Punctul pe Y, august 2002

Titlu: Ce nu înțelege Ellie Wiesel...
Nr Editie: 692 Data: joi 01 august 2002
Remarcabilă personalitate a lumii contemporane, legitimată prin suferințele îndurate în lagărele de concentrare și de exterminare naziste, Ellie Wiesel, laureat al premiului NOBEL pentru pace, s-a reîntors, pentru câteva zile, pe meleagurile Sighetului, acolo unde a văzut lumina zilei, într-o așezare care la sfârșitul anilor '40 număra nu mai puțin de 38.000 de evrei, într-o comunitate harnică și prosperă.Copil fiind, a trăit drama deportării și a exterminării întregii sale familii.Unic supraviețuitor, a dorit să mai revadă odată locurile în care privea pe fereastră moții morocănoși trecând pe stradă spre treburile lor.Este, desigur, extrem de greu să retrăiești la aceeași intensitate sentimentele pe care le încearcă celebrul (acum) scriitor și păstrător al memoriei Holocaustului.Personaj așezat, rezonabil, modest, Wiesel a avut în președintele Iliescu o gazdă și un ghid pe măsură.Vizita sa s-a derulat în parametrii decenței și ai adevărului.U n adevăr crud, adeseori greu de suportat, dar al cărui țel este de a ne face să nu uităm ceea ce s-ar putea, tragic, repeta.Desprins de locuri și de realitățile lor, Ellie Wiesel ne pare, însă, ușor debusolat.Iar mesajul său pare, uneori, să-și greșească adresa.Vorbindu-le celor prezenți la Sighet, i-a rugat să-și întrebe părinții ce s-a întâmplat în urmă cu peste 60 de ani și despre cum au putut să doarmă liniștiți când vecinii și cunoștințele lor au fost trimise la moarte.Un îndemn pe care respectatul laureat ar fi trebuit să-l adreseze autorităților de la Budapesta, sub a căror diriguire s-au petrecut tragicele evenimente. Ellie Wiesel uită că în anii Diktatului soarta românilor nu a fost mai bună decât a evreilor din Transilvania ocupată de horthyști.Și că, în aceleași trenuri ale morții, au fost nu puțini români. Erorile istorice și geografice le joacă feste nu doar celor care știu lumea de pe hartă - și nici de acolo prea bine.Din păcate și oaspetele nostru de acum pare a fi unul dintre aceștia.Cât despre apelul - nobil - al renunțării la ură și la intoleranță, din nou dl Wiesel greșește adresa.O adresă pe care ar putea-o regăsi chiar pe meleagurile locuite astăzi de conaționalii săi, angajați într-o sinucigașă competiție de ură și răzbunare cu cei cu care și-au împărțit, de-a lungul istoriei, destinul.
Titlu: Palmierii lui Năstase
Nr Editie: 707 Data: luni 19 august 2002
Spre deosebire de palmierii lui Agathon si Mazare, palmierii lui Nastase se tin foarte bine. Nu se usuca, nu arata ca jumuliti, nu sunt atacati de adversarii politici, sunt în siguranta si acum si la iarna care vine. Pentru ca îi asteapta o ditamai sera în care vor fi mutati, cu tot cu ciubere, pentru a nu fi nevoiti sa înfrunte ierni carora nu le-a rezistat nici anticul poet Ovidiu, cel exilat la Pontul Euxin. Toate acestea l-ar putea face invidios pe dl Agathon, daca dl ministru ar avea obiceiul ca în cursul inspectiilor periodice pe care le face pe litoral cu nelipsitul alai de purtatori de reportofoane, ar da si pe la dl Nastase. Din motive care ne scapa, dlui Agaton nu prea-i convine ceva la dl Nastase si atunci prefera sa-l ocoleasca. Si, ocolindu-l, n-are prilejul sa faca comparatii care se impun, între pricajitii sai palmieri de la Mamaia si frumosii palmieri de la Costinesti. Celor care si-au închipuit - Doamne fereste! - ca era vorba despre primul-ministru, trebuie sa le redam încrederea în reflexele sanatoase ale titularului de la Turism. Nu. Este vorba despre un alt domn Nastase, Nicusor, patronul complexului VOX MARIS din Costinesti si unul dintre cei mai priceputi manageri pe care-i are turismul românesc. Pe un litoral înca înnecat în paragina, prost gust si delasare, nerevigorat de plapânzii palmieri transplantati cu atâta cheltuiala din Grecia lor natala, în solul neprilenic al Dobrogei, Nicusor Nastase a reusit performanta de a crea o oaza de civilizatie si bun gust. Complexul AMIRAL din Costinesti întruneste deja conditiile care se vor de la orice club cu pretentii si sunt sigur ca anul viitor turistii straini se vor bate pe el. Performanta a fost obtinuta cu truda, nervi si, practic, împotriva preferintelor mai-marilor din turism, mult mai sensibili la conotatii oculte de gen "Scandinavia", decât la efortul singular al unor oameni care vor sa schimbe ceva, cu toate piedicile care li se pun. Palmierii lui Nicusor Nastase sunt un semn ca vorbele pot fi dublate de fapte si ca lucrul facut temeinic si cu discretie îsi arata mai curând valoarea decât stahanovismul cu trâmbite de tranzitie.
Titlu: Jertfe românești pe altarul mondial
Nr Editie: 708 Data: marți 20 august 2002
România a pierdut un transportor blindat pe câmpurile de luptă de la Kandahar, în Afganistan.  Din fericire, nu s-au înregistrat și pierderi de vieți omenești, pentru că echipamentul n-a fost atacat de talibani, ci din interior.  De echipamente.   Această primă jertfă pe teatrul conflictului dintre talibani și restul lumii se datorează unui scurt circuit intervenit la unul din echipamentele acestei mașini de luptă de fabricație autohtonă.  Din păcate, trupele trimise de guvern să contribuie la stingerea conflictului, a fost instruit să lupte cu inamicii în șalvări, nu și cu circuitele electrice ale TAB-ului.  "Conflictul" apărut la bord, între militari și echipament n-a putut fi stins, așa că armata română se înregistrează cu prima pierdere în luptă.  Episodul afgan este în linia de comportament eroic a reprezentanților noștri, inaugurată odată cu primele noastre participări în cadrul efectivelor internaționale, după ce interdicția promulgată de Ceaușescu, de a nu ne face de lucru cu trupe în afara granițelor a fost abrogată de spiritul revoluției.  Prima victimă - din ciclul eroic - a fost înregistrată în Golf, unde o asistentă medicală a murit îngurgitând niște insecticid în cursul unei petreceri organizate în barăcile românești.  În șirul care a urmat, prin Somalia, Kossovo, Bosnia și pe alte teatre de luptă, următoarele victime au fost călcate de mașini sau s-au curentat pe când umblau la un tablou electric.  Nu vreau să spun că, în atari condiții, pierderile de vieți sunt mai puțin dramatice sau mai puțin regretabile.  Din nefericire, ele adaugă o notă de derizoriu și de inutilitate diurnă unui palmares pe care l-am dori eroic și pilduitor.  Nu prea e vorba nici de eroism și nici de modele la efectivele care merg să înfrunte riscuri mânate de faptul că în Afganistan și în Bosnia se aleg - dacă scapă cu viață - doar cu o diurnă mai mare de câteva ori decât leafa din țară, cu care-și mai pun familiile la adăpost pentru o vreme.  Cât despre echipamente - ce să mai vorbim.  Dacă TAB-urile astea cărora le sar siguranțele când ți-e lumea mai dragă sunt cele cu care vrem să intrăm în NATO, faptele de eroism sunt asigurate de pe acum!
Titlu: Terorismul naturii
Nr Editie: 709 Data: miercuri 21 august 2002
Aș îndrăzni să asemuiesc ceea ce se întâmplă de vreo săptămână prin Europa cu atacul din 11 septembrie împotriva Americii: ca și atunci, nimeni nu se aștepta la ceea ce avea să urmeze.  Iar ceea ce a urmat a lovit necruțător și la întâmplare, distrugând vieți și bunuri fără nici o rațiune.  Apele Europei și-au ieșit din matcă parcă doar spre a inspira groaza și pentru a dovedi neputința oamenilor și a guvernelor în fața cataclismelor.  Câteva dintre cele mai puternice țări ale lumii s-au confruntat cu un inamic pe care nici puterea militară și nici cea financiară nu-l pot îngenunchea.  Lumea a privit, pe viu sau pe ecranele televizoarelor, cum apa lovește năprasnic așezări, distrugând și luând cu ea agoniseli personale de o viață și patrimonii istorice de neînlocuit. Mama Natură și-a arătat forța, de această dată, unor țări ai căror oameni s-au obișnuit să se simtă deasupra ei.  Ne resemnasem, parcă, cu ideea că uraganele, inundațiile, cutremurele, preferă să-i lovească pe cei și-așa loviți de soartă.  Că aceste nenorociri li se pot întâmpla doar celor care nu au cum să lupte și cum să se apere.  Celor care nu au orgoliul de a controla și de a supune Natura.  Parcă asta a dorit să demonstreze ea acum, când din cer, puhoaiele de apă s-au revărsat asupra geografiei meticulos ordonată și controlată a centrului celui mai prosper continent.  Evenimentele sunt în desfășurare.  La fel și dramele și tragediile, al căror curs este paralel cu cel al viiturilor.  Bilanțul "atacului" este însă, de pe acum impresionant.  Ce lecție vom trage de pe urma sa?  Cât de bine se va face înțeles mesajul, avertismentul Naturii?  Cum vor reacționa cei cărora le-a fost adresat?  Sunt întrebări ale căror răspunsuri ies complet din tiparul obișnuit.  Și care reclamă o abordare cu totul diferită.
Titlu: Conflictul de interese din familia Truică...
Nr Editie: 710 Data: joi 22 august 2002
Hotărât lucru, premierul Năstase n-are baftă la șefi de cabinet!  După ce-a trebuit să scape de Teșu, pe motiv că dădeai de el peste tot pe unde mirosea a șpagă - la BRS, la Astra, la aniversările lui Vântu, la agapele lui Bittner - și l-a pus în locul lui pe Remus Truică, iată că, atunci când îi era lumea mai dragă, iese iar scandalul. Nu că dl Truică ar fi dorit cu tot dinadinsul să devină subiect de scandal.  Dealtfel, domnia sa a avut până acum o prestație cât se poate de discretă, nebăgându-se în față cu nici un prilej.  Dovadă este faptul că paparazzii n-au prea reușit să-l prindă și să-i difuzeze semnalmentele.  Toată discreția de până acum s-a dus, însă, pe apa Sâmbetei, în sâmbăta în care a luat nefericita decizie de a-și pune întârziatele pirostrii cu un fast care s-a răsfrânt negativ tocmai asupra șefului său.  Păi ce să creadă omul simplu care citește despre caii albi, căruța de cântăreți și actori și bunătățile de la Palatul Snagov (cel unde doar Ceaușescu avea acces!) și despre cei 40.000 de dolari cât ar fi costat nunta unui slujbaș al premierului - un fel de secretară șefă! - și ce să-și închipuie că s-ar întâmpla dacă chiar dl Năstase s-ar hotărî să repare o eroare a trecutului comunist când n-o fi reușit să meargă și la biserică? Culmea este că nici dl Truică nu e vinovat că, având resursele necesare, a dorit să confere unui eveniment personal, proporțiile unui eveniment cel puțin național, și nici dl Năstase că e șeful unui om care după ce-a stat cuminte cât a stat, și-a dat în stambă.  Cumulate însă, aceste nevinovății au un efect dezastruos la un electorat încă nedeprins cu șocul bunăstării.  Care trăiește încă după norme de austeritate mai mult sau mai puțin comuniste.Așa încât concluzia care vine de la sine este că degeaba a avut dl Truică răbdare șase ani (după cununia civilă!) pentru că în cel de-al șaptelea a făcut-o lată.  Și lungă - pentru că acesta este, pentru cârcotașii din presă, cel mai potrivit moment pentru a aborda delicata chestiune a conflictului de interese existent în familia sa.  Și în cea a Guvernului...
Titlu: Gena bunului simț și antologia fraierilor
Nr Editie: 711 Data: vineri 23 august 2002
Doi români - Doru Tuță din Craiova și Cornelia Andreescu din Ploiești - riscă să intre în antologia fraierilor. Și unul și alta, oameni cu venituri modeste și nevoi multiple, au găsit niște bani.  Mulți.  Mai mulți decât au putut ei să vadă vreodată laolaltă.  Doru Tuță, paznic la un centru comercial, a găsit o borsetă burdușită cu dolari și euro.  Erau acolo bani câți n-ar fi reușit el să câștige în cinci ani, stând de pază și veghind la securitatea mărfurilor din magazin.  Cornelia Andreescu este pensionară și în sacoșa pe care a găsit-o în autobus se aflau 120 de milioane - pensia ei pe vreo zece ani.  Nici unul, nici alta n-au stat pe gânduri, și odată făcută șocanta descoperire s-au dus, unul la șeful său de tură, cealaltă la poliție.  Au predat frumos banii cu conștiința împăcată de faptul că au făcut un gest nobil.  Și unul și alta s-au întors, după acest episod, la ocupațiile și nevoile lor de fiecare zi.  Păgubașii au trăit, la rândul lor, un șoc.  Șocul regăsirii unor bani de la care, din bun simț, își cam luaseră adio.  Pentru că de mult prea puține ori se întâmplă să regăsești banii pierduți.  Regăsești o umbrelă, un baston, o geantă cu acte și - uneori, chiar și o nevastă sau o iubită.  Dar banii mai rar.  Ei bine, raritatea se întâmplă, chiar sub ochii noștri și într-un moment de cumpănă cam pentru toată lumea - și pentru cei care nu au bani, și pentru cei cărora nu le ajung.  Asta poate să însemne un singur lucru: că există speranță!  Speranța în normalitate, în reacții și în relații morale.  Că în climatul copleșitor de jaf, insolență, opulență și lipsă de comprehensiune, gena bunului simț n-a pierit cu totul din structura ADN-ului românului.  Și că Doru Tuță și Cornelia Andreescu nu merită să fie catalogați, așa cum suntem tentați, la prima impresie, de fraieri.
Titlu: Lupta antișpagă la Gardă
Nr Editie: 712 Data: sâmbătă 24 august 2002
Nu știu ce ar putea fi mai complicat decât intenția noului șef al Gărzii Financiare București, procurorul Marius Olteanu, de a scoate șpaga în afara instituției. Pentru că aici este vorba despre o lungă conviețuire și o exemplară înlănțuire de destine. Garda Financiară, ca instituție, a pășit în economia de piață cu stângismul fostelor instituții comuniste de control. A avut și neșansa de a-i fi instalat la cârmă un plutonier de manutanță, devenit peste noapte general, care s-a trezit păstor cu blană de lup peste turma dezorientată de agenți economici rămași cu un picior în economia centralizată și cu celălalt prins în ușa economiei de piață. Generalul Florică a înscris o pagină nemuritoare în istoria acestei instituții, prin cultivarea abuzului generalizat, prin instituționalizarea șpăgii, prin organizarea efectivă a contrabandei de țigări, în special și prin modul selectiv în care se efectuau controalele. Florică a ridicat un veritabil monument șpăgii, pe care acum dl Olteanu își propune să-l demoleze. Cum? Cu cine? Păi, dacă e vorba să o facă cu forțe proprii, mi se pare destul de dificil. Demolarea este o operațiune specifică și ea nu se face, de regulă, cu zidari. Or, Garda Financiară este plină de asemenea Meșteri Manole care și-au zidit în soclul monumentului onestitatea profesională, constatând cu bucurie că acesta nu se crapă peste noapte. Pentru ei va fi foarte dificil să se dezică de miturile și de tehnicile care au alimentat, atâția ani, profilul instituției. Toată povestea ar trebui gândită într-un mod complet diferit - începând cu instituția însăși. Izgonirea șpăgii din templul Gărzii nu este deloc o operație simplă, ci una care riscă să-l răstignească pe noul Mesia, procuror militar, pe crucea campaniei anticorupție.
Titlu: Caty și vagabondul
Nr Editie: 713 Data: luni 26 august 2002
Doamna ministru Ecaterina Andronescu are o înfățișare de Musette: o mâță blândă, ce toarce molcom pe toate canalele de televiziune și la orice  oră din zi și din noapte. Toarce molcom, susținându-și punctele de vedere cu o tărie ce te duce cu gândul la ascuțișul ghearelor pitite în pernuțele pufose ale lăbuțelor. Zilele trecute, doamna Caty și-a petrecut o lungă seară față în față cu un Jaune Tom de mahala: cotoiul Dumitrașcu, "rector" al unei universități-fantomă pe care i s-a pus pata doamnei Caty. Trei ore și mai bine, doamna ministru a suportat chiorăielile, scuipăturile și zbârlelile unui profesionist al acoperișurilor, aflat în situația de a-și apăra cu ghearele și cu colții agoniseala de mai bine de zece ani: o universitate cu nume complicat și incert, mutată recent într-o clădire trăznet, ridicată din agoniseala părinților ce și-au dorit ca odraslele lor să se căpătuiască cu o diplomă. Indiferent de preț. După ce și-a înghesuit cursanții zece ani prin fel de fel de maghernițe, după ce le-a luat documentele ostatice în schimbul a fel de fel de taxe imaginare, după ce s-a căpătuit, uzând când era cazul chiar de pistol, iată-l acum pe dl "rector" Dumitrașcu în pericol de a i se nărui tot edificiul, în absența candidaților, avertizați de campania doamnei ministru! Demersul - adesea riscant - al doamnei Andronescu are o motivație nobilă: nu vrem ca și alții să mai fie păcăliți! Dar, doamnă ministru, de ce v-a apucat îndârjirea abia acum, după ce an de an, mii, zeci de mii de tineri au fost trași pe sfoară în cele mai variate moduri, de feluriți escroci cu pretenții intelectuale? Ce facem cu toți acești păcăliți, din ai căror bani s-au ridicat veritabile palate la a căror vedere, învățământului de stat îi lasă gura apă? Din noianul de inepții înșirate de "rectorul" Dumitrașcu se desprinde, totuși, o întrebare legitimă: de ce (doar) eu? Păi, chiar așa, de ce?
Titlu: Alegere de dictator
Nr Editie: 714 Data: marți 27 august 2002
    Modul în care s-au derulat evenimentele în PNL, în utimele două luni, iese din tiparul obișnuit al vieții politice românești. Scăpați din strînsoarea dictaturii, românii au lansat cursa națională a unei șanse pentru fiecare. Sute, mii, zeci de mii de mici dictatori s-au lansat în bătălia pentru un loc cât mai în față, pentru o funcție cu secretară, șofer și multe, multe conferințe de presă în care să-și poată exprima propriile păreri despre tot și despre nimic. Cu mici excepții competiția pentru conducerea unor formațiuni politice a fost acerbă și, din acest punct de vedere, Partidul Național Liberal este un model demn de a fi studiat. Partidul cu cei mai mulți veleitari, cu cei mai mulți lideri pe cap de membru de partid, s-a remarcat prin repetate ruperi și divizări, urmate de simulacre de coagulări. Criza iminentă în care s-a aflat din nou partidul în această vară, a cunoscut o rezolvare pe cât de originală, pe atât de categorică: președintele Stoica, puternic contrat de eterna "aripă Patriciu", a renunțat pur și simplu la putere și la comandă, cedându-le unuia care tocmai se pregătea să se retragă: Stolojan. Inflexibilul premier din '92 zgârcit la vorbă și extrem de tenace, a pus condiții inacceptabile. Spre surprinderea sa, au fost acceptate și Congresul Extraordinar n-a făcut altceva decât să confirme cadoul care i se făcea: un partid și toate pârghiile de decizie. Congresul a ales, pus și simplu un dictator - pentru că Stolojan nu și-a impus doar programul de acțiuni ci și echipa cu care va lucra.     Este de mirare cum o formațiune atât de puțin dispusă să se alinieze în orice problemă, a putut să dea onorul acestei veritabile lovituri de partid, pusă la cale de marele sforar Stoica! Singura explicație o constituie deruta și teama care au cuprins partidul, că în fața avansului implacabil - concretizat în controlul tot mai strict al tuturor segmentelor sociale - al partidului de guvernământ, Stolojan este singura persoană capabilă să salveze partidul de la o nouă dispariție de pe scena politică parlamentară.     Triumful lui Stolojan poate fi, însă, înșelător. Dacă rezultatele nu vor veni rapid, dacă sondajele nu vor semnala o creștere cât de mică, dictatorul este în primejdie. O "revoluție" liberală l-ar putea arunca definitiv în afara politicii. Chiar dacă cu prețul dispariției partidului însăși.
Titlu: Domnișoara Cucu și Steaua fără Nume*
Nr Editie: 716 Data: joi 29 august 2002
Ministrul pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, îmi amintește, nu știu de ce, de domnișoara Cucu din Steaua fără Nume. De vină sunt, poate, ochelarii, de vină este timiditatea sa funciară și chiar un soi de spaimă în a da ochii cu lumea. Domnișoara Silvia Ciornei apare ca fiind trimisă cu forța să facă o treabă pentru care n-are nici prea multă pricepere și nici cine știe ce tragere de inimă. În aceste condiții, strategia aleasă de domnia sa pentru primele 17-18 luni de guvernare a fost aceea a ce americanii, sau englezii numesc "low profile". Într-o traducere dâmbovițeană: ciocu' mic! Domnișoara Ciornei n-a apărut prin talk-show-uri, n-a dat declarații, a frecventat ședințele de guvern pitită într-un colț să n-o vadă camerele TV până când... Până când a venit marea încercare: proiectul de lege pentru cooperație. Căci, între timp, în coada ministerului s-a agățat o "steluță" fără nume. Fără istorie. Și fără noroc. Scandalul declanșat de "intenția Guvernului de a pune mâna pe patrimoniul cooperației" face din domnișoara Ciornei o zgripțuroaică avidă ce n-are nici un scrupul în a lua de la gura bieților cooperatori bruma de agoniseală pe care nici Ceaușescu n-a îndrăznit să le-o răpească. Imaginea este nemeritată pentru domnișoara ministru de două ori: odată pentru că n-a fost ideea ei, ci i-au pus-o în brațe alții, care se dau acum moderatori, și a doua oară pentru că păstorii cooperației nu sunt cu nimic mai buni decât "lupii" guvernamentali. Ei se hrănesc copios, de vreo 12 ani, din agoniseala cooperatistă, pe spinarea căruia și-au tras bănci, universități și felurite alte avantaje. Turma tot mai costelivă și mai rărită de incursiunile bacilor abia își trage sufletul și finalul acestui război prefigurează o victorie - indiferent din partea cui - a la Pirrhus. Steluța fără nume din coada titulaturii ministerului domnișoarei Ciornei riscă să capete, în aceste condiții, caracteristici de cometă. Pe care azi o mai vedem, dar nu e... *Cooperația
Titlu: Șantajul și menajul
Nr Editie: 717 Data: vineri 30 august 2002
Se discută, de câteva zile, în cei mai duri termeni, problema publicității în (unele) ziare și la (unele) televiziuni. Se descoperă, astfel, cu o întârziere de doar vreo zece ani, că există o relație ocultă între presa (de scandal) și (unele) firme. Că mari calupuri publicitare nu au (doar) menirea de a face cunoscute publicului produse sau de a ține sus prestigiul firmelor respective. Ci sunt o mită mascată pentru ca acestea să nu fie șicanate de unul sau de altul dintre competitorii de pe scena mass-media, care își înlocuiesc atractivitatea, derivată din circulație și prestigiu, cu spaima de răul pe care l-ar putea provoca. Interesant este, deci, nu atât de ce acest lucru răbufnește abia acum, cât mai ales contextul în care se produce această demascare. Pentru că, până acum, ziarele "curate" au conviețuit cu cele "mânjite" fără a se deranja reciproc în vreun fel, lăsând pe seama publicului să facă distincția între mobilurile care stau la baza discursului publicitar. După părerea mea, sunt două cauze majore: prima este aceea că "sacul" bugetului de publicitate pare să fi ajuns la fund. Criza este majoră și sub impactul nefericitului 11 septembrie și al suitei de falimente spectaculoase, întreaga economie a intrat într-o puternică recesiune. Efectele externe se conjugă, la noi, cu cauzele interne, unde noua administrație nu reușește să revigoreze și să impulsioneze economia. De aici "penuria" tot mai mare de publicitate în paginile ziarelor și la televiziune. Or, publicitatea rămâne principala sursă de supraviețuire a mass-media. Apoi, momentul de explozie are și o altă explicație. Până acum, companiile atacate au preferat să plătească decât să se revolte. De ce? Pentru că majoritatea aveau propriile lor probleme. Nu erau tocmai "curate". Nici nu puteau lucra prea "curat"într-o economie mai mult subterană decât la vedere și în care ar fi fost dezavantajate de abordarea lucrurilor în acest mod. A fost un menaj reciproc avantajos, atât timp cât era mai rentabil să plătești decât să te revolți, cu riscul de a avea de dat socoteală și în alte chestiuni decât calitatea produselor și bonitatea numelui. Actuala criză va avea efecte dezastruoase asupra ambelor tabere. Vor dispare companii și gazete, sub presiunea necontrolată a costurilor și a scăderii puterii de cumpărare. Va câștiga, poate, principiul darwinian al perpetuării speciilor. Să nu vă mirați, însă, dacă printre supraviețuitori nu se vor afla cei mai buni.
Titlu: Străzile verzi
Nr Editie: 706 Data: sâmbătă 17 august 2002
Ministrul Mediului, Lificiu, este foarte activ.  Îl și ajută... vremea, care-i reclamă prezența nu doar pe la locul diferitelor dezastre naturale, ci și în conferințele de presă de la sediu.  La una dintre ultimele, ministrul a lansat o idee - izvorâtă direct din Legea 137/1995 (Legea Mediului) - prin care solicită ca în fiecare localitate autoritățile să desemneze câte o "stradă verde".  Adică o stradă pe care accesul autovehiculelor să fie interzis.  O stradă care să devină a pietonilor.  Pentru București, ministrul propune ca acest perimetru să fie acela al bulevardului Kiseleff.  Ideea pare bună: pe de o parte, excluderea automobilelor n-ar da peste cap întreaga circulație, aceasta putându-se desfășura, alternativ, pe Bd. Aviatorilor.  Pe de alta, perimetrul este unul ecologic, cu multă verdeață și cu parcuri pe ambele laturi, oferind condiții de recreere excelente.  Problema vine din altă parte: capitala are mare nevoie de o astfel de arie pietonală, care să permită crearea unui nucleu de activități civice, cultural-recreative.  Din acest punct de vedere, bd. Kiseleff este excentric și dificil de populat.  Cea mai bună soluție pare a fi, din capul locului, Calea Victoriei.  Ea s-ar încadra mult mai bine în tipologia modernă a marilor metropole, evident, cu condiția rezolvării câtorva dintre problemele pe care le ridică accesul și tranzitarea arterei.  Cred, încă, că orice desemnare din oficiu a unei astfel de artere va fi criticată și criticabilă.  Cel mai potrivit lucru ar fi ca bucureștenii înșiși să desemneze acest important perimetru de conviețuire urbană, printr-o consultare publică.  Rezultatele unui astfel de demers n-ar fi doar spectaculoase, dar și de o certă utilitate în viitoarea configurare a orașului.  Iar "strada verde" ar putea, foarte bine să însemne mai multe străzi.  Verzi.  Nu doar în cazul Bucureștiului, ci în acela al tuturor marilor aglomerări urbane.
Titlu: Snagovul - între poluare și populism
Nr Editie: 705 Data: vineri 16 august 2002
N-am de gând să-i iau apărarea d-lui ministru Lificiu - cred că, atunci când e nevoie și are dreptate, știe să o facă și singur - în problema poluării lacului Snagov.  Cred că concluzia la care a ajuns, după un debut agresiv, și anume că poluarea Snagovului nu se datorează vilelor noilor îmbogățiți, ci câtorva instituții și firme aparținând statului sau private este nu doar una de bun simț, ci și bazată pe argumentele rezultate din controlul efectuat recent. Desigur, perspectiva populistă asupra problemei era cât se poate de tentantă: ce dovadă mai bună în ideea "nesimțirii" bogătașilor, decât faptul că din vile de câte un milion de dolari rahatul se scurge direct în lac? Din păcate (pentru adepții teoriei) lucrurile nu stau așa. Ar fi fost, dealtfel, absurd, ca oamenii care au băgat miliarde în căsoaiele de vacanță, să se fi zgârcit la a-și adăuga și o fosă septică, preferând ca bucata de lac la care are acces să le pută non-stop în nas. Concluziile la care s-a ajuns în urma controlului sunt cel puțin banale, privite prin prisma senzaționalului cu orice preț: principalii poluatori sunt complexele de agrement ale SNCFR, câteva baze sportive, o fermă, o vilă a CONEL-ului și alte câteva asemenea. Într-un procent de 80 la sută, starea în care a ajuns lacul se datorează unor "factori naturali".  Adică absenței totale în ultimii 12 ani, a unor lucrări de primenire și de decolmatare. Rămas de izbeliște în sarcina "miliardarilor" care i-au cucerit malurile, lacul se sufocă din pricina vegetației abundente și a scăderii continue a debitului surselor de primenire. Responsabilitatea lucrărilor care se efectuau periodic pentru întreținerea lacului pentru activități sportive și agrement, a fost pasată de la primărie la județ, de la administrație la mediu, până când s-a ajuns la situația în care se află astăzi.  Trecut pe lista "ariilor protejate", lacul ar putea redeveni ceea ce era, cu fonduri de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei și - de ce nu? - de la actualii proprietari ai "ariei" sale.  Care ar trebui să contribuie în acest fel la propriul lor confort.  Sporit!
Titlu: Politica concurențială
Nr Editie: 704 Data: joi 15 august 2002
Ciudată, tare ciudată povestea asta cu americanii. Nu cu acordul semnat - că nu-i vom da pe mâna tribunalului internațional pe G.I.-ii care vor face niscai boacăne pe teritoriul nostru! Ce-a fost semnat e bun semnat! Ci cu cine și de ce l-a semnat. Deci, să recapitulam nițel: se difuzează știrea că România a ieșit pe primul loc la semnarea noului acord. Nu se spune cine și cum l-a semnat până când nu se produce ceva agitație internă urmată de urecheli externe. Atunci iese premierul la rampă și zice că să dea expții cine-a semnat. Adică ministrul de Externe, Mircea Geoană. Iese, în sfârșit, și dl Geoană, pe posturi și o dă cotită și învârtită, că de fapt a fost bine ce-au făcut, că Europa nu e supărată pe noi, chiar dacă a zis că de ce nu i-am informat, că de fapt i-am informat, dar nu pe cine trebuia și că, la urma-urmelor, știau de treaba asta și președintele, și primul-ministru și toți cei care trebuiau să știe. Așa, încât, la ce bun tot tărăboiul? Tărăboiul e bun la ceva: la reconstituirea modului în care, în România, se iau decizii de o asemenea importanță. Dl Geoană zice că chestiunea s-a discutat în CSAT și acolo s-ar fi și hotărât semnarea. Dacă lucrurile stau, într-adevăr, așa, de ce a făcut premierul pe niznaiul? De ce a zis că nu prea are habar de problemă și că să dea explicații cine a semnat? De ce n-a zis nimic nici CSAT-ul? De ce nu a intervenit președintele, ca șef al acestui organism? Înclin să cred că explicațiile constau în următoarea situație: s-o fi discutat în CSAT. Uite ce vor americanii! - va fi zis cineva. Ai dracu', cum mai știu să-și apere oamenii - va fi completat altcineva. Nu e în regulă, dar n-o să avem încotro și o să trebuiască să semnăm - ar fi conluzionat nu se știe exact cine. Și problema se va fi închis cam pe aici, urmând a fi reluată cu proxima ocazie. Numai că, în exercițiul său permanent de afirmare, dl Geoană - sau oamenii lui - vor fi zis: hai s-o facem cât e caldă! Ne remarcăm în fața americanilor și ne primesc în NATO mai devreme. Le luăm fața bulgarilor! Și s-a semnat. Într-o manieră în care se produc multe alte evenimente, se iau hotărâri importante prin inițiative personale mai mult sau mai puțin inspirate, tranșându-se rivalități și competiții mai mult sau mai puțin limpezi.
Titlu: Love Story la Scroviștea
Nr Editie: 693 Data: vineri 02 august 2002
Începe să se stingă agitația iscată de presupusa (nedovedită în nici un fel până acum) legătură amoroasă dintre ex-președintele Constantinescu și doctorița care i-a acordat asistență pe perioada mandatului. Și odată cu aceasta, valul de scenarii care s-au constituit în juru manierei neobișnuite în care a fost făcută această dezvăluire de către una dintre părțile implicate. Teoretic, dl Constantinescu intra în joc "vaccinat" de pe precedentele scandaluri sexuale montate împotriva sa, când i-au fost puse în cârcă două persoane nu prea demne de crezare: șturlubatica actriță Rona Hartner și extraterestra Luminița Neamț, una cu sticleți implantați în craniu, iar alta cu un cip în fesă. Doctorița Roșca nu face parte din categoria ce le include pe primele două. Este o persoană așezată - cel puțin așa o recomandă aparențele - și nu tocmai doritoare de popularitate scandaloasă. Pare, mai degrabă, un om prins la mijloc între interese pe care nu le înțelege. Gestul său, de a face publică legătura, pentru a scăpa de calvarul investigațiilor, poate fi crezut și acceptat ca atare. Este un gest temerar, în același timp, pentru că în felul acesta și-a riscat și cariera și viața de până atunci. Povestea sa de dragoste devine, deasemenea, credibilă și de înțeles. Mai puțin de înțeles este rezerva partenerului său.  Emil Constantinescu tace, riscând ca în acest fel să fie catalogat de laș, o lașitate care lasă pradă curiozități vicioase a publicului pe accea pentru care păruse a avea anumite sentimente. O recunoaștere a faptelor i-ar fi adus un câștig mai mare decât pierderea pe care o va suporta prin tăcere. Publicul știe să aprecieze momentele de demnitate, chiar și atunci când conjunctura poate fi una echivocă. Pentru că acest love-story de Scroviștea poate fi acceptat în dimensiunea ei umană. Mai puțin în cea politică, pentru că înainte de a fi un simplu om, marcat de singurătate și copleșit de grijile secolului, Emil Constantinescu era într-o poziție care implică multe renunțări. Inclusiv - poate - la viața sentimentală.
Titlu: Trifoiul fără patru foi
Nr Editie: 694 Data: sâmbătă 03 august 2002
Până să se producă evenimentele intempestive care s-au soldat cu demisia/demiterea domnului Doru Trifoi, al doilea om din ierarhia Ministerului Justiției, se mai putea crede că problema corupției aparține altor instituții și că magistrații arestați sau suspendați sunt simple accidente.  Dl Trifoi nu este un oarecine.  Are vechi state (nu doar de plată) în Minister.  A fost, chiar, candidat la importanta funcție de șef al Parchetului Național Anticorupție.  Și, deodată, cu un pas înainte de a urca pe un piedestal de infailibilitate - o bruscă cădere în gol!  Ne este greu să știm ce s-a întâmplat, ce s-a discutat în cabinetul doamnei ministru Stănoiu, după întoarcerea precipitată din concediu a secretariatului de stat, în urma reclamației făcută de un om de afaceri palestinian care afirma că dl Trifoi se deplasase intempestiv și în afara programului la Parchetul din Ploiești, pentru a facilita eliberarea din arest a unui om de afaceri rival!  Faptul că acest om de afaceri este și un promotor al boxului, iar dl Trifoi face parte dintr-o organizație aș cărei scop este să sprijine această disciplină - poate constitui o explicație a gestului său.  O astfel de intervenție ar putea fi înțeleasă din partea oricui altcuiva decât din partea unui magistrat.  Și nu a unuia oarecare.  Ci a omului numărul doi din ierarhia instituției care veghează la împărțirea corectă a dreptății.  Nu știa dl Trifoi că face un lucru nu doar neavenit, ci și ilegal?  Este greu de acceptat.  Mai degrabă cred că înaltul funcționar ajunsese în faza în care nu-și mai punea astfel de probleme.  Pentru că ele deveniseră monedă curentă, nu doar al nivelul său, ci pe aproape întreaga ierarhie.  "Vorba bună" pusă pentru un prieten, sau pentru prietenul unui prieten, a devenit un lucru banal, care nu mai face să tresară nici o conștiință.  Nici măcar una de magistrat.  Domnul Trifoi s-a dovedit a fi o "plantă" obișnuită din grădina asaltată de buruieni a Justiției.  I-a lipsit cea de-a patra foaie...
Titlu: Tribunalul penal pentru căței
Nr Editie: 695 Data: luni 05 august 2002
Cu o grabă la fel de inutilă ca și în alte dăți (ca, de pildă, parteneriatul cu NATO) guvernul român s-a repezit să semneze cu Statele Unite un acord pentru scoaterea soldaților americani de sub incidența Curții Penale Internaționale.  Această Curte Penală Internațională este un produs întârziat și atrofiat din naștere al Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie - instanță parcă special creată pentru Miloșevici și pentru "sârbii cei răi" - în contrast cu bosniacii și croații "cei buni".  CPI reprezintă, mai degrabă, o scuză tardivă a comunității internaționale față de opinia publică, în legătură cu modul selectiv și discreționar în care s-a manifestat instanța de la Haga pe parcursul evenimentelor din fosta Iugoslavie.  Acordul semnat de România a fost refuzat, până acum, de celelalte candidate la UE, precum și de statele din Uniunea Europeană.  Motivele sunt lesne de înțeles.  Mai puțin lesne de înțeles sunt motivele pentru care România s-a grăbit să facă acest lucru, înaintea unei analize mai complexe a implicațiilor și fără o consultare de nivel parlamentar.  Măcar dacă această nouă formulă de servitute ne va fi de vreun folos.  Ea este de folos doar celor tari.  Americanilor, în cazul nostru, tot mai activi în postura de jandarm internațional și ale căror acțiuni scapă, practic, oricărei forme de control extranaționale.  Nu se poate reproșa americanilor faptul că își apără oamenii.  Că îi protejează.  În fond, ei sunt cei care se expun riscurilor și consecințelor directe ale unor astfel de acțiuni.  Mai puțin acceptabilă este această tentativă de a impune tuturor ideea infailibilității proprii.  Aș face o mică comparație: imaginați-vă că în Kossovo a avut loc o nuntă, în timpul căreia kossovarii - nu puțini dintre ei membri activi (și azi) ai unui UCK ce nu mai există în scripte - își descarcă armamentul în aer.  Oamenii lui Miloșevici intră în alertă și lansează un raid împotriva presupuselor atacuri ale teroriștilor albanezi.  Mor nu se știe câți albanezi, între care și femei și copii.  După atac, armata iugoslavă merge și curăță terenul de elementele care ar putea evidenția acțiunea.  Ce s-ar întâmpla după asta?  Ar fi cineva în boxa TPI?  Ar putea Miloșevici să spună că n-a știut sau că albanezii au atacat aparatele de zbor ale armatei?  Din păcate, justiția internațională este în mod evident, una croită în slujba dulăilor politici, pentru pedepsirea cățeilor.
Titlu: Întoarcerea fiului risipitor
Nr Editie: 696 Data: marți 06 august 2002
Debarcat de la conducerea partidului pe care l-a cârmuit prin meandrele concretului tranziției, Petre Roman a intrat într-un nemeritat con de umbră.Pentru că Petre Roman rămâne unul dintre cele mai spectaculoase produse ale politicii românești de după revoluție.Biografia sa a început la vârf și a parcurs, inevitabil, traseul descendent al revenirii la bază.
Titlu: Șoselele bulgare-pe riscul dvs!
Nr Editie: 697 Data: miercuri 07 august 2002
Toate semnalele trase de români în ultimii vreo șapte-opt ani n-au zgândărit opinia publică europeană cum au făcut-o plângerile oficiale ale turcilor față de jafurile sistematice practicate pe șoselele bulgare la adresa turiștilor străini.   Este un adevăr recunoscut acela că pentru a ajunge în Turcia sau în Grecia, turistul care-și asumă traversarea Bulgariei în mașină se expune unui risc major de a fi tâlhărit de bandele specializate care au transformat această ocupație într-una foarte rentabilă.   Calvarul celor care trec prin astfel de aventuri este suplimentat și de atitudinea cel puțin ciudată a autorităților care, în loc să-i caute și să-i stârpească pe făptași, supun victimele unor tracasări incredibile.   Nu odată, cei cărora le-au fost luate prin violență bunurile și mașinile, au fost puși de autorități să plătească garanții substanțiale pentru cazurile în care s-ar fi descoperit că și-au "aranjat" singuri aceste furturi.   Puțini se mai încumetă să treacă acum prin Bulgaria, unde sosirea întunericului devine sinonimă cu o autocondamnarea.   În această vară, sute de turci care se întorceau din Germania au fost jefuiți de hoți în uniforme de polițiști.  Singurul răspuns pe care au găsit de cuviință autoritățile să-l dea a fost ca turcii să se constituie în convoaie și să plătească o taxă de protecție! Incredibil, dar adevărat: într-o țară care dă din coate să intre în NATO și în Uniunea Europeană, nu poți dispune de o minimă securitate rutieră decât contracost!   Nu știu ce mă face să cred că dacă astfel de lucruri s-ar fi întâmplat, în proporții incomparabil mai mici, la noi, Europa ar fi vuit și ne-am fi văzut amenințați din toate părțile cu sancțiuni drastice.   Bulgarii par a fi însă, "copilul neastâmpărat" care, deși fură galoșii musafirilor, este răsplătit cu borcane de dulceață.   N-aș vrea să se creadă că mă uit în curtea vecinilor și nu văd ce se întâmplă în propria noastră ogradă.   Vreau doar să spun că doar atunci când pe șoselele din Bulgaria și din România vom circula la fel de sigur ca pe cele din Austria sau - de ce nu? - Ungaria, ne vom putea considera îndreptățiți să aspirăm și la celelalte lucruri care decurg din apartenența la familia civilizației.
Titlu: Monșer și mia de lei
Nr Editie: 698 Data: joi 08 august 2002
Dacă nu s-ar fi produs tragicul accident de la Mogoșoaia din urmă cu 22 de ani, Marin Preda și-ar fi serbat, în această săptămână, cea de-a 80-a vară prinsă în buchetul vieții.  Ar fi primit un mesaj de felicitare din partea Academiei Române, poate și o vizită din partea președintelui Iliescu - iubitor de cultură și de oameni de cultură, cum i s-a dus buhul - și cam atât.  Pentru că în cel de-al 12-lea an de grație al Tranziției artiștii nu mai sunt la modă.  Cu atât mai puțin în plină vară, când toată lumea e în concediu și când vedetele sunt pe litoral, cântând, vorbind sau tăcând, în funcție de cât sunt de aproape de polul puterii, de la Neptun.  Poate că soarta nu a fost chiar atât de crudă cu marele scriitor.  Poate că l-a "ajutat" să-și ia zborul spre Parnas în plină glorie, scutindu-l de experiența amară a unei culturi de piață în care, pe rafturile puținelor librării rămase, se duce o luptă inegală între clasici și contemporanii rețelelor computerizate.  Nu știu cum ar fi făcut față Monșer - poreclă derivată din apelativul său favorit - acestui sistem, chiar dacă în mentalitatea sa dăinuia dinspre strămoșii săi din Siliștea-Gumești, principiul pieței.  Mi-amintesc faptul că, în calitatea mea de redactor de ziar, i-am solicitat în mai multe rânduri, un interviu.  "Ți-l dau, monșer, dar trebuie să mă plătești. O mie de lei!"  Ăsta era tariful său de interviu, într-o vreme când leafa mea de redactor era ceva mai mică.  Iar ca să ceri bani de la contabilitatea Editurii ar fi însemnat o blasfemie: cum adică, să-l mai și plătești?  Cu toate astea, fidel principiului său, Monșer a izbutit să smulgă câte o mie de la câteva publicații mai înțelegătoare, anticipând astfel, magistral, un curent care astăzi face ravagii printre vedetele muzicii și ale televiziunii.  Nu văd cine ar mai plăti, astăzi, o mie de lei pentru un interviu luat unui scriitor.  Nici chiar dacă, întâmplător, l-ar chema Marin Preda...
Titlu: Experimentul FMI
Nr Editie: 699 Data: vineri 09 august 2002
Valul de violențe publice la care s-a dedat mulțimea din Montevideo, vandalizând supermarketurile și jefuind rafturile cu alimente începe să devină o marcă a Americii de Sud. Strâns legată de cea argentiniană, economia uruguayană nu face altceva decât să reacționeze la ceea ce s-a întâmplat cu câteva luni în urmă la Buenos Aires. Unda de șoc este așteptată să se propage mai departe, în Chile, în Paraguay, urmând să reverbereze și pe cea mai mare și mai importantă piață a Americii Latine: Brazilia. Ce se întâmplă, dar, în această zonă a lumii ale cărei resurse naturale sunt evaluate a fi printre cele mai importante? Cum se ajunge la paradoxul ca cei mai importanți producători de produse alimentare să nu mai fie în stare să asigure hrana de fiecare zi a populației? Cea mai tentantă concluzie ar fi aceea că în acest imens laborator al Fondului Monetar Internațional (întreaga Americă de Sud urmează prescripțiile forului) se produc reacții contradictorii care contrazic rețetele niciodată confirmate ale Marelui Creditor! După scurtul reviriment semnalat la jumătatea deceniului trecut, când se părea că ministrul economiei, Cavallo, reușise să facă minuni, colapsul argentinian a părut de neoprit. Reformele economice nu au reușit să tragă după ele și necesarele reforme politice, supragonflarea aparatelor administrației de stat n-a putut fi oprită, iar inevitabilul s-a produs. Ajunsă în incapacitate de plăți, Argentina, se afla în pragul unui faliment în care riscă să atragă întregul continent. Rețetele-minune ale FMI se dovedesc inadecvate, și doar intervenția directă a Statelor Unite a reușit să temporizeze procesul. Dar nu să-l anihileze. America de Sud e departe. Relațiile comerciale ale României cu țările de pe continent sunt de neluat în seamă și n-ar merita să ne îngrijorăm prea tare. Rețetele FMI sunt, însă, cam aceleași...
Titlu: Democrația taxelor pe mașinile de lux
Nr Editie: 701 Data: luni 12 august 2002
Îmi spunea un prieten dintr-o altă țară, umblat suficient prin lume pentru a ști ce vorbește, că nu sunt prea multe locurile prin care să fi văzut atât de multe mașini de lux ca în București.Și, totodată, că rar i s-a întâmplat să vadă atât de repede ca la noi ultimele modele de autoturisme lansate de firmele cu pretenții, avându-i la volan pe autohtoni."România este un rai al automobiliștilor" - a încercat să tragă el concluzia cea mai la îndemână. Nu.Nu cred că România este raiul automobiliștilor.Pentru asta, ar trebui să aibă, în primul rând, infrastructura necesară.N-o are.România, în schimb, este raiul evazioniștilor fiscali și al îmbogățiților peste noapte.Este raiul celor fără jenă, care nu rezistă să nu-și etaleze ostentativ bogăția dobândită în mod ilicit, mai ales cât timp nimeni nu le cere socoteală pentru acest lucru. Să revenim însă la automobilele de lux - subiect pe care l-au adus în discuție liberalii, cu aplombul unui partid ai cărui membrii nu se prea deplasează în Dacii.România este una dintre puținele țări din lume care pune semnul egalității - din punct de vedere fiscal - între un Trabant și un Rolls Royce.Și una și alta sunt mașini.Diferența de impozitare e modică și ține cont doar de capacitatea cilindrică.Nu de utilitate sau de lux.Ba - nu știu dacă chestia mai e în vigoare - exista și o facilitate pentru mașinile cu cilindree mai mare de 2000 cmc, pentru care cota de impozitare scădea.Era mai rentabil să ai un Mercedes 500 decât un Cielo! Legiuitorul român are, deci, ochii legați cu cârpa egalitarismului.O țară cu un buget oricum sărac, nu face nimic pentru a penaliza excesul - pentru că într-o țară eminamente săracă, luxul este chiar și el un exces.De ce să ne mirăm atunci că, deși pline de gropile pentru a căror acoperire nu se găsesc bani, șoselele românești sunt neîncăpătoare pentru Mercedes-urile, BMW-urile, Chrysler-urile sau Lexus-urile românilor care plătesc pentru el, e cât și pentru Dacia autohtonă?Ideea liberală n-ar fi rea dacă nu s-ar lovi de un impediment major: păi, cine să scumpească taxele? Cei în ale căror garaje stau mașinile scumpe?
Titlu: Ținte fixe și în mișcare
Nr Editie: 702 Data: marți 13 august 2002
Una dintre obsesiile majore ale președintelui american o reprezintă Saddam Hussein. Pe bună dreptate.Probabil că nu există la această oră, pe planetă, un adversar mai înverșunat al Americii decât dictatorul de la Bagdad.O înverșunare pasivă, însă.De când a fost silit de către tatăl actualului președinte să se retragă din Kuweitul ocupat prin violență și să stea cuminte înt-o țară guvernată de tot felul de interdicții internaționale, Saddam pare un simplu spectator și nimic nu indică motivul pentru care Bush Jr. îl consideră a fi proxima țintă a acțiunilor sale militare.Nici măcar ideea sprijinirii talibanilor nu pare să fie adevăratul motiv.Saddam abia se ajută pe sine și de ce-ar face un asemenea gest ostentativ într-un subiect în jurul căruia comunitatea internațională este suficient de bine grupată? Cred că pregătirile împotriva Irak-ului au o explicație mult mai simplă. Una care ține de orgoliu și de imagine.O Americă umilită la 11 septembrie și care, în pofida imensului angrenaj pus în mișcare, nu reușește să-și pună la zid inamicul - Ossama bin Laden - riscă să rămână cu un acut sentiment de frustrare.Bin Laden s-a dovedit a fi o țintă mișcătoare, extrem de dificil de localizat.Aproape imposibil.Saddam este, în schimb, o țintă fixă.El poate fi atins.El nu are ubicuitatea talibanilor, dispăruți fără urmă prin tunelurile de la Tora-Bora. Saddam este cel care va plăti nu doar oalele sparte de el însuși, de-a lungul timpului, ci mai ales pe acelea sparte de Ossama bin Laden. În toată chestiunea asta rezidă un paradox major: deși marele, realul inamic al Americii este, în acest moment, Arabia Saudită, prin radicalii săi fundamentaliști plini de bani, sponsori nemijlociți ai acțiunilor din 11 septembrie, Bush continuă să-l țintuiască la zid pe Saddam, declarându-i pe saudiți ca fiind - totuși - marii prieteni ai Americii. Ferească-l Allah de prieteni, pe Bush...
Titlu: Corigenți doar la demnitate?
Nr Editie: 703 Data: miercuri 14 august 2002
Ceea ce presupuneam în comentariul din 5 august ("Tribunalul penal pentru catei") - si anume ca graba cu care a fost semnat acordul cu Statele Unite o sa stârneasca valuri - s-a si întâmplat. Valul cel mai a venit tocmai de la Comunitatea Europeana care, fara prea multe menajamente, ne-a acuzat pur si simplu de lipsa spiritului de echipa. Domnii Prodi, Verheugen&Comp. zic ca ar fi trebuit sa asteptam pâna când comunitatea europeana si-ar fi definit o pozitie comuna în aceasta foarte delicata problema, pozitia americana punând sub semnul întrebarii însasi existenta si utilitatea unui asemenea organism. Curtea Penala Internationala ar urma, deci, sa fie un tribunal pentru întreaga omenire minus America! Or, probabil ca si englezii, si francezi, si nemtii vor dori, la rândul lor, sa-si protejeze soldatii pe care-i vor trimite sa faca ordine prin diferite parti ale globului. Si atunci pe cine ar mai judeca un astfel de tribunal? Este cert ca problema ne depaseste. Ca interesele sunt mari si ca, oricum, noi nu prea contam. Cu sau fara semnatura noastra, lucrurile îsi vor urma cursul spre decizia pe care o vor lua "cei mari". De ce se supara, atunci, europenii? Pur si simplu din principiu. Nu e vorba ca semnatura noastra îi va obliga cu ceva. Ei cred însa ca daca dorim sa fim în aceeasi barca, va trebui sa vâslim în aceeasi directie si în acelasi ritm. Noi, însa, dorim sa fim si în barca americana. Mai precis în NATO. Ce e de facut în aceasta situatie? Primul lucru care trebuia facut era sa nu ne grabim. Sa nu ne pripim. Sa-i lasam pe cei de la Bruxelles sa rezolve diferendul si sa ajunga la solutie. Noi, însa, într-o lunga si consecventa traditie de servilism si supralicitare, ne-am repezit sa pupam mâna stapânului, sperând într-o rasplata mai mare, pe masura vitezei de reactie. O facem, cu râvna si obstinatie, chiar daca ni s-a dovedit ca metoda nu e productiva. Si la parteneriatul pentru pace, cu NATO, am fost primii. Iar la Madrid am fost tot ultimii. Oare de câte ori vor trebui sa se mai întâmple astfel de lucruri pentru a învata câte ceva din lectia demnitatii?
Titlu: Cornuri cu lapte
Nr Editie: 718 Data: sâmbătă 31 august 2002
Micul dejun pentru școlarii din clasele mici este, fără îndoială, o inițiativă de imagine. Premierul și sfătuitorii săi au sesizat că aici este locul unde trebuie apăsat butonul electoratului: unde-l doare pe om mai tare. Tranziția la români trece inevitabil prin burtă și nu era nevoie să ne amintească dl Iliescu ce traume creau diferențele de pachețel din școala de pe vremea dânsului, pentru că nici în cea de astăzi ele nu sunt altfel. O realitate tristă a secolului XXI este aceea că nu puțini copii - și dintre aceia care au părinți și familii - vin la școală cu burta goală și jinduiesc dramatic la hrana altora. România a rezolvat, în linii mari, problema orfanilor, a copiilor handicapați sau abandonați, dar n-a rezolvat-o pe aceea a copiilor obișnuiți, dar ai căror părinți nu reușesc să câștige suficient pentru a-i trimite la școală cu un pachețel cât de modest. Pentru aceștia, inițiativa guvernului este salutară. Mai puțin salutară este introducerea tuturor copiilor în aceeași "oală": faptul că și cei flămânzi și cei sătui vor primi același pahar de lapte și același corn. Problema e sensibilă. Este destul de delicat să faci departajări și să hotărăști cine va primi și cine nu - pentru că părinții câștigă suficient. După cum va fi delicat să-i deprinzi pe aceia pentru care cornul și paharul cu lapte nu reprezintă o atracție, să nu își bată joc de darul guvernului. Dar, cea mai delicată va fi conviețuirea celor care vor primi această atenție cu cei din clasele mai mari, poate la fel de flămânzi și cu aceleași nevoi. Cornul cu lapte este un paliativ, unul electoral desigur, dar atâta timp cât Guvernul nu reușește să ofere, în mod firesc, părinților posibilitatea să câștige suficient pentru a oferi ei înșiși copiilor lor acest pachețel, ideea e binevenită. Depinde, enorm însă, și de cum va fi aplicată. De cât de fluent va fi traseul, cât de punctuală livrarea și cât de consecventă aplicarea.