posibil în Europa, și asta este, pe undeva, explicația faptului că totalitarismul ceaușist a fost unul de ordin moral și social.  În timp ce Saddam își împușca sau își spânzura oponenții, Ceaușescu îl condamna la moarte civilă.  Efectul, pe fond, era cam același.  Ieșirea din scena istoriei a ambilor a prefigurat un viitor incert și plin de căutări pentru națiunile lor, mai devreme pentru români și mai târziu pentru irakieni.  Deosebirea de fond subzistă în modul în care au ales, sau au fost nevoiți să iasă din scenă: în timp ce Ceaușescu a murit - orice s-ar spune - cu demnitate, convins că era victima unei conspirații mondiale, Saddam se cufundă în derizoriu printr-o predare umilă, ce nu mai are nimic din aroganța celui care i-a înfruntat - când avea gărzile în jurul său - pe "invadatori". Dacă am fi în Evul Mediu, locul lui Saddam ar fi într-o cușcă pe care cei care l-au capturat ar trebui să o plimbe peste tot, așa cum a făcut Timur Lenk cu sultanul Baiazid.
Titlu: Remanierea de toamnă-iarnă
Nr Editie: 1116 Data: miercuri 03 decembrie 2003
Avem, din nou, Guvern complet!  Odată cu numirea - înainte de termen - a noilor miniștri, Executivul intră pe ultimii metri ai celui de-al treilea an de guvernare cu formația standard rezultată din revizuirea din vară.  Noii miniștri nu sunt prea cunoscuți.  Ba dimpotrivă.  Au însă o calitate, comună: sunt tineri.  Ei coboară substanțial media de vârstă și modifică structura socioprofesională a Guvernului.  Dacă Ovidiu Brânzan, medicul din Timișoara este un neofit în ale guvernării, Alexandru Fărcaș are deja o bună experiență, acumulată la Interne în probleme de integrare.  Cu siguranță, va face față noilor sale atribuții.  Cred că situația se prezintă ceva mai complicat pentru dl Brânzan: el nu vine în noua funcție nici cu argumentul unei cariere profesionale deosebite, și nici cu acela al unui politician hârșit în chestiuni de acest gen. Blănculescu nu a făcut decât să stârnească șerpăria de la Sănătate, fără să aibă timpul necesar pentru a o eradica.  Putea-va, oare, să se măsoare cu experții în manevrele de tot felul, învechiți în rele, tânărul medic de pe Bega?  Și Beuran a pornit la drum, încrezător și hotărât (chiar împotriva avertismentului pe care i l-a dat președintele) și și-a rupt gâtul într-un termen record.  Nu pentru nefericitul plagiat, ci pentru motive mult mai adânci și cu miză de milioane.  De dolari, bineînțeles. Tot în categoria acestei remanieri speciale (e prima dată, în istoria guvernelor postdecembriste când se face o primenire în bloc pe bază de demiteri) intră și rearanjarea la vârf a Poliției Române, printr-o serie de mișcări în cascadă: chestorul Sandu trece în locul lui Fărcaș, cu o treaptă mai sus, în minister, în locul său vine adjunctul, iar în locul adjunctului e promovat un tânăr ofițer de la Capitală.  Sandu și Sorescu au împărtășit o soartă comună în timpul "dictaturii țărăniste", fiind percepuți ca oameni ai vechiului "regim".  Pentru acest motiv au căzut în dizgrație, unul fiind aruncat la școala din Olteniței, iar celălalt la secretariatul Capitalei, unde au ispășit până la schimbare.  Au revenit în forță, iar acum își continuă marșul spre cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare dintr-un minister tot mai civil.  Această mișcare dă și semnalul promovării unui val de ofițeri tineri, mai puțin dependenți de vechile stări de lucruri și, poate, mai capabili să facă din Poliție o instituție cu adevărat respectabilă.
Titlu: Datul cu părerea la români
Nr Editie: 1117 Data: joi 04 decembrie 2003
Aflăm cu surprindere, dintr-un interviu publicat recent în presa centrală, că dl Alin Burcea, patronul firmei de turism "Paralela 45" știe cu exactitate de ce are nevoie turismul românesc pentru a ieși din marasmul în care se bălăcește în prezent. Surpriza vine din faptul că până nu demult - practic, cu vreo două luni înainte ca ministerul să se desființeze - domnul Burcea a fost secretar de stat la Turism!  Se afla într-o poziție de maximă răspundere, de unde putea să vadă foarte bine care sunt problemele.  Și, cu experiența pe care o avea, să poată găsi soluțiile.  De altfel, această presupusă experiență a fost motivul principal pentru care dl Burcea, până în acel moment membru al PD și candidat la funcția de consilier al sectorului 5, a fost cooptat în echipa ministerială a PSD, intrată  "în pâine" la finele lui 2000.  Condiția de fin al fostului ministru a fost doar una colaterală și ea probabil că nu a cântărit la fel de greu.  Cât timp a fost la Guvern, dl Burcea și-a pus competența mai ales în slujba promovării intereselor proprii în domeniu, el rămânând, de facto, patron și coordonator al propriei firme, pe care o dirija de la sediul ministerului.  Excesele comise în această direcție - ce au culminat și cu achiziționarea unor terenuri scoase la licitație de minister în stațiunea Neptun - au sfârșit prin a-l irita pe premier, care a dispus darea sa afară.  Decizie pusă în aplicare, cu strângerea de inimă firească, de către însuși ministrul-naș! După o perioadă de acomodare cu noua/vechea sa condiție de agent economic, dl Burcea a devenit brusc activ și a început să aibă păreri.  Și să le și exprime cu aplombul celui care nici usturoi n-a mâncat și nici gura nu-i miroase a altceva decât apă de trandafiri.  Dl Burcea se dedă astfel cu voioșie unui sport popular la români: datul cu părerea în materie de orice, dar mai ales în domeniile în care au activat, lăsând în urmă dezastru.  Este o caracteristică aproape generală a deținătorilor de varii funcții publice care, atunci când sunt înlăturați de la accesul la cașcavalul public, devin brusc competenți și obiectivi.
Titlu: Schimbarea la față a lui Vadim
Nr Editie: 1118 Data: vineri 05 decembrie 2003
A devenit un truism faptul că Vadim Tudor este el însuși un partid și că cei din jurul său nu prea fac altceva decât să-i confere suportul democratic și constituțional necesar.  Gazetarul Corneliu Vadim Tudor devenit politicianul cu același nume, este un om-orchestră și mă îndoiesc că în absența sa formațiunea ar putea rezista ca o prezență semnificativă pe scena politică.  Paradoxul sistemelor democratice constă tocmai în lipsa de democrație a formațiunilor politice din spectru, dominate până la un nivel totalitar de personalitățile puternice ale celor din jurul cărora au fost construite.  PRM este un astfel de caz de "one man show", de formațiune care depinde până în cele mai mici amănunte de personalitatea pe care s-a construit.  Pentru foarte mulți dintre observatorii scenei politice este dificil de imaginat cum ar putea să arate partidul fără Corneliu Vadim Tudor, dar cel puțin deocamdată o astfel de problemă nu se pune. În linii mari, succesul acestei formațiuni, devenită surprinzător, după alegerile din 2000, cea de-a doua forță politică a țării, se datorește în primul rând conjuncturii politice și în al doilea rând personalității puternice a liderului său.  Conjunctura politică se caracterizează prin eșecul spectaculos al așa-zisei drepte CDR-iste, a cărei prăbușire amenință să dezechilibreze pentru mult timp balanța politică.  Locul lăsat liber de aceasta tinde să fie ocupat de PRM-ul venit dinspre oricare dintre extremele spectrului, cu un demers populist agresiv și cu o ereditate nemarcată încă de participarea la vreo guvernare.  Practic, PRM-ul lui Vadim, este singura formațiune politică ce nu poartă povara examenului dat în fața națiunii și care, de aceea, mai poate aspira la un vot de încredere din partea unui segment important al acesteia. Cu un an înainte de viitorul scrutin, Vadim pare să marcheze o schimbare la față.  O schimbare legată de povara acuzelor de extremism și de dorința de a utiliza șansa rară care i se oferă, de a reprezenta credibil cea de-a doua formațiune politică a momentului. O "cumințire" s-ar putea spune și o temperare a limbajului politic ce a constituit, practic, principala armă de luptă (și unicul argument în acuzele de extremism) care corespund, dacă nu unei schimbări la față, unei strategii electorale abordate de data aceasta cu mult mai multă circumspecție.
Titlu: Revenirea lui Ciorbea
Nr Editie: 1119 Data: sâmbătă 06 decembrie 2003
Victor Ciorbea a anunțat o revenire spectaculoasă în arena politică pe poarta alegerilor locale: partidul său își propune ca în iunie anul viitor să obțină nici mai mult nici mai puțin decât 10 la sută din totalul voturilor care se vor exprima și, pe această bază, să poată aborda cu un alt aplomb legislativele din iarna lui 2004.  Este un plan ambițios, de care se leagă, direct, strategia ce va fi adoptată pentru confruntarea din iarnă, pentru legislative. Cu aceste proiecte, dl Ciorbea anunță o revenire spectaculoasă a sa și a partidului cu care s-a aflat într-o relație de-a dreptul amoroasă - cu momente de extaz și de ură, cu despărțiri și regăsiri încărcate de emoționalitate.  În momentul de față, relația are aerul unei căsnicii așezate, în care partenerii s-au obișnuit cu defectele celuilalt, hotărâți să meargă mai departe în cunoștință de cauză, dar cu speranța încălzirii subite a vechiului amor. Din acest punct de vedere, intenția declarată a țărăniștilor lui Ciorbea de a obține la localele de anul viitor 10 la sută din voturi seamănă cu un chef făcut cu apă rece.  Nu știu care au fost socotelile din care a rezultat această cifră, dar ea denotă, pentru moment cel puțin, o crasă lipsă de realism.  Ca și intenția lui Victor Ciorbea de a se angrena în disputa pentru Primăria Capitalei. Bătălia pe care a câștigat-o în '96, a fost una specială, într-un context cu totul special: CDR-ul, pe care-l reprezinta atunci Ciorbea, nu primise încă botezul acțiunii.  Era virgin, ca să spunem așa, pentru că nu avusese prilejul să se tăvălească prin glodul realității, din care nimeni nu mai poate ieși imaculat.  Pe ce mizează dl Ciorbea într-o astfel de tentativă?  Pe lipsă de memorie a bucureștenilor, pe care i-a păstorit vreo 6 luni fără să facă nimic, și pe care i-a abandonat apoi, lăsându-i pe mâna lui Lis?  Sau tocmai pe memoria acestora? Victor Ciorbea are planuri ambițioase.  Să revină în primul-plan al politicii, trăgând după el și ceea ce a mai rămas din partidul căruia accesul la putere i-a fost fatal.  Pentru a doua oară în istorie...
Titlu: Schimbarea la fata a premierului
Nr Editie: 1120 Data: luni 08 decembrie 2003
Sfârșitul de an aduce cu sine și o serie de modificări în profilul unor politicieni.  Cea mai spectaculoasă pare a fi cea a primului-ministru.  În vreo două rânduri, domnia sa a renunțat să-și mai rostească discursurile pregătite, mulțumindu-se cu postura de simplu membru al asistenței.  Este ceea ce s-a întâmplat la Alba Iulia, la manifestările prilejuite de sărbătorirea Zilei Naționale.  Era un moment important, iar abținerea premierului - al cărui discurs fusese deja difuzat de agențiile de presă - pare cu atât mai notabilă cu cât orgoliul constituie una dintre trăsăturile sale de caracter recunoscute. Adrian Năstase este un politician remarcabil, poate cel care a progresat cel mai spectaculos după revoluție.  El s-a dovedit a fi un om politic cumpătat, așteptându-și cu răbdare momentul și reprimându-și orice propensiuni care i-ar fi putut periclita ascensiunea.  Din '92 până în 2000 el s-a mulțumit să crească, rămânând în umbra celui care a fost, constant, "numărul 1" în partid, chiar și din afara lui: Ion Iliescu.  Din 2001, Năstase a părut decis să ia lucrurile pe cont propriu și unele dintre gesturile sale l-au adus până în pragul unei confruntări deschise cu președintele.  Bun organizator și excelent dirijor al aparatului, premierul și-a reprimat, acum, cu mai multă dificultate, tentația spre o independență pentru care considera că plătise suficient.  Realitatea s-a arătat întrucâtva diferită.  Cu toate atribuțiile sale limitate constituțional, Iliescu a continuat să domine scena politică, în special în zona sa electorală, obligându-și premierul să facă un strategic pas înapoi oridecâteori lucrurile păreau să meargă în sensul unei confruntări deschise.  A fost meritul amândurora că nu s-a ajuns la o astfel de fază și cu toată nemulțumirea unei părți din anturaj, adepte deschise ale independenței de acțiune sau ale controlului total, lucrurile par să reintre pe un făgaș normal.  Făgașul pe care actualul președinte va păși, după terminarea mandatului, pentru a reveni la cârma partidului pe care l-a ctitorit, în deplin acord cu cei pe care i-a lăsat, temporar, să-i vegheze destinele. Schimbarea la față a lui Adrian Năstase la acest sfârșit de an anunță o nouă etapă politică ce vrea să pună interesul general mai presus de orgoliile și ambițiile personale.
Titlu: Leul greu și salariul ușor
Nr Editie: 1121 Data: marți 09 decembrie 2003
Darul de Moș Nicolae pe care Banca Națională l-a oferit românilor, este un cadou otrăvit.  Într-o țară în care inflația și-așa e abia ținută în frâu, apariția unei bancnote de o asemenea valoare nu face altceva decât să confirme cursul - deocamdată ireversibil - al degradării economice.  Cu cât banii aflați pe piață sunt mai mulți, cu atât valoarea lor e mai unică - iată un adevăr pentru care nu trebuie să fii absolvent de ASE ca să-l pricepi.  De aceea, declarațiile guvernatorului Isărescu și ale ministrului Tănăsescu, susținuți de un cor de artiști din subordine, cum că apariția milionului nu generează inflația, e o gogoașă.  Cum să nu genereze?  Zona financiară e una dintre cele mai sensibile, în care factorul psihologic joacă un rol important.  Alimentată de condițiile obiective ale economiei, psihologia publică va lucra pe această temă și nu va trece mult până când consecințele intrării pe piață a noii bancnote se vor vedea cu ochiul liber.  Milionul, care era încă o valoare "intangibilă", devine deodată mai accesibil și mai puțin impresionant.  Teancul de bancnote cu care oameni se vor întoarce de la casierie în ziua de leafă va fi și el mai mic și, insuficienței lor nominale li se va adăuga și o insatisfacție emoțională.  Viteza cu care vor ieși din buzunare milionale pentru cumpărăturile și serviciile de primă necesitate va spori o stare de nemulțumire evidentă la nivelul de jos al societății.  Pe de altă parte, producătorii nu vor ezita să rotunjească prețurile spre nivelul bancnotelor. N-am prea înțeles care a fost rațiunea introducerii bancnotei de un milion, în plină discuție pe marginea "leului greu".  O explicație ar putea sta în nevoia sporită de numerar din perioada sărbătorilor de iarnă.  Poate, însă, această nevoie să justifice cheltuielile legate de producția efectivă a noii bancnote?  Cât despre costurile colaterale, ce să mai vorbim.
Titlu: Democrația de la Kremlin
Nr Editie: 1122 Data: miercuri 10 decembrie 2003
Ziariștii și comentatorii se miră de mama focului în legătură cu stilul autoritar de conducere al lui Putin.  Unde e democrația? - se întreabă ei, de parcă acest ingredient ar fi fost nelipsit din hrana spirituală a rușilor.  Iar Putin este acuzat de a exercita o conducere vecină cu totalitarismul, victoria în alegeri a formațiunii care îl susține fiind considerată în bună parte opera sa.  Majoritatea acuzelor au ca numitor comun controlul mass-media.  Influența președintelui rus asupra mijloacelor de comunicare în masă a făcut, se spune, ca partidele de opoziție să nu aibă acces la acest important instrument electoral și, în consecință, să piardă un număr mare de voturi.  Nimeni n-o spune, dar se lasă să se înțeleagă că, măcar in punct de vedere moral, scrutinul n-ar fi fost corect. Judecarea realității rusești prin prisma percepțiilor democrației de tip occidental este, din capul locului, o mare greșeală.  Pe această bază se poate concluziona, de pildă, că Elțân a fost un mare democrat, din moment ce era cât pe ce să nu realeagă, salvându-l, în ultimă instanță, "mercenarii americani".  Realitatea este nu că Elțân ar fi fost mai democrat, ci că a fost înzestrat cu posibilități mai reduse de a exercita controlul asupra societății ruse.  Buimac, alcoolic, pradă unor instincte de circar, el a fost simpatic unui mari părți din populația care a optat între biciul tradițional al dictaturilor seculare și dezmățul și dezintegrarea instituțională, pentru aceasta din urmă.  Să nu uităm că, în Rusia nu există nici o generație care să fi cunoscut ce înseamnă democrație pentru simplul motiv că aceasta nu a existat vreodată pe întinsul țării. Dezmembrarea Uniunii a fost însoțită de pierderea prestigiului de mare putere, lucru care în ochii populației a cântărit mai mult decât libertățile pe care, oricum nu le înțelegea.  Cred că mai degrabă aici trebuie explicată rețeta electorală a lui Putin, mai degrabă, decât în opresarea unei opoziții care, oricum, abia-și mai trăgea zilele.  Iar reducerea foștilor comuniști la doar jumătate din scorul electoral al ultimelor alegeri spune foarte bine care este mesajul pe care l-au recepționat din partea celui pe care rușii și-l doresc mai degrabă de țar decât de președinte.
Titlu: De ce trebuie să mai candideze Iliescu?
Nr Editie: 1123 Data: joi 11 decembrie 2003
Îngrijorați de soarta președintelui Iliescu după terminarea mandatului, pesediștii i-au făcut o ofertă care, vorba "Nașului", nu putea fi refuzată: aceea de a candida pentru un loc de senator! Cu bunu-i simț recunoscut, dl Iliescu nu a comentat, preferând, ca deobicei, să-și lase interlocutorii în ceață.  Nici prin alte părți oferta nu a stârnit apetitul comentatorilor, deși ar fi o grămadă de lucruri de speculat pe marginea ei. În primul rând, cred că se poate vorbi despre o lipsă de bun simț în cazul acestei propuneri.  Este ca și cum, unui profesor universitar care iese din activitate, i-ai propune că, dacă mai vrea să fie băgat în seamă să dea examen de admitere la facultatea al cărei decan a fost.  Sau cam așa ceva.  Mi-e greu să mi-l închipui pe dl Iliescu, de trei ori președinte, cerându-le compatrioților săi să-i ofere un scaun de senator.  Chiar dacă, generoși, pesediștii s-au oferit și să-i facă campanie electorală.  Este penibil.  Dacă există, cu adevărat, dorința ca dl Iliescu să rămână activ și în zona parlamentară - și acest lucru mi se pare de la sine înțeles - nu ar fi nimic nou simplu decât să se producă o inițiativă legislativă prin care foștii președinți să aibe asigurat un loc de senator de drept.  Instituția a existat și nu văd de ce nu ar putea fi reintrodusă.  Evident că de acest drept ar trebui să beneficieze și dl Constantinescu, și cred că acest lucru ar fi în beneficiul democrației și al instituției parlamentare.  Probabil că aceasta prevedere ar fi trebuit inclusă din capul locului în legea privind drepturile foștilor demnitari, după expirarea mandatelor, faptul că a fost omisă putând fi pus pe seama interesului mult mai scăzut pe care l-a prezentat ieșirea în civilie a fostului președinte Constantinescu. Mi se pare un act de justiție căruia trebuia să i se dea curs neîntârziat, prin care putem demonstra faptul că știm să ne respectăm instituțiile și pe cei care le reprezintă cu bună credință și corectitudine.
Titlu: Becalizarea fotbalului românesc
Nr Editie: 1124 Data: vineri 12 decembrie 2003
Odată cu pătrunderea lui Giovani Becali în conducerea clubului Rapid, fotbalul românesc intră în faza "becalizării" și, probabil, este o simplă chestiune de timp până când și cel de-al treilea membru al clanului de oieri din Tunari se va infiltra în conducerea celui de-al treilea club, Dinamo.  Cu cei trei Becali în frunte este posibil ca fotbalul să treacă într-o nouă fază din zbuciumata sa existență postdecembristă, nu neapărat una mai rea decât cele de până acum.  Un argument l-ar putea constitui faptul că, spre deosebire de mulți alți "investitori" din fotbal, Becalii au bani.  Bani adevărați.  Făcuți din lână, lapte, blugi, terenuri de construcție și jucători de fotbal.  Bani care au făcut alți bani și care nu s-au dus pe apa Sâmbetei, pe fel de fel de experimente fanteziste.  Învățați din moși-strămoși să prețuiască banul, machedonii au avut această mică slăbiciune - fotbalul - pe care au știut să o transforme într-un element de tărie.  S-ar putea să ajungem în situația în care redresarea fotbalului să înceapă de la un proces administrativ mai riguros și mai eficient.  Asta ar fi partea bună a lucrurilor. Cea mai puțin bună, ține de monopolul pe care frații și verii machedoni îl vor institui asupra fotbalului românesc, și posibilitatea unei manipulări mult mai intense a rezultatelor, cu deosebirea că, față de ceea ce se întâmplă în prezent, vânzările-cumpărările de meciuri vor rămâne în familie și nu vor mai face zarva pe care o fac acum.  Nu cel mai lipsit de interes este faptul care ține de mediatizare: feluritele procese și recursuri ale etapei se vor afla în fața unei probleme grave - cum să-i împartă în mod egal, pe cei trei (sau câți vor mai apărea) Becali?  Cum să-i planifice și să-i repartizeze pentru a asigura spectacole extrafotbalistice de bună calitate pentru telespectatori.  Dar, la urma-urmelor, asta e treaba televiziunilor, nu a noastră.
Titlu: A dispărut și dosarul lui Ceaușescu!
Nr Editie: 1125 Data: sâmbătă 13 decembrie 2003
La câte dosare s-au pierdut în justiția românească, din '89 încoace, absența încă unuia n-ar părea să fie o mare pagubă.  Dar este.  Pentru că dosarul lipsă nu e unul oarecare.  Este chiar primul făcut după Revoluție: dosarul de trimitere în judecată a lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Cine și de ce a putut să-l facă dispărut?  O primă explicație s-ar putea referi tocmai la cei care l-au alcătuit.  Pentru că nimeni n-ar avea de ce să se mândrească cu așa ceva.  El a fost și va rămâne o mostră de cum nu trebuie să se mai facă justiție vreodată, dacă privim chestiunea din punct de vedere tehnic.  Dacă o privim însă, din punct de vedere istoric, el este o creație ad-hoc a conjuncturii, o conjunctură în care probabil că nici n-ar fi avut cum să arate altfel.  O altă explicație a dispariției poate fi pusă pe seama vreunui amator de rarități documentare care se pot vinde pe bani buni coleționarilor.  Așa cum s-a întâmplat și cu caseta originală a aceluiași proces, cineva s-a ales cu o sumă consistentă de pe urma acestui furt.  Căci despre furt cred că este vorba, nu despre neglijență, cum încearcă să sugereze unii dintre cei care acum dau din colț în colț.  Mi-e greu să-mi imaginez o persoană atât de neglijentă încât să uite că a luat dosarul (ca pe o carte oarecare din bibliotecă) și l-a uitat pe undeva pe sub vreo canapea. Cineva spune că el va fi refăcut.  Și o spune cu o candoare demnă de o cauză mai bună.  E ca și cum ai reface cronicile lui Miron Costin sau tăblițele de la Marea Moartă.  Ceva ce nu se poate, pentru că momentul istoric e irepetabil și ceea ce va lipsi vor fi tocmai nuanțele.  Mai bine s-ar lăsa baltă.  În felul acesta poate vom uita mai ușor și răul ireparabil pe care ni l-a făcut sistemul, al cărui exponenți au fost cei doi, și calea periculos de nedemocratică pe care alesese să facă primii pași o justiție cu nimic mai bună decât sistemul care o crease.
Titlu: Antisemitismul în România
Nr Editie: 1127 Data: marți 16 decembrie 2003
"În România, antisemitismul nu mai are obiect" - spunea, după 1990, rabinul Moses Rosen, un om în general echilibrat și cu simțul realității. Motivul pe seama căruia punea el "criza" antisemitismului era acela că după masivele "vânzări" de evrei din timpul lui Ceaușescu, comunitatea se redusese drastic. Cifrele vehiculate atunci variau între 10 și 20.000, între aceștia nefiind sigur că se numărau și cei  care își asumau deschis o astfel de descendență sau nu. Acest lucru depindea, de obicei, de conjunctură și de interese, dar nu era în măsură să modifice spectaculos procentul populației de origine evreiască. În astfel de condiții, evreii români nu mai constituiau o entitate pe seama căreia să poată fi puse unele dintre crizele curente din viața unei societăți. Lucrurile nu s-au schimbat fundamental în ultimii ani, populația evreiască nici scăzând și nici crescând semnificativ. Au crescut însă ca număr sesizările referitoare la o anumită atitudine antisemită - fie că e vorba de rarele, dar cu atât mai regretabilele profanări de morminte din cimitirele evreiești, fie că este vorba de unele declarații ce ar putea fi bănuite de o anumită tendință antisemită. Acestea din urmă au alimentat copios în ultimele luni presa din Israel, în criză de subiecte, care a făcut din aceste neînțelegeri subiecte de primă pagină în colectivități extrem de sensibile. Au fost răstălmăcite declarații ale președintelui, au fost acuzate conversații private, lipsite de martori, au fost invocate gesturi care ar fi putut aduce atingeri unor orgolii. Toate acestea au reușit să inducă ideea că România este locul unde populația majoritară ar nutri resentimente, acum, față de o etnie cu care de-a lungul timpului s-a avut într-o armonie care n-a existat prin alte părți, de unde astăzi se ridică voci acuzatoare. În concurența acerbă pentru varii oportunități mai mulți sau mai puțin europene, orice "fault" poate  fi folositor, mai ales dacă arbitrul nu-l bagă în seamă și nu fluieră regulamentar. Cum e cazul nostru...