Punctul pe Y, septembrie 2002

Titlu: Detectorul de minciuni
Nr Editie: 719 Data: luni 02 septembrie 2002
Un post de televiziune încearcă să dea lovitura chemându-i pe cei asupra cărora planează diverse suspiciuni să se supună de bună voie unei examinări cu detectorul de minciuni. Există, desigur, și o percepție simplistă a acestui tip de aparat. Cei mai mulți își închipuie că este vorba despre un soi de tensiometru care se pune pe la mână și undeva, pe un ecran, un ac atinge o zonă roșie atunci când subiectul testat spune câte una gogonată. În realitate, detectorul de minciuni este un aparat sofisticat, care funcționează, e drept, pe baza impulsurilor electrice generate de procesele pe care creierul le declanșează în sistemul vascular. Nu există însă, un aparat care să o spună verde în față: minți! Variațiile înscrise pe o bandă de hârtie pot fi interpretate, însă, de specialiști, în funcție de amplitudinea mișcărilor generate. Și mai este o chestie: adevăratul test îl constituie abilitatea operatorilor de a formula astfel de întrebări încât să implice procese emoționale decodificabile prin variațiile de tensiune. Una peste alta, detectorul poate să dea o senzație de adevăr sau minciună,dar în nici un caz să certifice una sau alta dintre variantele unui răspuns. De aceea proba cu detectorul de minciuni nici nu este admisă în instanță, prin țările unde acesta este folosit. Sunt tare curios cine vor fi cei care se vor oferi voluntar să se supună acestei probe la postul amintit. În nici un caz nu vor fi, însă, politicienii. Din motive de ei bine știute. Ei sunt primii care ar trebui să mulțumească cerului că nu s-a inventat încă aparatul care să despartă cu certitudine minciuna de adevăr. Imaginați-vă cum ar arăta și ce reacții ar declanșa un televizor care ar avea încorporat un astfel de aparat, ce ar acționa un bec roșu pentru minciună și unul alb pentru adevăr! Am căpăta, probabil, o paloare stacojie stând și ascultându-i cât e ziulica de mare, spunându-ne cât de mult doresc ei binele acestei țări, cât de mult muncesc pentru el și cât de rău intenționați sunt adversarii lor politici și cât rău ar face, dacă, Doamne-ferește, ar ajunge cumva la putere. Să mulțumim, deci, științei, că n-a făcut încă pasul acesta și că putem să ne legănăm cotidian în iluziile pe care ni le transmit cu atâta sinceritate prietenii noștri politicienii.
Titlu: România: țara cu două opoziții!
Nr Editie: 733 Data: miercuri 18 septembrie 2002
O voce dintre cele mai lucide a politicii românești, ieșită, din păcate, prea devreme din circulație, își exprim recent o nedumerire: ce fel de politicieni sunt cei care resping din start și categoric, indiferent ce opțiune? Cum se împacă această intoleranță programatică cu ceea ce este definit ca artă a compromisului - politica. Politicianul la care mă refer este Radu Câmpeanu și opțiunea pe care acesta o acuză era aceea a partidelor din Opoziție de a nu se afla niciodată de aceeași parte cu PRM-ul. Deși, în fapt, se află. Și PRM, și intoleranții de la PNL și PD, se află de acea parte a eșichierului politic care nu reușește să aibe suficientă greutate pentru a egala cât de cât balanța puterii. Această stare de fapt face ca Romania să se afle într-o situație mai mult decât originală. Suntem țara cu o Putere și două Opoziții. Două Opoziții care, dacă se vor menține pe poziție, nu vor reuși, ani buni de acum încolo, să clintească PSD-ul de la putere. Desigur, PRM-ul are o situație aparte. Este un partid care, datorită pozițiilor declarative ale liderului său, este catalogat drept naționalist și extremist. Nu pentru acțiunile sale politice, ci pentru vorbele șefului său. Este greu de acceptat ideea că făcând o alianță cu acest partid, te poți delimita de pozițiile liderului său. Dar la fel de adevărat este că o presiune suficient de bine armonizată, atât din interior, cât și din exterior, ar putea neutraliza influența și consecințele acesteia. Pentru că, să fim serioși: niciodată - atâta timp cât parametrii scenei politice nu se vor schimba radical - PNL și PD nu vor reuși să adune atâtea voturi încât să înlăture, prin ei înșiși - vorba unui înaintaș - blocul social democrat de la Putere. O vor putea face doar printr-o alianță cu partidul "numărul 2" - partid căruia-i va merge bine la electorat atâta timp cât țării îi va merge prost. Cred, de aceea, că eforturile Opoziției ar trebui canalizate nu spre idealuri absurde, nefirești, ci spre o acțiune comună care să readucă PRM-ul pe făgașul democrației autentice și al acceptării interne și externe. Cu, sau fără Vadim. Altminteri vom continua, multă vreme de acum încolo, să rămânem una dintre curiozitățile Europei: țara cu două Opoziții și fără Putere.
Titlu: Anticiparea anticipatelor
Nr Editie: 734 Data: joi 19 septembrie 2002
Cu toate profețiile pe care politicienii și jurnaliștii s-au întrecut în a le runca pe piața vorbelor, România n-a avut - încă - parte de alegeri anticipate.  A avut parte de câteva demiteri scandaloase de premieri, dar legislativele alese și în '90, și în '92, și în '96 și-au făcut netulburate somnul vreme de doi sau de patru ani, cât au avut la dispoziție.  Ba, chiar, premierul căruia i s-a pronosticat de cele mai multe ori că va avea o astfel de soartă - Nicolae Văcăroiu - a fost și singurul, din executiv, care și-a făcut slujba cap-coadă, patru ani bătuți pe muchie.  Actuala legislatură nu face excepție.  Acum, însă, mai mult ca oricând, spectrul anticipatelor plutește deasupra electoratului, lansat de la nivele cu autoritate în domeniu.  A evocat o asemenea posibilitate chiar premierul, în buchetul de idei care a stârnit atâta vâlvă, în special din cauza opțiunii sale "cetățenești" cu un nou mandat pentru dl Iliescu.  Acesta a rejectat la fel de energic, și ideea unui nou mandat, și ideea unor alegeri anticipate "atâta timp cât situația internă nu justifică acest lucru".  Iată însă că vine dl Hrebenciuc (tot el!) cu afirmația că lumea (pesedistă, evident) trebuie să se împace cu această idee și că ar trebui chiar să se pregătească pentru o asemenea eventualitate.  Dl Hrebenciuc bătea șaua organizației sale de la Bacău ca să priceapă iapa națională.  Mi-e greu să cred că vicepreședintele PSD vorbește chiar de capul lui, fără o minimă consultare cu șeful său ierarhic.  De aceea și cred că aceasta este una dintre modalitățile alese de premier de a nu mai intra în contre directe cu "șeful" său de la Cotroceni.  Dl Năstase este un tip lucid și realist și știe că un conflict fățiș nu-i aduce nimic folositor.  Dar, în același timp, se simte dator să-și urmeze propriul drum și propria sa politică.  Iar această politică îi spune că, pentru a-și consolida puterea pe care o are și pentru a evita continua erodare, este musai să se folosească de oportunitatea pe care i-o oferă post-Praga, când actualul Executiv va înregistra, după toate probabilitățile, primul său mare succes de imagine.  Românii au un talent istoric să se îmbete cu apa rece a succeselor sportive, culturale sau chiar de politică externă, și n-ar fi de mirare să reacționeze și de această dată pozitiv, amplificând, într-un eventual scrutin, procentul formațiunii de guvernământ până la un punct la care acesta să nu mai aibe nevoie de aliați incomozi.  Scenariului anticipatelor îi lipsește deocamdată doar o apostilă.  Cea prezidențială.
Titlu: Cine e de vină că Opoziția e nemediatizată?
Nr Editie: 735 Data: vineri 20 septembrie 2002
Printre subiectele care au ieșit în evidență cu prilejul "scandalului OTV" figurează și acela al "liberului" acces al Opoziției la canalele de comunicare în masă.  Ba, chiar, CNA s-a simțit obligat să dea un ucaz potrivit căruia la o cantitate de "două treimi" știri de-ale Puterii să se vină și cu un adaos de "o treime" Opoziție.  Această prevedere se referă, în special, la televiziunea publică și la radioul de același fel. În presa scrisă lucrurile stau nițel altfel, aceasta fiind în totalitate privată și neexistând instrumentul prin care să i se poată impune un astfel de control.  Dar, oricum, politicienii sunt interesați în primul rând de audiovizual, și abia apoi de celelalte mijloace mass-media.  Măsura inițiată de CNA nu mi se pare a fi în ordine.  Pentru că nu o instituție a statului este cea îndrepțită să stabilească cota de interes a unor formațiuni politice - pentru că despre acest lucru este vorba.  Nu-mi amintesc ca în precedenta legislatură să fi fost nevoie de o astfel de măsură.  Deși în Opoziție, PDSR-ul apărea destul de des pe toate posturile și nimeni nu s-a plâns că ar fi obstrucționat pe vreun canal - inclusiv pe cel public.  Acest lucru se întâmpla pentru că PDSR-ul avea suficientă forță și suficiente motive pentru a i se face auzită vocea.  Cine altcineva este de vină pentru faptul că glasurile firave ale PNL și PD nu se aud?  Că doar exhibiționismul lui Băsescu mai străbate prin plasa de resemnare ce s-a lăsat peste cele două partide?  Cine altcineva decât ele însele, liderii lor, programele lor, incapaciatea lor de a induce cel mai mic sentiment de neliniște partidului aflat la o putere discreționară?  Singurul îndreptățit la un astfel de protest ar fi PRM-ul lui Vadim, dar aici problema e alta: că ceea ce are de spus Vadim este greu de suportat nu doar pentru urechile publicului, dar mai ales pentru cele ale autorităților publice.  Aici da, se poate spune că se operează - la nivel individual, sugestional și nu decizional - o anumită cenzură - și, dacă am avea în față o situație normală, am putea spune că OTV-ul este un exemplu.  Sunt aproape sigur că dacă PNL și PD ar reuși să iasă din letargia inter-electorală, și ar avea capacitatea să elaboreze platforme și puncte de vedere viabile,  CNA-ul n-ar mai avea decât, poate, să stăvilească, prin vreo reglementare, excesul de Opoziție pe unde.
Titlu: Noua politică țărănistă
Nr Editie: 736 Data: sâmbătă 21 septembrie 2002
Vineri, 20 septembrie, orele 11.53, din curtea sediului Partidului Național Țărănesc-Creștin și Democrat, din bd. Carol, au ieșit două mașini acoperite, în părți, cu două mari bannere pe care scria cu litere de-o șchioapă: "PNȚCD-Noua Politică": "Spune-le că nu mai poți!"  Dintre bannere, două difuzoare puternice transmiteau în atmosferă același mesaj, pus pe voce.  De ce am ținut să menționez cu atâta exactitate un fapt în aparență banal?  Zilnic, zeci de mașini plimbă prin oraș panouri mari înbiindu-ne să începem o nouă viață cu biscuiții "X" sau berea "y".  De data asta, cursul existenței multor bucureșteni (deocamdată) s-ar putea schimba dacă mesajul țărănesc-creștin și democrat va reuși să penetreze carapacea de indiferență cu care oamenii se izolează, în general, de o realitate incomodă.  S-ar putea ca data de 20 septembrie, orele 11.53 să marcheze, într-adevăr, un nou curs în politica românească și să readucă în prim planul atenției publice un partid pe care exercițiul defectuos al puterii l-a aruncat în anonimat.  Există o astfel de posibilitate - personal, îi acord șanse într-un procent de aproximativ 3 la sută.  Pentru restul de 97 de procente cred că partidul domnului Ciorbea își va continua nestingherit marșul lipsit de glorie spre uitare.  De ce?  Am să încerc să mă explic: primul motiv ar fi dl Ciorbea însuși.  Personaj nu foarte controversat - pentru că mai toată lumea s-a lămurit că este un politician inconsecvent și neterminat în orice acțiune ar întreprinde.  Prin ce anume ar putea dl Ciorbea - om care a început ca lider sindical, a cochetat cu puterea pedeseristă, a sărit în barca Convenției, s-a ales primar al Capitalei și i-a lăsat baltă pe bucureșteni pentru a încurca pe toată lumea în calitate de prim-ministru, a fost pur și implu alungat de la palatul Victoria, pentru ca apoi să înjure PNȚCD și să formeze un alt partid, cu care s-a bătut până când a revenit ca președinte al formațiunii blamate - să-i convingă pe alegători că de data asta va fi mai destoinic și că va avea resursele să conducă rămășițele partidului istoric pe noi culmi de faimă și autoritate?  Cum i-ar putea convinge pe alegători politicienii mânjiți în exercițiul guvernării, dar rămași în partid, că sunt curați ca lacrima și că pot avea tupeul să-i atace pe alții?  Și să îndemne lumea la revoltă?  Până când timpul ne va contrazice sau ne va da dreptate, evenimentul din 20 septembrie, ora 11.53 rămâne un simplu și banal exercițiu de PR, o încercare fără prea multe șanse de a vinde populației un produs expirat: noua politică țărănistă.
Titlu: Gura păcătosului Tănăsescu...
Nr Editie: 737 Data: luni 23 septembrie 2002
La ședința de guvern de săptămâna trecută dlui Mihai Tănăsescu, ministrul de finanțe, i-a ieșit din gură un porumbel cât e el de mare: că anul viitor, veniturile la buget vor spori cu circa 25 la sută. Și nu oricum, din modul cum se învârte economia, ci dintr-o... mai bună colectare a impozitelor și taxelor!!! Implicit, dl ministru recunoaște că situația proastă din acest an se datorează deficitului de colectare - y compris ministerului său, care nu reușește să strângă de pe la agenții economici un sfert din bugetul României! Vă dați seama cât este de mare gogomănia? Vă dați seama cât de absurde sunt văicărelile despre insuficiența banilor pentru lucruri absolut necesare și firești, pentru învățământ, sănătate, apărare, protecția socială? Practic, unul din patru români moare cu zile pentru că imensa armată de funcționari de la Ministerul Finanțelor nu-și deranjează fundurile pentru a părăsi birourile confortabile și a lua la mână agenții economici de rea credință care prosperă din neplata taxelor și a impozitelor pe care le datorează, și pentru care nimeni nu-i somează. "Am adunat, de la începutul anului, un miliard și jumătate de dolari din impozite și taxe - îmi mărturisea deunăzi un personaj cu rang destul de înalt în ierarhia ministerului. Dacă ni s-ar fi dat voie să-i executăm pe anumiți agenți economici, suma ar fi fost dublă. Ni s-a spus însă să-i lăsăm în pace!" Cine a spus? Ridicări din umeri și înălțare complice a privirilor spre cer. "Cineva, acolo sus..." Deci, dacă ar fi să-i dăm omului crezare, trebuie să înțelegem că bugetul național este violat și vidat din interior, de cei care ar trebui să-l întărească și să-l împlinească. Aceștia au diferite slăbiciuni, către "x" și către "y" iar zeloșii, funcționari ai ministerului, gata să-și execute și tatăl și mama, sunt nevoiți să stea cu mâinile în sân și să privească cum marii datornici la stat se întrec în vile și jeep-uri pe care doar nu scrie că "aici sunt bnaii dumneavoastră". Probabil că adevărul e pe undeva pe la mijloc și că indolența și traficul de influență își dau mâna frățește pentru ca noi să trăim mai prost decât ne-ar permite-o posibilitățile.
Titlu: Modelul slovac: rezistența la ciolan!
Nr Editie: 738 Data: marți 24 septembrie 2002
Recent încheiatele alegeri din Slovacia ar putea constitui un model a ceea ce s-ar putea întâmpla și la noi în 2004. Câștigător este partidul lui Meciar, fost prim-ministru și lider politic de factură naționalistă. Aflat în opoziție după ce-a ieșit de la guvernare, pe fondul dificultăților pe care Slovacia le-a cunoscut după ruperea de Cehia (operațiunea îmbrățișată cu entuziasm de fostul premier), Meciar a fost beneficiarul nemulțumirilor față de slaba performanță a Slovaciei pe drumul sinuos al tranziției și privatizării. Nimic nou sub soarele Estului. Dacă după admiterea în NATO de la Praga (unde soarta Slovaciei este decisă chiar acum de jocul alianțelor care-l alungă pe Meciar de la Guvernare) mersul economiei și al societății românești nu va cunoaște o îmbunătățire sensibilă, atunci scenariul viitorului scrutin electoral poate fi copiat rând cu rând după cel de la Bratislava - până la un punct. În sensul că PSD-ul se va uza în angrenajul corupției, iar PD și PNL în cel al demagogiei ieftine pe care și unii și alții le practică cu succes, fiecare pierdere concretizându-se în folosul unicului partid fără antecedente la guvernare: PRM. Este foarte posibil ca în 2004, câștigătorul alegerilor să fie PRM, care va confirma zicala conform căreia "rău pentru țară e bun pentru PRM". Scorul deja spectaculos din 2000 va putea fi amplificat în 2004, dar în mod evident nu până la pragul la care partidul să poată guverna singur, fără nici un ajutor de la alte formațiuni. Cum este greu de presupus că pe scenă își vor face apariția formațiuni noi, a căror reacție să nu poată fi prezisă, scenariul slovac se va reface întocmai. Până la un punct, spuneam, iar acest punt ține de eterna imprevizibilitate a românului în fața ciolanului: va funcționa, atunci, suficient de bine simțul realității politice, pentru ca modelul slovac să poată fi urmat până la capăt, iar câștigătorul să nu mai ia nimic? Vom fi suficient de convinși că Europa s-ar putea să sancționeze drastic venirea la putere a unei formațiuni catalogate ca extremiste, pentru ca nimeni să nu dorească să ajungă la putere, alături de PRM, cu un astfel de preț? Adică cel al izolării și sancționării externe? Aici am mari rezerve, pe care doar urmărirea atentă a mersului lucrurilor le-ar putea rezolva în sensul cunoașterii, și nu al corectitudinii.
Titlu: Numărătoarea nemțească
Nr Editie: 739 Data: miercuri 25 septembrie 2002
Seara și noaptea zilei de duminică au însemnat, pentru germani, momentul de maxim suspans electoral din ultima jumătate de secol. Niciodată, până acum, un scrutin nu a fost atât de strâns, încât balanța succesului să se încline, nehotărâtă, când într-o parte, când în alta. Care poate fi semnificația unui scor de felul celui cu care Schroder a câștigat dreptul de a mai rămâne (teoretic) încă patru ani la șefia guvernului de la Berlin? Cred că, în primul rând, dificultatea cu care a fost obținută victoria coaliției sale, nu trebuie privată ca o slăbiciune a partidului pe care-l reprezintă, ci ca o trăsătură a electoratului german. Un electorat ajuns la deplină maturitate, pe care realitatea politică, economică, socială îl face să prefere o ofertă în fața alteia, în funcție de nuanțe, și nu de o ideologie antagonistă. La urnele germane s-au bătut două viziuni de amănunt, nu de esență, ale modului în care este conceput marșul german pe drumul noului mileniu. Victoria lui Schroder - chiar așa, ajutată de neașteptatul avans pe care l-au luat ecologiștii lui Fischer în preferințele electoratului - era una previzibilă. Ultimii patru ani au însemnat un șir de reforme importante și necesare, după establishmentul creștin-democrat al lui Kohl, de care noua Germanie unită avea nevoie ca de aer. Continuarea mandatului lui Schroder va însemna, implicit, continuarea reformelor și poziționarea pentru cel puțin următorul deceniu, a colosului german în structura noii Europe lărgite. Dincolo de toate aceste considerații de ordin general, aș desprinde un aspect punctual: deplina și totala civilitate în care s-a desfășurat un scrutin ce ar fi putut fi îndelung controversat. Puținele procente care au departajat cele două blocuri ar fi putut declanșa un imens scandal, cu nesfârșite reclamații, cum s-a întâmplat în America, la finalul răs-renumărării prezidențialelor, dacă nemții n-ar fi ceea ce sunt: oameni serioși, corecți, scrupuloși. Nimănui nu i-a trecut prin cap să conteste rezultatele, să ceară renumărarea voturilor, pentru că la ei așa eva este de neconceput. Cum să greșești? Cum să furi? Așa ceva e posibil oriunde altundeva, dar nu în țara lui "unu plus unu fac întotdeauna doi", indiferent de conjunctura politică.
Titlu: Spionii se dau la fund și când nu e nevoie...
Nr Editie: 740 Data: joi 26 septembrie 2002
După secretomania comunistă, ultimul deceniu al secolului trecut a părut că vrea să ne spună că pe lumea asta, a noastră, nu mai există secrete. Și că, în consecință, nici n-ar mai fi nevoie să se facă caz pe această temă. "Cine vrea să știe ceva despre noi, se uită din satelit și află tot" - era argumentul care tăia elanul oricui ar fi fost de părere că nu tot ceea ce se întâmplă în România ar trebui să se afle pe taraba știrilor de tot felul. Pe un astfel de fond, atât SRI cât și SIE au avut mari dificultăți în a-și defini modul de lucru, societatea civilă și grupurile interesate - fiecare din alte motive - cerându-le o transparență care risca să le facă nefuncționale. Lucrurile încep să se mai echilibreze și cele două instituții știu ceva mai bine ce trebuie să ofere publicului și ce nu - respectând bineînțeles, legea. O lege pe care cei mai mulți dintre cei care o comentează n-o cunoc sau nu doresc să o cunoască. Excesele - într-o direcția sau alta - sunt încă la ordinea zilei. Cel mai bun exemplu ni-l oferă reuniunea la vârf a șefilor de servicii secrete din statele membre NATO și candidate la integrare, care se desfășoară azi și mâine la Snagov, într-un "anonimat" care nu are nimic de-a face cu protecția unor date clasificate. Întâlnirea de la Snagov ar fi trebuit să fie anunțată chiar de către gazde - Serviciul Român de Informații - și nu de către președintele Iliescu, care s-a "scăpat" pe acest subiect, la Mangalia. Nu este vorba despre o întâlnire conspirativă a unor spioni - șefii acestor servicii nefiind mandatați cu o astfel de activitate - ci despre un conclav de specialitate al cărui secret ține doar de conținutul deliberărilor. Mi-amintesc că, în urmă cu vreo 5-6 ani, profesorul Măgureanu era foarte mândru de faptul că o vizită a lui Primakov, omologul său de la KGB, fusese atât de secretă încât nici măcar faptul că acesta a fost dus la un concert al lui Placido Domingo, în văzul presei, nu a dat cuiva de bănuit. De ce a trebuit să fie secretă vizita lui Primakov - este la fel de logic pe cât este secretul reuniunii de la Snagov.  Singura concluzie este că spionii n-au învățat încă să se dea la fund doar când trebuie...
Titlu: Două miliarde (dolari!) lipsă-n cassa Finanțelor!
Nr Editie: 741 Data: vineri 27 septembrie 2002
Raportul Curții de Conturi după controalele efectuate la două dintre instituțiile cele mai răspunzătoare de gestionarea banilor publici - BNR și Ministerul Finanțelor - îl poate descumpăni total pe simplul cetățean care a trăit cu credință că dacă pe aici și pe dincolo unii își fac de cap, fură și cheltuiesc fără noimă, există, acolo sus, cineva care veghează și-i pune la punct de cum îi prinde.  Că haosul domnește aproape peste tot pe unde e vorba de bani publici - este o realitate care de 13 ani tinde să se drapeze cu haina normalității.  Nimeni nu se mai miră că nu știu ce primar călătorește cu amanta de 12 ori pe an în străinătate, că un ministru își angajează toate neamurile și dă mașini în folosință pe la prieteni, că un parlamentar își dotează biroul din teritoriu cu televizor cu plasmă, că fiecare cheltuie cum îl taie capul și pe ce-l taie capul.  Banii, de regulă, nu ajung, pentru că sunt cheltuiți iresponsabil și până când vine Curtea de Conturi să mai tragă cu ochiul prin catastife, ba moare ministrul, ba nu se mai aleg parlamentarii, ba fuge primarul în străinătate.  Și atunci aflăm că jaful a fost mare și sistematic, dar că nu mai avem pe cine să tragem la răspundere și atunci rămâne ca la început.  La ultima sa conferință de presă dl Drosu, peședintele Curții de Conturi n-a spus ce-a găsit la Ministerul Finanțelor și la BNR.  S-a ferit să dea nume (ați văzut ce-a pățit ministrul Sârbu cu directorul încă nenumit, dar dat afară pentru că nu-și făcea bine treaba.  Ministerul Finanțelor ne-a băgat mâna în buzunar și a scos de-acolo două miliarde de dolari pe care le-a aruncat pe apa sâmbetei!  Asta este suma pe care șefii de acolo au furat-o pur și simplu, acordând facilități și reeșalonări pe ochi frumoși, politici și economici!  Deci, spusele ministrului Tănăsescu, din urmă cu vreo săptămână, cum că la anul bugetul va fi mai consistent cu 25 la sută, datorită taxelor care se vor colecta în plus, aflăm acum că, de fapt, acești bani sunt în minus!  Că se-nceară să se mai scoată ceva din ceea ce lipsește, nu din ceea ce ar trebui să prisosească!  Prinde orbul, scoate-i ochii!  Pe cine să tragi, acum, la răspundere, pentru ce s-a întâmplat până-n 2000?  Pe Ciumara, Dăianu sau pe Remeș? pe care din cei vreo 10 secretari de stat care s-au perindat în aceeași perioadă?  Că doar n-o să-i penalizezi pe cei care au beneficiat de aceste "atenții", că n-au pus sula-n coasta nimănui!  Până la urmă cel penalizat rămâne tot cetățeanul, contribuabilul care se calcă pe picioare și chiar moare în fața Fiscului, dornic să-și plătească la timp dările amărâte din care trăiesc și scutiții, și scutitorii.
Titlu: Cinstiți -dar nu neapărat săraci...
Nr Editie: 742 Data: sâmbătă 28 septembrie 2002
Un cotidian descoperă America: unii dintre parlamentarii noștri pot figura într-un "clasament Forbes" autohton, numărându-se printre cei mai bogați oameni din România. Bogăția și România sunt două noțiuni care, până mai ieri, aveau o conotație antagonică. Nimeni nu era și nu putea fi bogat într-un sistem care vedea în bogăție o culpă socială profundă. Venind dintr-un egalitarism păgubos, în care diferențele de avuție erau date de privilegii și nu de posesiuni, suntem încă reticenți față de noțiune. Bogați ne par, astăzi, cei care-și plasează cu ostentație bunăstarea în valori de "piață": vile somptuoase, jeep-uri masive și amante spectaculoase. Aceștia, însă, sunt, în linii mari, voyeuriștii. Cei care nu se simt bine dacă nu se exhibă în public. În spatele lor există o sumă întreagă de oameni cu stare, a căror agoniseală depășește, de multe ori, capacitatea comună de a imagina, sau vizualiza averea. Printre aceștia se regăsesc nu puțini parlamentari, dintre cei pe care-i cita ziarul. În politică există două categorii de bogătași: cei care au venit din afaceri și au utilizat politica drept mijloc de sporire a averii; și cei care au început în politică rupți în fund și au ajuns să stea astăzi călare pe multe milioane de dolari. Și într-un caz și în altul avem de-a face cu situații la limita sau dincolo de morală. A uza de relațiile și influența politică pentru a dobândi sau a-ți spori averea este ultimul lucru pe care cei care i-au trimis în înaltul for le așteaptă de la reprezentanții lor. Cred, însă, că numărul aleșilor care-și respectă statutul este minim și că aceștia sunt priviți de către colegii "descurcăreți" ca niște handicapați. Într-atât de intrată în mentalul politic este ideea profitului cu orice preț, în orice situație, încât semnale ca cel lansat de ziarul menționat nu fac altceva decât să le aducă celor parveniți o undă de respect: ia uite, dom'le, ce băieți deștepți! Momentul în care ceva se va modifica în percepția publică va fi acela în care electoratul va înceta să mai trimită în parlament "băieți deștepți" și se va orienta spre cei cinstiți. Nu neapărat și săraci...
Titlu: Casa regală pusă la muncă
Nr Editie: 732 Data: marți 17 septembrie 2002
În vâltoarea mediatică provocată de maratonul verbal al lui Vadim (șapte ore în cap, fără a mai socoti reluarea), la concurență cu raportul de 600 de zile al premierului, un fapt cu rezonanțe majore a trecut aproape neobservat. Este vorba despre surprinzătoarea însărcinare primită de principele Radu Duda, principe de Hohenzollen, din partea Guvernului, de reprezentant cu misiuni speciale în materie de integrare, aderare și dezvoltare durabilă. O sarcină de o complexitate nemaiîntâlnită în nomenclatorul slujbelor la stat, care presupune din partea celui în cauză eforturi de-a dreptul insurmontabile. Aflăm însă, din comentariul oficial dat după ședința de guvern, că Radu de Hohenzollern preia prin mandat de la dl Năstase, ceea ce primise cu mandat de la dl Iliescu socrul său. Ștafeta trece - din rațiuni de vârstă și de eficiență - de la o generație la alta, iar principele moștenitor al tronului României (cel puțin în teorie) poate fi considerat unul dintre "lupii tineri" cu care premierul își formează haita cu care intenționează să atace turma electorală în 2004 sau - dacă gura păcătoșilor adevăr grăiește - chiar în 2003. În noua sa calitate, emisarul de os regal nu are de dat socoteală pentru acțiunile sale nimănui altcuiva decât premierului. El urmează să fie plătit "la bucată", pe ceea ce face, din deja celebrul fond de imagine al Executivului. Cum suneam, știrea merită reținută din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că noua Putere își dă arama pe față în privința rolului pe care-l atribuie Casei Regale: dacă vor Palatul Elisabeta și Palatul Săvârșin, să muncească. Să umble prin Europa și să-și convingă neamurile că România trebuie să intre peste tot unde mai este loc. Iată ceva ce fosta Coaliție n-ar fi făcut. Din respect pentru Majestatea Sa. În al doilea rând, pentru că în cursa dintre Cotroceni și Victoria, Executivul marchează implacabil primind o pasă decisivă. Și, în fine, în al treilea rând pentru că, dacă nu era întâmplarea cu Vadim, aveam ce să tocăm vreme de cel puțin o săptămână - conform planificării dlui Dâncu.
Titlu: O oglindă strâmbă
Nr Editie: 731 Data: luni 16 septembrie 2002
Personal, consider decizia de "interzicere" a postului OTV o greșeală.  Prin această măsură tardivă CNA nu face altceva decât să atribuie o aură de martir unui realizator și unui post care, în toată activitatea de până acum n-au avut nimic sfânt în afară de goana după senzaționalul ieftin, cu orice preț.  Probabil că unii dintre telespectatorii care savurau, sincer, aluviunile sub - morale pe care le aduceau cu ele personaje de o dubioșenie vizibilă cu ochiul liber, vor fi revoltați de această măsură.  Ei își vor asocia protestul ideii de libertate a expresiei - indiferent de calitatea acesteia.  În ochii lor, Dan Diaconescu va apare nu ca un șpăgar cu ceva talent, care și-a construit afacerea pe seama feluritelor lobby-uri mai mult sau mai puțin oneste - cum îl consideră nu puțini dintre confrații săi de breaslă - ci ca un luptător pentru dreptate și adevăr, aflat în posesia unor documente și mărturii compromițătoare, căruia Puterea încearcă să-i închidă gura.  Părerea mea este că orice pasăre pe limba ei piere.  Nu cred că - lăsat să-și vad de treabă - Diaconescu ar fi devenit cine știe ce Berlusconi al audiovizualului românesc.  Îi lipsesc, pentru asta, prea multe lucruri, dar în primul rând o minimă cultură generală.  Șirul bombelor și dezvăluirilor sale senzaționale nu putea duce decât la previzibilul final al neîncrederii și deriziunii.  Dacă postul său i-a mai derutat, însă, pe unii, de vină nu sunt alții decât cei care astăzi salută cu entuziasm decizia CNA.  Cei care se intercalau senini, în căutare de succes la public, printre pușcăriașii, proxeneții, hoții și vrăjitoarele care populau ecranul.  Oglinda TV era, pentru multe personaje politice cu pretenții, calea cea mai scurtă spre popularitate.  Ei se îngrămădeau și se gudurau pe lângă realizator în speranța de a fi tratați cu blândețe, conferindu-i acestuia o falsă aură de onorabilitate, pe care n-a avut-o, dealtfel, nicicând.  Astăzi, când se privesc în oglinda strâmbă a popularității conferite de un canal prin care s-au scurs doar dejecții, nu prea le venea să creadă.  Că ei sunt cei care s-au lăfăit ore în șir pe ecran, că ei sunt cei care-au telefonat pentru a interveni în direct, că ei au răspuns cu grăbire celor mai fantasmagonice acuze.  Nu cred că interdicția - ci permisiunea de a continua să funcționeze în regimul pe care și l-a constituit, de muzeu al ororilor mediatice - ar fi cea mai bună pedeapsă pentru Oglinda, sau OTV.
Titlu: Vocația epistolară a politicianului român
Nr Editie: 730 Data: sâmbătă 14 septembrie 2002
De la conu'Agamiță Dandanache, norocosul găsitor al unei scrisorile de amor a unui politician către o demozelă, vocația epistolară face ravagii printre politicienii români. Și nu este vorba aici doar despre banale scrisorele de dragoste, ci de mesaje politice în toată regula, care, demască relațiile oculte dintre convingeri și practici, concubinajul cu interesele mercantile, adulterul dintre sărăcia afișată și bunăstarea ascunsă, incestul dintre declarațiile electorale și practica guvernamentală. O categorie importantă a acestui veritabil op o constituie dialogul interpartinic: înjură unul din Opoziție Puterea, hop, un reprezentant al acestuia îi trimite o scrisoare în care îi atrage politicos atenția că ceea ce face nu e frumos! Sau: zice ceva unul de la putere despre un partid mai mic și mai năbădăios din Coaliție? Imediat, un reprezentant autorizat al acestuia iese la rampă și-l ceartă, în scris, pe motiv de aroganță sau de comportament ciocoiesc. O varietate mai nouă a stilului epistolar este aceea în care membrii aceluiași partid își scriu unii altora. Ca într-o familie: tatăl îi scrie o scrisoare fiului, mama fiicei, bunica nepotului și așa mai departe. Nu că n-ar putea sau n-ar avea voie să vorbească unii cu alții. dar așa, cine are urechi de auzit va auzi că ceva anume e spus nu doar să fie ascultat de cel în cauză, cât de cei care nu sunt în cauză. Dar sunt pe-aproape. Iată, de pildă, cum îi scrie președintele PSD vicepreședintelui aceluiași partid. Cineva mai naiv și-ar putea închipui că între cabinetul premierului și biroul d-lui Viorel Hrebenciuc este o distanță enormă, pe care nici vorba, nici telefonul nu le-ar putea acoperi. Și că atunci e nevoie să se pună slovele pe hârtie iar aceasta să fie repezită cu DHL-ul. Să nu ne lăsăm, însă, înșelați de aparențe. Să încercăm să vedem esența. De ce-i zice dl Năstase domnului Hrebenciuc pe hârtie să vadă odată ce face cu imunitatea lui Gheorghiu, cel cu BMW-ul autofurat? Sunt două explicații: ori i-a spus odată, vocal, și dl Viorel s-a făcut că nu pricepe și acum i-o întărește negru pe alb. Ori e pentru alții: vedeți, nu mă ascultă, îi zic degeaba. Încerc și așa și dacă tot nu merge..." Interesant este cum va răspunde dl Hrebenciuc: tot printr-o scrisoare? Sau prin... imunitatea lui Gheorghiu?
Titlu: Banii de la FMI
Nr Editie: 720 Data: marți 03 septembrie 2002
Probabil că în nici o altă țară fost-comunistă, Fondul Monetar Internațional nu este atât de popular ca în România. Aproape la fel de cunoscut precum Ciuma lui Caragea, cutremurul din 1977 sau inundațiile din 1970, ca să mă refer doar la calamitățile naturale. Pentru că aici pare să încadreze bunul simț popular, efectele conlucrării guvernului cu prestigiosul For Internațional. Sau - mai exact - aceasta este imaginea pe care o transmit autoritățile poporului. Cum? Foarte simplu: o ducem rău? Păi, este din cauză că tranșa întâia, a doua sau a treia de la FMI nu mai vine! De ce nu mai vine? Pentru că FMI-ul vrea mai întâi, să aruncăm nu știu câte mii de oameni de la marile combinate în stradă! Vai de mine și de mine, da ce-are FMI-ul cu muncitorii? N-are nimic, dar zice că din cauza lor nu sunt bani pentru creșterea pensiilor. Una peste alta, FMI-ul e-n toate, dar mai ales în cele care nu merg. Acum s-ar putea ca cineva să creadă că FMI-ul este cel care a picat pe capul nostru. Nu. Adevărul e că noi ne-am dus la ei, cu căciula în mână, după câte-o tranșă în plus. Numai că această instituție are proasta reputație de a avea pretenția să știe ce se întâmplă cu banii pe care îi dă. Ba, mai mult, are pretenția să ne învețe chiar ea cum și pe ce să cheltuim. Or noi, nu-i așa, suntem mândri și nu acceptăm să comande cineva în casa noastră. Cât e el de FMI. Și dacă nu putem să i-o zicem verde-n față, procedăm în stilul nostru clasic: zicem ca ei și facem ca noi. Ideea e bună, dar nu e de durată. Om fi noi șmecheri, dar nici ei nu sunt chiar așa de fraieri. Ne-au cam strâns cu ușa în ultima vreme, ne-au dat o tranșă și ne-au amânat două până când am făcut câte ceva din ceea ce ne cereau. Și-atunci vin iar bani! Deocamdată, tranșele a doua și a treia din ultimul stand-by. Nu e mult, da-s buni și ăștia. Ne scot din iarnă. După asta, om mai trăi și-om mai vedea... 
Titlu: Liberarea lui Truțulescu
Nr Editie: 721 Data: miercuri 04 septembrie 2002
Truțulescu mai are puțin și iese pe bune. Este și motivul pentru care a renunțat la cererea de eliberare provizorie pentru efectuarea unor tratamente medicale. Cu Truțulescu și cu alți câțiva pensionari celebri de la Rahova și de la alte câteva "pensioane" se întâmplă ceea ce nu s-a mai întâmplat în istoria penitenciară: deobicei, într-un mediu așezat, precum cel al pușcăriei, cu mese la ore fixe, somn suficient, lipsă de stres și consum intelectual redus, organismul se întărește. Este de mirare, cum boli - incurabile în libertate - în pușcărie își găsesc leacul de la sine. Dar, cum spuneam, de la o vreme se petrece fenomenul invers. Oamenii nu mai suportă pușcăria. Suferă, în primul rând, de claustrofobie. Sau sunt prea grași și nu mai încap în celulă, precum Cristofor. Sau îi bântuie grija pentru afacerile lăsate de izbeliște, precum Tartagă. Gem judecătoriile de cazuri în care condamnații cer să li se dea liber pe acasă, o lună, două, cât se poate, ca să-și mai vadă de sănătate. Același lucru i se întâmplase lui Truțulescu. După ce-a încercat o vreme să-și trateze dantura, discret, prin scurte permisii, a constatat că așa nu se mai poate. Și s-a cerut acasă. După care nu s-a mai cerut, că venea și-așa liberarea. Truțulescu se-ntoarce, deci, acasă. Așa cum a plecat. Învăluit, în continuare, în misterul traficului cu țigări de la Otopeni. Fără să ne fi spus "adevărul". Care adevăr? Păi, cel despre cei care se aflau în spatele contrabandei și în fața casei de bani. O fi fost, n-o fi fost Dragoș Constantinescu? O fi fost, n-o fi fost Dorin Marian? O fi fost, n-o fi fost Ion Mureșan?  Truțulescu a dus cu el în pușcărie secretul (dacă există vreunul) și se va întoarce cu el în libertate. Nu vom ști, deci, dacă a fost un banal act de contrabandă, al unor "întreprinzători" privați, sau o operațiune în toată regula, implicând persoane și instituții mai presus de orice... lege.
Titlu: Modelul bulgăresc
Nr Editie: 722 Data: joi 05 septembrie 2002
Două sunt domeniile în care bulgarii ne pot da lecții: grădinăritul și protecția datelor privind averile demnitarilor. Dacă din grădinărit n-am prea învățat mare lucru - piața Bucureștilui, în special, fiind aprovizionată tot de către bulgarii din satele din jurul Capitalei - din modelul de protecție a averilor am prins imediat șpilul. Ideea este că la bulgari a fost aplicat un sistem care - zic guvernanții noștri cu invidie - este foarte apreciat pe plan european. Adică: vine omul, demnitarul adică, și spune la începutul mandatului: am asta, asta și asta. Le pune frumos, cu mânuța lui pe hârtie și pac! - la secret! pentru că în varianta bulgărească nu-și mai bagă nici unul nasul să vadă ce-a agonisit demnitarul până să devină demnitar sau după. În linii mari, varianta bulgărească se apropie de cea ungurească - pardon! udemeristă. Mai exact, de obiecția d-lui senator Frunda, la mai vechiul proiect PDSR, inițiat încă de pe vremea fostei guvernări, cum că dacă s-ar publica lista averilor, aceasta ar deveni automat un soi de ghid pentru hoți, care ar ști ce și unde să caute (Nota bene: dl Frunda, a presupus, cu mult bun simț, că de la demnitari se pot fura mai multe decât de la simpli cetățeni). Nu întâmplător, pe la o recentă consfătuire, președintele partidului de guvernământ a avut cuvinte de laudă pentru prietenii noștri bulgari, care au reușit să rezolve magistral această spinoasă problemă, oferindu-ne totodată șansa de a nu ne mai obosi noi pentru a inventa ceva deja inventat. Dl Mihăilescu, cel care le știe pe toate la Guvern, a și dat un dat un exemplu de ce ar avea voie să afle publicul larg: doar despre sumele mai mari de 5000 euro depuse în bancă. Despre colecții de tablouri, opere de artă, acțiuni la firme sau mașini - nici o vorbă. Îi știți doar pe hoții români cum sunt: abia așteaptă să prindă un pont din surse demne de încredere, pentru a acționa. Așa încât noul proiect nu doar că-i protejează mai bine pe demnitari dar dă și o grea lovitură infracționalității, lipsind-o de informații vitale.
Titlu: Supraviețuirea partidelor fantomă
Nr Editie: 723 Data: vineri 06 septembrie 2002
Prima din cele mai profitabile afaceri post-decembriste a fost înființarea de partide politice.  Au apărut atunci, în frenezia democratică ce a cuprins România, sute, poate mii de formațiuni, cu denumiri și platforme dintre cele mai trăznite. Câteva sute bune au participat la primele alegeri, obținând voturile unei familii sau ale câte unei străzi. Chestiuneaa nu a deranjat droaia de președinți, vicepreședinți și de șefi care, la adăpostul unor prevederi legale extrem de generoase- și-au transformat sediile primite de la stat pe care plăteau chirii modice- sau nu plăteau deloc în buticuri, terase, restaurante sau, cum a fost cazul, de-a dreptul în bordeluri, confirmând astfel strânsa legătură în timp dintre cea mai veche dintre meserii și cea mai complexă dintre îndeletnicirile umane. Legea prin care s-a acordat dreptul la întrunire spontană a românilor, Decretul lege nr. 8/’98, era extrem de permisivă: cu numai 250 de susținători te puteai înscrie la tribunal și hrăni ,concomitent, de la țâța bugetului. A fost o adevărată orgie de dotări și de cheltuieli din baii aruncați atunci de stat pe apa sâmbetei. Faptul că alegerile n-au confirmat valabilitatea celei mai mari părți a formațiunilor,  nu le-a frânt acestora aripile: au dezvoltat conceptul de politică de piață, pe care unele formațiuni, calificate, aveau să-l ducă pe cele mai înalte culmi ale măiestriei. Autoritățile au încercat, de-a lungul timpului, să mai rărească numărul partidelor, crescând numărul adeziunilor pentru înregistrare. Credeți că a fost  o problemă? Nicidecum! Au apărut noi profesii, între care aceea de colector de semnături. Câte semnături virai, atâtea aveai, la tarife negociabile, bineînțeles, și fără știrea celor în cauză. Erau în joc mize majore- sediile, de pildă, sau  darea de seamă asupra folosirii banilor. Așa încât au fost declanșate adevărate războaie de gherilă pentru păstrarea acestor privilegii obținute cu atâta trudă de la frageda democrație românească. Faptul că astăzi, la aproape 13 ani de la marea cursă pentru politică mai există încă partide doar cu numele și că sedii importante sunt blocate de acestea  prin felurite chichițe juridice are o singură explicație: aceea că au fost tolerate din varii motive: ba ca să nu facă scandal, ba ca să dea vreo mână de ajutor în campanie, ba pentru cine știe ce procent din afacerile derulate. N-a fost doar neglijență- a fost o neglijență interesată. De ce se încearcă (abia) acum să i se pună capăt, prin noul Proiect al legii Partidelor? Pentru a se mai putea ciuguli din ce a rămas!
Titlu: Paradoxul Powell - Iliescu
Nr Editie: 724 Data: sâmbătă 07 septembrie 2002
La vreo două ore după ce s-a întâlnit cu președintele Ion Iliescu, la Johannesburg, cu prilejul Summit-ului Mondial pentru Dezvoltare Durabilă, secretarul de stat american Colin Powell, reprezentantul celi mai puternice națiuni a momentului, avea să facă față celei mai acute manifestări de ostilitate la adresa țării sale din ultima perioadă. Împotriva politicii americane în general, și a lui Powell în special, n-au protestat reprezentanții lumii a treia, cei care suportă consecințele refuzului americanilor de a semna  acordul de la Kyoto, considerat un veritabil punct de cotitură în atitudinea față de mediu și dezvoltare. Au protestat chiar proprii săi conaționali, reprezentanți ai unor organizații neguvernamentale din America, cei care agreează cel mai puțin (in)decizia lui Bush în protejarea mediului în relația cu dezvoltarea. America este, la această oră, cel mai mare poluator al mediului ambiant: peste 30% din noxele din atmosferă sunt aruncate de întreprinderile americane. La Kyoto s-a convenit o reducere generală de 6,2% până în 2012. Americanii sunt, practic, singura națiune dezvoltată importantă care a refuzat să semneze acest protocol. Pentru că Bush nu este dispus să sacrifice creșterea economică americană în favoarea creșterii calității mediului. Cel puțin nu deocamdată. Mă îndoiesc că decizia Rusiei și a Chinei de a se alătura tratatului, mișcare prin care suma consecințelor poluatorilor depășește pragul considerat necesar pentru  intrarea în vigoare, automat,  a tratatului, îi va impresiona pe americani. Revenind la debutul acestui comentariu, să relevăm paradoxul prin care un urmaș al lumii a treia vine într-o țară de pe continentul strămoșilor săi pentru a pleda interesele unei națiuni care refuză să le înțeleagă pe ale altora. Și unde este sancționat tocmai de cei pe care îi reprezintă! Să alăturăm acestui paradox un altul. Cel al lui Ion Iliescu. Care la Johannesburg a reprezentat interesele unei țări care-și propune să  intre în clubul celor mari, dezvoltându-se corespunzător, dar care reprezintă - fără să vrea- interesele "celor mici"- prin faptul că România face parte din clubul poluantelor numai datorită faptului că industria sa producătoare de noxe s-a prăbușit sub povara tranziției. Nu întâmplător, poate, cei doi au avut la Johannesburg o întâlnire extrem de amicală, în care au părut  că-și înțeleg, reciproc problemele. Chiar dacă nu le împărtășesc.
Titlu: Inamicul nr. 1 al NATO!
Nr Editie: 725 Data: luni 09 septembrie 2002
Comitetul pentru relații externe al Senatului american a luat în discuție lista celor șapte candidați la lărgirea NATO, printre care se numără și România. Concluzia a fost că fiecare dintre cele șapte state prezintă oportunițăți dar, în același timp, ridică și unele semne de întrebare pentru siguranța organizației. S-a constatat că, de pildă, pricipalul impediment pentru Slovacia l-ar putea reprezenta victoria în alegeri al lui Meciar, pe care Washingtonul îl consideră cam naționalist. După cum slaba aderență la idee a populației Sloveniei ar putea reprezenta, deasemenea, o dificultate nu dintre cele mai de neglijat. În legătură cu România persistă, se pare, un impediment major. Dacă restructurarea armatei e  pe drumul cel bun, dacă stabilitatea politică e un factor benefic, dacă dorința populației de a intra sub umbrelă este o realitate tonică, rămâne un singur și mare cusur: corupția. Corupția este o temă familiară românilor, în ultimii doisprezece ani. Chiar dacă în mentalul colectiv ea a rămas tributară modelului pre-decembrist. Atunci noțiunea de corupție însemna șpaga dată la spațiul locativ sau sticla de whysky care însoțea plicul dat medicului, sau procentul din vânzări pe care-l luau șefii de cârciumi de la ospătari. Deși gama operațională a corupției s-a lărgit considerabil, percepția acesteia a rămas, încă, la nivele derizorii. Românul, în general, nu prea realizează faptul că șpaga luată de un ministru pentru o privatizare dubioasă îl atinge personal la buzunar. Nu realizează că licitațiile trucate pentru lucrări publice se fac tot pe socoteala  lui până la urmă. Sau că "donațiile" făcute nu știu cărui partid pentru obținerea imunității ce decurge dintr-un fotoliu de parlamentar reprezintă o tranzacție care nu-l atinge în nici un fel.Românul, în general, continuă să creadă că fenomenul de corupție e doar acela care-l afectează pe el în mod direct. Americanii privesc lucrurile altfel. Au și mai multă experiență în materie de democrație și de corupție. Lor li se pare că, în România, corupția este principalul inamic al integrării. Că împotriva ei trebuie să lupte, în primul rând, autoritățile. Și au dreptate. Mai puțin clar este cum văd ei această luptă, dintre niște autorități tot mai copleșite de corupție, și corupția însăși? Pentru că aceasta este realitatea României de azi: o corupție generalizată și bine organizată. Care a înlocuit algoritmul politic, bezmetic, cu algoritmul șpăgii. Dacă la Praga vom avea, Doamne- ferește, surprize, nu va fi vina nimănui. Va fi doar vina acestei corupții proteice pe care nimeni nu reușește să o identifice în propria sa ogradă.
Titlu: Week-end în Sardinia
Nr Editie: 726 Data: marți 10 septembrie 2002
Polițiștii de la circulație au răsuflat ușurați în ultimul week-end.  N-a mai fost nevoie să se afle, la patru ace, înșirați ca pe sfoară, pe traseul de "maximă securitate" București-Cornu.  S-au putut relaxa liniștiți pe bulevardele Capitalei, distrându-se cu radarele de ultimă oră.  Pentru că "obiectivul" era plecat. Tocmai în Sardinia, pentru a petrece week-end-ul cu niște prieteni.  Sau, mai exact, cu un prieten: premierul italian.  Între domnii Năstase și Berlusconi s-a înfiripat o tandră prietenie care face ca, de două ori în mai puțin de șase luni, să fie împreună, într-un cadru informal, la una dintre proprietățile magnatului italian din Sardinia.  Dacă am fi niște cârcotași de presă, cum sunt nu puțini, am putea începe să ne întrebăm: da de ce se duce premierul nitam-nisam tocmai în Sardinia - pe banii noștri?  Și de ce la un premier de dreapta și nu la unul de-al lui, de stânga?  De ce nu stă și pe-acasă, să vadă cum e cu cornu' și laptele, au de unde să-l dea sau nu?  Cum nu suntem niște cârcotași, lăsăm deoparte asemenea întrebări și ne închipuim că, relaxându-se, premierul face un lucru bun.  Strânge legăturile internaționale.  Demonstrează Europei că suntem oameni de lume și nu niște pârliți din estul sălbatic.  Se întreține la o cafea cu don Silvio și-l întreabă câte televiziuni mai are (trei? La fel ca mine!), câte case, câte mașini (eu n-am nici una).  Alunecă nițel discuția spre o mică bârfă (Cu bătrânul Ciampi cum te înțelegi? Își vede de treabă? Se ia de tine, cum că este arogant sau...?) după care pleacă în plimbare pe mare.  Se-ntâlnește cu alt iaht, pe care - surpriză - este premierul islandez și, din babord în tribord schimbă câteva impresii (Frumos pe-aici, dar nu ca pe la noi! Apropo - când organizezi un pescuit de balene pe la voi prin fiorduri? După aia vii la noi la urs, în Harghita) și, luând asigurări că la Praga nimeni nu va mișca în front când va fi vorba de România, se despart ca doi prieteni.  Și uite-așa, sub masca relaxării și a odihnei active, premierul nostru n-are o clipă de răgaz, lucrând și-n timpul liber pentru propășirea nației spre NATO și U.E. - via Sardinia.
Titlu: "Dl. Năstase, care le știe pe toate..."
Nr Editie: 727 Data: miercuri 11 septembrie 2002
Că în sânul partidului de guvernământ, la vârf, atmosfera este tensionată, nu mai este un secret pentru nimeni. În fața cumulului tot mai evident de puteri decizionale aflate în mâinile președintelui-premier, reacția este tot mai reticentă. Nu este vorba despre eternii scandalagii, nealiniați din vocație, precum Păunescu sau Iorgovan, ci de oameni considerați până mai ieri-alaltăieri ca fiind elemente de rezistență ale piedestalului pe care se află Adrian Năstase. Nemulțumirea, nici ea, nu este una de principiu, ci are rădăcini concrete în sistemul organizatoric pe care partidul l-a pus la punct în materie de afaceri și acces la comenzile guvernamentale. Parlamentul este ticsit, în băncile puterii, de oameni de afaceri care și-au plătit scump avantajul de a se putea afla în capul mesei la împărțeala prăzii. Dintre aceștia, doar o parte se bucură de favorurile structurilor economice - cam zece la sută. Restul șomează sau sunt nevoiți să-și folosească influența pentru a ciupi, din teritoriu, ceea ce mai scapă din împărțeala de la centru. "Afacerile îmi merg atât de prost, încât cred că voi fi nevoit să mă retrag din parlament pentru a mai salva ceva" - declara unul dintre cei excluși de la răsplata jertfei patriotice. Situația este chiar mai gravă decât pe vremea Coaliției când, de bine de rău, câte ceva mai scăpa controlului nu foarte riguros al celor trei fracțiuni politice ce-și împărțeau puterea. Nemulțumirile de sorginte economică au, evident, reverberații politice. Observatorilor nu le-a scăpat răceala cu care asistența a primit discursurile președintelui partidului, recent, la Snagov și la Sinaia, după cum nu a trecut neobservată nici deferența cu care acesta s-a adresat "baronilor" locali, deținători, fiecare la nivelul său, al unei puteri de același tip ca cea de la centru. Dar semnul cel mai evident al acestei stări de tensiune îl reprezintă, cred, "scăparea" lui Viorel Hrebengiuc, cel care, recent, arunca într-un discurs, în prezența președintelui, propoziția "dl Năstase, care le știe pe toate". Cine-l cunoaște cât de cât pe politicianul băcăuan, ale cărui prudență și circumspecție sunt deja proverbiale, înțelege că ceva suficient de grav trebuie să se fi întâmplat pentru ca acesta să-și piardă, măcar pentru o clipă, autocontrolul, cunoscând suficient de bine și umorile vindicative ale celui pe care-l "accesa" în acest fel. Probabil că, până la Praga, nu se va întâmpla nimic relevant. Lucrurile vor rămâne, cel puțin în aparență, sub un relativ control. După aceea, însă, sunt de așteptat "mișcări", prevestite, poate, și de tăcerea tot mai grea care se lasă dinspre Cotroceni.
Titlu: Cele 600 de zile ale guvernului cu același nume...
Nr Editie: 728 Data: joi 12 septembrie 2002
Întâmplarea face ca primele 600 de zile ale Guvernului condus de Adrian Năstase să se sărbătorească chiar în preajma celei mai negre aniversări din noul mileniu: 11 septembrie. Dacă există sau nu vreo legătură între cele două evenimente rămâne de discutat. Cu siguranță, însă, că ceea ce s-a întâmplat în 352 dintre cele 600 de zile se află în strânsă legătură nu doar cu evenimentul amintit, dar și cu cel care se va produce peste vreo două luni, la Praga. De cele două date se leagă atât o parte dintre neîmplinirile actualei guvernări dar și - probabil - unul dintre marile sale succese. Deși nu este o cifră uzuală, "600" a fost aleasă ca pretext de bilanț tocmai pentru interesanta sa poziționare în timp. După trei sesiuni parlamentare, Guvernul a fost în măsură să-și evalueze mai exact contribuția la punerea în mișcare a sistemului. Prin "sistem" înțelegând ansamblul de factori care fac ca o națiune să stea pe loc, să regreseze sau să avanseze. Oricâte rezerve critice s-ar putea manifesta la adresa PSD, este evident, însă, faptul că acesta a reușiut să stopeze regresul marcat de precedenta guvernare și chiar să se împingă complexa mașinărie înainte. A făcut-o, însă, cu prețul unui mare consum de energie, irosită în domenii colaterale și cu beneficii minime. Premierul are, în primul rând, meritul de a fi repus în funcție un ansamblu birocratic - în sensul bun al cuvântului - pe care înaintașii săi îl aruncaseră, pur și simplu, peste bord. I-a completat piesele lipsă (au apărut chiar și unele în plus) și s-a ocupat cu mare atenție de rezonanța sa, plasându-i amplificatoare de imagine. A reintrodus o stare de disciplină imperios necesară, a restabilit ierarhii și priorități. În același timp însă, principala nerealizare a "guvernului cu același nume" rămâne încrederea. Oamenii văd ceea ce guvernul nu le spune, și anume că corupția este în creștere, că nesiguranța persoanei se agravează, că amenințarea iernii este mai acută ca niciodată în condițiile în care cheltuielile de întreținere amenință să depășească întregul venit minim garantat. Aceasta din urmă rămâne defecțiunea cea mai îngrijorătoare a mașinăriei la ale cărei comenzi se află premierul. O mașinărie care gâfâie din greu pe urcușul spre Praga și care amenință să-și topească toate lagărele de pe urma acestui efort. O (altă) stranie coincidență face ca viitoarea aniversare, de pe malul Voltavei, să se poziționeze în dreptul unui alt număr, mai puțin fast, compus din de trei ori aceeași cifră...
Titlu: Legendele lui 11 septembrie
Nr Editie: 729 Data: vineri 13 septembrie 2002
La un an de la teribila tragedie care a însângerat America, întreaga lume a respirat la unison cu națiunea atât de greu încercată. Manifestările de simpatie și de compasiune au depășit net ceea ce s-a înregistrat în istoria acestui tip de relații până în prezent. În fața iraționalității și a intoleranței oarbe, întreaga lume civilizată a reacționat în același diapazon. Faptele sunt cunoscute și n-are rost să le reluăm. Aș vrea acum să mă refer doar la un aspect. Și anume la modul în care iau naștere, sub ochii noștri, legendele. Povestea oficială a atacurilor asupra Americii este următoarea: grupări extremiste arabe, sub cupola organizației Al Queda, al cărei lider nu doar spiritual este Bin Laden, au organizat și dus la îndeplinire atentatul care s-a soldat cu distrugerea completă a "Gemenilor", a unei aripi a Pentagonului, și cu moartea a peste 3000 de americani nevinovați. Unul dintre aparatele care se îndrepta spre capitoluisău spre Casa Albă, a fost la rândul lui deturnat de pasagerii care s-au revoltat împotriva piraților aerului, sacrificându-se pe sine. Considerate drept adevăruri indubitabile, toate aceste fapte, în înlănțuirea lor, se bazează, însă, doar pe presupuneri. Cei 18 sau 19 pirați ai aerului aflați la bordul celor patru avioane sunt doar presupuși a fi fost ceea ce erau și a fi fost acolo. Revolta de la bordul aparatului căzut în Pennsylvania, este o ipoteză superbă, dar exclusiv o ipoteză. Persoanele care ar fi putut lămuri într-un fel sau altul ce s-a întâmplat, de fapt, în acea fatidică zi, sunt trecute cu toate în lumea de dincolo. Nici măcar dacă Bin Laden este cu adevărat cel care a orchestrat această sinistră simfonie a morții, nu se știe cu precizie. După cum nu se știe nici dacă el mai există pentru a mărturisi ceva. Sunt doar ipoteze construite pe frânturi de conversații din casete incerte ca sursă și datare. Elementul caracteristic fundamental al acestor întâmplări este totala absență a martorilor și mărturiilor. Toți și toate s-au topit în furtuna de foc care a însoțit impacturile. În urma lor n-a rămas decât legenda, care va supraviețui chiar și eventualelor mărturii neașteptate care ar putea surveni. O legendă frumoasă este întotdeauna de preferat unui adevăr mai mult sau mai puțin incomod.
Titlu: Camera cu două intrări și fără ieșire...
Nr Editie: 743 Data: luni 30 septembrie 2002
Recentul puci de la Camera de Comerț aduce la suprafață un conflict care mocnește de multă vreme.  Cam de pe vremea când, brusc, Camera de Comerț a României a devenit Camera de Comerț și Industrie a României și a municipiului București.  Adăugirea din coadă a fost răspunsul dat mai multor încercări de desprindere a Capitalei, pentru a da funcții și satisfacții celor care nu puseseră mâna pe așa ceva în Camera Mare.  La vremea respectivă, conflictul de interese a fost tranșat de influența pe care domnul Cojocaru o avea în mediul politic, influență care l-a ajutat și în "lovitura de cameră" pe care a dat-o când l-a debarcat pe "șeful istoric" al acesteia, Aurel Ghibuțiu, un apropiat al președintelui Iliescu...  Mărul discordiei l-a constituit, de-a lungul timpului, patrimoniul Camerei, care a gestionat în perioada de deschidere spre economia de piață profitabilele manifestări internaționale de la Romexpo.  Pe seama lor, Camera și-a ridicat un sediu somptuos în Mărășești, și-a modernizat structurile și a mărit lefurile.  Pe seama lor și a Registrului Comerțului - una dintre cele mai sigure și mai profitabile afaceri ale "epocii".  Lovitura dată de avocatul Vlasov de la Iași vine într-un moment în care scaunul președintelui Cojocaru se clătina deja.  Acesta pare să nu mai aibe suportul politic de altădată și unul dintre motive pare să fie apetitul tot mai scăzut în sponsorizarea politică.  Cu el pare să se întâmple ceea ce s-a întâmplat cu Dângă de la UCECOM, urcat și acesta în barca Puterii și aflat acum pe punctul de a fi aruncat peste bord prin Legea Cooperației. Lovitura de grație în cazul Cojocaru nu este, însă, separarea camerelor teritoriale, prin manevra inițiată de Vlasov, ci decizia Guvernului de a trece Registrul Comerțului în subordinea Finanțelor.  Este bomboana de pe coliva unui deces anunțat: cel al Camerei Unice.  Se anunță o perioadă de tranziție nu foarte lungă când intrarea în cameră se va face simultan, pe două uși, dar din care nu va exista și o ieșire...