Punctul pe Y, ianuarie 2003

Titlu: La Mulți Ani
Nr Editie: 825 Data: miercuri 01 ianuarie 2003

Titlu: Livada cu vișini...
Nr Editie: 842 Data: luni 20 ianuarie 2003
...meri, piersici, caiși din Dobroiești nu mai e!  Mai puțin de trei zile și trei nopți le-au trebuit concetățenilor noștri romi din împrejurimile Dobroieștiului ca să o facă să dispară. 20 de hectare de pomi fructiferi au suferit asaltul decisiv al unei hoarde înarmate cu topoare, fierăstraie și drujbe, care au culcat la pământ pomii și i-au luat cu ei ca să facă focul. Este ceva în mine care mă face să am un sentiment vecin cu acela pe care-l ai în fața unui câmp presărat cu cadavre  Cadavre de pomi, făcuți să rodească, ce nu vor mai rodi niciodată. Pentru că niște bezmetici, niște demenți, s-au pus cu topoarele și drujbele pe ei, într-o acțiune ce-mi evocă năvălirile barbare sau răfuielile sumare dintre triburi de canibali. Ceea ce s-a întâmplat la Dobroiești mi se pare extrem de caracteristic pentru modul în care poporul român percepe autoritatea publică: ca pe una inexistentă!  La fel cum a fost lichidată livada din Dobroiești (potrivit zvonului că vine să o ia un chinez) au fost 'împărțite' și CAP-urile, după '90.  Tot așa au fost puse la pământ pădurile din sudul Olteniei, unde acum deșertul ia locul terenurilor agricole.  Când masa de oameni își face singură dreptate - o dreptate vecină cu anarhia - înseamnă că noțiunile de justiție, ordine publică, respect al proprietății nu mai fac doi bani.  S-a ajuns aici printr-un exercițiu de mai bine de jumătate de secol, în care, în numele proprietății întregului popor și a victoriei acestuia împotriva proprietății private s-a distrus pe bază de program.  Reflexul s-a încetățenit și, ori de câte ori au prilejul, românii (nu mai puțin decât romii) dau iama prin ceea cred ei că le aparține.  Întâmplarea de la Dobroiești este un semnal de alarmă: pe fondul continuării lipsei de autoritate, asemenea scene se pot întâmpla nu doar în livezi, ci și în piețele sau pe străzile orașului, în magazine, în instituții.  Livezii cu vișini îi poate lua locul, oricând, țara...
Titlu: Adio, dar rămân cu tine!
Nr Editie: 843 Data: marți 21 ianuarie 2003
Congresul umaniștilor de sâmbătă s-a vrut o demonstrație de forță în fața celor care mai tratează încă formațiunea lui Dan Voiculescu drept 'partid de buzunar' sau agent de companie al social-democraților.  Pentru asta s-a făcut o mobilizare puternică, s-au cheltuit bani mai mulți decât are obiceiul strânsul (la buzunar) lider, și cele câteva mii de delegați care s-au revanșat disciplinat în Sala Palatului au vrut să însemne eșantionul reprezentativ al unei doctrine cu adepți mai numeroși decât se crede în general. Până și cel mai sceptic comentator al fenomenului politic românesc este nevoit să recunoască faptul că PUR-ul nu mai este ceea ce părea să fie: o 'jucărie' personală a magnatului Voiculescu, cum fusese, la începuturi, și grupul său de presă.  Realizată cam după același tipic ca și investiția în presă (grijuliu, zgârcit chiar, pas cu pas) investiția în politică pare să convingă tot mai mulți 'actori' că doctrina umanistă are loc pe piață, alături de cele clasice.  Altfel nu se explică afluența de simpatizanți și suporteri, o bună parte dintre ei făcând parte din categoria celor dezamăgiți de tribulațiile politicianiste ale 'istoricilor' și ale 'emanaților'.  Ajuns în scenă printr-un artificiu ingenios - alianța preelectorală cu PDSR-ul, în 2000 - partidul se străduie din răsputeri să stea pe propriile picioare, fără a se desprinde total de aliatul și binefăcătorul său.  Vrea mai multă libertate de mișcare decât este acesta dispus să-i ofere.  Tinde spre o linie politică proprie, care să-i permită ca, în cazul unui viitor eșec, să nu fie asimilat sută la sută cu cei pe care i-a cauționat.  Este ceva din simbolul partidului care transpare dincolo de orice gest, de orice inițiativă: balansul delicat între dorința de a fi liber și sentimentul că încă nu se poate ține pe picioare.  Sub semnul balanței a fost și raportat președintelui partidului: atacuri și reproșuri la adresa 'fratelui mai mare', dar și asigurarea că vor rămâne împreună.  'Aproape', cum ironic l-a parafrazat în mesajul său, Năstase, pe moderatorul postului-fanion al partidului, neabținându-se însă să nu adnoteze cu maliție: 'Țineți aproape să nu rătăciți drumul!'
Titlu: Prezidențialele anticipate și legislativele amânate
Nr Editie: 845 Data: joi 23 ianuarie 2003
Observ că după ce i-a tot bombănit pe cei din PSD că, în loc să-și vadă de treabă și să se țină de programul de guvernare, vin cu tot felul de idei de alegeri anticipate și guverne remaniate, președintele Iliescu s-a contaminat el însuși cu acest microb.  Altfel nu se explică discuția pornită în legătură cu decalarea alegerilor prezidențiale de cele legislative, care a inflamat, ca la comandă, clasa politică și presa. Așa că președintele a aruncat și el o petardă în mijlocul scenei: de ce n-ar fi decalate alegerile prezidențiale de cele legislative în următoarea formulă - prezidențialele, prin octombrie, cu două luni înainte de terminarea mandatului său, iar legislativele, la trei luni (cum zice la Constituție) după intrarea în pâine a noului președinte?  Dl Iliescu, senin din punctul de vedere al interesului personal, dorește probabil să experimenteze și coabitarea vreme de două luni, cu succesorul său, timp în care poate să facă tot ce n-a reușit (sau n-a avut cu cine) să facă în '96: să dea sfaturi, să prezinte echipa, să vegheze la transmiterea integrală a arhivei (nu ca Constantinescu, care a luat-o cu el acasă, de și-a scris memoriile la kilogram).  Și nu doar atât: președintele găsește că în felul acesta se va rezolva și problema candidaților-locomotivă, care nu vor mai trebui să tragă după ei partide, cum a făcut-o dânsul!  Evident că prima reacție a venit din partea PD-iștilor, care au sărit ca arși: nu e corect!  Păi, sigur că nu e corect, atâta timp cât ei nu mai au decât locomotivă, vagoanele fiind părăsite pe traseu prin diferite gări.  Deși n-au făcut zarvă, pesediștii trebuie să se fi simțit și ei frustrați, măcar de ideea că unul de-al lor vrea să-i priveze de mijlocul de locomoție cel mai profitabil de care au beneficiat (cu o singură excepție) de-a lungul timpului.  Una peste alta, propunerea dlui Iliescu pare să fie agreată de majoritatea actorilor politici.  Ea pune, însă, o problemă de fond: cu cine va merge PSD-ul la președinție?  Pe cine va 'sacrifica' pentru o funcție care, în cazul că nu va fi asumată de Năstase, va deveni din ce în ce mai decorativă?  Și cum va acționa dl Iliescu, în cele trei luni în care va fi lăsat la vatră?  Va prelua frâiele partidului?  Se va implica în programul alegerilor - inclusiv în alcătuirea listelor?  Va tăia în carne vie în ceea ce numește acum corupție? Iliescu a aruncat piatra.  Vom fi ocupați, cel puțin vreo săptămână, cu încercările feluriților înțelepți de a o recupera și pune sub lupă.
Titlu: Un președinte 'out of order'
Nr Editie: 846 Data: vineri 24 ianuarie 2003
Cineva care a mai tras cu urechea prin istorie a crezut că poate prinde firul unei afaceri gen Watergate: președintele Iliescu a dat afară stenografii de la întâlnirea sa cu PSD-ul, lipsind astfel istoria de informații importante.  Cam la fel a făcut și Nixon, se pare, numai că el a șters niște benzi pe care fuseseră înregistrate discuțiile sale cu colaboratorii, referitoare la spargerea dată la sediul de campanie al partidului democrat. Iliescu, deci, se dovedește mai prudent și mai perfid decât Nixon, eliminând și posibilitatea de a fi prins cu mâța-n sac, ștergând cu guma stenogramele întâlnirii.  Asta pe de o parte - suficient pentru un 'impeachement' - în opinia unor analiști.  Pe de cealaltă, președintele a comis o nepolitețe față de celelalte partide, alegând să vorbească 'ca-ntre noi' doar cu PSD-ul, dată fiind condiția sa constituțională de președinte al tuturor românilor.  În virtutea acestui principiu, ar trebui să-i invite la discuții și pe democrați, și pe liberali, și pe peremiști, să dea afară stenografii și să discute și cu ei ca-n familie.  Președintele a ales, însă, să vorbească ca de la om la oameni doar cu 'ai lui'.  A și comis eroarea de a recunoaște în public această slăbiciune.  Așadar, să luăm lucrurile de la capăt.  Unu: este văduvită Istoria de relatarea discuției 'out of order', cum i-a zis dl Iliescu?  Părerea mea este că nu.  De ce?  Simplu: nici nu s-a sfârșit bine întâlnirea că, aproape fiecare participant și-a sunat gazetarul de suflet (sau de serviciu) transmițându-i press release-ul personal.  Am avut, a doua zi, câteva zeci de relatări din care, un statistician priceput putea să scoată o variantă matricială pe care s-o pună la dispoziția Istoriei.  Doi: ce poți să-i mai faci președintelui, cum să-l cerți, când recunoaște cu atâta seninătate că dintre toți 'copiii' săi este unul pentru care are o slăbiciune mai mare?  Și că acesta este și cel pe care-și permite să-l urecheze fără martori?  Slăbiciunile sunt omenești, iar președintele este și el om.  Cu atât mai om cu cât nu are a se mai încurca cu planuri de viitor, în virtutea cărora trebuie să-și cenzureze orice pornire.  Permițându-și ca, măcar din când în când, să fie 'out of order'.  Nu doar 'out of record'.
Titlu: Mandatul de 5 ani - o păcăleală?
Nr Editie: 848 Data: luni 27 ianuarie 2003
La o primă vedere, ideea mandatului prezidențial de 5 ani, lansată de PSD și îmbrățișată ca interesantă de dl Iliescu, pare bună: ea ar face ca alegerile legislative și cele prezidențiale să nu mai coincidă, fracturând întregul mecanism politico-administrativ.  Ideea e mai veche, dar până acum nimeni n-a venit cu varianta modificării duratei mandatului prezidențial, propunându-se doar decalarea, până la ultima limită constituțională, a datelor de desfășurare a celor două scrutinuri.  Prin eventuala modificare a Constituției în acest sens, vom avea un interval legislativ de 4 ani, comun cu al majorității țărilor europene, și unul prezidențial de 5 ani, deasemenea la limita de jos a practicii continentale.  Primul pas ar fi decalarea cu două luni în avans a prezidențialelor - mișcare cu care președintele pare a fi întru totul de acord - și cu alte trei luni în devans a legislativelor.  Primele ar urma să se desfășoare prin septembrie-octombrie 2004, iar celelalte prin martie 2005 - la trei luni după intrarea în pâine a noului președinte.  În felul acesta, lucrurile s-ar putea stabiliza, din punctul de vedere al continuității funcționării mecanismelor societății. Este, după părerea mea, doar o aparență.  Experiența electorală de până acum ne arată că aproape niciodată termenele electorale n-au fost respectate.  De ce-ar fi și în viitor?  Astfel că, după o decalare în 2004-2005, ne-am putea trezi, în 2009, cu un an electoral sadea: pentru că mandatul prezidențial se va putea încheia prin septembrie-octombrie 2009, în timp ce legislativele ar putea fi impuse, după bunul obicei, până spre vară.  Și atunci: hop, din nou fractura! Atingerea acestui obiectiv are nevoie de ceva mai mult decât de niște artificii, pe picior.  Are nevoie de un calcul exact, al tuturor variantelor și conjuncturilor posibile, și de o evaluare pertinentă a riscurilor și a câștigurilor pe care le implică. Până la această fază totul rămâne la nivel de simplă speculație.
Titlu: Tehnica aflării în treabă
Nr Editie: 849 Data: marți 28 ianuarie 2003
Avem autoritatea morală să cerem actualilor guvernanți să fim întrebați, să fim consultați în legătură cu problemele importante ale administrării țării' - a afirmat fostul președinte Constantinescu, în cursul unei reuniuni în care, alături de câțiva dintre miniștrii fostei guvernări, și-a exprimat intenția de a trece într-o nouă fază a gândirii sale social-politice: opoziția constructivă! Fostul președinte, care a navigat prin ape de diferite limpezimi după ce a părăsit Cotrocenii, vede acum viitorul mai clar și în nuanțe mai deschise.  Spre o astfel de perspectivă l-a condus, se pare, atitudinea 'civilizată' a actualului președinte, care l-a invitat în mai multe rânduri pe la festivități, l-a omenit și l-a tratat conform rangului său de fost 'numărul unu'.  Emil Constantinescu nu ne spune dacă și el l-a tratat la fel pe dl Iliescu, pe când și acesta era 'fost numărul unu'.  Dar asta nu mai are nici o importanță.  Importantă e mâna pe care Emil i-o întinde lui Ion pentru bunul mers al treburilor țării. După o asemenea ieșire la rampă, desprinsă de tradiția relațiilor Putere-Opoziție, eu mă aștept la un lucru: ca dl Iliescu, mișcat, să-i ofere dlui Constantinescu șansa de a se exprima și de a ajuta.  I-ar putea oferi, de exemplu, un mic birou, în preajma sa la Cotroceni.  L-ar putea invita, dimineața, la cafea, pentru a trece în revistă, împreună, programul zilei.  'Azi, Emile, am o întâlnire cu Năstase...' Da, ai grijă.  Am avut și eu unul arogant, pe Vasile.  Dar l-am lucrat cum trebuie: aveam câțiva miniștri pe care când îi chemam, ieșeau liniștiți și fără explicații din ședința de guvern.  Ai și tu vreo câțiva.  Aplică-le același tratament, și-o să vezi ce se cumințește.  'Și dacă nu se cumintește?' Îi trântești o mineriadă, pe urmă-i zici să-și dea demisia că-l lași la partid, el semnează și după aia, salut!  'Aha...'  Și, în aceeași tonalitate, cooperarea fostei guvernări cu actuala, s-ar putea extinde și perfecționa.  La Victoria, lângă cabinetul lui Năstase, ar putea fi instalați Ciorbea, Vasile și Isărescu în trei birouri micuțe, dar confortabile.  Fiecare i-ar putea da sfaturi utile. Și pe lângă miniștrii în funcție, s-ar putea aciui cei vechi: Mureșan pe lângă Sârbu, Sârbu pe lângă Mușetescu, Berceanu pe lângă Dan Popescu și așa mai departe. Tehnica aflării în treabă, atât de frumos lansată teoretic de Emil Constantinescu, ar putea da rezultate suprinzătoare.  Dacă bineînțeles actuala Putere nu-și va da în petec, arătându-și adevărata față totalitară.
Titlu: Ce bănuiam, dar nu știam...
Nr Editie: 850 Data: miercuri 29 ianuarie 2003
Ministrul Apărării, Rumsfeld, ne-a adus, în sfârșit, o deslușire.  Toți ne-am întors pe toate fețele, ne-am dat cu presupusul, ne-am întrebat ce i-a găsit pe americani cu lărgirea asta semnificativă a NATO, lărgire care ne includea și pe noi, nu în virtutea cine știe căror progrese, pe care oricum nu aveam cum să le facem?  Și iată că aflăm: pentru că facem parte din Noua Europă!  Cea care îi cuprinde pe noii intrați în Alianță.  Or Noua Europă, ca orice lucru nou, funcționează mai bine decât vechea Europă.  Prin aceasta, ministrul american al Apărării înțelegând, în primul rând, Franța și Germania, cei doi membri ai alianței care se încăpățânează să nu vadă clar situația din Irak.  Și care vor ca Națiunile Unite să-și bage coada în acest proiect complex. Mai pe șleau fiind spuse lucrurile, odată cu lărgirea Alianței, America și-a asigurat și galeria necesară pentru bunul mers al campaniei antiirakiene.  Proiectul, pentru a cărui bună desfășurare americanii n-ar fi avut nevoie nici de englezi - dar a căror prezență dă bine - era condiționat de o susținere adecvată din interior. Or, în cazul noilor membri, această susținere devine o datorie de onoare, care nici măcar nu-i va solicita prea tare.  America e hotărâtă să tranșeze afacerea aceasta din două motive: unul de orgoliu - fiul va trebui să desăvârșească opera neterminată a tatălui - și alta pragmatică: petrolul irakian nu mai trebuie să agite piața mondială prin fasoanele lui Saddam. Irakul este deținătorul celei de-a doua rezerve mondiale de petrol.  Irakul trebuie să producă mai mult, pentru a menține prețurile mondiale și pentru a proteja rezervele americane.  Dacă Saddam nu înțelege de bună voie aceste lucruri, trebuie făcut să le înțeleagă. În tot acest context, reținerile Franței și Germaniei nu dau rău: doi pretendenți mai puțin la 'tortul' refacerii Irakului de după război. Cât despre Noua Europă, ea merge înainte, alături de petroliștii americani!
Titlu: Alegerile antipatice
Nr Editie: 851 Data: joi 30 ianuarie 2003
Niciodată până acum nu s-a vorbit, în precedentele cicluri electorale, atât de devreme și atât de mult despre alegeri.  Anticipate sau nu, alegerile au ținut afișul nu doar în ziare și la televiziune, ci și în disputa politică între Putere și Opoziție.  Doar că, spre deosebire de trecutul apropiat, cea care a pledat pentru ideea alegerilor anticipate a fost Puterea și nu Opoziția, cum părea să fie normal.  În orice democrație cu stagiu, formațiunile care nu sunt la putere se foloseau de orice prilej de a răsturna Guvernul sau de a-l forța să recurgă la alegeri înainte de termen, sperând că în acest fel să le ia locul celor care i-au învins.  Este, practic, regula jocului.  Asta nu exclude, bineînțeles, posibilitatea ca formațiunea - sau formațiunile - aflate la putere, să încerce să-și consolideze situația profitând de un moment favorabil și organizând alegeri anticipate.  Această tehnică este valabilă, însă, pentru democrațiile consolidate, acolo unde ciclurile electorale nu afectează continuitatea și stabilitatea procesului economic și social.  Nu este și cazul nostru, din motive lesne de constatat.  Pentru noi, fiecare an de alegeri a fost un an pierdut.  Mai întâi cu campaniile electorale, care încep cam cu șase luni înainte de a fi declanșate oficial.  Iar apoi cu împărțeala sau reîmpărțeala prăzii electorale, cu algoritmul, cu înlocuirea 'alor lor' cu 'ai noștri', cu lamentările legate de greaua moștenire pe care partidele și-o lasă unele altora.  Astfel încât, alegerile anticipate n-ar face, în cazul nostru, altceva decât să reducă la vreo doi ani un ciclu important, menit să pună bazele asaltului asupra Europei.  Nu este de mirare că pentru marele public, tot mai dezinteresat de discuțiile sterile pe această temă, alegerile anticipate au devenit alegeri antipatice.  Un subiect care nu-i face pe oameni decât să-și amintească cât de multe promisiuni li s-au făcut de fiecare dată, și cât de puține s-au realizat, și să-și închipuie că nu se va întâmpla altceva nici de această dată.
Titlu: Întoarcerea acasă, la Loteria Națională...
Nr Editie: 852 Data: vineri 31 ianuarie 2003
Pentru români, Loteria Națională este ca nevasta pe care o uiți pe-acasă în timp ce tu încerci să recuperezi experimentele sexuale neconsumate la vremea lor, tăvălind amante de trei zile prin cele opt așternuturi murdare ale Caritasului sau pe saltelele pline de cocoloașe ale SAFI-ului, ori ieșind la cârciumi scumpe cu dame de consumație sofisticate de genul FNI.  După toate acestea te-ntorci acasă, cu coada-ntre picioare, cumințit și limpezit, găsind că tot mai bine e să ai o mâncare și-un pat calde și că, la urma-urmelor, nici perechea n-arată prea rău.  Ba, din contră, parcă s-a schimbat în bine de când tu n-ai mai avut ochi pentru ea, dar au avut alții. Cum spuneam, așa și cu Loteria Națională: neglijată sau uitată după un menaj de-o viață, de toți cei care au considerat că adevăratele câștiguri nu pot veni decât de pe la oferte ce nu pot fi refuzate - cum a fost a lui Stoica, sau de pe show-urile cu Țociu și Palade, din strălucitoarele vremuri ale Bingo-ului televizat a fost regăsită în final.  După ce țepele s-au consumat, oamenii au început să-și întoarcă privirile spre loto-prono-ul național, rămas la locul său, să sfideze vremurile și concurența.  Și, iată că o succesiune de reporturi au pus pe tavă premii de milioane de dolari (premii adevărate, nu ca la Tele7) pe care le-au câștigat oameni în carne și oase.  Ceea ce se întâmplă acum nu este - sper - doar un nou episod de inflamare a speranțelor celor care cred că pot pune capăt mizeriilor și lipsurilor printr-o lovitură norocoasă - pentru că aceștia sunt adevărata 'carne de tun' a oricărei loterii.  Aceștia și nu cei care dau lovituri mai sigure și mai barosane la loteria creditelor și a fondurilor nerambursabile, sunt cei care alimentează această nostalgică 'întoarcere acasă'.
Titlu: Diversiunea ministrului Agathon
Nr Editie: 828 Data: sâmbătă 04 ianuarie 2003
Probabil că, în 2002, nici un alt membru al Executivului nu a fost atât de atacat, ironizat sau blamat pe cât a fost ministrul Turismului, Dan Matei Agathon. Începând cu mult-comentatul proiect Dracula Park, continuând cu palmierii de la Mamaia sau cu plăcinta pentru cartea recordurilor de la Bacău, ministrul s-a aflat aproape permanent în atenția presei și a emisiunilor de divertisment ale televiziunilor. Un altul, mai slab de înger, și-ar fi luat lumea în cap și ar fi lăsat domeniul fără acoperire executivă. Ministrul Dan n-a făcut-o însă. A rămas pe poziție, a parat oridecâteori s-a putut și și-a declarat hotărârea de merge mai departe cu orice preț. Iată, însă, că acum, pe la ora bilanțului mă bate un gând. Și anume că suntem cu toții victimele unei diversiuni foarte bine puse la punct. Ministrul Dan și-a asumat cu bună știință riscul de adeveni ciuca bătăii gazetarilor care se pricep la toate și oricând. Cred, tot mai mult, că ministrul s-a străduit să ne șocheze, făcând tot ce a putut spre a ne ține atenția trează spre domeniul pe care-l păstorește. Mă întreb dacă s-ar fi vorbit atât de mult despre necesitatea de a spori numărul turiștilor străini, fără proiectul Dracula Park? Sau că am fi scris cât am fi scris despre ceea ce s-a întâmplat în ultima vară pe litoral, fără palmierii răsădiți pe faleza din Mamaia? Sau dacă ne-ar fi dat prin cap că din tradiții se pot scoate bani frumoși, fără plăcinta-record de la Bacău, sau fără 'drumul vinului'? Faptul că ministrul ne-a jucat cum a vrut el reiese foarte clar și din bilanțul de sfârșit de an al turismului: o creștere de 15% a numărului de turiști străini, incitați nu doar de frumusețile patriei noastre ci și - în mod sigur - de controversele în jurul parcului lui Dracula. Tot turismul este cel care a băgat în pușculița statului din privatizările făcute sub luminile rampei, nu mai puțini de 1.340 de miliarde de lei. Până și ultimele subiecte de persiflare - tunurile de zăpadă - au adus pe pârtiile din Bucegi mai mulți turiști români care obișnuiau să-și cheltuiască banii în Austria sau în Elveția. Ceea ce este mai mult decât important, nu? În mod evident, ministrul Agathon este un mare diversionist!
Titlu: Guvernanți sau viceregi?
Nr Editie: 844 Data: miercuri 22 ianuarie 2003
Mare vâlvă mare a stârnit piatra aruncată în ograda presei de către ministrul Cazan: România va avea 8 guvernatori! Când ministrul Cozmâncă a dat explicațiile necesare, într-o emisiune a TVR, era deja prea târziu. Cu sprijinul comentatorilor, a formatorilor și informatorilor de opinie, în mintea românilor se proiectase deja imaginea unor pașale atotputernice, instalate pe tronuri de aur, cu curți numeroase și cu teșchereaua plină de galbenii Uniunii Europene. Vestea a venit pe neașteptate, pentru că nimeni n-a mai părut să bage de seamă că era vorba despre o decizie luată de Guvern (altul, nu ăsta) încă din 1998. Constituirea celor opt euro-regiuni era o exigență de-a Uniunii Europene, derivată nu din cine știe ce calcul suprastatal, ci, evident, din dorința organismelor competente de a putea comunica optim cu partenerii români. Ori a comunica cu 40 de organizații - câte județe numără România - era, practic, o imposibilitate. În acest context, s-a produs arondarea unităților teritorial-administrative existente, în cele 8 regiuni amintite. La anul'98, împărțeala nu era importantă, fondurile erau la un orizont prea îndepărtat pentru a stârni interesul politicienilor și al presei. Acum, în anul de grație 2003, lucrurile au o concretețe superioară, iar terminologia a dat lovitura de grație proiectului. Funcția de 'guvernator' duce cu gândul la o autoritate atotputernică - singurul nostru model fiind acela al șefului Băncii Naționale - persoană extrem de suspusă. Geaba a anunțat Cozmâncă faptul că guvernatorii ăștia nu vor avea structuri administrative, furtuna era deja declanșată. Cred că nici măcar nu s-a prea băgat de seamă că 'guvernatorul' era, de fapt, un fel de șef de Agenție de Dezvoltare - instituție nou creată, care urmează să gestioneze fondurile europene. Toată lumea este tentată să vadă lucrurile prin prisma unor saci de euro care vor umple cămările Agențiilor, ignorând faptul că, în marea lor majoritate, fondurile nerambursabile nu prea ajung în mâinile românilor, ele fiind cheltuite, în general, pe proiecte pe care le fac cei care dau banii. Mult zgomot pentru nimic - ar putea fi concluzia unei orgii publicistice generate de insuficienta informare și de abordarea superficială a problemei.  
Titlu: Întoarcerea fiilor risipitori!
Nr Editie: 841 Data: sâmbătă 18 ianuarie 2003
Victor Babiuc și Ticu Dumitrescu sunt numele care au ținut afișul acestei săptămâni.  Nu prin cine știe ce fapte eroice, ci pur și simplu pentru că s-au întors de unde plecaseră - mai mult sau mai puțin de bună voie. Victor Babiuc a părăsit PD-ul, 'scârbit' și el, precum fostul președinte, de ceea ce se întâmpla în partidul aflat la putere, al lui Petre Roman.  A dorit să plece din partid dar nu și din funcția de ministru al Apărării pe care o deținea în virtutea algoritmului.  Sprijinit de proaspătul său protector, președintele Constantinescu, a rezistat vreo câteva săptămâni, făcând pe independentul, dar la ultimatumul lui Roman a trebuit să-i facă loc lui Frunzăverde.  Refugiat un timp pe la Cotroceni, s-a repliat în preajma alegerilor în tabăra liberală, obținând pe 'ultima sută' un fotoliu parlamentar, spre marea nemulțumire a unor membri de partid cu vechime, care s-au văzut dați la o parte pentru un fugar nou-venit.  A zăcut în noul său partid preț de doi ani, mult peste termenul de ieșire din joc al lui Roman, producând o vie surpriză prin cererea - iute aprobată  - de a reveni pe o funcție de conducere în fostul său partid, grație deciziei luate de Băsescu cam în contra voințelor baronilor democrați.   Ticu Dumitrescu a avut un alt traseu: nici n-a plecat și nici nu s-a întors de bună voie!  A plecat, cu un șut în fund primit din partea tovarășilor săi de opoziție, aflați atunci la putere, pe care reușise să-i agaseze cu pretențiile lui de a face din CNSAS un intrument de deconspirare a foștilor turnători.  Și cum în fruntea partidului se aflau nu puțini indivizi cu musca pe căciulă, aceștia au reușit să-l convingă pe venerabilul Diaconescu să-i aplice sancțiunea excluderii din partid.  Ticu a tratat cu demnitate acest episod, fără a replica cu violența obișnuită în astfel de cazuri.  Nici nu s-a refugiat în alt partid, nici n-a cerut protecția vreunei autorități până când a fost recuperat de Victor Ciorbea, în cadrul unei temerare acțiuni de cârpire a găurilor prin care PNȚCD și-a pierdut nu puțini membri și susținători. Doi fii risipitori ai politicii românești, în cinstea cărora nu se taie nici un vițel gras.  Pentru simplul motiv că nici democrații, iar țărăniștii nici atât, nu mai au așa ceva prin staulele lor electorale...
Titlu: Remember Florică
Nr Editie: 840 Data: vineri 17 ianuarie 2003
Îl mai țineți minte pe Florică?  Generalul-justițiar de la Gardă, care se luptă corp la corp cu traficanții de țigări și-i demasca pe cei care voiau să-l abată de la drumul cel drept?  Cum nu vi-l mai amintiți?  Este același individ cu cel pe care o instanță din Constanța l-a condamnat, mai deunăzi, la 6 ani de închisoare.  Asta e soarta justițiarilor: să sfârșească la bulău!  A generalului nu este cu nimic diferită.  Și pentru a înțelege mai bine drama morală a acestui om vă propun să revedeți cariera plină de urcușuri sau coborâșuri a generalului.  Aceasta a început prin anii '91-'92, când s-a înființat Garda Financiară și când, neavând altceva la dispoziție, guvernul și-a îndreptat privirea spre acest colonel de intendență, recunoscut pentru modul original în care făcea decontările la popota armatei.  Înscăunat comisar șef și promovat la gradul de general, Florică a dat jos milităria din pod și s-a năpustit pe capul bieților comercianți de țigări.  Pe unii, mai antipatici, îi supunea la cazne cumplite, le confisca conteinerele, cu alții mai simpatici (cum a fost celebrul libanez Ellie Nassar) stabilea relații tovărășești. Dacă intervenea cineva la el, punea intervenția la dosar, pentru vreo ocazie.  Când a explodat scandalul 'Drumul Kentului', cu milioanele de țigări din depozitele armatei, Florică s-a făcut că nu știe nimic.  Când i s-a servit pe tavă prietenia de suflet cu capul afacerii - același Nassar - s-a supărat pe sat și a început să demaște corupția.  A fost nevoie să se creeze o comisie parlamentară (Comisia Vonica), să se cerceteze cu atenție turnătoriile lui Florică ca să se ajungă la concluzia că sunt bluff-uri (în ciuda sprijinului dezinteresat acordat generalului de o parte a presei și a Opoziției), cazul fiind definitiv îngropat de o istorică audiere în Parlament a generalului agramat, dotat cu trei mașini luate din pensia părinților de la țară.  Intrat într-un con de umbră, a mai ieșit abia la schimbarea guvernului, când a fost cooptat în Corpul de Control al primului-ministru, poziție din care își ajuta noii tovarăși de afaceri - evident, traficanți de țigări arabi. A fost arestat prima dată când cu scandalul țigărilor ASSOS cu etichete falsificate, i s-a dat drumul temporar până când a intrat într-o nouă belea, tot cu arabi și tot cu țigări - lotul 'Țigareta - Portul Vechi!' Și, uite-așa, se scrie ultima filă a martiriului unui general care a vrut să alunge corupția și hoția din țară prin metode nespecifice, sfârșind ca victimă a sa. Fie-i pușcăria ușoară!
Titlu: Ioșca
Nr Editie: 839 Data: joi 16 ianuarie 2003
Revoluționarii aflați în permanenta goana după privilegii și oportunități au ajuns să întineze nobilele idealuri ale baricadei de la Universitate.  Ei devin din ce în ce mai nesuferiți unui public ce n-a uitat încă modul în care s-a manifestat o replică a lor prerevoluționară: luptătorii antifasciști.  Au început să-l incomodeze chiar pe președinte, care din când în când le-o mai zice de la obraz: ciocu'mai mic băieți! - cum ar spune colegul lor, Dan Iosif. Dan Iosif este un revoluționar.  Autentic.  Nu sunt mulți care pot dovedi că au făcut ce-a făcut el.  Cei cărora li se strâmbă nasul și intelectul în prezența lui, le-aș aminti că Dan Iosif este unul dintre cei cărora le datorează posibilitatea actuală de a strâmba din nas la aproape orice - lucru pe care nu l-au făcut, nu le-ar fi trecut prin cap să-l facă pe vremea comunismului. Pe Dan Iosif l-a purtat spre un destin pe care nu și l-ar fi imaginat valul popular de mânie.  El nu-și ascunde și nu-și cosmetizează ereditatea.  'Am fost un bișnițar' - spune el, aproape cu mândrie.  Mai bracona ceva pește de pe lacul Herăstrău, mai vindea câte ceva din ce scotea pe poartă din uzină, pe sub nasul controlului și se descurca.  Nu murea de foame.  Dar nici nu trăia în puf.  Pentru el revoluția a fost un șoc care pur și simplu l-a întors de la rosturile sale.  Dacă nu s-ar fi nimerit prin Piața Universității, azi era, poate vreun miliardar de carton.  Avea stofă, și-o putea îmbunătăți.  N-a făcut asta.  Pentru că nu mai putea s-o facă.  Cu erorile de judecată inerente, cu gafele de care nu e scutit nimeni, Dan Iosif a trecut și trece prin istorie liber de constrângeri, dar cinstit cu el însuși.  A plecat din vila pe care o primise în Herăstrău pentru că nu se potrivea cu el, cu stilul lui.  A rămas lângă Iliescu pentru că e singurul în care crede, cu fanatismul propriu speciei lui.  Trăiește dintr-o leafă nespectaculoasă, de 'consilier', dar nu-și ia în serios rangul.  El este Ioșca și va rămâne Ioșca până la capăt.  Va continua să facă gafe, să fie impulsiv, dar nu va fi niciodată necinstit cu el însuși.  Aproape că nici nu se mai potrivește cu ceea ce continuăm să numim 'revoluționar'...
Titlu: La Mulți Ani
Nr Editie: 826 Data: joi 02 ianuarie 2003

Titlu: Anul 13
Nr Editie: 827 Data: vineri 03 ianuarie 2003
Dacă aș fi superstițios, aș spune că nu e deloc în regulă că unul dintre cei mai importanți ani dintre cei pe care-i numărăm de la Revoluție poartă numărul 13. Dar nu sunt. Așa încât încerc să cred că anul care a început în 22 decembrie 2002 va fi un an normal. Adică un an al tranziției spre normalitate.  Un an în care nu alegerile anticipate constituie lucrul cel mai de seamă - așa cum lăsase să se înțeleagă agitația produsă în jurul ideii lansate de dl Năstase, ci un an în care, remaniat sau nu, Executivul își va sufleca mânecile și va purcede la două operațiuni esențiale: la descoperirea și anihilarea condițiilor care alimentează corupția și la perfecționarea cadrului legislativ menit să impulsioneze activitatea economică. Căci, fără a se tăia în carnea vie a corupției și fără a stimula economia, este greu să ne închipuim că anul 13 va putea să însemne altceva decât anul 12 sau 11, să nu mai vorbim de cei de la 7 la 10. Pare și de mirare că doar atâta ne-ar trebui ca să realizăm că am ieșit din stagnarea și înapoierea postdecembristă. La 12 ani de la deschiderea porților economiei de piață, de la instaurarea democrației și libertății cuvântului, continuăm să ne raportăm statistic, la anul 1989, ca la un an de vârf, la fel cum altă dată ne raportăm la celebrul an capitalist 1938. Aproape toate echipele executive care s-au perindat pe la Palatul Victoria au știut, teoretic, ce trebuie făcut pentru a da vânt economiei. Care sunt pârghiile care putea - o face să se miște din loc și să o ia la vale sau la deal. Dar, tot așa, fiecare Executiv a rămas restant la proba practicii.  Legi și facilități de la care se aștepta marea cu sarea au fost abrogate, sistematic, după câteva luni, pe motiv că ba nu ne lasă FMI-ul, ba nu ne lasă golul din buget. Fiecare pas înainte a fost urmat de dai înapoi și, de aceea, nu ne putem aștepta la nimic important atâta timp cât cadrul juridic este incomplet și vicios. Normalitatea celui de-al 13-lea an de aici ar trebui să înceapă: de la curajul de a risca, de a investi în viitor prin măsuri legislative curajoase și bine cumpănite, pe care să le aplicăm încă de azi.  
Titlu: O Românie scoasă din priză două săptămâni
Nr Editie: 829 Data: luni 06 ianuarie 2003
Funcționează un paradox pe care niciodată nu vom reuși să ni-l explicăm - cel puțin atâta timp cât ne vom complace în condiția de 'băieți buni dar cam săraci': cu cât un popor este mai puțin căpătuit, cu atât are mai multe sărbători pe care le respectă cu sfințenie. Poate că logica este puțin inversă, dar situația rămâne aceeași. Fac această constatare la capătul a, practic, două săptămâni de concediu național. Două săptămâni în care România n-a mai produs aproape nimic, mulțumindu-se să consume din puținul agonisit peste an printr-o activitate caracterizată prin dorul-lelii. Nimeni, sus la vârf, n-a promulgat acest concediu național. El a fost pus în practică pe principiul micii înțelegeri: noi ne facem că nu vedem că voi nu faceți nimic, voi prefăceți-vă că faceți ceva, dar vedeți-vă de treburi. De la Crăciun și până la Sfântul Ion, România cea care se pregătește să intre în NATO și în Uniunea Europeană funcționează după ritmurile rustice ale unei societăți patriarhale, rupte de lume și netulburate de capriciile globalizării. Nu știu dacă pe altundeva prin zona de care încercăm să ne lipim se mai petrece așa ceva. Ca o țară întreagă să scoată ștecherul din priză și să stea cu ochii în tavan, așteptând să treacă binemeritatul răgaz de odihnă, pentru a-și relua ritmul obișnuit de viață. Întâmplarea a făcut să petrec câteva zile de la răscrucea dintre ani pe niște meleaguri mai calde. Și, implicit, mai sărace. Mai predispuse la meditație, și cu un alt bioritm. Ei bine, pentru oamenii de acolo nu a existat nici zi liberă, nici relaxare. Munceau ca niște nebuni, mulțumind lui Allah că le dădea prilejul să mai câștige ceva de pe urma celor care, în țările lor friguroase, se spetiseră tot anul să facă banii pe care-i cheltuiau acum. Credeți că a fost vreun magazin închis în toate aceste zile? Că și-a luat cineva cățelul și purcelul și a plecat să se prăjească la soare pe malul vreunei mări exotice? Nici pomeneală. Au rămas cu toții 'pe locurile lor', dornici să facă orice le putea aduce un bănuț în plus... Mă gândesc, uneori, cum ar arăta țara asta a noastră, dacă am munci ceva mai mult, cu convingerea că altfel nu putem ieși din sărăcie și din lipsuri.  Și-mi proiectez uneori imaginea unei Românii care n-are altceva în cap decât să adune cât mai mulți oaspeți de aiurea, dornici să-și cheltuiască banii în cel mai plăcut mod posibil - savurând peisajul, ospitalitatea și hărnicia gazdelor lor...
Titlu: Cu dolarii la spital...
Nr Editie: 830 Data: marți 07 ianuarie 2003
Dintre întâmplările începutului de an, una dintre cele mai șocante este aceea a jefuirii unui pacient al Spitalului de Urgență Floreasca de suma de 3.100 de dolari. Omul - internat în secția VIP a spitalului - ROMEDICA - avea cu el o geantă în care ținea 10.000 de dolari. Controlând-o, a constatat cu stupoare că fără să fi făcut nimic, mai rămăsese doar cu 6.900! Cum o astfel de 'minune' nu poate fi trecută cu vederea, pacientul - supus unei emoții ce putea să-i vină de hac - a reclamat cazul la poliție. Aceasta a venit, a constatat, a cercetat și, într-un termen record a dat de urma hoțului: un june pe nume Rotundu, ce mai poposise anterior prin pușcărie pentru isprăvi similare. Acesta avea o iubită asistentă la spital, prin intermediul căreia și-a găsit victima. Banii au fost găsiți ascunși acasă la Rotundu, în spatele unei oglinzi. Două întrebări majore ridică această întâmplare. Prima e de ordin psihologic: de ce-a furat Rotundu 3.100 de dolari din cei 10.000? Atâta îi trebuia? Atât credea el că nu s-ar observa? A avut remușcări să-l lase pe păgubaș și suferind și cu toți banii luați? A doua e de natură profesională: de ce se internează, oare, cineva în spital, cu atâția bani la el? Știm cu toții că gratuitatea actului medical e o vorbă electorală.  Sănătatea costă. Mult-puțin, cât are omul, dar costă. Pe cei mai mulți dintre pacienți nu-i obligă nimeni, consideră ei, însă, că efortul medicului de a le salva sau îmbunătăți viața merită acest obol.  Dar un obol de 10.000 de dolari mi se pare mai puțin obișnuit. Să fi crescut, sub presiunea inflației, tarifele medicale atât de mult? Să fi devenit necesar să te internezi cu sacul de bani ca să poți spera în însănătoșire? Evident, ambele întrebări rămân retorice. Ele trag însă un semnal de alarmă asupra unei sesizabile escalade a standardelor medicale, în care prestația de calitate începe să devină apanajul celor care au mijloacele să și-o asigure.
Titlu: Mai mult ca prefectul
Nr Editie: 831 Data: miercuri 08 ianuarie 2003
Instituția prefecturii a (re)apărut după alegerile locale din 1992. Până atunci, Capitala avusese primari-prim secretari, primari ajunși în fuga revoluției în cabinetul 1 al urbei, primari numiți de autoritățile mai mult sau mai puțin provizorii. Când Halaicu a obținut funcția de primar prin scrutin, în fața lui Cazimir Ionescu, fostul administrator de până atunci al urbei, dl Doru Pană, a devenit prefect provizoriu. N-a stat prea mult într-o funcție despre care nimeni nu știa încă mare lucru. Doar până în toamnă când, în urma alegerilor legislative s-a instalat Guvernul Văcăroiu, care a numit primul prefect în persoana profesorului Vâlceanu. Acesta a stat, cuminte, în banca sa, patru ani, nelăsând în urmă nici resentimente și nici regrete. L-a urmat, în 2000, profesorul țărănist Iordan, rămas celebru prin directiva de a se arbora drapelul național 'în bernă', cu prilejul nu știu cărei sărbători, precum și prin alte câteva gafe în a căror realizare îl ajuta și vârsta. Cel de-al patrulea prefect de București a fost unul aproape... invizibil. Un domn pe nume Florin Luican, pe care nu se știe exact pe unde l-a găsit dl Cozmâncă (sau, nu se știe de cine i-a fost recomandat cu multă căldură), și despre care nu se știe exact nici ce-a făcut în anul în care s-a aflat într-o funcție cu care n-avea nimic comun. A trebuit să treacă ceva timp până când administrația s-a lămurit că în fața buldozerului Băsescu trebuie plasat un personaj ceva mai solid. Alegerea dlui Gabriel Oprea, s-a dovedit a fi una dintre puținele numiri inspirate. General de justiție, cu o formație solidă și disciplinată - fără a fi cazon, dl Oprea a reușiut deja să facă din instituția Prefectului ceea ce trebuia aceasta să fie: nu o capcană șicanatoare pentru un primar incomod, ci un reper de stabilitate și de legalitate. Unii - mai puțin obișnuiți cu ritmurile sistemului din care vine generalul, rezistă mai greu și promit să clacheze. Alții chiar au clacat. Treaba merge, însă, mai departe. Nimeni nu e de neînlocuit - consideră prefectul. Nici chiar el - iar acest lucru îl ajută să facă mai bine față unei funcții cu ereditate incertă. Dl Oprea nu este singular. Mai sunt prin țară câțiva colegi de-ai domniei sale - pe la Timiș, Mureș, Vrancea - care dau semne să fi înțeles mai bine decât alții că prefectul tinde, trebuie să tindă, să fie 'mai mult ca prefect'. În sensul bun, legal, adică.
Titlu: România atipică
Nr Editie: 832 Data: joi 09 ianuarie 2003
Nu este prima dată când abordez acest subiect. Am făcut-o, parcă, și anul trecut, sub imperiul aceluiași sentiment. Este același care mă încearcă de câte ori urmăresc pe Discovery traversarea disperată de către coloanele de antilope a râurilor pline de crocodili din Africa, sau asaltul sinucigaș al somonilor pe râurile de munte din Alaska, spre amontele unde vor muri după ce-și vor depune icrele. Cam așa se întâmplă cu o anumită categorie de români care, din primele zile ale anului nou iau cu asalt ghișeele fiscului pentru a-și plăti taxele. Fac acest lucru aproape cu disperare, înfruntând nu doar vremea mizerabilă, cu geruri și polei, dar și lipsa de pregătire și de organizare a instituțiilor respective. Sunt, majoritatea, oameni în vârstă, bolnavi, cu frica lui Dumnezeu și a Statului, care nutresc teama secretă că dacă vor fi prinși cu taxele neplătite li se va lua pensia sau cine știe ce alte represalii ar putea avea de suportat.  În timp ce marii datornici stau încă cu burta la soare pe plajele unor țări mai calde, neîncărcându-și mintea cu amănunte de acest gen, micii contribuabili dau tribut de vieți corectitudinii în relația cu statul. Anul trecut un biet cetățean a murit așteptându-și rândul la coadă. Anul acesta, deja câțiva s-au ales cu picioare rupte și cu capete sparte din cauza poleiului. De cealaltă parte, ministerul și reprezentanțele sale se declară surprinse de avalanșa de plătitori și nu-și explică fenomenul. Se și amuză în sinea lor, de faptul că, în timp ce prin alte țări, mai civilizate, agentul fiscal bate la poartă și-l roagă pe contibuabil să-și achite datoriile, noi nu avem așa ceva. Nici măcar pentru răi platnici. Cât despre facilitatea ca cei care pot, să-și plătească taxele prin Internet, ea este privită încă - în ciuda optimismului ministrului Nica - în genul unui film de science fiction. Dacă nu un computer, măcar un ghișeu în plus devine un obiectiv de domeniul imposibilului. De-aia cred că suntem o țară atipică. Îmi vine chiar să zic 'utopică'.
Titlu: Lupta cu antidrogul
Nr Editie: 833 Data: vineri 10 ianuarie 2003
Un post de televiziune a realizat un reportaj senzațional: părinții unor copii din Mogoșoaia care s-au dedat la consumul de droguri, au pus mâna pe un traficant pe care l-au predat poliției. Polițistul în cauză, invitat să facă percheziția corporală a individului, se codea vizibil și nu se hotăra de loc să bage mâna în buzunarul în care se aflau plicurile cu praf alb. Până la urmă, exasperat, unul dintre părinții revoltați a băgat mâna în buzunar și a scos corpul delict pe care nu voia să-l găsească polițistul.  Coroborată cu o  declarație anterioară a viceprimarului din comună ('La noi nu se există trafic cu stupefiante') toată tărășenia asta filmată pe viu capătă valoare de simbol: lupta cu antidrogul este o chestiune reală.  Nu cu drogul, ci cu cine ar vrea să dea în vileag traficul.  Părinții din Mogoșoaia au reacționat violent, fiind nevoiți să-i facă singuri dreptate, în fața incapacității - ba, este mai mult decât evident, complicității - autorităților și poliției de a stăpâni fenomenul care le afectează grav familiile.  Mai toată lumea din Mogoșoaia cunoștea mașina și modul de acțiune al traficanților, numai Primăria și Poliția nu.  Desigur, soluția nu este să-și facă omul dreptate de unul singur, dar trebuie să fii părinte ca să înțelegi drama și disperarea acestora. Fenomenul consumului de droguri a căpătat proporții nebănuite, într-o Românie nu doar nepregătită să-i facă față, dar și luată ca țintă de piață de rețelele de contrabandiști.  Faptul că drogul nu mai este apanajul copiilor de bani gata de la oraș, și că pătrunde cu decizie în mediul semi-urban sau rural, ar trebui să constituie un grav semnal de alarmă.  La fel de grav ca și acela al pactizării unora dintre reprezentanții autorităților cu rețelele, în schimbul unor beneficii substanțiale. Ca și lupta cu corupția, lupta cu drogurile riscă să se cantoneze pe palierul vorbelor și al analizelor sterile.  Nu este nevoie să se creeze noi strcuturi sau noi formațiuni de 'luptă'.  Este suficient să ne asigurăm că printre cei deja mandatați să o desfășoare nu și-au găsit culcușul indivizi de felul polițistului din Mogoșoaia.
Titlu: La Resița, clasa muncitoare merge în Paradis!
Nr Editie: 834 Data: sâmbătă 11 ianuarie 2003
Victorie, mare victorie a clasei muncitoare împotriva capitalismului!  Combinatul Siderurgic Reșița se întoarce la sânul cald și lăptos al statului după o nefericită aventură cu niște americani.  L-am văzut la televizor pe liderul de sindicat Iancu Muhu, mai mulțumit ca oricând: lupta sa n-a fost în zadar. 'Am reușit să-i alungăm pe veroși' - părea să spună expresia de pe figura tipic sindicală a reșițeanului.  'Îl așteptăm pe domnu' Mușetescu, să  ne mai dea câte două milioane pentru oameni' - a adăugat liderul, satisfăcut că acum are cu cine dialoga - APAPS-ul e de-al nostru, nu ne lasă el de izbeliște.  Americanii n-au îndeplinit condițiile contractuale și angajamentul lor de privatizare a fost reziliat . Nu știu cât erau de serioși băieții ăștia de la Noble Ventures, mă-ncearcă o bănuială că erau și ei un fel de țepari mai cu ștaif, interesați mai mult de proprietățile combinatului de prin București, decât de oțelul sau ce-o mai fi produs combinatul.  Dar nici dacă erau serioși nu cred că aveau vreo șansă, în fața sindicalismului de tip fundamentalist care se practică la Reșița.  'Nu ne vindem uzina!' - a fost sloganul din subtext și nu era deloc greu să înțelegi că acest lucru nu s-ar fi întâmplat nici dacă ar fi trebuit să o dărâme ca să o scape.  Ori asta aproape că au reușit.  Reșița a devenit un morman de fiare care produce pagubă în buget și griji sociale pentru autoritățile locale și centrale.  Nimeni nu pare dispus să înțeleagă că salvarea combinatului se poate face decât cu sacrificii, cu restructurări, cu oameni dați afară și cu economii.  La Reșița, ca și prin alte părți, lumea vrea să muncească, să producă, indiferent dacă prețul cu care produc face marfa lor necompetitivă.  Asta-i treaba altora, nu a noastră, spun cei de-un leat cu Muhu. Se-aude acum cum că or să vină niște ruși de diverse naționalități, care au luat și combinatul de la Târgoviște.  Atenție, dom'Muhu, că ăștia nu sunt duși la biserică (abia acum le mai reclădesc) și știu bine cum e cu lupta de clasă.  S-ar putea ca mâine-poimâine să-i regretați pe americani, și să-i așteptați din nou, cum i-am mai așteptat cu toți...
Titlu: Elogiu licitației
Nr Editie: 835 Data: luni 13 ianuarie 2003
SNP Petrom, poate cea mai puternică companie din țară la această oră, a făcut o experiență interesantă pe care a ținut să o împărtășească și presei, cu prilejul ieșirii premierului la Câmpina, le festivitățile prilejuite de aniversarea urbei.  S-a aflat cu acest prilej că în 2002, SNP Petrom a organizat șase licitații în vederea achiziționării unor materiale și echipamente pentru activități curente.  În urma acestor licitații au fost încheiate trei contracte importante, de pe urma cărora compania a înregistrat economii. Încurajată de acest experiment, Petrom își extinde aria activităților pe bază de licitații în cadrul Bursei Române de Mărfuri. Chiar în ajunul Crăciunului a organizat o licitație pentru exportul a două loturi de câte 30.000 tone de benzină la care au participat trei firme internaționale: Vitol, Glencore și Kronos. Mâine urmează să aibă loc o altă licitație pentru vânzarea la export a 60.000 tone de motorină și 60.000 tone de benzină, cu livrare în luna februarie.  Și achizițiile de țiței, din import se vor face tot pe bază de licitație.  Toate acestea vor fi deschise, publice, la vedere și vor consolida o etapă în existența companiei: etapa transparenței. Transparența este cea care poate să asigure nu doar beneficii importante, dar și siguranță managerială.  Știm cu toții ce s-a întâmplat de-a lungul vremii, la adăpostul 'confidențialității' unor tranzacții care se făceau ori pe ochi frumoși ori din ordin de sus. Din ambele, Petrom-ul n-a avut decât de pierdut, atât ca stare materială, cât și ca imagine.  Din cauza 'confidențialității' s-au putut înregistra și multe dintre marile tunuri care au lăsat găuri greu de acoperit, via Bancorex.  Se poate - să dea Domnul - ca toate acestea să devină lucruri din domeniul trecutului. Virtuțile licitației publice nu sunt o găselniță de ultimă oră.  Ele sunt de când se face negustorie cinstită pe lumea aceasta.  Faptul că noi abia acum începem să le descoperim este un lucru asupra căruia ar trebui să medităm.  Nu de alta, dar ca să nu creăm condițiile ca ele să se repete.
Titlu: Ușor cu inflația pe scări!
Nr Editie: 837 Data: marți 14 ianuarie 2003
Inflația este răul cu care începusem să ne obișnuim, de o duzină de ani încoace.  După șocul provocat de liberalizarea prețurilor din noiembrie 1990, românii au început să lucreze cu nonșalanță cu miile, zecile și sutele de mii și chiar cele 6 zerouri care fac din noi o nație de milionari săraci.  Câte unul își mai aduce, nostalgic, aminte, de vremurile când pâinea costa 3 lei, ziarul 50 de bani (!), iar berea de import vreo 12. Stabilitatea aia păguboasă ne lenevise spiritul și inițiativa.  Ne făcea incompatabili cu economia de piață în care trebuie să calculezi în minte orice preț, să-l transformi în dolari și să-l împarți apoi la cursul zilei.  Inflația a devenit sacoșa pe care o cărăm după noi tot timpul, doar-doar om găsi ce ne trebuie și care e mai grea, de multe ori, decât ceea ce punem, ce putem pune în ea. Supraviețuind noi unor inflații de peste sută la sută am ajuns să trăim să avem cea mai mică inflație din 1990 încoace: potrivit ministrului Dezvoltării și Prognozei, cu procentul de 1,5% din decembrie, n-avem pe tot anul decât o inflație de 17,8%.  Mai mică decât se prognozase, cu optimism temperat, la începutul anului (cât de cât sub 20%). Aproape că nici nu știu ce să fac: să mă bucur sau să mă întristez?  Cu o ureche îl ascult pe dl Cazan care spune nu doar că e bine, dar că așa și trebuie, în conformitate cu politica partidului, iar cealaltă o ciulesc la directorul Adrian Vasilescu din BNR care zice că dacă mergem prea repede cu inflația pe scări s-ar putea să avem necazuri.  E ca și cu o cură de slăbire.  După ce porți cu tine povara kilogramelor în plus, riști o criză de anemie: vei fi mai suplu, dar mai lipsit de vlagă. Nici nu ști cum s-o dai. Un lucru e cert și nu poate fi contestat: cu un indice de 17,8%, anul 2002 se înscrie pe coordonatele traseului de revenire la o normalitate pe care nu putem decât să o ghicim, neavând termen de comparație.  Nu putem pune față în față inflația unui sistem economic la comandă, cu unul bazat pe piața liberă.  Dar, dacă lucrurile vor merge în continuare bine - și asta se poate traduce prin 'dacă nu va fi vreun război pe undeva' - anul 2003 poate deveni un pas important spre idealul economic al inflației 'cu o singură cifră'.
Titlu: Stolojan și Băsescu pun de-un nou CDR?
Nr Editie: 838 Data: miercuri 15 ianuarie 2003
Vocile tot mai stinse ale liderilor Opoziției mai răzbesc din când în când spre paginile de gazetă și aflăm atunci lucruri interesante.  Ca, de pildă, faptul că președintele liberal Stolojan este gata să dea mâna cu cel democrat, Băsescu și să pornească umăr la umăr să combată hidra pesedistă.  Sunt notorii divergențele dintre cei doi aliați din coaliția fostă la guvernare.  În timp ce democrații - pe atunci ai lui Petre Roman - se considerau a fi singurii care fac reformă într-un guvern buimac, liberalii luptau din greu pentru supremație cu țărăniștii.  Cele două tabere, venite și din direcții istorice diferite, nu s-au simpatizat niciodată prea tare.  Nici măcar acum, când vicisitudinile istoriei i-au aruncat din nou în aceeași bărcuță scuturată periculos de valurile pe care le fac vecinii lor peremiști.  Între sobrul și încruntatul Stolojan și haios-dezmățatul Băsescu este o diferență ca-n 'Doamna și Vagabondul'.  Or, această diferență face regula relațiilor politice mai degrabă decât opțiunile doctrinare.  Unica opțiune a liberalilor și democraților în acest moment este, însă, să facă tot ce le stă în putință pentru a nu fi striviți între peretele pesedist de la Putere și boldozerul peremist din aceeași Opoziție.  Ei trebuie să găsească nu doar limbajul, dar și formula care să convingă un număr mai mare de alegători decât plăpândul electorat captiv, că alternativa la guvernare nu este tirada radicală a tribunului Vadim, ci discursul cumpănit și constructiv a celor două forțe aflate pe muchia de cuțit a propriilor lor opțiuni politice. Va fi, zice Stolojan, mai întâi un protocol.  Dacă discuțiile vor merge bine, protocolul va fi urmat de o alianță electorală.  Dar o asemenea alianță poate fi posibilă doar pe baza unui program politic de guvernare!  Or, aici e-aici: programul politic de guvernare a reprezentat piatra de încercare a precedentei Coaliții.  Și ce-a ieșit din chestia asta am văzut cu toții.  Ce va aduce nou, altceva, un nou program?  Numai Stolojan și Băsescu ar putea să o știe.  Și poate că nici ei, deocamdată...
Titlu: Perdeaua de fum
Nr Editie: 847 Data: sâmbătă 25 ianuarie 2003
Una dintre metodele folosite de către aliați în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru a-și proteja aviația de radarele germane, a fost aceea de a trimite la înaintare un aparat de zbor care lansa o veritabilă ploaie de fâșii de staniol. Dincolo de faptul că dădeau o aură feerică peisajului, evocându-le celor de la sol ideea de sărbătoare, fâșiile de staniol aveau darul de a bloca radarele prin milioane de ținte false, deschizând drumul adevăratelor ținte spre zonele care urmau să fie bombardate. În alte situații, pentru a se masca adevărate mișcări de trupe, de data asta la sol, combatanții utilizau, și mai utilizează încă, perdelele de fum: la adăpostul acestora trupele și tehnica se pot desfășura în liniște, luând inamicul prin surprindere. Mai nou, tehnica aceasta a 'perdelei de fum' se folosește în show-biz, în parte pentru a da iluzia unui decor ireal, și în parte pentru a ascunde unele deficiențe de tehnică scenică sau de acuratețe a mișcării. Politica are întotdeauna de învățat de la militari și de la actori. Și cel mai evident model de preluare creatoare a diverselor tehnici îl reprezintă discuțiile provocate în ultima jumătate de an de către liderii partidului de guvernământ. Nu știu cât de atent au fost lucrate aceste proiecte în eficientele laboratoare ale ministrului Dâncu, dar știu că ele s-au dovedit extrem de productive în deturnarea atenției publicului și - mai ales - a adversarilor politici - de la obiectivele și problemele reale ale guvernării. Începând cu ideea alegerilor anticipate, pentru protejarea eforturilor de integrare europeană, trecând prin cea de-a treia candidatură a președintelui Iliescu, prin înlocuirea sufragiului universal cu cel parlamentar la alegerea președintelui, și până la ultima bomboană - aceea a guvernatorilor euro-regionali, am asistat la tot atâtetea jonglerii abile cu noțiuni, explicații și principii, în timp ce în spate, în culise, se derulau liniștite tranzacțiile privilegiate ale capitalismului de cumetrie, iar în sală nota termoficării se umfla gata să plesnească. Abia mai încoace, spre final, cineva mai puțin implicat în ceea ce nu privește direct segmentul său electoral - dl Bela Marko - a observat cu surprindere că n-a fost săptămână în care să nu ni se ofere o astfel de palpitantă temă de dezbatere. Ceea  ce înseamnă că tehnica a funcționat perfect...