Punctul pe Y, noiembrie 2003

Titlu: Nimeni nu e profet în țara lui...
Nr Editie: 1089 Data: sâmbătă 01 noiembrie 2003
Deși zicala din titlu se confirmă suspect de des - ceea ce te duce cu gândul la motivul pentru care subiectul principal nu devine reversul - nu te poți împiedica să nu emiți "profeții" pe baza elementelor pe care ni le oferă actualitatea. Plecând de la Referendum, care prefigurează viitoarele scrutinuri din anul viitor, hai să facem un mic calcul și să încercăm să vedem ce ne va rezerva peisajul politic din 2005. Lăsând la o parte localele, să luăm legislativele: aici, deși lider autoritar, PSD nu se va putea prezenta cu procentele din sondajele actuale.  Urmează o iarnă, ca de obicei dificilă și un an în care eforturile de definitivare a negocierilor de preaderare se vor traduce și prin restricții bugetare ce vor continua să afecteze categoriile defavorizate, cele care au ponderea voturilor.  Din cele vreo 45 de procente teoretice din prezent, vor mai rămâne în jur de 30.  Cu acestea, PSD-ul va rămâne în fruntea clasamentului, cum a fost și în 1996, dar nu va fi suficient pentru a-și continua guvernarea.  De cealaltă parte, coaliția dintre PNL și PD nu va obține scorul aritmetic al procentelor separate.  PD-ul nu va aduce mai mult de 5 procente, celor 20 pe care liberalii este probabil să le obțină pe cont propriu (dacă nu cumva această alianță cam împotriva naturii îi va face să mai piardă niște procente).  Cea de-a patra formațiune politică ce va intra în parlament este UDMR-ul, cu al său tradițional 6,5 - 7%.  Insuficient pentru a construi cu PSD-ul formula de guvernare. Tabloul politic tripolar va aduce și de această dată pe poziția a 2-a, PRM-ul, unicul beneficiar al curentului radical și al nemulțumirilor de tot felul, dar nu cu mai mult de 25-26%.  PRM este, însă, aliatul imposibil.  Nici stânga și nici dreapta nu se pot uni cu Vadim din cauza prostului renume extern, indiferent cât de justificat sau nejustificat este el. Trăgând linie, adunând și scăzând, constatăm că ne îndreptăm inevitabil spre o formulă PSD - PNL - PD. Unica posibilitate pentru a se exercita actul guvernării, pe care PSD nu și-l va putea asuma în minoritate fiind, decât dacă ar accepta să beneficieze de sprijinul tacit al aripii "simpatice" din PRM. Deci, din '95, este foarte probabil să avem la guvernare o nouă Coaliție și un nou Algoritm.  Cu toate consecințele de rigoare. Dar, cum nimeni nu e profet în țara lui să așteptăm să vedem ce se va întâmpla în realitate.  Oricum, prea mult nu mai este...
Titlu: Avem și noi faliții noștri!
Nr Editie: 1105 Data: joi 20 noiembrie 2003
Un fost disident sovietic în pană de subiecte care să-l readucă în atenție, lansează o bombă: la simpozionul "Mișcări și acțiuni disidente în perioada comunismului târziu", desfășurat la Brașov, el afirmă că "Moscova a început operațiunile din '89 pentru a schimba puterea și în România.  Revoluțiile din Europa de Est au început ca o operațiune sovietică a KGB".  Adăugând: "Și în România, liderii Revoluției au fost infiltrați în agenția sovietică, care era dirijată să schimbe regimul comunist". Prima și cea mai dură reacție a fost aceea a președintelui Iliescu, ultimul dar nu cel de pe urmă lider al Revoluției.  Domnia sa crede că "ideile nu-i aparțin dlui Bukovski.Cineva de la noi i le-a injectat".  Dl Iliescu exprimă acest punct de vedere regretând faptul că acesta "repetă niște sloganuri care au dominat viața politică românească la începutul anului '90". Probabil că nu întâmplător, revelațiile lui Bukovski - cel care, dealtfel, a părăsit Uniunea Sovietică înainte de evenimentele din '89, refugiindu-se (cu permisiunea regimului comunist) în Israel, accesul său direct la informații "clasificate" privind evenimentele fiind în mod evident mediate - curg pe albia săpată de Gușă, recent, referitoare la ideea unei lovituri de stat în loc de Revoluție.  Aceste teorii au darul să umbrească meritele revoluției propriu-zise, și de aici revolta președintelui și replicile sale dure, ce nu prea-i stau în obișnuință. Subiectul a fost, de 14 ani încoace, întors pe toate fețele, iar scenarista a lucrat din plin oferind fel de fel de variante, unele dintre ele de-a dreptul abracadabrante.  Teoria loviturii de stat nu ține, pentru că, în acest caz ea n-ar fi făcut altceva decât să evite implicare populară în cursul evenimentelor, menținând un statu-quo care, evident, nu a funcționat.  Mai larg acceptată este ideea că peste mai multe scenarii, aparținând serviciilor de informații ale unor puteri interesate (sovietice, americane, maghiare, israeliene) s-a suprapus revolta populară autentică, aceea care a și tranșat, în cele din urmă, formula.  Acest lucru nu exclude preponderența acțiunilor unor anumite servicii secrete, mai active decât altele, și încercarea acestora de a influența evenimentele în direcția dorită.  Ideea a fost, dealtfel, confirmat chiar de către primul raport al SRI, elaborat sub direcția lui Virgil Măgureanu, care în anexele sale, ce n-au fost date publicității, îi menționează, ca agenți de influență ai sovieticilor, cel puțin pe doi dintre protagoniștii evenimentelor: Sergiu Nicolaescu și profesorul Mânzatu!  Din câte știu eu, ideea nu a fost retractată și documentul există.  Asta mă face să accept, cel puțin parțial, opinia disidentului Bukovshi, indiferent de cât a fost de "injectat" sau de dezinformat.  Avem, deci, și am avut "faliții noștri".
Titlu: Unde (nu) ne sunt bogătașii
Nr Editie: 1106 Data: vineri 21 noiembrie 2003
Cu toate imperfecțiunile lui, clasamentul celor mai bogați români are meritul de a atrage atenția asupra unui proces complex de ierarhizare socială, în zona sa superioară.  Evident că evaluările publicației nu trebuie și nu pot să fie luate de bune, pentru că există o importantă doză de relativitate, în special în privința definirii noțiunii de bogăție.  Pentru că cea mai mare parte a spectatorilor acestui veritabil show monden, bogăția este asimilată sumelor de bani cash pe care aceștia îi dețin în bancă sau în safe-ul propriu.  Nimic mai eronat, iar această prejudecată ține de lipsa noastră de cultură în materie de proprietate, o lacună explicabilă prin prisma unei jumătăți de secol de încercări de discretitare și de descurajare a dorinței naturale de înavuțire.  Apoi marja de eroare: când vorbești despre o avere între 100 și 200 de milioane de dolari, spațiul dintre minim și maxim te copleșește și devine de dimensiunile unui continent neexplorat!  Între cele două repere pot exista o suită de milionari în dolari, care ar umple un clasament adiacent!  Apoi mai vine chestiunea psihologică: cu siguranță că din acest "top 300" lipsesc pe puțin vreo sută de bogătași adevărați, care însă nu doresc din varii motive să fie propulsați.  Aceștia sunt foarte mulțumiți să-și vadă de treabă fără să intre în circuitul șicanelor și hărțuielilor la care sunt supuși, de obicei, cei avuți, atât de publicul aflat în nevoi, cât și de unele autorități.  Umplu, în schimb, coloanele clasamentului o seamă întreagă de pseudo sau foști bogătași, pentru care condiția mondenă este aceea care îi poate ajuta să-și mai miște din afacerile muribunde, sau să aibă acces în anumite zone ale deciziilor publice pe această bază.  Din acest punct de vedere, investigatorii revistei au fost, cu siguranță, supuși unui proces de dublă manipulare, căruia nu aveau cum să-i facă față. Și nici nu vor avea, atâta timp cât unicul criteriu valabil - taxele și impozitele plătite la stat - nu funcționează.  Sau funcționează defectuos.
Titlu: Mitul Hagi la răscruce
Nr Editie: 1107 Data: sâmbătă 22 noiembrie 2003
Hagi a plecat și de la Bursaspor.  A plecat ca un învins, nereușind să-și dreagă nici aici cariera de antrenor.  Cu fiecare nouă încercare, Gică mai pierde ceva din strălucirea căpătată de-a lungul anilor petrecuți în teren, ca jucător de geniu.  Hagi a fost de-a lungul întregii perioade în care a jucat, principalul agent de influență al României în lume.  El a preluat această ștafetă de la Nadia Comăneci și a dus-o peste tot pe unde l-au purtat meciurile și contractele. Cât timp a jucat, Hagi și-a menținut și îmbunătățit imaginea constant, răspunsul său la așteptările marelui public fiind întotdeauna pe măsură.  Lucrurile au început să scârțâie în momentul în care oboseala acumulată și-a spus cuvântul.  În teren, Hagi n-a mai fost cel cunoscut.  Nervii i-au cedat, a avut tot mai des ieșiri necontrolate și lacunele din educație au ieșit la iveală.  Marele capitol de simpatie acumulat i-a permis însă să depășească aceste momente și a putut să iasă din activitatea competițională cu fruntea sus. Anumite nehotărâri, alimentate și de presiunea publicului, și-au pus însă amprenta pe stilul său.  Retragerile și revenirile sale la Națională, fără ca acestea să se soldeze cu o contribuție hotărâtoare, aveau să prefațeze numeroasele inconsecvențe viitoare.  Strălucitul fotbalist nu a avut și nu are calitățile care i se cer unui mare antrenor.  Aruncat de ambițiile celor din jur în "groapa" Naționalei, Hagi a eșuat.  A eșuat și profesional și psihic, reușind în timp record să-și ridice în cap presa, prin comportamentul său neadecvat față de aceasta.  Neacordându-și răgazul necesar să învețe, pe lângă oamenii care stăpânesc într-adevăr meseria, Hagi s-a aruncat și în aventua conducerii unei echipe stranie.  Mai mult decât acasă, printre străini, insuccesele nu se iartă și tocmai în țara în care a cunoscut cele mai mari triumfuri ale sale, Hagi s-a văzut în situația de a deveni nepopular. Întoarcerea sa acasă este semnul unei supărări, neclarificate cu el însuși.  Din această psihologie, există riscul ca Gică să-și asume o condiție de nedreptățit, ceea ce ar fi cel mai grav lucru care i se poate întâmpla. Hagi are nevoie de o perioadă în care să se înțeleagă cu sine însuși, fără tentația autodriblării.  Dacă dorește ca mitul să-i supraviețuiască.
Titlu: Încredere și alegere
Nr Editie: 1108 Data: luni 24 noiembrie 2003
Sondajul CURS comandat de Fundația pentru o Societate Deschisă pune în evidență un element deosebit de interesant: acela al decalajului dintre încredere și opțiunea de vot. Privind lucrurile mai relaxat ai avea impresia că între cele două categorii se pune, de regulă, semnul egalității.  Adică îl votez pe cel în care am (multă) încredere!  Dacă nu am încredere, nu are nici o logică să-l votez! Din amintitul sondaj reiese că, deși doar 30 la sută dintre potențialii alegători au încredere în partidul aflat la putere, 43 la sută l-ar vota!  Deci, din trei inși care-i oferă votul, doar doi au încredere în el și în liderii săi. Situația stă invers cu "opoziția democratică"; deși, separat, cele două formațiuni adună încrederea a 39 la sută dintre votanți, doar 30 la sută vor pune în urnă ștampila pe buletinele lor comune!  PUR se bucură de încrederea a 6 la sută din votanți, dar de voturile a doar 3 la sută dintre aceștia.  Cel mai echilibrat ca deobicei, este UDMR, cu o diferență de doar un procent. Care poate fi explicația acestor situații?  Ea ar trebui căutată ceva mai în urmă.  De exemplu, la scrutinul din 2000.  Atunci s-a întâmplat, pentru prima dată, un fenomen contrariant: deși nu împărtășeau încrederea în modelul politic al domnului Iliescu, foarte numeroși au fost românii care l-au votat atunci, în turul 2.  Ei se aflau în fața unei dileme: care este "răul" preferabil, între Iliescu și Vadim?  Probabil că problema se pune cam în aceeași termeni: PSD-ul are problemele și viciile lui, îndeobște cunoscute.  Nu puțini sunt însă cei care nu mai găsesc de cuviință să riște și să repete experiența din '96, sau să canționeze un partid imprevizibil. O altă chestiune controversată din amintitul sondaj este aceea a persoanei celei mai potrivite pentru a fi premier.  Dacă în absența lui Iliescu, rolul de președinte se consideră a i se potrivi cel mai bine lui Adrian Năstase, cei intervievați nu sunt de aceeași părere când vine vorba de funcția de premier.  Deși, fără îndoială, Năstase este cel mai bun premier dintre câți s-au perindat pe la Palatul Victoria, doar 8 la sută dintre subiecți l-ar mai vrea acolo, considerându-l mai potrivit pe Stolojan.  În acest caz a funcționat impecabil impactul mediatic al intransigenței fostului prim-ministru în fața tăvălugului sindicalist, în ciuda erorilor - unele dintre ele extrem de grave (vezi "naționalizarea valutei") - comise de acesta pe când s-a aflat în fruntea Guvernului.
Titlu: Revoluția de postav de la Tbilisi
Nr Editie: 1109 Data: marți 25 noiembrie 2003
Curios lucru: Șevardnadze nu părea să fie unul dintre foștii prim-secretari, deveniți președinți-dictatori în fostele republici sovietice din Asia.  Contribuția sa la perestroika lui Gorbaciov și rolul jucat, ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, la realizarea, pentru prima dată în istoria ultimului secol, a unei coaliții mondiale împotriva agresorului (e vorba despre primul război din Irak) îl calificau drept una dintre mințile luminate ale sfârșitului de mileniu, și ca pe unul dintre artizanii descătușării Estului European.  În fața acestei panoplii progresiste, amintirea sa ca fost general KGB pălea și rămânea de domeniul trecutului. Odată cu dezmembrarea Uniunii, Șevardnadze a fost chemat imperativ acasă, în Georgia natală, și, practic, purtat pe brațe spre președinție.  Locuitorii micului - și relativ prosper, în perioada comunistă - stat georgian vedeau în Șevardnadze șansa accederii rapide la o identitate proprie, acesta fiind vedeta aptă să atragă simpatia lumii și sprijinul necesar. Până la un punct, Șevardnadze a reușit să atragă acest capital de simpatie externă.  N-a reușit, însă, să o facă să lucreze în folosul poporului său.  Democratul perestroikist s-a reîntors, treptat, în propriul său trecut, ajutat fiind și de instabilitatea emoțională cronică a conaționalilor săi.  Scăpat ca prin minune din câteva atentate puse la cale de adversarii săi politici (sau economici?) Șevardnadze și-a întărit sistemele de securitate.  De aici până la o dominație autoritară asupra instituțiilor și a cetățenilor n-a mai fost decât un pas.  Poate că și acest pas ar fi fost acceptat, în maniera în care e acceptat în întreaga Asie fostă sovietică, unde actualii președinți sunt dictatori au înlocuit marxism-leninismul cu islamismul dintr-o trăsătură.  Numai că deteriorarea situației economice și creșterea corupției -fenomen specific unor astfel de conjuncturi - au făcut ca în ochii majorității georgienilor Șevardnadze să devină tot mai de nesuportat.  Aparențele democratice pe care le-a mai păstrat i-au jucat festa, permițând Opoziției să denunțe fraudele grosolane din alegerile abia consumate și să-și atragă de partea sa categoria activă de populație nemulțumită.  De aici și până la ceea ce s-a întâmplat sâmbătă și duminică, distanța a fost scurtă.  La fel ca și perestroika lui Gorbaciov, spoiala de democrație a lui Șevardnadze s-a dovedit, în ultimă instanță, ineficientă, el avându-i a suporta consecințele.  Rămâne o întrebare: de ce, în încrâncenarea sa de a rămâne la Putere, nu a recurs la forță?  Probabil că răspunsul poate fi găsit în schimbările fundamentale care au avut loc în lume în ultimele două decenii.  Forța brutală, sângeroasă, nu mai poate reprezenta o soluție.  De aceea, cred că și Revoluția română, cu cea georgiană nu au decât vagi asemănări: este, poate, ultimul episod din lumea civilizată al traversării unei situații de criză pe o asemenea cale.  La Tbilisi a avut loc o revoluție de postav: una de la care georgienii n-ar trebui să se aștepte la mare lucru.  Cel puțin atâta timp cât datele fundamentale ale problemelor lor nu vor putea fi schimbate.
Titlu: Secretul lui Michael Jackson
Nr Editie: 1110 Data: miercuri 26 noiembrie 2003
Îmi amintesc faptul că, atunci când a concertat în România, prin '92 dacă nu mă înșel, Michael Jackson a fost privit ca un zeu pogorât printre muritori.  Nimic nu a fost considerat prea mult pentru a i se îndeplini capriciile.  Unul dintre acestea, pe care organizatorii l-au explicat îndelung presei, a fost acela al nevoii lui Michael de a avea în preajmă copii, de a se întreține cu ei, de a-i mângâia și de a le oferi cadouri.  Pornind de la această cerință, un grup de copii români a fost cărat peste tot după el, iar în timpul concertului au fost mângâiați și răsfățați cu regularitate de către cântărețul care-și lua scurte pauze pentru a-și reface forțele.  Dragostea lui Michael pentru copii era cuvântul de ordine al zilei, și ea a fost înțeleasă de români așa cum este firesc să fie înțeleasă.  Rumorile în legătură cu un aurolac pe care l-ar fi luat de pe stradă și l-ar fi dus cu el la Snagov, să-i țină de urât peste noapte au fost considerate colportări nedemne și calomnii la adresa îndrăgitului star. Ceea ce se întâmplă acum cu Michael Jackson ne arată că îndrăgitul star a fost, dintotdeauna, un pedofil înrăit, care și-a folosit celebritatea și banii pentru a-și satisface nevoi nefirești.  Celebritatea și banii l-au ajutat să scape de mai multe ori de brațul legii, conferindu-i un soi de imunitate, nedreaptă și periculoasă.  Nu știu cât de mult l-au costat aceste distracții (într-un singur caz, din urmă cu câțiva ani, se vorbea despre 15 sau 20 milioane de dolari plătite pentru retragerea unei plângeri) dar acum se pare că i se înfundă.  Lumea s-a cam săturat de năravurile lui și de pretențiile de onorabilitate.  Cine și-a imaginat că se va cuminți cu timpul, s-a înșelat.  Pentru că viciul acesta pare să nu aibe vindecare, iar practicanții săi rămân printre cei mai nocivi și de neacceptat pentru societate. Desigur, Michael a fost, poate că mai este încă, un mare talent.  Talentul său nu justifică însă, în nici un fel, o toleranță care, practic, se întoarce de fiecare dată împotriva sa.
Titlu: Dormi liniștit! SRI veghează pentru tine!
Nr Editie: 1111 Data: joi 27 noiembrie 2003
"Demonstrația de forță" făcută pe străzile Bucureștiului, de către efectivele Poliției, Jandarmilor și ale Brigăzii Antitero a SRI, după atentatele de la Istanbul a avut un aer mai mult comic decât liniștitor. Efortul acesta mi-a amintit de "tropăitul" activiștilor pe culoarele partidului unic, atunci când voiau să arate șefilor că sunt la datorie în orice moment.  Nu știu la ce ajută, la ce poate ajuta, această tropăială, cu mașini de intervenție, mascați și cu toată tehnica din dotare.  Pentru că orice persoană, cât de cât informată asupra evoluțiilor din teoria și practica terorismului internațional, știe că lucrurile s-au schimbat. Dramatic. 11 septembrie 2001 a inaugurat o nouă fază în confruntarea dintre civilizație și fanatism.  O fază în care principalul mijloc de control - instinctul de supraviețuire - nu mai funcționează.  Împotriva unui om decis să moară nu ai prea multe mijloace de contracarare la îndemână.  O dovedește, aproape în fiecare zi, ceea ce se întâmplă în Irak sau în Israel.  O societate pregătită pentru un asalt fără sfârșit, cu structuri bine puse la punct, cum este Israelul, nu poate să stăvilească fenomenul nici măcar cu zidul înălțat, ca la Berlin, între cele două comunități.  Escalada acțiunilor crește numărul victimelor, iar acesta sporește cota de intoleranță și îndepărtează șansa unei înțelegeri sau a stopării violenței. Șansa noastră de a nu avea evenimente de acest gen ține exclusiv de întâmplare.  Și de miză.  Oricât ar veghea SRI-ul, oricât ar fi cu ochii în patru, nu va putea împiedica o tentativă, pentru simplul motiv că nu este posibil să protejezi permanent toate punctele vulnerabile ale societății.  În momentul în care, după '89, a pierdut controlul asupra mișcării potențialelor ținte teroriste, șansele de a reface sistemul de protecție sunt extrem de reduse.  În locul tropăielii pe șosele, acolo unde eventualii teroriști nu se vor da în stambă, instituția condusă de dl Timofte, care a cam reușit să se descalifice sub precedentul mandat, prin deturnarea abilă a unor evenimente incomode spre ordinea publică (pentru ca șefii antiterorismului să se poată dedica activităților culturale) ar trebui să se concentreze asupra recâștigării terenului în activitatea informativă.  Pentru că aici e zona critică, ce a făcut ca instituția să comită gafele impardonabile din timpul pregătirilor pentru intervenția în Irak.  Gafe care ne-ar fi putut expune deja unor eventuale amenințări teroriste.
Titlu: Va fi Geoană aruncat în groapa cu lei?
Nr Editie: 1112 Data: vineri 28 noiembrie 2003
Mircea Geoană are ceva de copil răsfățat.  Soarta nu i-a fost aproape niciodată ostilă. L-a răsfățat Meleșcanu, al cărui purtător de cuvânt a fost.  L-a răsfățat Constantinescu, în mandatul căruia a devenit cel mai important ambasador - la Washington.  L-a răsfățat și Năstase, care l-a preluat și l-a promovat ca ministru de Externe. Geoană a parcurs, într-un timp scurt, cam toate treptele ierarhice din cariera unui diplomat.  Devenind ministru, s-a desprins oarecum de diplomație, apropiindu-se de politică.  Cu pași mici și cu circumspecție.  Până nu demult, era singurul membru al Guvernului, fără grad în structura de partid.  L-a obținut și pe acesta... Pe Geoană îl răsfață și sondajele de opinie.  În majoritatea celor efectuate în ultimii doi ani apare pe locuri fruntașe, la imagine și încredere publică.  Într-unele dintre acestea, chiar depășindu-și șefii pe linie ierarhică.  Un lucru plăcut orgoliului, dar delicat în același timp.  Pentru că, așa cum pe bună dreptate observa, recent, premierul Năstase, "miniștrii de externe au mereu o imagine excelentă".  Iar această imagine vine - ne-o spune tot dl Năstase - din faptul că "fac declarații la aeroport atunci când pleacă și pe urmă când se întorc, spun ce se întâmplă în lume. " Premierul știe bine acest lucru, pentru că a fost și el ministru de externe și avea o imagine foarte bună. De când e premier, lucrurile s-au mai schimbat, pentru că "atunci când cobori în arenă pentru a te ocupa de bătălii cu PNL și PNȚCD se mai schimbă lucrurile" - arată același Năstase, concluzionând cu înțelepciune: "Nu se poate să te iubească toată lumea!" Cât se poate de adevărat! Pentru Mircea Geoană deficitul de dragoste publică poate constitui o piatră de încercare.  Atâta timp cât el figurează în planurile actualei Puteri ca fiind candidat pentru o funcție în care trebuie să întâmpine și alte sentimente, cariera calmă, lineară, de ministru de Externe, nu-i mai este de folos.  PSD-ul va trebui să-l arunce în arenă pe o altă poziție, mai pragmatică și mai apropiată de realitatea internă, pe care Mircea Geoană n-o prea mai cunoaște decât din faxurile pe care i le trimite cabinetul său în colțurile de lume pe unde poposește cu treburi globale. Observația premierului nu mi se pare nici pripită și nici întâmplătoare și ea poate fi privită ca un semnal al viitoarelor strategii electorale, în care răsfățatului Mircea Geoană i se va pune în față un test de adaptare pe care trebuie să-l treacă.
Titlu: Nevoia de steaguri
Nr Editie: 1113 Data: sâmbătă 29 noiembrie 2003
A venit vorba despre steaguri în "Revista presei" de la România International, post demn de mai multă atenție: dacă avem dorința, de ziua națioanlă, de sărbători, sau pur și simplu când ne vine, să arborăm drapelul național în poarta casei sau în balconul blocului, ce facem?  De unde luăm tricolorul?  O soluție - periodică - este să-l furăm de pe stâlpii pe care e arborat la sărbători.  Nu e frumos, dar scopul e nobil. Iar alte mijloace nu prea există.  Nu-mi amintesc să fi auzit de vreun magazin de specialitate din care să-l poți cumpăra.  Societatea care produce astfel de obiecte e ocupată până peste cap cu comenzile guvernamentale, deoarece vizitele oficiale se succed cu o viteză nebună.  Este o situație de criză, și ca orice criză are niște explicații. Cea mai importantă este de ordin psihologic.  După decenii de îndoctrinare, în care însemnele naționale au fost confiscate de factorul politic și au fost subordonate simbolurilor de partid, populația a ajuns la o stare de lehamite explicabilă.  Această lehamite a operat în decuparea stemei comuniste de pe tricolor.  Odată cu stema, a căzut în dizgrație și tricolorul.  Iar odată cu tricolorul s-a pierdut ceva și din sentimentul național.  Revenirea a fost grea și plină de hopurile generate de repolitizarea naționalului.  Succesiunea de zile naționale maculate de discursuri partizane și de manifestări antagoniste a făcut ca însăși ideea de la naționalism - și aici mă refer la naționalismul sănătos, firesc - să fie refuzată, ca opunându-se cursului spre deschidere față de valorile civilizației occidentale.  În ultimii ani, lucrurile au început să reintre în normal.  Din ce în ce mai mulți sunt cei care prețuiesc și respectă însemnele naționale, care ar dori să-și afirme acest respect.  Dar nu au cu ce... Cine a călătorit în străinătate știe ce densitate au, în zonele turistice și în magazinele de suveniruri, steagurile, stemele și alte simboluri naționale.  La noi ele lipsesc cu desăvârșire.  Iar această lipsă poate fi remediată prin recursul la principiile pieței.  Când întreprinzătorii își vor da seama că producția de steaguri și steme poate aduce beneficii, atunci vom putea cumpăra și steaguri, și steme, și poate tricouri cu tricolorul - cu sau fără gaură.  Atunci vom putea socoti că trăim, în sfârșit, într-o țară normală, printre oameni normali.  Cu simț național și comercial în același timp.
Titlu: Primul. Nu și ultimul...
Nr Editie: 1099 Data: joi 13 noiembrie 2003
Iosif Fogorași este primul militar român care își pierde viața în acțiune, în condiții de război după 1989 România a mai înregistrat pierderi pe diferite teatre în care ne-am aflat cu contingente de menținere a păcii, dar toate cele de până acum s-au datorat unor accidente. Fie că a fost vorba de nefericita ingerare a unor substanțe toxice (primul caz, în Kuweit, din 1991) fie că decesul s-a datorat unor accidente de circulație, pierderile românești nu s-au putut înscrie, până acum, în categoria limpede, clară, a războiului propriu-zis. Prin Iosif Fogorași, contribuția României la pacea și securitatea globală trece din faza gesturilor, în cea a faptelor, căpătând acoprire în sânge și suferință. Probabil că acesta va fi un moment de cotitură în modul în care românii vor percepe implicarea noastră în conflicte care au loc la mare depărtare de casa și problemele noastre. Se va pune, firesc, întrebarea: ce căutăm noi acolo? De ce să moară, pentru cauze nu foarte clare, fiii sau frații noștri? Aceste întrebări vor fi transformate din oportunism, în veritabile sloganuri politice, având la bază durerea și suferința celor care-i sunt apropiați românului mort în Afganistan. Pe de altă parte, trebuie să privim cu realism o altă fațetă a problemei. Fogorași era militar. Meseria lui, ca să spun așa, era aceea de a privi moartea în față. Era prevăzută în "fișa postului". Nimeni și nicăieri nu poate acorda imunitate militarilor în fața evenimentelor extreme. Ca și colegii săi, el a plecat în Afganistan știind că acolo există acest risc. Pe de altă parte, cei care l-au trimis pe Fogorași în Afganistan, știau și ei că așa ceva se poate întâmpla oricând. Că nu există nici un mijloc de a-i proteja pe militarii noștri de amenințările care pândesc orice teatru de război. Când ne-am asumat responsabilitatea acestei contribuții la cauzele globale ale păcii planetei am făcut-o în cunoștință de cauză. Iar dacă este ceva de reproșat, atunci este vorba despre privirea în față a acestei realități și neinculcarea, în opinia publică, a sentimentului participării la un carnaval. I-am auzit rar, aproape de loc, pe responsabilii armatei, vorbind despre aceste lucruri și pregătindu-i pe conaționalii noștri pentru veștile neplăcute ale războiului. Ceea ce este, din capul locului, o eroare de tactică. Și de strategie a relațiilor publice.    
Titlu: Bancnota de 1 milion - Omagiu lui Caragiale
Nr Editie: 1104 Data: miercuri 19 noiembrie 2003
Viitoarea bancnotă de 1 milion de lei, care va fi aruncată pe piață de către Banca Națională la începutul anului viitor, va avea - se spune - imprimată figura marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Se non e vero, e ben trovato! - spune italianul în asemenea situații, în timp ce românul le sintetizează cu un sugestiv: au nimerit-o!  Asocierea acidului critic al societății burgheze cu performanța unei economii care în doar 14 ani crește de 10.000 de ori valoarea nominală a monedei curente, în detrimentul valorii sale reale, este cât se poate de potrivită.  Dacă ar mai trăi, Nenea Iancu n-ar ezita, poate, să scrie o nou㠓Scrisoare pierdută”, un nou "D-ale Carnavalului" și o "Noapte furtunoasă" alimentându-se copios dintr-o realitate ce nu mai are nevoie să fie aranjată în nici un fel pentru a  răspunde exigențelor genului comic și a celui satiric. Leul greu, care ar fi însemnat tăierea a 3-4 zero-uri și reducerea aferentă a masei monetare a fost amânat până după alegeri.  Cu un an adică. An în care românii vor avea privilegiul să vadă cu ochii lor cum e să devii milionar dintr-un foc.  Și cum acest lucru nu-ți poate schimba condiția de viață.  În bine. Decizia BNR este discutabilă cel puțin dintr-un punct de vedere.  Nu numai că apariția noii bancnote va fi un semn că inflația nu numai că nu dă înapoi, dar continuă să crească.  Dar ea anulează din start șansele de a face acomodarea cu moneda europeană mai puțin accidentată.  Nimeni nu se îndoiește de faptul că adoptarea euro, după ce vom adera la Uniune, va genera un anumit stress psihologic, care nu a ocolit țări mult mai pregătite decât noi pentru această tranziție.  Or, întârzierea adoptării leului greu, în favoarea bancnotei de 1 milion, reprezintă un semnal negativ pe care BNR și-l asumă, probabil din rațiuni electorale, cu consecințele de rigoare.  Trădare să fie, dar s-o știm și noi, am putea spune parafrazându-l pe cel al cărui chip ne va face, șugubăț, cu ochiul, de pe bancnota de milionari.
Titlu: O campanie de compromitere a gazetarului Ungureanu
Nr Editie: 1103 Data: marți 18 noiembrie 2003
Dacă până la urmă n-ar fi vorba de situația de viață, de existență profesională a unui om, tot tapajul care se face în jurul licențierii talentatului ziarist Traian Ungureanu nu e altceva decât o furtună într-un pahar cu apă.  O furtună care, în afară de opiniile pur personale a celor care o acționează, nu are nici un fel de suport! Și asta, pentru că, într-o economie de piață, comercială, ca cea pe care ne-am dorit-o și în care ne place să funcționăm, guvernează o lege fundamentală: cea a raporturilor contractuale dintre angajat și angajator.  E dreptul angajatorului ca la expirarea termenului contractual, să decidă, fără a da explicații de natură morală sau emoțională, dacă mai dorește sau nu să lucreze cu respectivul angajat, indiferent cât de genial este acesta. Traian Ungureanu este un gazetar talentat.  Asta nu înseamnă, însă, că, automat, are un loc rezervat la BBC până la sfârșitul vieții.  După cum nici BBC nu este obligat să-și selecteze jurnaliștii în funcție de gradul de apreciere al acestora din partea anumitor cercuri jurnalistice sau politice.  Judecând lucrurile în forma în care ni le propun unii dintre colegii mai preocupați de acest caz decât ar fi normal, înseamnă că orice licențiere și angajare ar trebui să se facă în urma unui referendum.  Mă îndoiesc că cei care pledează teoretic pentru așa ceva aplică în propria lor ogradă acest principiu.  Apoi, toată chestiunea devine comică în momentul în care licențierea ziaristului e pusă pe seama "servilismului" BBC-ului față de Putere!  Postul britanic și-a câștigat prestigiul de obiectivitate și de fair-play nu doar exclusiv prin condeiul lui Traian Ungureanu, ci printr-o întreagă echipă care acum se vede pusă la zid din rațiuni de conjunctură. Tot acest circ, consumat în editoriale și talk-show-uri, acționează în ultimă instanță, în defavoarea celui în numele căruia a fost declanșat, proiectându-i un profil de justițiar și o psihologie de extremist de care gazetarul este cu siguranță străin și care nici nu-l vor ajuta să-și reia și să-și continue demersul profesional, fără a rămâne cu eticheta omului pe care BBC-ul l-a aruncat afară din redacție. Indiferent de motive...
Titlu: Șansa lui Năstase: Vadim!
Nr Editie: 1090 Data: luni 03 noiembrie 2003
Oricât ai întoarce și desface lucrurile, pățești ca în cazul muncitorului de la fabrica de mașini de cusut din Cugir, care fura piese, una câte una, și când le monta acasă îi ieșea o mitralieră! Ce se va întâmpla în toamna-iarna lui 2004? Cine va fi viitorul candidat al PSD la președinție? Dacă este să ne luăm după ultima declarație a președintelui Iliescu, făcută la emisiunea "Starea Națiunii" din octombrie, după ce va părăsi Cotrocenii, domnia sa va reintra în politică, „cel mai probabil la formațiunea la a cărei formare am contribuit și eu. Or, la partid dl Iliescu nu va putea reveni ca simplu cetățean, simplu membru de partid.  Și nici pe post de element de decor, ca președinte de onoare, de exemplu. Dl Iliescu va reveni la PSD în calitate de președinte, iar rezultatul unui eventual scrutin intern nu poate fi pus la îndoială.  În aceste condiții, dl Năstase va fi aproape obligat să se înscrie în cursa electorală pentru președinție.  Între un mandat incert de premier într-un viitor guvern de coaliție și un stagiu sigur de 5 ani la Cotroceni, ultima variantă apare ca cea mai de preferat. Problema mai delicată este însă cea a competiției propriu-zise.  Cum spuneam într-un alt editorial, dl Năstase are o structură de politician aparte.  El nu este un specialist al competițiilor directe, ci un artist al aparatului.  Are și o certă lipsă de experiență în acest domeniu și va avea mare nevoie să fie susținut de un maestru al campaniilor cum este dl Iliescu.  În funcție de cel cu care se va confrunta în turul doi al prezidențialelor, Năstase va avea de abordat strategii net diferite.  Cu Stolojan, există premise serioase ca disputa să fie echilibrată, atât între verva spirituală a primului și logica încrâncenată a celui de-al doilea, cât și între bazinele electorale distincte și relativ egale ale celor doi.  Cu Vadim, sarcina lui Năstase va fi considerabil mai ușoară, cu atât mai mult cu cât este de presupus că vor fi evitate confruntările directe în mass media, în care cel de-al doilea ar fi în avantaj.  Salvarea va veni, ca și în 2000, de la regruparea stângii și dreptei într-un front comun împotriva amenințării unui candidat radical și inacceptabil, în același timp, pentru comunitatea internațională.  Așadar, marea șansă a lui Năstase de a deveni viitorul președintr al României se numește Vadim și nu este exclus ca acesta să fie "ajutat", discret, să ocupe poziția a doua în primul tur de scrutin.
Titlu: Tănăsescu taie coada leului!
Nr Editie: 1091 Data: marți 04 noiembrie 2003
Inspirat de liberalii care, prin '90, explicau cum vor face ei reforma, tăind coada câinelui dintr-o dată și nu pe bucățele, ministrul Finanțelor, Mihai Tănăsescu lansează o provocare la adresa leului: la anu', domnia sa va purcede să reteze, dintr-o singură lovitură, trei zero-uri din coada... dolarului!  Pentru că, de fapt, acesta este „animalul” cu care se luptă dl Tănăsescu, fiara care stă în cumpănă, acum, cu nu mai puțin de vreo 35.000 de leușori! Ideea ministrului de Finanțe este genială, în simplitatea ei: dacă în loc de 35.000 de lei, în coada leului stau doar 35, înseamnă că ceva s-a întâmplat, că leii aceștia s-au întremat, sunt mai puțini, dar mai forțoși.  Și asta dintr-o singură mișcare!  Mai puțini lei și mai mulți dolari - visul oricărui român, fie că este ministru de finanțe sau nu. Lăsând gluma la o parte, să încercăm să vedem ce consecințe practice ar avea o asemenea operațiune, despre care, dealtfel, s-a mai vorbit. Va ușura, în primul rând, contabilitatea, sufocată deja de mulțimea de zero-uri din calculatoare.  Va face comunicarea cifrică mai simplă și mai lesnicioasă (acum, când aud de "mii de miliarde" parcă e vorba de lucruri de pe altă planetă); va face din mulți miliardari milionari, iar din milionari, oameni normali; va da iluzia ieftinirii pentru cei care cumpără; va crea un sentiment de nemulțumire celor care vor primi mai puțini bani decât credeau ei că trebuie să primească; și așa mai departe. Oricum, măsura nu va fi de lungă durată: ea va opera pentru cel mult cinci ani, după toate previziunile, în 2010 urmând să tăiem și cei vreo 35 de lei rămași la remorca dolarului, până la nivelul a ceva mai puțin de unul, dacă trendul raportului dintre euro și dolar se va menține până atunci...
Titlu: Șpaga de piață
Nr Editie: 1092 Data: miercuri 05 noiembrie 2003
Două milioane de dolari i-a cerut șpagă consilierul Păvălache fostului director al BIR ca să pună umărul la promovarea recursului în anulare și la învierea băncii.  Tot două milioane i s-au cerut și lui Ionescu, prin celălalt consilier, Teodorescu, ca să i se pună în operă un proiect tratat acum de fantezist.  Se pare că asta era șpaga stass la Secretariatul General al Guvernului.  Sau că de aici pornea strigarea.  Nici dl Popescu și nici dl Ionescu n-au apucat să dea banii ăștia.  Primul a dat vreo 50.000 de dolari, dacă-mi aduc bine aminte, iar al doilea vreo 90, după cum zice el.  Diferența e mare și pune în evidență unul sau două lucruri: primul - că și în materie de șpagă funcționează mecanismele pieței; și doi - că nu se dă cât se cere, ci cât se poate.  Dar, și într-un caz și în altul, aceasta a fost șpaga de plecare, cea menită să ungă rotițele mecanismului și să-l facă să funcționeze.  Cele două milioane ar fi urmat să se materializeze atunci când afacerea se încheia și toată lumea trebuia să fie mulțumită și fericită. Chestia asta mă duce cu gândul la câte alte cazuri de acest fel, finalizate, se vor fi petrecând fără ca noi să avem habar.  Cât de amplu este fenomenul și cât de eficiente regulile!  Și cât de mare poate fi interesul celor dispuși să dea în atari condiții, milioane de dolari, scoase din circuitele contabile.  Șpaga de piață are, la noi, deja o istorie plină de îmvățămintele transmise din gură-n gură.  Cazurile care explodează în presă sunt doar câteva, doar cele în care negocierile se blochează din diverse motive, iar banii nu mai pot fi returnați!  Ca orice mecanism natural, șpaga va exista atâta timp cât vor fi oameni dispuși să dea și oameni dispuși să ia.  Atâta timp cât interesele ambelor categorii se vor conjuga și nu vor exista motive ca vreo nemulțumire să răbufnească și să dezvăluie ceea ce se întâmplă în spatele ușilor capitonate sau prin parcările instituțiilor importante ale statului.
Titlu: Raportul de țară: în alb și/sau negru
Nr Editie: 1094 Data: vineri 07 noiembrie 2003
Cine s-a așteptat la vreo minune din partea Raportului de țară este naiv sau se preface a nu vedea cu ochii săi ce este evident pentru toți ceilalți.  De aici și emoția și fiorul cu totul nejustificate ce au precedat op-ul Comisiei Europene.  Pentru că ceea ce am aflat cu toții, miercuri, era previzibil: nu avem - și nu vom avea - o economie funcțională de piață, atâta timp cât bugetul va continua să alimenteze găurile negre ale economiei, cât timp nu vom fi privatizat sectoare importante sau instituții-cheie!  Asta este prima și cea mai importantă dintre concluziile care se desprind din Raport. Cine dorește să vadă jumătatea (sau cât o fi) plină a paharului, se va consola cu ideea că ceea ce pare mai important, esențial, este rezolvat: criteriile politice.  Acestea sunt îndeplinite.  Neîndeplinit rămâne modul în care acestea funcționează pe câteva paliere esențiale: administrația, justiția, procesul legislativ.  Toate acestea au impact negativ, inclusiv asupra mecanismelor pieței.  Degeaba vom veni cu argumentul că ceea ce ni se refuză nouă a fost deja acordat altora, sau că alții ne-au acordat ceva ce nu ne acordă încă Uniunea.  Este limpede că atâta timp cât justiția va funcționa în maniera defectuoasă care o face, în ochii populației, să apară ca una dintre instituțiile cele mai lipsite de credibilitate, afectând însuși fundamentul edificiului democratic, nu vom putea fi compatibili cu Uniunea Europeană.  Nici remedierea, în linii mari, a acestor disfuncționalități nu schimbă sensibil situația, dar crează cu totul alte premise pentru drumul pe care-l avem de urmat. Raportul de țară al Uniunii Europene este un document complex, care se refuză a fi receptat în alb și negru.  El are nuanțele necesare pentru a-l face util și stimulator.  De aceea, tentația Puterii de a-l citi doar în alb și a Opoziției, de a-l recepta în negru, sunt contraproductive pentru efortul comun pe care-l avem de făcut pentru atingerea unui obiectiv important pentru țară, și nu pentru un anumit grup de persoane.  Disputa pro și contra este, în aceste condiții contraproductivă.  Singura variantă valabilă rămâne aceea a unei receptări obiective, concomitent cu găsirea, rapidă, a celor mai bune căi pentru a transforma punctele slabe în puncte tari și pentru a face din momentul 2007 o realitate palpabilă.
Titlu: Interesul național
Nr Editie: 1095 Data: sâmbătă 08 noiembrie 2003
Ordinea de zi a Consiliului Național al PSD, găzduit joi de Palatul Parlamentului, nu a cuprins ceea ce comentatorii s-au grăbit să definească a fi fost elementul caracteristic al manifestării: lansarea campaniei electorale! În sprijinul acestei afirmații a venit chiar discursul președintelui partidului: polemic, incisiv, sarcastic, drastic, la adresa opoziției, fie ea democratică sau nedemocratică.  Rând pe rând, Băsescu (mai ales), Stolojan (în treacăt) și Vadim (scurt și sec) au defilat prin colimatorul mitralierei verbale a lui Adrian Năstase, care după ce i-a tăbăcit bine, și-a atenționat colegii că vor trebui să facă tot ceea ce e omenește posibil pentru a câștiga alegerile, în caz contrar urmând să fie compromis întregul efort depus în acești trei ani și soldat cu înlăturarea vizelor pentru români, cu intrarea în NATO și cu stabilirea unei date ferme pentru aderarea la Uniunea Europeană.  Peste toate acestea, s-a așezat, ca un trandafir, recenta victorie de la Sao Paolo, unde PSD a fost admis cu acte-n regulă în Internaționala Socialistă.  Or, tocmai acest din urmă aspect a fost cel care a iscat mânia polemică a vorbitorului.  Și anume, atitudinea Partidului Democrat, care a solicitat adunării un vot separat pentru PSD, și nu unul la grămadă, alături de ceilalți 39 de noi membri.  Această manieră a fost comparată de dl Năstase cu una din fotbal: după ce unul dintre jucători dă gol, a spus domnia sa, un coechipier se duce la arbitru și-i spune: vezi că a marcat din ofsaid! Nu trebuie să fii un fan al dlui Năstase ca, cel puțin în acest caz, să-i dai dreptate.  Pentru că maniera în care a procedat PD-ul pe tot parcursul tentativelor de "aderare" a PSD la Internaționala Socialistă, definește maniera istorică de "colaborare" a românilor, atunci când este vorba de interese comune.  Dl Băsescu ar fi fost fericit dacă PSD-ul nu era admis în Internațională, deși acest lucru nu i-ar fi făcut lui viața mai bună și nici n-ar fi întărit cumva propriul partid.  Este aici ceva din vechiul reflex "caprist" al politicii (și nu numai) românești.  Un reflex care intervine, constant, oricând este vorba despre un interes național în legătură cu care nu reușim deloc să ne definim.  Același Băsescu ar fi dorit un eșec al referendumului, după cum nu i-ar fi picat rău nici un raport de țară negativ.  Fără să vrea, Adrian Năstase a abordat problema de fond a politicii românești - incapacitatea de a ne uni forțele și de a renunța la resentimente și dispute atunci când este în joc interesul național.  Acest lucru nu ni-l va putea impune nimeni din afară.  Nici Uniunea Europeană, nici NATO și nici ONU. Singurii capabili sunt tot Năstase, Băsescu, Stolojan și - de ce nu? - Vadim.
Titlu: Un viRUS la Guvern...
Nr Editie: 1096 Data: luni 10 noiembrie 2003
Fapt cu totul neobișnuit, la întoarcerea președintelui Iliescu din lungul său turneu pe patru continente, la salonul oficial al aeroportului Otopeni, printre ceilalți demnitari care urmau să-l întâmpine pe dl Iliescu, s-a aflat și ministrul de Interne, Ion Rus.  Spun "neobișnuit", pentru că, de regulă, această sarcină cădea în răspunderea lui Șerban Mihăilescu.  Acesta nemaifăcând parte din formație, ar fi trebuit să treacă responsabilitatea protocolară succesorului său Bejinariu.  Prezența lui Rus a fost surprinzătoare și dintr-un alt punct de vedere: se știe că, în echipa guvernamentală, el este exponentul aripii dure, anti-cotroceniste, nefăcând un secret din opoziția manifestată față de eventualele "imixtiuni" ale președintelui în viața și activitatea cabinetului. Stingher printre obișnuiții sosirilor, ministrul de Interne a părut pus în situația de a face o corvoadă, lipsa de chef fiind vădită.  Explicația cea mai la îndemână a prezenței sale, observatorii au pus-o pe seama situației delicate în care se află de la declanșarea campaniei de presă ce-l acuză de a fi implicat într-o serie de afaceri cu bani de-ai statului și pe dorința de a oferi direct explicațiile necesare.  De ce, însă, președintelui, și nu șefului său direct, primul-ministru? Aici părerile sunt împărțite și ar trebui să aruncăm o scurtă privire în urmă.  Ion Rus a apărut pe neașteptate pe firmamentul politic, odată cu echipa clujeană pe care Năstase a inclus-o în formația sa, echipă ce-i mai cuprinde pe Vasile Dâncu și Vasile Pușcaș, cărora ulterior li s-a adăugat și Cozmin Gușă.  Rus și-a făcut loc cu hotărâre în anturajul premierului, reușind să-i îndepărteze pe "greii" Mitrea și Dan Ioan Popescu, și devenind, la restructurarea guvernamentală din vară, omul "numărul 1", nu doar prin ce avea în subordine, ci și prin poziția dobândită în zona volatilă a relațiilor personale.  De la un punct, însă, atitudinea lui Rus a început să iasă din canoanele obișnuite, interpelările la adresa șefului său devenind tot mai dese și mai categorice.  Observatorii mai suspicioși și mai amatori de scenarii pun declanșarea ofensivei mediatice împotriva lui Rus pe seama unui prea-plin psihologic al premierului, ceea ce, chiar dacă este plauzibil, e destul de greu de acceptat.  Atacul poate veni din nenumărate direcții și cea mai puțin exclusă este aceea a propriului minister, în care mișună tot felul de personaje frustrate sau care se simt amenințate.  Dar asta e mai puțin important.  Important este dacă scandalul va determina trecerea sa pe linia pe care au mai trecut alți trei miniștrii cu probleme asemănătoare.  Dacă va fi așa, înseamnă că Guvernul e bântuit de un virus, pentru care vaccinul se găsește doar la Cotroceni.
Titlu: Iliescu stă cu regele la masă
Nr Editie: 1097 Data: marți 11 noiembrie 2003
În urmă cu zece ani, intenția regelui Mihai de a reveni în țară pentru a participa la sărbătorirea zilei de 1 decembrie, stârnea panică atât printre guvernanți, cât și în rândurile Opoziției declarat monarhiste.  Tuturor le erau proaspete în minte cele două reveniri cu peripeții și cu puternic impact negativ internațional.  Între fostul suveran, parte a istoriei naționale, și țara sa, eliberată de comunism când nimeni nu mai credea posibil un astfel de lucru, se căsca deja un soi de prăpastie morală, determinată în special de lipsa de încredere și de înțelegere a părților. Criza regală, care avea să marcheze partidele de guvernământ de până în 1996, părea să aibă o șansă de rezolvare odată cu schimbarea "regimului".  N-a fost să fie.  Dezbinată ea însăși, coaliția de la guvernare dintre 1997-2000 n-a avut nici chef și nici timp pentru a face reparația istorică pe care o promisese electoratului.  Ba, mai mult, noile autorități au părut chiar deranjate de ideea că vor trebui să împartă în vreun fel, succesul electoral cu rezidentul de la Versoix.  Cert este că, în afară de câteva întâlniri protocolare cu noul președinte, regele Mihai n-a avut parte de ceea ce și-a închipuit că ar fi urmat să se petreacă. Într-un soi de ironie a sorții, trecerea în normalitate a "dosarului regal" avea să se producă după 2000, odată cu revenirea la putere a celor care-l goniseră de două ori pe rege din țară.  Neașteptata inițiativă a președintelui Iliescu și formalitățile de restituire a unor posesiuni, operate de Guvernul Năstase au făcut ca, odată cu noul mileniu, țara să-și regăsească propria istorie și bunul simț.  A fost, în primul rând, meritul președintelui, care a știut să-și înfrângă unele porniri doctrinare și să privească cu realism politic o relație care altfel părea a fi contra naturii.  Indiferent dacă reconcilierea a fost una de fond sau de fațadă, consecvența abordării acestei teme - concretizată prin participarea președintelui la recenta sărbătorire de la Palatul Eliabeta, de Sf. Mihail și Gavril - dovedește că atunci când rațiunea prevalează în fața emoționalității, bunul simț public nu are decât de câștigat.
Titlu: Gâlceava șefilor de cabinet
Nr Editie: 1098 Data: miercuri 12 noiembrie 2003
Dacă nu l-ar fi scos din anonimat dl Ciuvică, dl Truică ar fi trecut, poate, la fel de neobservat ca și omologul său de la Cotroceni din trecuta legislatură.  Pentru că, asemeni dlui Ciuvică, dl Truică este, structural, un om de culise.  Ieșirile sale în public, de când i s-a dat în grijă "gospodăria" primului-ministru, au fost practic nule, cu excepția unor evenimente personale, prin care a dorit, poate inconștient, să se răzbune pe condiția sa publică de om din umbră, arătând implicit care este influența sa reală. Dl Ciuvică, de-a lungul celor patru ani petrecuți la Cotroceni, nu a avut nici măcar astfel de ambiții.  I-a fost suficient să știe că este de folos șefului său, pe care bănuiesc că a încercat să-l servească cât mai bine, altfel n-ar fi rămas acolo din prima până în ultima zi.  Și chiar mai mult decât atât pentru că, cel puțin din episodul Armaghedon, reiese că și-a continuat activitatea în slujba fostului președinte și pe perioada în care acesta a trecut în rezervă. Este evident că raportul Armagheddon a fost un serviciu făcut dlui Constantinescu și echipei sale, confruntați cu o imagine publică profund dezavantajoasă. Și este la fel de evident că dl Ciuvică a rămas credincios politicii sale de low profile, nedorind să iasă în evidență nici cu acest prilej.  Lucrurile ar fi rămas așa, dacă nu l-ar fi dat în vileag strania anchetă făcută cu suspectă promptitudine de către Parchet și Poliție. Descoperirea dlui Ciuvică a făcut abia de aici încolo din domnia sa un om politic.  A cărui voce o aud și alții în afara șefului.  Și atât de mult i-a plăcut dlui Ciuvică acest lucru încât nu s-a mai putut lipsi de el.  Pe lângă diversele confruntări publice cu lideri ai actualei puteri (e drept, cei mai pe măsura sa), șeful de cabinet al dlui Constantinescu a pus ochii pe șeful de cabinet al dlui Năstase, descoperind ca-n Miorița că acesta este mai avut decât era dânsul când se afla într-o poziție similară și că, la fel de diferit față de dânsul, nici nu prea și-a declarat această avuție. Dl Truică, încă fidel statutului, n-a răspuns.  A răspuns în locul dumisale compartimentul resposanbil cu postarea pe Internet a declarațiilor de avere care a lămurit problema.  Dar nu asta e ideea în care am pus aceste rânduri pe hârtie.  Ideea este că disputa politică se specializează și se democratizează.  Nu se mai acuză și înjură doar șefii de partide.  Se acuză și se înjură șefii de cabinet. Vor urma, probabil secretarele, portarii și șoferii.  În felul acesta, calitatea discursului politic va câștiga în profunzime și exactitate, spre binele nației!
Titlu: Demisia lui Nicolau
Nr Editie: 1101 Data: sâmbătă 15 noiembrie 2003
În zbuciumata istorie postrevoluționară a postului public de televiziune episoadele de genul celui consumat deunăzi au fost suficient de rare și nesemnificative pentru a fi numărate.  Așa încât existența, în aceeași zi a două solicitări simultane de demitere a președintelui TVR, una din partea Puterii și alta din partea Opoziției, ar putea fi considerat un jalon important.  Nu pentru că televiziunea publică ar fi sau nu ar fi echidistantă.  Aici, punctele de vedere vor fi împărțite atâta timp cât există opțiuni politice diferite, iar postul național se va putea da și peste cap de trei ori și nu va reuși să mulțumească pe toată lumea.  Și asta, în primul rând, pentru că părerile despre ceea ce ar trebui să însemne echidistanță sunt extrem de diverse și de contradictorii și nimeni nu s-a obosit - nici măcar forul diriguitor din subordinea Parlamentului - să redacteze un "regulament de echidistanță" prin care să se judece o situație fără inerentele - acum - aproximații. Ceea ce este relevant în protestele celor două aripi politice, este că stârnind nemulțumirea și a unora și a altora, TVR poate considera că se apropie simțitor de ceea ce îi cere publicul.  Pentru că acesta este cel care poate să aprecieze în cel mai exact mod posibil dacă drumul pe care se merge este cel corect.  Or, după ani lungi de decadență, în care postul național, grevat de o ereditate incertă, a pierdut puncte importante de audiență în fața unei concurențe care și-a constituit structurile cu oamenii și pe baza experienței sale, Televiziunea Română dă semne certe de revigorare.  Întâmplător sau nu, revirimentul coincide cu venirea la cârma sa a unui adevărat manager, după suita de amatori care s-au perindat prin birourile de la etajul XI. Valentin Nicolau nu a fost om de televiziune.  Este însă un om care știe să facă cultură profitabilă.  Rentabilă.  Un om care cunoaște resorturile economice ale actului artistic și de cultură.  Schimbările pe care le-a făcut, orientarea pe care a dat-o programelor, echipa pe care și-a alcătuit-o fac ca, în lupta pentru supremația audienței dintre două posturi rivale, acționând "în oglindă", să se prefigureze un posibil câștigător neașteptat - Televiziunea Națională.  Baza materială și umană a TVR exploatată corespunzător poate produce mai mult decât a produs până acum, echilibrând sensibil piața și propunând un model cultural propriu, viabil, într-un mediu excesiv comercializat.  Este cel puțin unul dintre motivele pentru care nu cred că e necesar ca Valentin Nicolau să facă ceea ce-i cer politicienii, mai ales că nu ei sunt cei care plătesc grosul fondurilor prin care-și asigură instituția existența.
Titlu: Grecea - mai mult ca prefectul?
Nr Editie: 1102 Data: luni 17 noiembrie 2003
Revenirea în țară, după doi ani de surghiun pe meleagurile sambei, Ovidiu Grecea are un prim obiectiv: acela de a-și reface imaginea de "buldozer" câștigată pe timpul cât a funcționat pe locul pe care-l ocupă acum junele Ponta, sub doi premieri: Radu Vasile și Adrian Năstase. Ambii au renunțat la serviciile sale datorită presiunilor făcute de către acele persoane, legate în varii moduri de Putere, cărora acțiunile lui le-au afectat interesele.  Pe unele chiar, atât de grav, încât a fost necesară expedierea sa la o distanță considerabilă de țară pentru a liniști apele. Renumele pe care și l-a câștigat în aceste împrejurări excede sensibil calitățile reale ale personajului.  Dl Grecea este un funcționar abil, pe care-l ajută fizicul și tupeul, succesele sale putând fi cuantificate cu regularitate și din această perspectivă.  Mai mult: el nu este un justițiar.  Ca fost militar, știe să respecte disciplina și ierarhia și să nu vorbească în front.  Răsplata acestei tăceri o constituie rechemarea sa în țară pentru a i se încredința noi misiuni. Prima dintre acestea e cea de prefect al Capitalei.  Funcție cu probleme.  Primul titular - dl Lucian - a stat un an și ceva într-un anonimat total.  N-a existat. A venit după el Gabriel Oprea.  Dinamic. Poate prea dinamic pentru funcția asta, așa că a fost promovat cu prima ocazie.  Noul titular, un alt general, dar de calibru mai mic, n-a prea reușit să se impună.  Poate că de vină a fost și statura.  E o lipsă pe care cu siguranță că dl Grecea o va remedia.  Prin el însuși. Devenind ceva de genul unui "mai mult ca prefectul".  La propriu și la figurat. Pentru că mișcarea este, de fapt, alta.  Grecea a fost adus pentru a fi aruncat în lupta cu Băsescu.  Este un candidat mai pe măsura președintelui democrat decât alte nume dintre cele vehiculate până acum.  Sunt cam de aceeași extracție și cultură și vor încrucișa arme compatibile. Până la bătălie, însă, Grecea se va familiariza cu mediul și cu problematica.  Și cu adversarul.
Titlu: Principiul vaselor comunicante
Nr Editie: 1100 Data: vineri 14 noiembrie 2003
Darea la iveală a topului celor mai bogați oameni din România este o lovitură publicistică. Vreme de mai bine de o săptămână, subiectul se instalează în top deturnând atenția publică de la alte teme, cu adevărat presante și arzătoare, pe baza cărora s-ar putea alcătui un top cu mult mai realist: cel al primelor trei milioane de săraci ai țării, de exemplu. Dealtfel, în topul sărăciei se pare că stăm mult mai "bine" decât în cel al bogăției, pentru că lipsurile sunt cu mult mai evidente și mai palpabile decât bunăstarea unui strat social subțire. La noi, sărăcia e tipică, iar bogăția atipică. Cu doza de relativitate inerentă, sondajul efectuat de revista cu profil economic care l-a dat publicității, pune în evidență un lucru îndeobște cunoscut: că un număr mic, de oameni dețin un procent semnificativ din bogăția națională. În cazul de față, cei 300 de nominalizați cu sau fără voia lor, dispun cam de o treime din PIB! Pentru o țară cu o "economie de piață funcțională" lucrul n-ar fi ieșit din comun. Pentru România, este. Iar motivul îl constituie faptul că această cifră este aproximativ egală cu ceea ce lipsește din bugetul statului, prin neplata obligațiilor financiare, prin evaziune fiscală și vamală, prin practici oneroase pe piața subterană a economiei. Nu vreau să spun că e vorba de aceiași bani, că ce se află în conturile și în patrimoniul bogaților este ceea ce lipsește din buzunarul statului. Există, printre cei 300, și un număr însemnat de oameni care nu au recurs la metode incorecte pentru a-și realiza și spori averile. Sau nu la mijloace ilegale. De regulă, aceștia sunt cei care nu s-au înconjurat la fiecare pas de surlele și trâmbițele mediatice și și-au văzut de treabă cu mai multă modestie decât se utilizează de obicei. Sare însă în ochii oricui faptul că la vârf se află tocmai oamenii despre care presa a tras cel mai adesea semnalele de alarmă în legătură cu metodele neortodoxe pe care le-au folosit pentru a prospera. Și la fel de săritor în ochi este faptul că o bună parte dintre ei au investit în media (deobicei, în produse care consumă, nu fac bani) pentru a avea un instrument eficient de a-și proteja interesele și de a răspunde atacurilor. Din păcate, în această fază de tranziție, bogăția la români rămâne tributară principiului vaselor comunicante...